Traian Băsescu versus regele Mihai

Interviu cu Ion Coja

Autor: Petrică Burlacu

Presedintele Traian Basescu a declarat, miercuri seara, in cadrul unei emisiuni la B1 TV ca abdicarea Regelui Mihai din 1947 a fost “act de tradare nationala”.

“Tot continuam sa consideram ca abdicarea Regelui a fost un mare act patriotic. Nu! A fost un act de tradare a interesului national al Romaniei. Din partea Regelui. Acesta este punctul meu de vedere. (…) Trebuie sa recunoastem ca noi inca nu ne asezam corect valorile, de exemplu, pentru noi toti si pentru istorie Antonescu ramane responsabil de holocaustul impotriva evreilor si tiganilor, ducerea lor in Transnistria, nu stiu ce… Nimeni nu spune ca statul roman avea un sef de stat atunci, iar Ion Antonescu era doar prim-ministru. Unora le dam averile inapoi, iar pe altii ii consideram criminali de razboi. Doar pentru ca unul a fost sluga la rusi si a lasat tara prin abdicare il iertam de toate pacatele?!”, a declarat Traian Basescu.

Intrebat daca nu i s-a reprosat in intalnirile cu Regele Mihai apropierea fata de printul Paul, presedintele a spus ca relatia cu acesta a fost pentru a proba faptul ca nu are probleme in ceea ce priveste Casa Regala. “Eu am facut un gest sa probez ca nu am nimic cu Casa Regala, pentru ca Paul e parte a Casei Regale”, a spus seful statului.

Intrebat de realizatorul emisiunii daca ar fi dat acelasi ordin ca maresalul Ion Antonescu in 1941 (“Soldati romani, va ordon treceti Prutul!”), Traian Basescu a raspuns afirmativ: “Da, pentru ca aveam un aliat si aveam de recuperat un teritoriu. Daca aveam conditiile de atunci, probabil ca as fi facut-o”.

 

Foto. Generalul sovietic aprinde tigara regelui Mihai

Convorbire lămuritoare cu  ION  COJA

Domnule profesor ION  COJA, cum comentați această declarație a președintelui Băsescu?

Este cel mai deștept și mai corect gest pe care l-a făcut Băsescu de când îl știu! Adică din 1990. Și cu totul surprinzător. Pentru această declarație îi putem ierta multe din nefăcutele sale sau dintre cele rău făcute!

Explicați vă rog!

Păi, avem desigur de lămurit o chestiune de principiu: În perioada septembrie 1940-august 1944 regele Mihai cu ce s-a ocupat? Ce prerogative a avut, în ce fel s-a folosit de ele? Ce obligații a avut în postura de rege? Nu se știe mai nimic pe acest subiect! Da, avea un prim ministru extrem de autoritar, un militar care acceptase să se sacrifice de dragul Țării și al Neamului său, conștient de asprimea epocii, a momentului istoric. Conștient că niciunul dintre politicieni nu era în stare să facă față momentului, Antonescu și-a pus singur capul la jugul răspunderii politic supreme. În fața unui prim ministru ca Ion Antonescu regele Mihai nu prea mișca în front. Erau ca persoane net diferiți, Mihai un ins șters, propriu zis fără personalitate, care nu se impusese ca lider nici măcar printre colegii de clasă sau de generație. Încă de copil, evita să se joace cu copiii de vârsta sa, față de care se simțea inferior. Cel mai bun prieten al său din acea vreme era Șerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, cu câțiva ani mai mic… S-a jucat cu păpuși și mașinuțe până târziu… A schițat regele Mihai gestul cel mai mic de abținere sau reținere față de felul cum guverna Antonescu Țara? Nu! N-a existat decât un singur gest, cel din ziua de 23 august, gest în mod categoric de trădare națională!

Este interesantă declarația lui Traian Băsescu… Într-adevăr, nu numai actul de la 23 august a fost un act de trădare, ci și cel de la 30 decembrie 1947! E prima oară când se spune atât de clar acest adevăr! L-au cam ocolit istoricii noștri!… Aferim, bre, Traiane! …După care a urmat plecarea regelui în exil, încărcat de comuniști cu o mulțime de daruri, inclusiv o pensie viageră despre care ar trebui să aflăm în ce condiții i s-a dat. În exil, vreme de patru decenii, tovarășul rege nu a schițat niciun gest împotriva regimului comunist! Nu a avut nicio inițiativă anti-comunistă. Rezistența exilului românesc a contat cel mai puțin pe regele Mihai sau pe taică-su!… Alții și-au pus pielea și capul în joc!… A ieșit din această hibernare abia în 1988, când s-a făcut de rîs prin participarea la adunarea de la Budapesta, al cărei caracter anti-românesc nu s-a priceput să-l sesizeze…

În fine, tot un act de trădare națională îl constituie și târgul încheiat cu guvernanții de după 1990. A intrat în coabitare cu cei mai corupți guvernanți din istoria României, mulțumit să împartă cu aceștia beneficiile așa ziselor retrocedări!…

Ultima frază nu prea am înțeles-o!

Păi regele a fost împroprietărit pe nedrept cu Peleșul și alte proprietăți care aparțineau de fapt și de drept Coroanei, adică statului român! Nu aparțineau descendenților lui Carol sau Ferdinand! Peleșul i s-a retrocedat, iar regele l-a revîndut statului cu 30 de milioane de dolari sau euro!… Partea jenantă, golănească aș zice, abjectă, este că jumătate din acest preț regele l-a dat înapoi, băieților deștepți de la guvernare!… Exact după schema cea mai ordinară practicată prin toate primăriile mafiote, când primarul își oprește partea leului din retrocedările ilegale. Se găsește un fals moștenitor, precum regele Mihai, acela este ajutat să primească moștenirea, moștenirea se vinde apoi, iar prețul obținut se împarte la toți cei implicați în filiera de escroci. Cred că regele are obligația de a răspunde la multe întrebări. I s-au pus în mod public aceste întrebări, dar a tăcut, s-a făcut că ne le aude! Câteva întrebări i le-am pus și noi, din partea Uniunii Vatra Românească… N-am primit niciun răspuns!

De data aceata este acuzat de la cel mai înalt nivel posibil. Va trebui să răspundă!

Hai să punem pariu! Eu mizez pe continuitate… Regele se va face mai departe că plouă, ca și până acum, ca și când nu despre el este vorba sau nu a aflat nimic despre aberațiile unui președinte bețiv și iresponsabil! …Sunt convins că se vor găsi unii care să comenteze în acest fel declarațiile lui Băsescu. Nu-i contrazic! O fi fost beat Băsescu, dar a spus adevărul, conform vechiului adagiu cu vinul și adevărul… E valabil și cu whiskyul! Numai cu vodka și berea nu se potrivește adevărul!

Să ne întoarcem la anii de guvernare a Mareșalului. Putea regele Mihai să-l împiedice să guverneze așa cum a guvernat?

Nu putea, din mai multe motive. Iar cel mai important este acela că a Antonescu a guvernat bine. Dar, dacă nu putea să-l împiedice, regele putea să-și exprime dezacordul! Să arate în vreun fel că vede altfel lucrurile. Or, regele minte când spune că nu a făcut nicio vizită în teritoriile de peste Nistru! A fost la Odessa.

Și ce importanță are această vizită?

Dacă regele ar fi refuzat sau evitat să viziteze Transnistria sau Odessa, asta ar fi însemnat că nu a fost de acord cu continuarea războiului dincolo de Nistru!… Or, una din crimele, așa zis crimele lui Antonescu, este că a continuat să lupte împotriva Rusiei bolșevice și după eliberarea Basarabiei. Așadar, regele a fost părtaș la această „crimă”! Și are dreptate Băsescu: de ce a fost pedepsit numai Antonescu? Ba chiar putem spune că prin declarația sa Băsescu proclamă nevinovăția Mareșalului! Acesta este sensul declarației sale! Bravo, domnule președinte!

A fost regele complice și la Holocaust?

Dacă în România s-a produs un Holocaust în vremea când țara asta avea un rege, nu se poate să nu te întrebi în ce măsură a fost vinovat și regele! Or, a considera că vinovat este numai primul ministru este absurd. Una din două: ori regele sau oricine altul, eventual casa regală!, ne prezintă probele pentru care regele Mihai nu poate fi acuzat de complicitate la genocid, la holocaustul organizat de Ion Antonescu, ori aceste probe nu există pentru motivul binecuvîntat că de fapt nu a fost niciun genocid, niciun holocaust. Cred că o știe Băsescu la fel de bine ca mine sau ca Constantinescu ori Iliescu! Ai observat o nuanță? Băsescu folosește cuvîntul progrom, nu holocaust sau genocid!…

Cum comentați faptul că regina mamă a fost onorată de evrei, de statul Israel, cu titlul prestigios de drept al popoarelor. Cunoașteți motivul: intervenția făcută pe lângă mareșal pentru salvarea a 20.000 de evrei care urmau să fie deportați în lagărele naziste…

Domnule coleg, lucrurile s-au petrecut în felul următor: nemții au trimis la București, în 1942, când războiul mergea bine pentru ei, câteva garnituri de tren pentru a prelua din România 20.000 de evrei. Au vrut să-i forțeze mâna lui Antonescu. Sosirea vagoanelor germane în triajul Gării de Nord i-a îngrozit pe toți evreii, săracii. Evident, au intervenit cum au putut pe lângă Antonescu, la ierarhii Bisericii etc. Părerea mea este că nu aceste intervenții l-au făcut pe Mareșal să-i refuze pe nemți! După război, vreo zece persoane s-au lăudat fiecare că l-au convins pe Mareșal să-i refuze pe nemți. Nu numai regina mamă, ci și rabinul Șafran, bunăoară au mers în audiență la Mareșal… Bun! Să zicem că fără intervenția acestora, Mareșalul i-ar fi făcut pe plac lui Hitler. Admit că regina mamă i-a salvat pe acei 20.000 de evrei. Dar întreb, de ce regina mamă nu a intervenit și pentru salvarea evreilor din Transnistria? Ce a fost în capul înțelepților de la Yad Vashem când au onorat-o pe regina mamă care nu a schițat niciun gest pentru salvarea evreilor din Transnistria, deși știa că are puterea de a-l influența pe mareșal, așa cum o făcuse deja o dată! De ce nici regina mamă, nici regele Mihai și nici măcar rabinul Șafran și nici un alt personaj, nici un lider evreu, nu au mai intervenit la Mareșal pentru salvarea celor peste 150.000 de evrei uciși în Transnistria?! De ce pentru evreii din Transnistria nu a mai intervenit nimeni pe lângă mareșal?! De ce regele Mihai nu a făcut nici cea mai mică intervenție pentru salvarea celor aproape 200.000 de evrei? Nici regele Mihai, nici regina mamă, nici rabinul Șafran, nici Filderman sau mai știu eu cine?! La această întrebare, dacă nu ni se dă un răspuns clar, o explicație, o justificare, atunci cade toată șandramaua numită holocaustul din Transnistria! Iar dacă totuși proclamăm acest holocaust, acest genocid înspăimântător, atunci alături de Ion Antonescu se cuvine să fie acuzat și regele Mihai, și regina mamă, și rabinul Șafran și toți ceilalți lideri ai comunității evreiești din acei ani. Căci nu au făcut nimic, nici măcar o audiență la Mareșal nu au cerut! Și doar exista precedentul, din toamna lui 1942, când mareșalul, zic unii, la presiunea exercitată de regina mamă, de mitropolitul Bălan, de rabinul Șafran și încă câțiva evrei curajoși, a dat înapoi și nu i-a mai trimis în Germania pe cei 20.000 de evrei așteptați de Hitler!… De ce nu a mai intervenit nimeni pentru salvarea evreilor din Transnistria? Absolut nimeni!… Clar de ce! Pentru că nu era nevoie! Nu a fost niciun Holocaust în Transnistria!

Dar au fost niște inspecții internaționale, ale Crucii Roșii, ale Vaticanului, ale Corpului Diplomatic din București!

Sigur că da! Iar aceste inspecții au produs niște rapoarte, niște documente, o veritabilă arhivă! Din aceste documente nu rezultă niciun genocid, niciun holocaust. Dimpotrivă, în urma celor constatate de inspecția Vaticanului, vestitul Papa Pius al XII-lea i-a atribuit lui George Alexianu, guvernatorul Transnistriei, medalia Urbis et Orbis, cea mai inaltă distincție pe care o poate acorda Vaticanul! I-au acordat-o românului George Alexianu în semn de prețuire pentru omenia cu care Alexianu a guvernat Transnistria și a avut grijă atât de localnici, cât și de evreii deportați în acea provincie. Rareori în istoria lumii a funcționat un regim de ocupație atât de uman conceput și efectuat ca-n Transnistria guvernată de români prin profesorul George Alexianu. Ce s-a întâmplat în Transnistria acelor ani este o pagină de glorie pentru Neamul românesc!

Și credeți că domnul Traian Băsescu a aflat și el adevărul despre Transnistria, despre Antonescu? Așa vă explicați această declarație absolut senzațională?

Da. Se pare că Traian Băsescu a aflat adevărul! Dar – ceea ce este și mai important, se pare că este capabil, atunci când află adevărul, să reacționeze ca un om normal, ca un președinte normal și să se dea de partea adevărului.

Dacă ar fi să-i transmiteți un mesaj domnului Băsescu pe acest subiect, ce i-ați spune?

I-aș recomanda să se întâlnească cu dl Șerban Alexianu, fiul lui George Alexianu, cel care a asasinat sute de mii de evrei, ca să afle de la dl Alexianu pentru care merite excepționale Papa Ioan Paul al II-lea l-a invitat pe Șerban Alexianu la recepția pe care înaltul pontif a dat-o la București? Fiul unui criminal de război este invitat și cinstit de Papă, de unul dintre cei mai importanți oameni de pe planetă! Ce a fost în capul Papei?!… Iar și mai interesant este să afle domnul președinte Băsescu cum de fiul asasinului de evrei a mers la această recepție la braț cu Nicolae Cajal, șeful comunității evreiești la acea dată, cu care era prieten de-o viață, încă din anii în care taică-su omora sute de evrei pe zi, iar celălalt tată, al lui Nicolae Cajal, venea la copiii lui Alexianu să-i îngrijească, ca medic de familie ce le era… De ce niciun evreu nu i-a reproșat vreodată lui Nicolae Cajal sau lui Alexandru Șafran prietenia lor cu copiii lui George Alexianu, criminalul de război, asasinat de cominterniști odată cu Mareșalul?!

Vă așteptați la o declarație nouă, mai explicită, a președintelui Băsescu?

Este destul de explicită și această declarație! În momentul de față importantă este declarația pe care o așteptăm de la regele Mihai de atâta vreme. Pe la începutul anilor ’90 știu că regele Mihai a declarat în fața unor studenți americani că în România nu a fost Holocaust. Un martor, dl Victor Gaitan, mi-a povestit cum a fost. A dat o declarație clară și fermă: nu a fost holocaust, nu a fost genocid!… În anii care au urmat regele Mihai a cam ocolit acest subiect, iar când totuși n-a mai putut s-o facă, a dat declarații paralele cu adevărul… Ca orice om, nu se știe câte zile sau ani mai are de trăit. Ar trebui să se grăbească să repare ce se mai poate repara din răul imens făcut poporului român. Te rog să publici și declarația Uniunii Vatra Românească pe această temă. Este una din puținele ocazii în care Băsescu se află în consens cu poziția noastră. Să vedem dacă este în stare să facă și alți pași în direcția adevărului, a interesului național.

Care ar fi următorii pași?

Primul ar fi „să pună cu botul pe labe” obrăznicăturile din UDMR, să le dea peste mână atunci când vor să inventeze o Ungarie Mică, de buzunar, pe teritoriul românesc. Clasa politică românească, împreună cu maghiarii de bună credință, ar trebui să gândească serios la scoaterea UDMR din parlament și de pe scena politică. În acest context, legea propusă de UDMR, cu privire la statutul minorităților din România, trebuie respinsă chiar din comisie, iar cei mai interesați de acest gest sunt ceilalți minoritari, care trebuie să înțeleagă în ce capcană sunt împinși dacă vor crede că această lege le va fi și lor de vreun folos. Există riscul ca noi, majoritarii, să deducem astfel că toți minoritarii din România au aceleași sentimente antiromânești ca și maghiarii din UDMR! Lucrurile știu bine că nu stau așa! E nevoie de intervenția lui Băsescu, mai întâi în PDL, apoi și asupra celorlalți din coaliția de guvernare, spre a-i lămuri și convinge că sunt pe cale să facă cea mai mare greșeală!

În chestiunea holocaustului ce ar trebui să facă Băsescu?

Ca garant al Constituției, Băsescu poate și chiar trebuie să intervină pentru a pune capăt embargoului din mass media, unde acest subiect este dezbătut numai de cei care susțin Holocaustul. Nu este drept, nu este constituțional ca noi, ceilalți, să nu avem nicio posibilitate de a invoca și prezenta argumentele care contrazic teza holocaustului! Nu m-aș mira ca Băsescu să ne surprindă din nou, de data asta în modul cel mai plăcut. Ar cam fi timpul…

24 iunie 2011

A consemnat Petrică Burlacu

Regele Mihai şi Ordonanţa de Urgenţă nr. 31 / 2002

            Uniunea Vatra Româneasca şi Liga pentru Combaterea Anti – Românismului LICAR, exprimându-şi în continuare protestul public faţă de Ordonanţa de Urgenţă nr. 31 / 2002 a Guvernului României, fac un apel respectuos pe lângă Majestatea Sa regele Mihai I al României, considerând că este acum momentul cel mai potrivit ca regele Mihai să repună în drepturile sale adevărul despre mareşalul Ion Antonescu şi colaboratorii săi, condamnaţi pe nedrept în 1946 şi, parte din ei, executaţi mişeleşte la 1 iunie 1946.

            Faptul că regele Mihai a fost atunci împiedicat de comunişti să-şi exercite dreptul constituţional de a acorda graţierea regală pentru cei condamnaţi de justiţie, de instanţa penală, constituie azi un motiv, chiar o datorie pentru Majestatea Sa, de a-şi face publică poziţia faţă de acuzaţiile şi sentinţele pronunţate în aşa-zisul Proces al trădării naţionale, îndeosebi cele privitoare la eroii martiri ai Neamului, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Piki Vasiliu şi George Alexianu, acuzaţii şi sentinţe reluate şi actualizate prin ruşinoasa Ordonanţă de Urgenţă nr. 31 / 2002. Considerăm că opinia publică românească este interesată şi îndreptăţită să cunoască poziţia Majestăţii Sale regele Mihai faţă de Ordonanţa de Urgenţă nr. 31 / 2002, faţă de acuzaţia de holocaust pe care această ordonanţă o aduce guvernanţilor români din perioada 1940-1944 şi implicit poporului român.  Este de acord Majestatea Sa regele Mihai cu aceste acuzaţii ? Este de acord cu Ordonanţa de Urgenţă nr. 31 / 2002 ?

            Considerăm că poporul român are dreptul să pună aceste întrebări şi să capete răspunsul cinstit şi lămuritor al Majestăţii Sale.

Bucureşti, 27 mai 2002

                                                                                                                 pentru conformitate,

                                                                                                                           Ion Coja

 

 

Popularity: 13% [?]

„Ţiganiada” maghiarilor şi… grijile „intelighenţiei” româneşti contemporane

Autor: prof. dr. Adrian Botez

…Aflăm, prin presa scrisă şi vizuală, că Ministrul Culturii Româneşti, dl Kelemen Hunor (ce nume sonor de valah!), îi îndeamnă pe etnicii unguri, din România, să iasă în stradă – să „manifesteze” contra regionalizării în 8 „zone” (ale absurdului perfect şi distructiv de românie!!! – …dar aceasta/distrugerea, nu doar pentru şi nu în primul rând pentru maghiari…căci România, distrusă şi răstignită prin aceste „regiuni-zone” este, în primul rând, a Românilor… însă pe români, se vede treaba, nu-i mănâncă, încă, la… ”manifestaţie”!!!). Nu zice el, Hunor-ul, foarte clar – dar deducem că nu vor ieşi în stradă ca să strige „Chiralesa!” – ci cu arme în mâini! – …că dacă, nici acum, urmaşii lui Dücsö Csaba (autorul manifestului „Nincs kegyelem” – Fără îndurare!, Budapesta, 1939) nu-şi folosesc Garda Secuiasco-Maghiară, le ruginesc, degeaba, armele, trecute, din 1989 încoace, zi de zi şi noapte de noapte, prin Vama Borş… 

…Oare maghiarii (cetăţeni români, cică!) ies să „manifesteze” pentru drepturile „tuturor românilor” şi… de dragul României Românilor? Evident, nu: ci pentru drepturile maghiarilor, de a avea dreptul să-i lipsească pe români de… orice drept (…foarte curând, până şi la limbă!), în Ţara lor, a Românilor! (Drept la care românii par a fi renunţat!)  – …şi pentru dreptul maghiarilor de a anexa (cel puţin moral, dar şi geografic, zic şi clamează ei, tot mai sfidător…!) România, la… piticul maghiar, băgat în colaps economic, de premierul Ungariei, Viktor Orban – şi de fasciştii lui!

…Da-da, că ei, românii, n-au de ce să se răscoale şi să „manifesteze” (măcar cu oarece bolovani…!) – pentru că ei, românii, au „gătit” cu căpătarea drepturilor lor, în propria ţară… – …mai exact: cât au renunţat ei, de  bună-voie şi din prostie (doar un naiv ar putea numi atitudinea lor, a lepădării de Demnitate şi de Căutare a Adevărului Hristic, drept: „creştinească”!), cât le-au fost „gătite”/isprăvite/”furluate” şi eludate toate drepturile, de către guvernanţi români trădători – … şi, de-acum, în România, au rămas, cu dreptul de a-şi cere drepturi… doar maghiarii!

…”Bravo lor, ruşine nouă!!!” – ai fi tentat a zice, la o primă „ocheadă”.

…Pentru că Preşedintele Românilor, dl Traian Băsescu, după spusa popii Tökes, este cel mai „de inimă” prieten al secuio-maghiarilor… – şi asta, pentru că, gata, „i-a trecut de dorul” …românilor! Şi astă vitregire ”de tătic” li se trage românilor… tot de la „Ieşi afară/Javră ordinară!” – ….că Traianu-i Traian odată şi el nu uită, el nu iartă…! – ce mai, adevărat „Român” (înlocuitor al lui Neulander… Petre „Romanul”)!!!

…Dar şi pentru că valahilor le-au înţepenit minţile, gâtul şi şalele, de când se to-o-o-ot uită în gura… tăcerii şi răbdării. De când jinduiesc după slujba de „apă şi balie a lui Băsescu”, cel îmbăiat (deşi nebotezat!), în mulţimea (gregară) a prostiei lui Gură-Cască cel Valaho-Manelist, grozav de sictirit pe muncă şi viaţă: preferă „muieţi-s posmagii”, decât să „muncească” şi să lupte, în stradă ori pe câmpul de bătaie, precum moşii lui, martiri şi eroi – pentru Dreptul lui Cel Sfânt!

…Deci, cu „janalăii” şi „baroreii” şi „slobozanii” în frunte, maghiaro-„ţiganii” (deveniţi la fel de groteşti, ei, cei de „stradă”, ca şi maneliştii noştri, cei de …”e-stradă”!) ies la paradă, dând lecţii de autentic maghiarism… în buricul României! Să-şi ceară drepturile maghiarii „cei viteji” (precum „ţiganii” lui Ioan Budai-Deleanu, în vremea lui Ţepeş Vodă… – de a-şi face stat… în stat!!!), într-o Românie, în care românii au renunţat, supăraţi doar… „în imagine”…îîîhhîîî: adicătelea, vezi tu – ei, românii, nu mai au nevoie nici de drepturi, nici de Dreptate! „Dă-le-e-e-ee…cui le-o lua!”

Şi, iaca, se cam găsesc destui, care să vrea să ia/fure, din Grădina Maicii Domnului, Cea (acum!) Nepăzită de Arhangheli Grădină!!! Nici de PSD, nici de PNL, nici de PDL… că toţi au fost (din 1990 şi până azi, în 2011!) la „puterea” hoţirii şi distrugerii barbare de Românie, cu UDMR-ul dimpreună!!!

…Să mai amintim, oare, că vecinii noştri iubiţi, ucrainienii, cărora le-am dat („Luaţi de ici, bre, de sufletul… bunicilor noştri : Basarabia de Sud, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Insula Şerpilor… luaţi, vă rugăm frumos, chiar să nu ne refuzaţi… că tot se strică degeaba!”), cu mâna noastră („emilconstantinească” şi „adrianseverinească”!), prin Tratatul din 1997, aproape o treime din Glia Basarabo-Muşatină! – vor acum şi treimea Moldovei de dincoace de Prut, ca s-o „în-sorească”, cu aia de dincolo de Prut („ca să nu se piardă de neamuri, deh!”) …sau că, în ziarele din Sofia, bulgarii cer, de cel puţin 21 de ani încoace, „Dobrogea de Nord” (de parcă cea „de Sud” ar fi fiind, de la sine înţeles, a lor!)… sau că la Belgrad, de tare multă vreme, se strigă după cealaltă jumătate de Banat, cea românească, pentru ca să împlinească Banatul… pe malul lor, cel sârbesc…!!!  – …la fel şi pe „sora” Oltenia…”de ce să n-o <<mărităm>>, peste Dunăre, cu Drina”?!

…Care va să zică, valahii stau şi se uită la televizor cum, în România, maghiarii ies să-şi ceară dreptul… la ce?! La „Ţara Secuilor”! La coridorul  de ungarizare a Ardealului – „Covasna-Harghita-Mureş-Sălaj-Bihor… cu staţia „pe dreapta”, <<UNGARIA>>”!!!

Mesajul de la Târgu-Mureş/România, al premierului dreptei maghiare-Fidesz, Viktor Orban al Ungariei, din 15 martie 2011: “ <<Să fie Ardealul CUM A FOST şi naţiunea ungară CUM A FOST!>>, este mesajul transmis de premierul ungar, Viktor Orban, maghiarilor care participau la manifestările de marcare a Revoluţiei de la 1848-1849, organizate, marţi, de Partidul Civic Maghiar (PCM) şi de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS), la Târgu Mureş”, relatează Agerpres.

…Bravos, naţiune română… deznaţionalizată! Priviţi, români „verzi ca balega de gâscă”, la marşul glorios al „tandalerilor” şi „parpanghelilor” gingaşi, urmaşi ai „celei mai nobile rase”… cea a hunilor lui Attila – pentru a vă înlocui la Masa Drepturilor Româneşti, DIN ROMÂNIA!

…Iar la Budapesta, ungurii nu mai suferă nici măcar să se asemene culorile steagului lor, cu culorile steagului nostru (este evident acest lucru: deşi steagul nostru are dungile verticale, iar al Budapestei are dungile orizontale, ei l-au smuls, la modul revoluţionar-fascistoid, şi-l vor re-arbora, numai când va avea totul schimbat, faţă de cel al României, „tovarăşă şi pretenă”: „alb, pe margini cu triunghiuri roşii, albe şi verzi, în centru având stema Budapestei”!)…

…Steagul nostru? Steagul pe care, la casa popii Tökes, în decembrie 1989, l-am şi mutilat, cu o inconştienţă grotescă şi sinistră, în acelaşi timp…: l-am găurit, exact în dreptul „găurii” de autoritate statală românească de azi: în mijloc, exact acolo unde UDMR-ul şi Partidul Civic Maghiar (partid al lui popa Tökes şi al lui Băsescu-naşul „partinic” – deci, partid egal „aparţinătoriu”, popii şi preşedintelui României, întru vină şi trădare de Românie!) „desenează”, azi, începutul visului lor de secesiune (faţă de România) a Ardealului Sfânt… urmând, într-o logică hunico-attiliană, alipirea forţată la „Ungaria Mare” (???!!!), sub ochii închişi a trădare mişelnică, ai unei Uniuni Europene care a acceptat, senină şi criminală, „precedentul Kosovo”!!!

***

…Şi-n vremea asta, capetele luminate ale Valahiei, ce zic şi ce fac, „pentru binele şi prosperitatea României”?! Păi, cam tot aşa fac… vorbesc! (Dacă o fac şi pe asta, de frică să nu-i spulbere „jupânul” de la Cotroceni, şi el academician, deh!): „Caţavencu: După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acuma câtva timp? (…) Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!… Iată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional! Pristanda: -  Curat constituţional! Muzica! Muzica!”

…De exemplu, cel mai înalt for intelectual al României – ACADEMIA ROMÂNĂ!  – … ce zice, oare…- …cât nu doarme ea şi se zbate, oare?! Păi, nu prea zice nimic, ba şi doarme de rupe, şi nu se zbate nici în somn, măcar – de grija a ceva! Un academician cam zurliu, dl Dinu C. Giurescu (cel care, în 1997, striga, pe toate posturile TV, că Tratatul cu Ucraina, Tratat Nesilit Ultimativo-Armat!!! – …Tratat de Rapt şi Sfâşiere din Trupul Basarabo-Muşatinilor – … „este o necesitate naţională”!), acum a „schimbat macazul”, şi, cu clătinări din cap de babă cu dureri de dinţi, o face pe Pytia, slobozind, odată cu ploaia de scuipat, prorociri de… Apocalipsă Maghiară!

…Din păcate, spusele lui de proroc întârziat acoperă un adevăr cumplit: s-a reuşit, prin ţesături diabolice ale Masoneriei Globalizante, ca (aproape) niciun elev/student/tânăr, din generaţia nouă, să nu mai aibă sentimentul de apartenenţă la un Dumnezeu-Hristos şi la un Neam, simţământul că s-a născut nu la maternitate, ci dintr-un ANUME popor (mai brav şi mai vechi, pe Pământ, decât toate celelalte, şi cu o Misiune Terestră Minunată!), aflat între nişte graniţe sfinte (ne-reîntregite, AZI, din pricini de slăbiciuni de Duh al poporului istoric al Românilor!), trasate cu sânge de Martiri şi de Sfinţi… şi cu un Duh aparte de al tuturor celorlalte Duhuri de Neamuri ale Terrei! Dacă ar vedea, aceşti tineri, pe geamul de la bucătărie, venind, prin curtea lor, spre cimitirul satului, nişte tancuri, ceva… – ei nu că n-ar întreba măcar ale cui sunt şi cu ce drept trec pe-acolo (şi ce misiune ar avea ei, ei cei locuitori în acea casă, faţă de samavolnicia trecerii tancurilor, peste mormintele cele sfinte, de moşi şi strămoşi!), ci s-ar urca în ele/tancurile (plăcându-le motorul „tare”!)… – … chit că, apoi, ar trebui să tragă, cu tunul de pe turelă, în casa lor de la bunici şi în carnea părinţilor şi fraţilor lor, de-o carne şi-un sânge!

…Am devenit un neam de mercenari nemernici, de roboţi numai buni de făcut sclavi, pe plantaţiile mondialiste, ale demonilor care ne vor da doar de mâncare, cât să lucrăm pentru ei… iar de ne-om înghesui prea mulţi, ne vor învrăjbi (ca să nu cheltuiască, tot ei, muniţie ori cânepă de ştreang!), până ne vom măcelări noi între noi, de-om ajunge la un număr „raţional şi convenabil/confortabil” Negustorilor Lumii: de la 7 miliarde jumate, la cel mult…două!!!

…Am devenit şi încă vom mai deveni o lume corcită straşnic, iar corceala „preste fire şi preste orice hotar de înţelepciune şi chibzuinţă” produce întunecarea Duhului şi slăbirea, până la uitare, a cugetului şi a instinctelor celor dumnezeieşti!!!

…Dar, pentru Dumnezeu, dacă tot eşti la o zvârlitură de băţ de Cotroceni, dle Dinu C. Giurescu, bătrân istoric al neamului românilor şi din neam de bătrâni istorici ai neamului românilor! – de ce nu iei… băţul cu care ţi-ai măsurat „distanţa”, şi să-l altoieşti cu el, pe spate, pe Traianul cel delirant (de la „băuturile alcoolice”!), ranchiunos, hidos ca dracul… şi trădător (…deşi e greu ca Braunovici să-i trădeze pe Ion şi pe Gheorghe… – …măcar sperjur şi blasfemiator tot este, că a jurat pe biblie şi pe constituţie, egal!)?!

…Pentru Dumnezeu, voi, cei din Bucureşti, care sunteţi la doi coţi de el, de Traian şi de „ceata lui Piţigoi” pedelistă, de ce nu-i alungaţi cu pietre, din Ţara Românilor (nu „Ţara Secuilor”…logic, dacă asta ar mai însemna ceva, azi: nu pot 260 de oameni, urmaşi ai unor venetici din Asia, de prin veacul al V-lea! – să se instituie într-o ţară… şi, mai ales, peste capul a 22 de milioane de oameni-locuitori multimilenari, ai României Thracilor!!!), pe toţi aceşti nemernici care, în vremuri normale şi de către un popor cu fond moral normal, ar fi spânzuraţi de crăcile primului copac mai zdravăn, mai de „Doamne,-ajută”?!

…De ce?! Pentru că românii nu mai au lideri morali, pentru că liderii morali (cum erau ei înţeleşi în veacurile trecute: oameni de ispravă şi gospodari, curaţi la suflet şi chibzuiţi la cuget şi faptă – dar năpraznici, în faţa nedreptului şi a umilinţei nemeritate!) au fost lăsaţi, sau…”ajutaţi” (precum Virgil Sahleanu, de la Tepro-Iaşi, asasinat, pe 7 septembrie 2000, de oamenii cehului František Priplata, hoţ şi escroc, „patronul” firmei cehe “Zelezarny Veseli” -”Fierarii Veseli” – …da, Priplata, abuziv „cocoţat”, prin privatizările banditeşti pe 1 LEU!!! – …pe care le-a început Neulander şi le continuă familia Băsescu-Braunovici!!!) să moară, rând pe rând… iar în locul lor, televiziunile cele parşive au fabricat lideri de mucava, plini, în guşă, de veninul cel negru al TRĂDĂRII!!!

…Uitaţi-vă, spre exemplu, nu doar la Academia Română (condusă de un inginer cvasi-anonim, ca afirmare a personalităţii -  poltron şi fricos şi de umbra lui, care se încălzeşte la proriile-i flatulaţii – Ionel Haiduc!), ci şi la U.S.R.! Scriitorii (cu excepţia câtorva sute… – în majoritatea lor, cică peste 2.000, o majoritate de „nule”!, care ne exasperează, prin „gonflarea” ei!) au devenit nişte negustori slinoşi, care nici gânduri nu au, nici cuget, d-apoi vise de foc, vizionare: Cărtărescu vorbeşte cu aceeaşi limbă pe care-o învârt, între dinţii lor ascuţiţi, „pleziriştii” de Liiceanu şi Pleşu (care-şi făceau, până mai ieri, un promo elegant şi sforăitor şi „căscăcios”, chiar pe TVR-1, sâmbăta, „la oră de vârf”, între orele 18-19!!!), şi toţi trei vorbesc, în esenţă, ca Patapieviceanul cel Viteaz… ”viteaz” cât un fund de ponei cu zwastikă!… sau cât „omagiul” erect al lui Iuda… – şi toţi „seniorii” sunt „armonizaţi” la vorbă şi la ne-idee cu „juniorul-junele” Petre Fluieraşu… Flueraşu e la fel de coprologic precum Mihail Gălăţanu…, şi nu vrea niciunul (Niciunul, măcar, din liota asta de netrebnici şi păcălici greţoşi!) gloria ideilor, ci…vor, toţi, cu foame de boa constrictor şi anaconde, să-şi vândă, pe bani mulţi, cât mai multe cărţi, cât mai multor fraieri – …acum, şi cât mai degrabă să fie „acum”-ul!!!

„Posteritatea este… posteriorul”, meditează şi grăieşte, cu fruntea-i încreţită, rău de tot, Înţelepciunea sa Gângavă, „canonizatul” (de către „Preafericitul” N. Manolescu!) – dl Mircea Cărtărescu…!!!

…Iar când un poet onest (nu mereu eleganto-rafinat, dar, cel puţin, foarte apropiat de onestitate, ceea ce-i o calitate cvasi-incredibilă, în aceste vremi… – …cel puţin aşa-l „pipăi” eu, după expresie şi scris…) vrea să strige (şi chiar strigă!) că „Împăratul e gol!” (adică, „hristosul mincinos”, N. Manolescu, cel care-şi conduce „turma valahă”… de la Paris, pe multe miliarde pe lună, ca ambasador U.N.E.S.C.O. la …„franci”!), atunci el, nefericitul „strigăcios” se alege cu „ştreangul de mătase” (la modul turcesco-fanariot!), din partea „imbrohorului”-şef de filială U.S.R.-Sibiu, Ioan Radu Văcărescu! Să-şi dea demisia adrian suciu, că i-a făcut de râs pe hoţi, zicându-le hoţilor – chiar…hoţi – şi impostorilor – chiar… impostori, şi şuşaneliştilor – chiar şuşanelişti!!!  Adică, a numit Adevărul, cu Numele Lui cel Adevărat/”Necosmetizat”.

„Păi, de aia te-am primit noi ca <<nembru>>, de aia ţi-am şi dat  premii pentru Poezie, ca tu să nu ştii să ne acoperi, princiar, hoţia şi impostura şi şuşanelismul, în …metafore imperiale?! Hai-hai, dă-ţi, repejor, demisia, că nu ştii decât să vorbeşti pe şleau! Or, noi avem nevoie de adevăraţi artişti, care să-mbrace rahatul… în staniol sclipitor!”

…Iată ce zicea Poetul Adrian Suciu, într-un articol, de care redactorul-şef al Reţelei literare online (Gelu Vlaşin) s-a dezis urgent şi tăios, ca Iuda de Hristos:

„Fariseul Manolescu şi sfertoautorii. Un articol de Adrian Suciu Postat de Alexandru Petria,  în Iunie 14, 2011 la 5:57pm

Nimic durabil nu se construieşte pe minciună. Literatura română de azi, în latura ei oficială, aceea de care ţin pîrghiile administrative ale fondurilor publice şi puterile iluzorii ale unor instituţii inutile e jalnică. Ca unul care a trăit cît să fie conştient în regimul comunist şi a văzut, în amîndouă regimurile, scriitori români lingînd dosurile puternicilor zilei, pentru trei arginţi, onoruri inutile şi tinichele zornăitoare, am dreptul să spun că, pentru mine, diferenţa între o conştiinţă vie şi o jigodie e limpede. Ca unul care nu doreşte în literatură nimic, care nu datorează nimic nimănui şi dispreţuieşte profund elasticitatea coloanelor vertebrale ale majorităţii colegilor de breaslă, voi deschide gura şi voi vorbi liber. Ca unul care este neinteresat de bunăvoinţa mai marilor literaturii române, de burse şi sinecuri, de cabale literare şi de dispute de dugheană, voi spune că împăratul e gol!

Literatura română contemporană, în latura ei oficială, e o minciună. Prima minciună e în chiar vîrful ei: de ani de zile, un întreg complex financiar, organizaţional şi mediatic este pus în mişcare în chip absolut inutil pentru a-l transforma pe Mircea Cărtărescu într-un scriitor nobelizabil. Mircea Cărtărescu este un mare scriitor şi o spun ca unul fascinat de literatura lui. Dar nu va lua niciodată premiul Nobel pentru literatură, iar orbirea celor care nu pricep acest lucru este sublimă dacă n-ar fi vinovată, câtă vreme fonduri publice imense raportate la sărăcia din literatura română, de pildă prin Institutul Cultural Român, sînt folosite pentru a promova în exterior literatura acestuia. Mircea Cărtărescu e un mare scriitor, dar un individ atît de profund ratat ca şi conştiinţă publică, încît simţul ridicolului ar trebui să-l împiedice a se mai manifesta ca atare. Asta, încă, n-ar fi un păcat aşa de mare. În spatele naivităţii sale funciare, însă, o întreagă armată de profitori, lichele, impostori, panglicari, curve obosite şi geambaşi literari – constituie o curte de tip bizantin, atît de intens preocupată să conserve privilegii, sinecuri şi relaţii,  în dauna oricărei evoluţii a literaturii române, încît Mircea Cărtărescu, care nu va lua premiul Nobel, este şi principalul obstacol în calea unui Nobel românesc pentru literatură, cîtă vreme curtea sa, în frunte cu nevasta, va fi buricul literaturii române oficiale.

O feroce cabală a mediocrilor, de funcţionarea căreia Cărtărescu se face vinovat doar prin naivitate, aneantizează orice competiţie reală, la adresa acestuia-  şi permite o carieră literară internaţională, cu voie de la oficialităţile literaturii romane, doar unor mediocrităţi, care au făcut pactul cu „sistemul ticăloşit” şi au acceptat să-i reprezinte interesele. Institutul Cultural Român este, în acest moment, o instituţie la fel de utilă pentru prestigiul internaţional al literaturii române, ca şi o frecţie la papionul lui Horia-Roman Patapievici.

Aproape toate ierarhiile oficiale ale literaturii române contemporane sînt profund viciate de corupţie, majoritatea premiilor cu relevanţă naţională se dau în urma unor negocieri de talcioc, între critici, editori, scriitori şi organizatori. Uneori, preşedinţii juriilor respective împart sumele de bani aferente premiilor respective cu scriitorii premiaţi. Alteori, criteriul după care se fac nominalizările şi premierile e să nu se „supere” vreo editură importantă că n-a fost la masa bogaţilor iar Uniunea Scriitorilor a devenit o simplă bursă a trocurilor literare. O literatură în care una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale ultimului deceniu, „Aerostate plîngînd” a lui Traian T. Coşovei e complet ignorată de mai-marii literaturii pentru că personajul le e neplăcut e un fals în acte publice. O literatură în care cei mai puternici debutanţi ai ultimilor ani, Marius Ştefan Aldea, Dan Herciu sau George Asztalos sînt trecuţi cu vederea pentru că sînt excentrici complexului editorial şi mediatic specializat în crearea de mituri umflate cu pompa pe care să le vîndă pulimii e o impostură. O literatură în care scriitori de talia Danei Banu, a Ancăi Mizumschi, a lui Eugen Suciu, a lui Viorel Mureşan ori a lui Ion Chichere, ca să dau doar cîteva nume din generaţii diferite, sînt nebăgaţi în seamă de establishment -  e o literatură de lăbari. Aş putea să dau exemple în continuare, dar prefer să rămîn la acestea, în scop didactic. Oricum, o dezbatere reală şi onestă asupra funcţionării mecanismelor succesului şi promovării în literatura română contemporană nu va avea loc în curînd, cîtă vreme lichelele conduc, se autoreplică şi-şi conservă privilegiile meschine – e acelaşi lucru cu „reforma clasei politice”. La altă scară, dar identic.

Astfel, literatura română, în latura ei oficială, seamănă ca două picături de apă cu viaţa publică românească şi nici n-ar fi putut fi altfel. Mizele luptei literare, însă, sînt rizibile. Dacă politicienii se luptă pentru acces la resurse, femele şi putere, scriitorii se luptă pentru mize ridicole şi glorii de carton. Aş putea glosa în continuare pe marginea acestui subiect dar prefer să tac mai departe.

Pentru că mai departe găsim Uniunea Scriitorilor din România. Uniune de breaslă, cum ar veni. Vorbesc din calitatea de membru al USR şi premiat de două ori cu premii ale acesteia, deci n-am altă frustrare, decît aceea că instituţia asta e prost condusă. În fruntea USR îl găsim pe Nicolae Manolescu, un individ care este cea mai limpede ilustrare a adevărului că niciun om nu trăieşte pînă la moarte. În cazul lui Manolescu, acesta a încetat să mai trăiască, în sensul adagiului sus-menţionat, prin anii 90, de cînd s-a transformat într-o pernuţă de înfipt acele decoraţiilor, insignelor şi tinichelelor. De fapt, pe Manolescu îl doare undeva de scriitorimea română: plantat la Paris, într-un funcţiune decorativă, domnia-sa a delegat, practic, conducerea Uniunii unor nenea şi unor tanti. Trecînd peste pierderea sediului USR, Casa Monteoru (în nişte procese în care e limpede că cineva, nu ştiu cine, a încasat şpăgi babane pentru non-combat), Manolescu a patronat o dramatică pierdere de statut a scriitorului român. Maestru al dezinformării şi manipulării, pe care le practică atît de abil, încît eu unul îl bănuiesc de participarea la stagii periodice de perfecţionare, dintr-o poziţie activă şi acoperită, Nicolae Manolescu este cel mai prost administrator pe care l-a avut Uniunea Scriitorilor în ultimii douăzeci de ani. Fariseu şi impostor, contestat virulent şi pe bună dreptate, Nicolae Manolescu se ţine cu dinţii de o funcţie de care îşi bate joc,  deşi n-ar avea motive să fie atît de încrîncenat în a reprezenta prost scriitorimea română: rămîne în istoria literaturii române ca cel mai bun produs al regimului comunist în materie de critică literară, nu cred că are probleme financiare şi nici pupincuriştii din jurul domniei-sale nu merită un sacrificiu atît de dramatic! Mai ales că, lipsit de legitimitatea pe care o dă competenţa, dl. Manolescu începe a se transforma, din dorinţa de a-şi salva gaşca, într-un simplu instrument de propagandă politică. Urît final pentru cineva cu pretenţiile d-voastră, dle. Preşedinte!

            Un alt personaj detestabil ale literaturii române contemporane e geambaşul literar. Atotştiutor şi trend-setter, de obicei scriitor ratat şi interesat nu de literatură ci de propria lui statuie, geambaşul literar român presează asupra oricui, mituieşte în dreapta şi în stînga, pupă mîni şi cururi dacă e cazul, spală pahare la chefurile celor puternici, are prieteni în lumea bună şi practică machiaverlîcul de baltă. E prieten cu politicieni, ia bani de la Minister, de la Consiliul Judeţean, de la Fundaţii şi Asociaţii. În sine, n-ar fi nimic rău în asta, lumea e plină de personaje detestabile. Din nefericire, însă, geambaşul literar român e persoană cu influenţă; orice scriitor care nu-i face temenele şi nu-i ridică osanale va fi marginalizat şi considerat ciumat. La vîrful literaturii române, aşa cum e ea acuma, nu rezistă decît cei dispuşi să-şi miroasă reciproc pîrţurile şi şosetele nespălate prefăcîndu-se că reprezintă o elită valorică. Din pricina geambaşilor literaturii române, mari scriitori sînt trecuţi cu vederea şi aruncaţi în uitare! Cum ierarhiile oficiale sînt, în bună măsură, rezultatul activităţii acestor personaje sinistre, literatura română e o glumă. Sigur, în tot acest complex mizerabil, chiar şi statistic vorbind, aterizează şi scriitori de calitate, doar atunci cînd aceştia, din diverse pricini, nu mai pot fi ignoraţi. Simptomatic e cazul lui Ion Mureşan, care, dintr-un „marginal” al generaţiei 80 – a ajuns să ameninţe poziţia de lider a lui Mircea Cărtărescu. Dar nu ne interesează soarta lui Ion Mureşan, ci soarta literaturii române.

Care, atîta vreme cît va rămîne doar o anexă a intereselor actualilor diriguitori ai destinelor sale, va rămîne o activitate de seră, menită să satisfacă orgoliile şi interesele meschine ale unei întregi categorii de trepăduşi. Literatura română oficială este atît de departe de public şi atît de ruptă de realitate,  încît numai naivii se pot mira că, de cele mai multe ori, evenimentele literare oficiale sînt atît de plicticoase, încît se scorojeşte varul pe pereţii sălilor care le găzduiesc. Ruptă de public, literatura română oficială e un fel de snobăreală fără miză, în care diverşi sfertoautori se află în situaţia de a pretinde că fac revoluţie cu voie de la Guvern şi avangardă cu bani de la stat.

Adrian Suciu” – cf. Reţeaua literară, 14 iunie, 2011

…Neîndemânaticul (cu… “limba”!) Poet primeşte “ştreangul de mătase”, sub următoarea formă, subtil-parşivă, neo-fanariotă:

“Domnule Adrian Suciu, am luat la cunostinta cu stupefactie de atacul dvs., pe blogul personal, la adresa USR, a domnului presedinte Nicolae Manolescu si a conducerii Uniunii. Va anunt oficial, deocamdata pe acest mail, ca Filiala Sibiu, prin Comitetul sau, dezavueaza cu toata taria afirmatiile dvs. la adresa celor de mai sus, considerindu-le minciuni si jigniri cum rar se poate vedea in lumea noastra de azi. Ati fost premiat de curind de Filiala Sibiu pentru o carte de poeme. E cea mai buna dovada ca vi s-a acordat atentia cuvenita. Raspunsul dvs. la acesta atentie este de neimaginat pentru un scriitor si un om pe care, pina azi, l-am apreciat si l-am invitat in urma cu cinci ani de a face parte din Filiala Sibiu a USR. Va anunt ca, in perioada urmatoare, Comitetul Filialei Sibiu a USR va propune Consiliului USR excluderea dvs. din USR, pentru incalcarea grava a Statului organizatiei noastre. In orice caz, din acest moment, va rog sa nu va mai considerati coleg cu noi in Filiala Sibiu a USR si, eventual, sa va dati demisia de onoare din Filiala noastra. Ramas bun, Ioan Radu Vacarescu, presedinte Filiala Sibiu a USR”.

…şi mai are obrazul, acest domn Adrian Suciu, să “posede” şi răspuns demn şi inteligent, în faţa călăilor săi improvizaţi şi…improvizatori:

“Dle. Ioan Radu Văcărescu,

Nu am motive să-mi dau  demisia din Uniunea Scriitorilor din România, nu ştiam că Statutul Uniunii interzice dreptul la liberă exprimare! Desigur, ca să vă uşurez sarcina, nu o să fac uz de dreptul la apărare, prevăzut de Statutul Uniunii Scriitorilor din România. Aşa încît vă invit să-mi comunicaţi pe cale oficială Decizia de excludere a mea din Uniunea Scriitorilor din România, urmînd să o păstrez în cutiuţa cu amintiri personale, laolaltă cu belciugele boilor de la bicicletă!
Cu mult respect şi cu siguranţa că, în ciuda tonului d-voastră oficial, Nicolae Manolescu nu e veşnic în fruntea Uniunii Scriitorilor din România,
Adrian Suciu” –  Reţeaua literară, 16 iunie , 2011.

***

…Mda. Unii ar zice că “am picat în plasa fleacurilor şi bârfelor”. Eu vă zic aşa: câtă vreme românii din România nu vor avea suflete arzătoare şi cugete drepte şi mândre, nu vor merita decât ceea ce au acum!!! – …adică, nimic!!! – …sfârtecări umilitoare, de steag şi de mândrie şi de teritorii geografice.

…căci ţara cea sfântă vine după oamenii cei sfinţi şi de nădejde şi mândri şi de ispravă (…iar nu invers!!!) – iar oamenilor nemernici şi “fără şira spinării dreaptă” -  le fuge până şi pământul cât îl au ei sub picioare!!!

…Şi avem, mai avem, oare, oameni sfinţi?!

Avem, dar noi nu ne uităm în direcţia în care trebuie şi nu facem ce se cuvine: în loc să privim (ori să “tragem cu ochiul”, mereu şi numai!) la ecrane mincinoase şi paralizante de personalitate şi de dumnezeire – să ardem înspre mânăstirile şi chinoviile şi sihăstriile ortodoxiei!!!

Iar spre învăţătură, să nu ne luăm după cuvântul cel fals al iudelor “intelighenţiei” româneşti contemporan-trădătoare (…cum altfel, când “buzele lor reci” se-ncălzesc prin posteriorul… băsesc?!), ci după graiul de flacără al Sfinţilor Părinţi şi Martiri!!!

…Nu să ne ghiontim la pomană, înlăturând pe fraţii noştri, cel puţin la fel de flămânzi şi lipsiţi, ca şi noi… -  şi să tratăm Sfintele Sărbători ori Sfintele Moaşte ca pe-un circ şi ca pe-o crâşmă ori ca pe-o zalhana a mieilor! – …ci s-ar cuveni ca noi să ardem întru duhul lui Hristos-mântuitorul lumii!!!

…Deci, şi Mântuitorul Duhurilor noastre (de ne-om pocăi ca Dismas, fie şi în ultima clipită de viaţă/vreme/istorie!)…şi iertătorul tâmpeniilor şi lenilor noastre, “cele de toate zilele”!

 

Popularity: 8% [?]

Poneiul cu svastica “bate” 9/11/2001!

Editorial de Grigore L. CULIAN

Stimate Domnule Grigore L.Culian,
Reprezint un grup de zece artisti romani, licentiati ai Universitatii Nationale de Arte Bucuresti, aflati la inceput de cariera. Timp de un an de zile am realizat un proiect numit “TEN” si dedicat comemorarii a zece ani de la tragedia din 11 septembrie 2001. Am pictat impreuna peste 30 de tablouri (decente, serioase), reprezentand imagini din timpul tragediei, cu intentia de a le expune pentru cateva zile publicului din New York si a le dona apoi Primariei din New York, pentru a fi, eventual, expuse in muzeul WTC,  mai ales ca, intr-un interviu, dna Alice Greenwald, directoarea muzeului WTC, a declarat: “Le cerem oamenilor de pretutindeni sa ne ajute sa spunem aceasta poveste”. SI NOUA  NE PASA! iata proiectul pe scurt. Tema si titlul: “Ten”; subiectul: “Omagiu – zece ani de la tragedia care a zguduit o lume intreaga – patru romani au fost prinsi in iadul din zgarie nori; tehnici: lucrari executate in ulei, pe panza, cu inaltimea de 100 cm si latimi diferite.
Facem parte dintre acei artisti care considera ca “artistul trebuie sa aiba ceva de spus”, iar scopul operei este sa devina hrana spirituala. Zece artisti contemporani, zece stiluri diferite, zece mentalitati, un subiect comun: omagiu la zece ani dupa atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, prin proiectul “TEN”, caci NOUA NE PASA!
 Pentru realizarea proiectului am apelat, asa cum se face, la o fundatie culturala, care a depus proiectul la ICR Bucuresti si apoi a luat legatura, in nenumarate randuri, pentru aprobare, cu ICR New York. Dupa mult timp de tatonari si asteptari, raspunsul ICR New York a fost clar: NU SE POATE! Noi credem ca acest proiect ar ajuta la promovarea imaginii tarii noastre in SUA si ar arata lumii cum vedem noi, de aici, din estul Europei, ce se intampla acolo, departe, peste Ocean. Si ar arata ca NOUA NE PASA! Suntem atat de departe, dar si atat de aproape, iar gestul nostru vrea sa fie doar o lacrima in oceanul vostru de lacrimi. Cand exista atat de rar astfel de gesturi pornite din suflet, ele trebuiesc inabusite? Noi nu reprezentam chiar nimic? Daca nu socam (cu ponei, svastici sau sex), nu avem dreptul la nimic? Eu, coordonatorul de proiect, sunt o femeie mai in varsta si  am facut Facultatea de Arte abia acum si din pura pasiune (am o alta meserie de baza),  dar acesti “copii”, colegii mei, au u muncit zi si noapte, asigurand singuri materialele si executand niste tablouri de exceptie. Ce facem noi cu sufletul lor? O mica paranteza: (trei dintre baieti sunt orfani de mama, nu au nicio sursa de venit si au realizat lucrarile fara niciun ajutor material; un altul, in timp ce lucra la un tablou cu Steagul Americii, din cadrul proiectului, a paralizat pe partea stanga).
 Am indraznit sa va trimit aceste randuri in speranta ca ne veti ajuta cu un sfat sau cu orice altceva, in vederea realizarii proiectului nostru. Trebuie sa il facem chiar si fara ajutorul ICR New York, caci putem exista si fara ei. Aici nu mai avem nicio speranta de ajutor. Concret, noi am trimis un e-mail Primariei din New York – caci avem nevoie de o confirmare din partea lor ca accepta modesta noastra donatie – si asteptam un raspuns (numarul este 1-1-660654596). Avem nevoie de o locatie, pentru cinci zile, in perioada 29 august – 5 septembrie 2011, pentru a ne expune lucrarile, a organiza un vernisaj si o conferinta de presa, unde sa o invitam si pe doamna Alice Greenwald si unde sa aiba loc predarea/donarea lucrarilor. Le donam din partea tuturor romanilor (nu a noastra).
VA MULTUMIM. in speranta ca si Dumneavoastra va pasa, asteptam un raspuns.
Bucuresti, 16 iunie 2011
Coordonator de proiect: Jana Biciusca, Bucuresti, Strada Apusului nr.51, Sector 6, Cod Postal 062282, telefon/fax : 01140-217-606-144, e-mail: artcoja@yahoo.com
In perioada 18 iunie – 15 august 2008, Institutul Cultural Roman din New York (ICR-NY) organiza (in galeria aflata la parterul cladirii din 38 Street a Misiunii Romaniei la ONU, unde functioneaza alte doua institutii ale Statului Roman – Consulatul General al Romaniei la New York si institutul Cultural Roman) scandaloasa expozitie de “street-art” intitulata “Freedom for Lazy People” (“Libertate pentru lenesi”). Doi artisti romani din New York – Robert Horvath si John Gabrian Marinescu – sesizeaza monstruozitatile pictate pe peretii galeriei si obiectele obscene expuse in interiorul ei, printre care si o menora (simbol al Statului israel) desecrata, un ponei roz cu o svastica pictata pe fund si multe alte “exponate” care scandalizeaza cea mai mare parte a vizitatorilor.
 La  sesizarea celor doi artisti romani din New York, m-am deplasat la ICR-NY, unde am declansat o investigatie jurnalistica, menita sa stabileasca in ce masura faptele erau reale, publicand, ulterior, pe 23 iulie 2011, articolul lui John Gabrian Marinescu  intitulat “Zvastica si sex in vitrina ICRNY” (New York Magazin nr. 580 din 23 iulie 2008), urmat de un editorial al meu intitulat “Clanul Patapievici, Suteu si Nea…Goe” (New York Magazin nr. 581 din 30 iulie 2008). Ambele articole aveau la baza probe de necontestat, (declaratii ale “artistilor”, fotografii si imagini video), care dovedeau faptul ca in cladirea unei institutii oficile a Statului Roman se consumase un act anticultural, antiromanesc si antisemit, chiar sub ochii  – si cu aprobarea – directoarei ICRNY, Corina Suteu! Scandalul ia amploare, iar sefii ICR de la Bucuresti (in frunte cu Horia-Roman Patapievici) dau din colt in colt, organizeaza conferinte de presa si apar in emisiuni de televiziune, unde spun numai minciuni, ignorand probele si evitand sa-mi ceara punctul de vedere, asa cum ar fi fost normal intr-o disputa in care fiecare parte are dreptul sa-si expuna argumentele. Pentru a intelege mai bine ce legatura are scrisoarea publicata in prima parte a  acestui editorial cu “expozitia” organizata de ICR-NY intre 18 iunie si 15august 2008,  va voi prezenta, in mare, faptele de atunci, facand o paralela intre modul in care ICR-NY promoveaza si finanteaza din bani publici pseudo-valorile, in detrimentul grupului de tineri artisti plastici romani care mi-au trimis scrisoarea si ale caror lucrari ar trebui sa reprezinte o prioritate pentru cei de la ICR-NY, mai ales ca subiectul 11 Septembrie 2001, abordat in lucrarile lor, este atat de sensibil in spatiul public american si poate constitui inca o punte de legatura intre Romania si SUA. Acesta este si scopul declarat prin statut al Institutul Cultural Roman, aflat sub “inaltul patronaj” al presedintelui Traian Basescu.
 Intre18 iunie si 15 august 2008, Cristian Neagoe (coordonatorul de programe al ICR-NY de atunci), cu aprobarea directoarei Corina Suteu, si-a invitat prietenii “artisti” romani din grupul autointitulat “Zacuska Senzual”, inventand o expozitie scandaloasa, pentru care ICR a platit din bani publici transportul din si spre Romania, plus cazarea si hrana pentru o luna si jumatate! Rezultatul: un scandal imens, generat de poneiul cu o svastica pictata pe fund, menorele desecrate (pictate de “romanul” de origine iraniana Omar Marwan Anbaki!), grafiti pe peretii balconului apartamentului de la etajul 17 al cladirii din 38 Street, unde au locuit “artistii” si unde functioneaza trei institutii oficiale ale Statului Roman (dovezile foto si video ale acestor afirmatii se afla in arhiva noastra si le pot pune oricui si oricand la dispozitie). in urma scandalului, Cristian Neagoe a fost destituit, ceea ce constituie inca o dovada clara ca investigatia jurnalistica a fost corecta, ca faptele sunt adevarate si ele demonstreaza modul scandalos in care s-au cheltuit zeci de mii de dolari din bani publici pentru clientela angajatilor ICR-NY!
 In final, o intrebare pentru directoarea ICRNY, Corina Suteu: cum ati gasit bani pentru prietenii fostului coordonator de programe Cristian Neagoe, dar “NU SE POATE” sprijini proiectul “Ten”, care face obiectul scrisorii tinerilor artisti plastici romani si care nu cer decat un mic spatiu de expunere pentru cinci zile si au trimis o cerere in acest sens si Primariei orasului New York?! Va asigur ca tinerii artisti de la Universitatea Nationala  de Arte din Bucuresti vor veni cu lucrari care nu vor scandaliza pe nimeni si va cer public sa sprijiniti proiectul “Ten”, mai ales ca vorbim despre un mesaj de solidaritate pe care un grup de tineri din Romania doresc sa-l transmita celor care au avut de suferit in urma acelui tragic 11 Septembrie 2001. in plus, lucrarile vor fi donate Primariei din New York si ele vor marca o prezenta culturala romaneasca in acest oras pentru totdeauna!
 P.S. Maine, 23 iunie 2011, marele actor, regizor si om de cultura Ion Caramitru, impreuna cu un magician al clarinetului, Aurelian – Octav Popa, vor sustine un recital Eminescu la Queens Public Library din Sunnysinde, New York, actiune organizata de ICR-NY, care, dupa ani de zile de dezinteres – si chiar ostilitate! – fata de Poetul National, pare sa revina la sentimente mai bune. initiativa de a aduce in “inima” Comunitatii Romane asemenea personalitati de prima marime ale culturii noastre este de salutat,  dar numai in masura in care ea NU reprezinta o apropiere formala si o falsa schimbare  de atitudine care sa ne “inchida gura”! Altfel, avantajele ar fi de ambele parti…
New York, 21 iunie 2011

Popularity: 6% [?]

- S-a născut la 30 mai 1929 în Braşov

- Este poetă şi disidentă anticomunistă din România

- A fost asistentă universitară

- În 1983 a fost destituită de la Universitatea din Cluj-Napoca şi supusă unor anchete, interogatorii, bătăi, ameninţări

- Practic, apoi a fost arestată la domiciliu până la 21 decembrie 1989

- După 22 decembrie 1989, a fost cooptată în Consiliul Naţional al FSN, organism din care şi-a dat demisia la 23 ianuari 1990

Volume publicate:

- “Libertate?” (Ed. Criterion, Paris, 1990), “Libertate?” (Ed Humanitas, Bucureşti, 1991)

- “Scrisori deschise şi alte texte” (Ed. Dacia, Cluj, 1991)

- Faţa nevăzută a lucrurilor” (Ed. Dacia, Cluj, 1999), “La face cachee des choses” (Ed. Du Felin, Paris, 2000)

- A primit un mare număr de distincţii, titluri şi premii, dintre care cele mai importante sunt: Premiul “Thorolf Rafto” (Norvegia, 1989), Doctor Honoris Causa al Universităţii Libere din Bruxelles (1989), Legiunea de Onoare în grad de Ofiţer (Franta, 2000), Ordinul “Steaua României” în grad de Mare Cruce (2000).

                Doamna Doina Cornea este un opozant marcant al regimului comunist din ţara noastră.

                Pentru mine a fost o mare onoare şi desigur o deosebită plăcere să pot dialoga cu domnia sa.

                Are o voce blândă,mereu optimistă şi sigur că nu face parte din categoria dezamăgiţilor cu toate necazurile de care a avut parte.

                Nu sunt zgârcit şi de aceea doresc să vă împărtăşesc  bucuria trăită din discuţia cu doamna Doina Cornea.

              

                    ,,Patriot este cel ce îşi respectă şi cinsteste  valorile neamului.”

Adalbert GYURIS:

- Credeţi că în fiecare dintre noi există un luptător sau sunt unii predestinaţi pasivităţii ?

Doina CORNEA:

- Nu există predestinaţi pasivităţii.Există doar voinţa omului de a nu trăi degeaba,de a face ceva pentru colectivitate,de a răspândi nişte idei.

              Dacă stăm pasiv şi ,,dormim” noi ne degradăm. Lucrurile bune se învaţă în familie,în şcoală,sau ar trebui.Din păcate în şcoală se învaţă prea puţin în această direcţie.Poate de aceea societatea românească se află într-o degradare morală şi spirituală,în primul rând datorită învăţământului.

              Învăţământul comunist care nu forma oameni,îi instruia,e adevărat,li se ,,băgau” în cap cunoştiinţe,dar nimica care să îi formeze spiritual ca fiinţe umane ca să trăiască pentru un anumit proiect de viaţă,într-un anumit ideal.

              Să nu ne îngustăm orizontul cunoaşterii ci dimpotrivă să ne lărgim existenţa interioară.Să nu devenim mai mărunţi,mai mici ,mai degradaţi.

              Astfel omul de cultură la noi a fost înlocuit cu activistul. Omul religios înlocuit cu un ideeolog.Religia înlocuită de ideologie. Degradarea e peste tot în lume,însă la noi e accentuată.

              Oamenii în general din toată lumea,doresc în putinţa lor de a progresa,de a înainta spiritual,de a deveni într-adevăr nişte fiinţe care să se situeze pe o treaptă mai înaltă.

 

- Sunteţi de religie greco-catolică,credeţi că şi biserica ortodoxă a avut vină,în suprimarea acestui cult sau doar regimul comunist ?

- Lumea a fost manipulată, mulţi oameni au fost de ,,slabă calitate”.Mulţi au renunţat la religia lor sub teroare.Când treci la altă religie de bună voie e altceva.

              Securitatea a făcut ca mulţi să-şi calce demnitatea cu propriile lor neputinţe.

             Au fost familii terorizate şi n-au avut tăria să reziste.

             Vina mare este a regimului comunist,a securităţii şi într-un fel al bisericii ortodoxe care a consimţit.

             Patriarhul Nicodin a preferat să moară,n-a vrut ca biserica ortodoxă să fie sub partidul comunist.Au fost şi ortodocşi care s-au comportat foarte demni,au sfârşit ca şi episcopii noştri grco-catolici cu domiciliul forţat, prin mănăstiri şi apoi mureau nu se ştie de ce.Aşa a murit şi ultimul patriah necomunist.

             Din păcate biserica ortodoxă a fost trecută prin filtrul comunismului,supusă partidului.

            Am cunoscut oameni demni şi din rândul ortodocşilor.Unul din ei este Înalt Prea Sfinţitul Nicolae CORNEANU,Mitropolitul Banatului care şi-a recunoscut vina imediat după 1990,spunând că a colaborat cu securitatea.A recunoscut acest fapt nesilit de nimeni.

             Eu îl amintesc de câte ori am prilejul,este un adevărat păstor în mijlocul turmei sale.

            Oamenii de seamă,episcopii noştri sunt de fapt ai ţării,ai tuturor.Ei au dat dovadă de demnitate şi rămân pilde pentru noi.

 

- L-aţi cunoscut pe părintele Todea,v-a fost îndrumător spiritual, “cardinalul iubit” cum l-a numit Papa Ioan Paul al II-lea care a îngenunchiat în faţa cardinalului.

      Cum l-aţi descrie pe omul Alexandru Todea? (s-a născut la 05 iunie 1912 la Teleac, judeţul Mureş, a murit la 22 mai 2002 în Reghin).

- A fost un OM de neînfrânt,avea o forţă spirituală extraordinară.A stat mulţi ani în închisoare,fizic l-au călcat în picioare însă moral  avea verticalitate.Rămâne în conştiinţa mea ca un model.Oameni ca el ar trebui să fie cinstiţi de tot neamul nostru.

 

- Între 1982-1989 aţi difuzat 31 de proteste şi texte la radio “Europa Liberă”, azi după atâţia ani,privind peste umar ce spuneţi a meritat?

- Da bineînţeles că a meritat. Niciodată, nici o clipă nu-mi trece prin minte să zic că nu a meritat.

          În primul rând a meritat că au fost câţiva oameni în ţară cărora le-am dat efectiv speranţă.

         Afirm acest lucru că după 1990 au venit la mine şi mi-au spus: “Doamnă va mulţumim, că ne-aţi dat nădejde !”

         Că mojoritatea românilor n-au recepţionat nimic din textele mele, e o altă problemă.

         Dacă pe doi oameni sau unei persoane, prin cele 31 de texte  le-am dat o fărâmă de speranţă, eu zi că a meritat.

        Apoi a meritat şi pentru mine pentru că aceşti ani de luptă m-au format. Eu m-am format în aceşti ani şi în continuare mă formez. În fiecare zi un om are ce învăţa şi forma.

        Dacă o persoană a învăţat din experienţa mea: e bine!

        Chiar dacă nimeni n-ar fii învăţat nimic, eu am învăţat multe.

 

- Ce ar trebui neapărat să facă un OM într-o zi, în fiecare zi ?

- În general să-şi propună să rămână el însuşi de dimineaţă până seara. Să nu-şi trădeze propriile aspiraţii, însă trebuie să le ai acele aspiraţii. În al doilea rând avem obligaţia ca în fiecare zi să năzuim să devenim fiinţe umane şi să ne ridicăm spiritual.

         Dacă în fiecare zi facem un lucru bun putem să dormim liniştiţi. Făcând un lucru bun facem un serviciu altora şi implicit şi nouă.

 

- Sunteţi gravată în conştiinţa mea ca o adevărată luptătoare, de aceea vă întreb: ce este un patriot?

- Patriot este cel ce îşi respectă şi cinsteste valorile neamului.

 

- Arta poate salva frumuseţea unor sentimente care azi riscă să fie măcinate de partea materială ?

- Din păcate da. Arta e imaginea noastră. Sunt curente, mode, mofturi care cu trecerea timpului vor dispare.

          O parte din muzica uşoară are mai multă gălăgie. Nu e sănătoasă pentru noi. Muzica de calitate se bazează pe acorduri, pe reguli armonice.

- V-au ameninţat, v-au jignit şi chiar aţi fost bătută,a venit cineva la dumneavoastră cerându-şi iertare?

- Nu,n-a venit nimeni, nici n-am aşteptat să vină cineva să-şi ceară iertare.

           Dimpotrivă după 1990 m-au făcut micinoasă. Unii au spus că nu m-au bătut. Eu nu am cum să dovedesc, cuma că m-au bătut.

           Am avut certificat medical, în care era scris că am vânătăi, oate leziunile care mi le-au provocat. Însă nu ştiu unde e acest certificat, cred totuşi că mai am o copie.

          Am trimis atunci la radio “Europa Liberă”.

          Din păcate unii oameni uită şi preferă sa “arunce cu pietre”, e mult mai uşor. Asta e !

- Doamnă Cornea eu vă mulţumesc în numele tuturor celor care au încredere în dumneavoastră,în dreptate şi în adevăr.

         Cei care v-au lovit, jignit şi nu au crezut în domnia voastră sunt de mult morţi, pe când dumneavoastră veţi rămâne de-a pururi.

         Vă doresc sănătate şi încă multă putere de muncă.

Adalbert GYURIS

                                                                                        

Popularity: unranked [?]

CONTRABANDISTUL EMINESCU

 

Autor: Lucia OLARU NENATI

Puţini ştiu că Eminescu nu a luptat numai cu pana şi cuvântul pentru idealurile naţionale, ci a făcut-o  şi prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit şi l-au expus la riscul arestării pentru contrabandă şi atentat la siguranţa imperiului. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile! In 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil şi realizat prin corupţie. Descrierea modalităţilor de înfăptuire a răpirii există consemnată în corespondeţa dintre internunţiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut şi cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunică despre paşii strategici pe care-i făceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocuţia (devenită proprietate austriacă) şi restul  imperiului, ce avea să se numească Bucovina.

 

Din aceste documente reies actele de corupţie prin care au fost atraşi atât înalţi funcţionari ai Rusiei (feldmareşalul Rumianţev, căruia i s-a oferit o tabacheră de aur cu briliante şi 5000 de galbeni austrieci) cât şi mai mulţi demnitari  turci printre care şi Reis Effendi, care a cerut special şi a primit  un pumnal de aur cu teaca aurită cu briliante şi smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste maşinaţiuni  culoarul de trecere s-a lărgit  până la a cuprinde întregul ţinut al Bucovinei.

Aşadar Bucovina a fost vândută pe o tabachieră şi un pumnal! Tot din această corespondenţă reiese lupta cumplită a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care  a încercat pe toate căile şi cu toate mijloacele să-şi apere ţara nelăsându-se corupt spre a acepta tăcerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arată ce s-a petrecut  în 1775 au fost  adunate într-o broşură editată în 1875 intitulată „Răpirea Bucovinei după documente autentice”, redactată de Ion Slavici  şi prefaţată de Mihail Kogâlniceanu după documentele din colecţia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iaşi, trece clandestin în Bucovina având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei broşuri riscând să fie prins şi pedepsit cumplit. Trăgând la prietenul său Stefanelli în Cernăuţi şi beneficiind de ajutorul lui, el trimite broşurile prin poştă persoanelor oficiale, oaspeţilor străini şi organizatorilor „serbării seculare” pe care o pregătiseră austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Deşi circulaţia broşurii a fost interzisă, deşi s-au făcut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica răspândirea cărţii prin lumea europeană (fuseseră mulţi oaspeţi străini la Cernăuţi!) care a aflat din surse documentare autentice  despre ticăloşia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a mulţumit cu atât, ci a publicat în ţară articole prin care glorifică vitejia şi rectitudinea morală a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aşează în rândul marilor personalităţi ale lumii, alături de  Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iată formulate chiar de către poet în articolul intitulat Grigore Ghica voevod şi apărut în Curierul de Iaşi,  nr.109 din 1876, argumentele care susţin aceste aprecieri: „E drept că pentru crearea unui om mare trebuieşte conlucrarea  a doi factori, unul este acela al împrejurărilor, al doilea este caracterul şi inteligenţa persoanei  istorice. Această a doua condiţie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desăvârşire. Urmărind  cu înţelepciune şi cumpătare  binele şi integritatea patriei sale le-au menţinut cu rară energie personală pân-la cea din urmă clipă a vieţii sale. Ambasadorul austriac  ce era în acea vreme la Constantinopole s-a văzut silit a încredinţa pe cancelarul Kaunitz că orice tranzacţie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente căci acest caracter nu cedează şi nu se pleacă. El va urmări întotdeauna  întregirea patriei sale fie prin război fie prin  diplomaţie, de aceea trebuie  înlăturat cu orice preţ. Trebuia dar nimicit acest om a cărui tărie de caracter  ameninţa pe răpitorul patriei  sale, trebuia asasinat în taină fără zgomot.”

Si pentru a sublinia soarta tragică a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate forţele uriaşe ce ameninţau integritatea ţării sale, Eminescu continuă: „Şi aşa s-au urmat în comuna Iaşi (…) acolo s-a întâmplat această faptă a întunericului, acea mişelie  demnă de diplomaţia veacului trecut, acea neruşinată pălmuire a slăbiciunii şi dezbinării  poporului românesc. Intr-adevăr ce ruşine mai mare putea să ni se întâmple? După ce (…) ni se luase vatra strămăşească, începătura domniei  neamului moldovenesc (…) se asasinează prin influenţa morală a Austriei domnul care au îndrăznit a protesta  contra neruşinatei răpiri.”

Ca o concluzie ce rămâne veşnic valabilă în istoria noastră, Eminescu conchide cu amarnică durere şi sfâşiere lăuntrică, una dintre multele care l-au afectat profund şi i-au provocat rând pe rând sfârşitul prematur al vieţii pe care-l comemorăm mereu la  mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmănunchiază în el toate durerile neamului trăite adânc de către omul deplin al culturii româneşti.

Iată aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare! Dacă fii tăi ar fi fost uniţi totdeauna atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii!”

Nu putem şti, desigur, dacă tot mai insistentele afirmaţii despre  suprimarea deliberată a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, deşi probele material-istorice şi raţionamentele logice sunt tot mai  pregnanate. Am dori din suflet să nu fie nimic adevărat şi toţi cei ce susţin această variantă să fie nişte ficţionari fabulatori bolnavi de scenarită. Dar, privind din perspectiva actuală şi din cea conturată prin acumularea atâtor informaţii şi concluzii de-a lungul  zecilor  de ani de când mă aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experienţe existenţiale, nu pot să nu acord atenţie ideii că, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevărului absolut care l-a stăpânit tiranic („adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul”) şi care l-a determinat  să intre automat în slujba cauzelor drepte şi, mai ales, în apărarea interesului general naţional pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se găsesc greu oameni care să-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concretă a sfârşitului său, e tot mai învederat că Eminescu a murit „pătimind pentru dreptate” cum spune Biblia si cum spunea el însuşi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplător l-a adus în prim planul atenţiei. Un astfel de om al idealului cum a fost el nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli şi aranjamente ale vieţii sociale şi politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri şi chiar trădări.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemorăm doar, idilic şi graţios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el şi de geniu – chiar dacă tot acum se adună laolaltă o samă de poeţi sub steagul său – ci mult mai mult de atât: aşa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstanţial statura şi complexitatea   personalităţii: „Eminescu e om mare al naţiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911)

Lucia OLARU NENATI

Botoşani

15 iunie 2011

Popularity: 3% [?]

REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – PASUL  DECISIV CĂTRE DESFIINŢAREA EI?!

 Autor: Magdalena ALBU

„În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.” Mihai EMINESCU

Dacă secolul al XIX-lea a însemnat perioada de formare a statelor naţionale pe continentul european, atunci putem spune că sfârşitul mileniului XX şi începutul celui de-al XXI-lea de istorie postcristică reprezintă timpul sfărâmării acestora si constituirea unei entităţi suprastatale cu iz imperial, unde aşa-zisa ordine mondială de fapt şi de drept este opera unei autointitulate elite mondiale, care face şi desface în scurta vreme a existenţei ei finite iţele unei lumi pe care şi-o închipuie aidoma unei jucării de plastic aflată în mâinile unui copil oarecare. Imago mundi se schimbă cu din ce în ce mai mare repeziciune, iată, pe zi ce trece, iar responsabili de parcursul ei istoric zbuciumat nu sunt decât acei exponenţi umani de moment, care uită în fiece clipă, din păcate, că, la rândul lor, nu apar în catastifele vremii decât doar ca nişte simple entităţi muritoare din necuprinsul şir de generaţii ale omenirii. Oase goale, dar cu sufletul crud şi vândut, care ucid, cu sânge rece şi deplin conştienţi, Viaţa.

 

Lumea nu îşi dă seama că a părăsit coordonatele unei dictaturi sumbre spre a intra cu paşi siguri într-o alta, mai înrobitoare, aşezată sub auspiciile unei libertăţi aparente. Satana dezlănţuită a morbului urii îşi face numărul din plin, victimele sale sigure fiind cei care nu vor să distingă Lumina de întuneric în mrejele unui timp care seamănă vânt şi nu culege decât furtună.

Când soldaţii Armatei Române s-au dus să salveze în cel de-al doilea război mondial Ungaria lui Miklós Horthy de sub ocupaţie fascistă (am mai scris acest lucru de curând!), populaţia maghiară nu mai catadicsea a le turna eliberatorilor lor apă fiartă în cap de la etajul caselor pe lângă care aceştia treceau. În momentele acelea cumplite şi umilitoare însă, aceşti români nu se gândeau la faptul că ţara lor este una de mâna a doua şi că va dispărea într-o bună zi cu totul de pe harta Europei ca stat naţional, unitar şi independent, devenind o adunătură de zone oarecare stabilite în raport de directă proporţionalitate cu interesele josnice ale partidelor politice conjuncturale şi a alianţelor vremelnice dintre acestea. Nici vorbă.

Când mestecau printre dinţi praful pustei panonice ori când erau încovoiaţi de frigul din munţii Cehoslovaciei, când scheletele lor vii şi pline de păduchi erau strânse de pe coclaurile ruseşti şi duse în lagărele de concentrare ale Siberiei îngheţate pentru igienizare, hrană, tratament şi, în final, pentru muncă în minele de cărbuni ori în pădure, aceloraşi soldaţi ai Armatei Române – foarte puţini rămaşi astăzi în viaţă ca martori vii ai unei istorii de un tragism recent apus – nu le traversa prin minte atunci decât un singur gând: să-şi mai vadă o dată Ţara (nu regiunea) şi pe cei lăsaţi să-i aştepte acasă cu inima îndoită de chinul amarnic al nerevederii. Niciunul dintre aceşti eroi, care au avut un rol fundamental din punct de vedere istoric în a înclina acul balanţei victoriei asupra nazismului in illo tempore pe continentul european, nu socotea că se va întoarce acasă într-o ţară second hand, sfârtecată cu totul şi cu totul nejustificat într-un număr fix de regiuni la diverse comenzi politice externe sau interne, ci doar acasă, în ţara lor – România.

Ceea ce se întâmplă azi, după mai bine de şase decenii de la finele celui de-al doilea Război Mondial – război care a înghiţit în măruntaiele sale criminale un număr impresionant de vieţi omeneşti -, este un fapt conjunctural de o matematică a gândirii înfiorător de tulburătoare. Diversele motivaţii politicianiste de tot soiul, care nu ţin cont sub nicio formă de părerea poporului român, anulează, de fapt, istoria anterioară a acestuia, călcând în picioare cu mârşăvie, iresponsabilitate şi raţionalitate demonică jertfa de sine a sutelor şi sutelor de mii de victime sacrificate programat de către călăii bolnavi de vanitate ai acestei lumi efemere. „Miza este de prima însemnătate: este vorba de destrămarea treptată a statului român şi a hotarelor sale.”, spunea academicianul Dinu Giurescu de curând. Şi o voce de calibrul domniei-sale, o autoritate recunoscută în domeniul istoriei, nu poate decât să dea de gândit profund tuturor factorilor decidenţi din patria aceasta (încă îi putem spune aşa – Patrie) şi poporului însuşi despre conturul destinic al propriului lor teritoriu aflat, iată, la cheremul unor interese vremelnice de grup politic. Mai mult decât evident că praful şi pulberea istoriei se vor împrăştia năvalnic peste numele acelora care-şi vor aşeza, la ordin şi cu rânjet diabolic, semnătura pe certificatul de deces al României. Pentru că, a-ţi vinde esenţa pură a ceea ce te defineşte pe tine ca neam în numele unor interese mărunte de moment, înseamnă, nimic altceva decât crimă. Iar acest fapt este condamnat, după cum se ştie, de toate religiile pământului, indiferent de zona lor de sorginte.

Când Mihai Eminescu, pus la zid, la rându-i, prin telegrama trimisă de către Petre Carp lui Titu Maiorescu de la Viena, în care îi scria acestuia din urmă: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”, formula fraza: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.”, cu siguranţă că nu putea previziona nicidecum permutările de borne topografice cu caracter deznaţionalizant ce au loc în prezent. Iar dacă se va adeveri că algoritmul de desfiinţare a României a început cu elan în anul Domnului 2011, atunci ar fi bine, după părerea mea, ca statuia maiestuoasă a lui Nicolae Ceauşescu să fie înălţată cât mai curând în capitala sa, Bucureşti (nu Budapesta), fiindcă simplul cizmar ajuns preşedinte avea multă demnitate în momente cheie ale propriului său mandat. O parte din arhitectura timpului ceauşist arăta cam aşa: erau dărâmate anumite biserici, dar ţara avea graniţe fixe şi era lipsită complet de datorii în momentul morţii fostului preşedinte. Schiţa momentului actual are următorul facies însă: se construiesc temple peste temple de orice rit, iar scufundarea în mâlul eutrofizat al datoriilor şi tendinţele vădite de destrămare a ei întrec orice închipuire.

Să fie, oare, procesul de regionalizare a României pasul decisiv către desfiintarea sa?!  Dacă da, atunci în mod cert că peste urmele de sânge ale Armatei Române din anii de foc, de foame, de păduchi, de lagăre şi de frig ’40 ori peste cele ale mulţilor poporeni nevinovaţi ucişi în tumultuosul decembrie al lui 1989 mirosul de ştreang înălţat la cer de curând de cetăţeanul Csibi Barna pe teritoriul românesc (prin „spânzurarea” păpuşii ce-l simboliza pe Avram Iancu – unul dintre elementele fundamentale ale identităţii poporului român) se va îndrepta ameninţător înspre însăşi beregata României reale ca stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil, unde, conform art. 2, alin. (2) din Constituţia sa: „Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” Dacă nu, înseamnă că domnul academician Giurescu greşeşte, ceea ce îmi este cu neputinţă a crede, căci între profesorul Dinu Giurescu şi actualii guvernanţi diferenţa de calitate nu poate fi cuantificabilă în vreo unitate de măsură încadrabilă actualmente în SI (sistemul internaţional de unităţi de măsură).

Magdalena ALBU

13 iunie 2011

Popularity: 6% [?]

CUM MI-AM PETRECUT MINERIADA DIN 13-15 IUNIE

Autor: Gina STURDZA

Îmi aduc aminte cu strângere de inimă de momentele de groază ale mineriadei din 1990. Lucrăm foarte aproape de Piaţă Rosetti unde era sediul PNŢCD. În dimineaţa zilei de 15 iunie, aflată în drum spre serviciu am văzut declanşarea de ură sălbatică a hoardelor de mineri – dintre care pe mulţi îi suspectez că erau de la Securitate, după cât de noi le arătau uniformele.

 Trecând prin faţa porţii sediului PNŢCD, nu mică mi-a fost mirarea când am văzut-o pe centralista de la institutul la care lucrăm, atârnată de poartă, zgâlţâind-o şi strigând isteric că are listele cu toţi cei din Institut care nu ţin cu FSN-ul. Le oferea oricui. Eu aş fi fost pe acele liste, neîndoielnic. Am ajuns tremurând la Institut şi le-am pus în temă pe cele două colege de laborator. Doamnele, la maturitate, au hotărât să plecăm de la servici pentru ziua respectivă, ca să evităm eventuale scandaluri. Una dintre ele, fată de avocat, ne-a spus că se duce printre mineri să afle adevărul. Cealaltă domna a plecat la băiatul ei student…

 Eu am luat-o agale spre metroul de la Piaţa Universităţii, ştiind că va trebui să trec din nou pe lângă acele spirite dezlantutite şi întărâtate de la tribună… După cum îmi imaginasem, am dat peste pichete de control, care căutau „studenţi, maşini de printat dolari şi droguri” – cred că din Piaţa Rosetti până la metrou am fost controlată de cel puţin trei ori…

În dimineaţa respectivă avusesem curajoasă idee să mă îmbrac cu o pereche de pantaloni cadrilaţi, „golăneşti”. La faţa locului am realizat că nu era cea mai bună alegere – şi că s-ar putea să-i ajute pe securiştii deghizaţi în mineri să mă identifice drept o ne-gospodina, susţinătoare a FSN-ului. Mi-am spus că trebuie să-mi ţin cumpătul şi cu sufletul la gură m-am îndreptat spre gura de metrou, deşi intrarea părea tot mai îndepărtată pe măsură ce mă apropiam.

Pe străzi nu era mai nimeni în afară de „susţinătorii” lui Iliescu. Când treceam prin faţa Ministerului Agriculturii, de pe poarta sa a apărut un bărbat îmbrăcat în costum şi purtând o geantă diplomat în mână. Părea în jur de 50 de ani. M-am bucurat că nu mai eram singură, şi am încercat să merg la scurtă distanţă în spatele lui. Doar după câţiva paşi am fost controlaţi din nou. Cu feţele pământii, ne uităm în jos, încercând să nu-i provocăm pe cei asmuţiţi de Iliescu asupra noastră. Bărbatul părea că nu-şi poate ţine cumpătul prea bine… îl observăm din ce în ce mai nemulţumit de controalele insistente. Sub privirile sfredelitoare ale minerilor-sau-ce-or-fi-fost, am ajuns în capătul scării rulante de la metrou unde am fost controlaţi din nou. Am păşit pe scara să coborâm în staţie. La capătul de jos al scării am fost controlaţi din nou… Bărbatul necunoscut din faţa mea a îndrăznit să întrebe „De ce ne controlaţi din nou, ne-au controlat sus, nu mai era nimeni pe scară cu noi şi ne-aţi ţinut tot timpul sub observaţie”. Cam acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el.

Gloata dezlănţuită a început să-l lovească. L-au doborât, şi au continuat să-l lovească sălbatic. După câteva momente de groază, peste tot pe jos era plin de sânge. De mine uitaseră. Am început să mă rog la bunul Dumnezeu să vină metroul… m-am urcat bineînţeles în primul în care a venit. Am fost şocată o bucată de timp. N-am ştiut ce-i cu mine vreo câteva staţii – nu ştiam unde sunt şi spre ce mă îndrept. Din fericire mi-am revenit şi am reuşit să ajung acasă, unde am plâns ore întregi.. Nu ştiu nici până în ziua de astăzi ce s-a intalmpat cu acel bărbat – nu-i ştiu identitatea şi tot ce sper este că nu l-au omorât în bătaie…

A doua zi m-am dus la servici; pasajul Universităţii era plin de gaze lacrimogene după „confruntările” nocturne. Plângeam cu toţi… din cauza gazelor lacrimogene şi nu numai. Colega care s-a inflitrat printre aşa-zişii mineri, mi-a confirmat prezenta securiştilor în gloată.

„Ştim că avem în dumeavoastră un sprijin de nădejde, când va fi nevoie vom apela! Sper să nu mai fie nevoie să apelăm la dumneavoastră” – Ion Iliescu după măcel!

 

Preşedintele „tuturor romanilor” exulta alături de clica lui: „Vreau încă o dată să-mi exprim întreaga recunoştinţă, din partea populaţiei Capitalei, pentru prezenţa dumneavoastră, utilă şi eficientă. Vreau să mulţumesc pentru spiritul organizat în care v-aţi prezentat, în care aţi acţionat, să mulţumesc conducătorilor dumneavoastră, inginerului Cozma şi celorlaltor lideri sindicali care au fost în fruntea dumneavoastră, alături de noi, care ne-au ajutat în aceste zile. Deci vă mulţumesc tuturor pentru tot ce aţi făcut în aceste zile.” Încă îmi răsună în minte remarcă de sfârşit “Ştim că avem în dumeavoastră un sprijin de nădejde, când va fi nevoie vom apela! Sper să nu mai fie nevoie să apelăm la dumneavoastră”

Şi aşa, ameninţând populaţia făţiş, a reuşit Ion Iliescu să îngroape idealurile Revoluţiei şi speranţele unui număr însemnat de români, aruncând din nou România în izolaţionism.

Gina STURDZA

http://epochtimes-romania.com

15 iunie 2011

Popularity: 4% [?]

O SEARĂ FURTUNOASĂ LA CENACLUL MIHAI EMINESCU DIN NEW YORK

 Autor: Lia LUNGU (New York)

Mă ard de o săptămână întâmplările de la Cenaclul Mihai Eminescu din New York. La fel gândesc că îl arde şi pe Theodor Damian, poetul, filozoful, profesorul univesitar şi nu în ultimul rând părintele Cenaclului, şi iniţiatorul serii de dezbatere sub titlul: „Rolul Presei Române în Diaspora”. Piesa de teatru „The Stormy Night” jucată cu o seară înainte la Town Hall pe Off Broadway în Manhattan – (aduc pe această cale omagiu actorilor Operei Comice din Bucureşti), a avut o prelungire pe măsură, la Cenaclul din New York, fapt pentru care marele dramaturg, o fi mustăcit fericit în Eden, văzând că personajele sale se perpetuează în bine cunoscutul stil, chiar şi la mii de km distanţă.

 

Foto. Theodor Damian (Lumina Lina), Mariana Tera (Romanian Journal),Grigore Culian (New York Magazin), Lia Lungu (Meridianul)

Pentru că, dezbaterea propusă şi mediată de distinsul intelectual, a luat o întorsătură cel puţin ridicolă, în care s-au exprimat frustrări şi uneori argumentului civilizat, a cedat locul atacului la persoană şi publicaţie, înlocuind minimă moralitate. Având în vedere faptul că reprezentam cel mai vechi ziar din America  – Meridianul Romanesc (Micro Magazin), îmi pregătisem cu responsabilitate cuvântul şi aşteptam întrebările şi sugestiile cititorilor. Îmi propusesem să vorbesc despre cea ce noi cerem de la noi înşine că jurnalişti, cum ne poziţionăm în matricea naţiunii, din punct de vedere cultural, politic, economic. Din capul locului m-am trezit atacată, nu eu, ci ziarul!

În contextul serii, atacul la ziar era un atac direct la mine care, de 15 ani lucrez pentru Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Seara a suferit un viraj brutal, pe care o să îl compar din punct de vedere al muzicianului, cu virajul pe care l-a făcut muzica dodecafonică. După prezentarea colegei de la „Romanian Journal” am fost invitată să cuvântez. Cum era firesc, am început cu un scurt istoric al ziarului, raportându-l la celelalte societăţi romaneşti înfiinţate unele în urmă cu mai bine de un secol de către înaintaşii noştri strărmutaţi în Lumea Nouă.

Am avut surpriza, de a fi întreruptă cu un contraargument, referitor la omagiul pe care l-am considerat necesar împlinirii a 77 de ani de existenţa a radioului Vocea Românească din Detroit. Am trecut peste interpelare, continuând istoricul ziarului „Micro Magazin” când, am fost întreruptă pentru a doua oară de această dată cu vociferări provocate de chinuri vizibile, pe care mediatorul serii a căutat să le atenueze şi, astfel am reuşit să îmi închei cumva cuvântul!

Revolta “atacatorului” nu era pentru vreun ideal privind subiectul serii (rolul presei…) era ca să dărâme credibilitatea ziarului Meridianul Romanesc (Micro Magazin). Desigur, colegul, „afişa” numai certitudini (!) fapt care l-a condus la nesăbuinţă de a ne numi HOŢI!!! „Hoţii care au furat Ziarul Micro Magazin!” (ziar care de aproape 40 de ani, apare fără întrerupere în America, având cel mai important tiraj şi cea mai mare răspândire).

Tonul şi arogantă dublată de îndrăzneala de a spune la adăpostul crucii celor dispăruţi, ca ei te-au respectat până la idolatrie şi ţi-au dat dreptul de a-i reprezenta verbal în viitor, (morţii oricum nu te mai pot contrazice!), sunt practici frecvente. I-am atras atenţia, că se înşeală crezând că lumea a uitat cum l-a tratat (cu palme) pe unul dintre fondatorii ziarului, un venerabil jurnalist al Micro Magazin-ului; deoarece venerabilul journalist îl prinsese cu ocaua mică, într-unul dintre magazinele romaneşti unde se distribuia ziarul.

De asemena se înşeală, închipuindu-şi că oamenii au alte griji, ori nu sunt suficient de pricepuţi ca să înţeleagă cât de deplorabila i-a fost comportarea, iar la o adică afirmaţiile sale pot avea consecinţe grave. Sigur în momentul în care ai un ziar, ai un instrument prin care poţi influenţa dar, poţi şi imbeciliza. Ai un vehicol în care tu ţii frâiele, te prezinţi întâi de toate „bine pe tine” în editorial, editorial care îţi şi nu îţi aparţine, important este că îl semnezi. Astfel ajungi în registrul public – publicând! Şi, culmea, devii temut pentru că, vezi Doamne, spui lucrurilor pe nume! Pe care nume?
Asemenea colegului meu pe care voi continua să nu îl numesc (!) un alt membru al cenaclului, încurcat în grandomania sa fără limite şi stimulat de atitudinea înainte vorbitorului, a proferat injurii şi vulgarităţi greu de închipuit, la adresa directorului „Lumina Lina”. Desigur atacul a fost personal-subiectiv şi frustrarea era vizibilă. El, poet fiind, se simţea nedreptăţit pentru că nu era suficient publicat, în revistă de cultură Lumina Lina.
Concluzia se impune. Nu contest dreptul nimănui de a scrie din vocaţie! Dar vreau să spun că ipocriziile într-o zi vor ieşi la iveală. Chiar dacă morţii nu mai pot vorbi, sunt cei vii care ştiu realitatea şi mai au şi dovezi. De altfel în curând vom începe publicarea în serial a istoriei celul mai vechi ziar romanesc din America, Micro Magazin – Meridianul Românesc. Până atunci eu, Lia Lungu, cu binecunoscutul meu simţ al dreptăţii, al omeniei şi al apartenenţei la neamul daco-valah, vă doresc să aveţi şi să avem o vară frumoasă.

Lia LUNGU

New-York, SUA

Iunie 2011

 

Popularity: 5% [?]

PE SOMEŞ GÂNDURI CÂND SE DUC…

 

Aş vrea ca zorile să-mi spună

De ce în nopţile cu lună

Cu diamante-nconjurată

Simt inima învăpăiată?

Când clipele, grăbit, se duc

De ce plâng florile  de nuc,

Haloul lunii când s-a stins

Şi piere parcă într-adins?

Pe Someş gânduri când se duc…

 

E  ca şi cum nu m-am născut,

Şi n-am prezent şi nici trecut,

Am fost pe-aici sau poate nu

 Şi poate nu ştii nici chiar tu.

Aş vrea ca mugurii să-mi zică

De ce speranţa mi-e mai mică

În nopţile când frigul strânge

Iar luna tace, nucul plânge…

Pe apă gânduri când se duc…

                                                               

Şi dacă vin dureri apoi

Iar vântul şuieră prin ploi,

De unde-n coapse-mi vin puteri

Ca-n uimitoare primăveri?

 

………………………………..

 

Dar poate că-i mai potrivit

Să nu ştiu nici chiar la zenit

Ce  sfinte taine-au fost şi-or fi,

Cât nucul mândru va-nflori

Şi undele m-or amăgi…

 

SPERANŢA CODRULUI

 

Crescut până mai ieri în soare,

Lumina corpul îmi hrănea,

Împrăştiam în jur vigoare,

Ozonul ceaţa o gonea.

Dar am intrat acum în umbră

Şi larve pieptul îmi golesc,

M-aşteaptă înfruntare sumbră,

Uitate, frunzele pălesc.

 

 

Ce strâns mi-e sânu-n iederi multe,

Cum lacome din sevă trag!

Îmi chem ciocănitori s-asculte

Să-mi lecuiască trupul slab.

Răceala firii mă-nconjoară,

În barbă-mi se-nmulţesc ferigi

Aud toporul cum doboară,

Mă dor ecouri dacă strigi…

 

Închipuiesc faţa-n oglindă:

Sunt eu, sunt codrul cel slăvit?

Chiar el coroana să-mi aprindă,

El, omul? Crud nesăbuit!

În plâns, doar lacrimi de răşină

Al codrului neputincios

Îi scutur ramuri fără vină;

Mărgăritare curg pe jos…

 

Aşa mă vor afla nepoţii,

Cu ramul mândru agăţat

Precum o gâză-n plasa sorţii,

Din falnic, iată-mă plecat!…

Las pruncilor s-adune darul

Luminii strânse peste zi

Cândva, le-o povesti stejarul,

De gloria-mi le-o aminti,

 

Cum graţioasele narcise

Au mângâiat copilării,

De clopoţei petale-atinse

Nălţau un lied înspre tării;

Cum se înfiripa idilă

În străluciri trandafirii,

Cu verde pur de clorofilă

Şi genţiene azurii.

 

DOAR ÎN AMURG

 

Când amurgul pământesc

Cu-Asfinţitul Sfânt Ceresc

Împreună în eter

Poartă stelele pe cer,

Anii Soarelui se scurg

Şi-n amurg, doar în amurg,

Îşi deschide pentru noi

Ochii umeziţi de ploi.

 

În amurg, doar în amurg,

Raze rubinii îi curg

Peste trupul lui frumos,

Cu lumină, maiestuos.

Iar când Soarele se duce

În iatacu-i să se culce,

Rugă către Ziditor

Murmură încetişor:

 

Spiritele fie treze

Astrele să le vegheze

–Rugăciune din Psaltire—

Pace pentr-ntreaga fire.

În amurg, doar în amurg,

Când pe rând clipele curg,

Chipul Lunii luminat

Lumilor e închinat.

 

O hlamidă îngerească

Poartă strai bolta cerească

Când e Soarele-n amurg

Însetat de Demiurg.

Popularity: 4% [?]

 

Iustinian Gr. Zegreanu este unul dintre „poeţii, toţi poeţii  care alcătuiesc un popor… care traduc fiecare altfel, limba inimii” (Lucian Blaga).

Poet, scriitor, preşedinte al cenaclului Cadrelor Medicale „Iuliu Haţieganu”  Cluj –Napoca, membru al Ligii Scriitorilor Cluj-Napoca, medic specialist neurolog  a publicat cinci volume de poezie şi un volum de proză dar şi volume de specialitate.

Coordonează antologii de cenaclu şi a fost premiat pentru poezie şi epigramă.

 E un  „creator de cuvinte”, pe care  „le adună în solfegii”, aşa cum el însuşi afirmă.

Recentul său volum CHEMAREA ÎN PARADIS apărut la editura Napoca Star cuprinde poeme personale traduse în franceză, engleză şi germană. Reflecţia filozofică, intelectualismul, lupta necontenită cu viaţa, iubirea, creaţia sunt teme tratate într-o tonalitate gravă. În poemul Tristeţea mea  „Păsări albe se risipesc în ceaţă/Se-ntoarce amintirea, târzie pocăinţă,/ E singurul lucru ce mă ţine în viaţă/ Chemarea în paradis rămâne o dorinţă”. Trecerea inexorabilă a timpului „sfarmă totul pe îndelete” ,,doar sufletul refugiat în rugăciune…nu poate să-l omoare”. Poetul „împovărat de tăceri” ,,simte cuvintele nerostite ca pe un jug”  compune versuri de o sensibilitate deosebită. ,,Caută, Doamne, cu îndurare/ Spre neliniştea ce îmi frământă fiinţa/ Ai cu mine răbdare /Luminează-mi a mea conştiinţă”(poezia Caută, Doamne).

Frumuseţea versului izvorăşte de altfel din profesiunea de credinţă a autorului, din disponibilitatea pe care o manifestă faţă de semeni şi din asumarea locului şi rolului în Cetate, deoarece simte că e menit să aline suferinţele psihicului omenesc atât de încercat în zilele noastre şi, în acelaşi timp, să  panseze cu stihurile sale rănile sufleteşti.

Gabriela Genţiana Groza

Popularity: unranked [?]