Curentul International

MINISTRUL-PREZERVATIV

 Autor: Magdalena ALBU

 Ministrul Sănătăţii, în loc să-şi dimensioneze coeficientul de inteligenţă personal, a început să măsoare altceva. Ce anume se tot căzneşte să determine domnia-sa cu o minuţiozitate demnă de un cercetător scrupulos, o să vedem îndată. Neputând dormi noaptea de grija apetitului foarte crescut pentru împerechere al naţiei române din care dumnealui face parte ca minoritate majoritară deocamdată, domnul Cseke a cugetat extreme de adânc şi a ajuns la concluzia că nimic nu doare mai mult în parohia sa administrativă decât dimensiunea standard a unuia dintre cele două organe reproducătoare ale omului lăsate de Dumnezeu pentru înmulţirea speciei, şi anume, evident, cel masculin. Motiv pentru care media tuturor măsurătorilor geometrice efectuate la nivel de parte organică reprezentativă a fiecărui mascul reproducător autohton se regăseşte detaliat în ceea ce se întocmeşte în mod firesc pentru orice licitaţie organizată în ziua de azi, şi anume, Caietul de Sarcini respectiv, documentaţie ce poate fi consultată, aşadar, de către publicul interesat până la ultima sa fibră interioară de propunerea „neoreformistă” a domnului ministru Cseke.

Ca să fim mai precişi, acolo se pot citi pe îndelete date „exacte” despre variabilitatea „admisă” a secţiunii geometrice a zonei cu pricina. Iată cele trei dimensiuni măsurate cu o foarte mare precizie (aici a se vedea „grija” manifestată de guvernanţii noştri nu pentru capul de pe umeri, ci pentru ceea ce are omul îndărătul fermoarului sau nasturilor de la pantaloni) de către domnul ministru: lăţime – max 54 + 2 mm; lungime – min. 160 mm (medie 190 mm); grosime – max. 0,14 mm; sper să nu fi scăpat vreun milimetru din greşeală, căci, altfel, produsul straşnic determinat de reprezentantul situat politic pentru moment în vârful Sănătăţii româneşti nu mai poate fi folosit de tot segmentul vizat al utilizatorilor săi în mod corespunzător, din cauza diferenţelor de mărime complet inadecvate).

Cu alte cuvinte, ce scoate până la urmă domnul ministru în aceste zile postpascale la licitaţie? Răspuns: nimic altceva decât imaginea trasă în plastic a adamicului falus erectil, pentru care se vor achiziţiona nici mai mult şi nici mai puţin decît 3,6 milioane de prezervative, dar şi un lot de anticoncepţionale şi cutii pentru contraceptive. Motivul? Unul deosebit de generos, se pare, ambalat sub denumirea de luat ochii doritorilor de sex nebun la foc continuu, şi anume, aşa-zisul Program naţional de prevenire a sarcinilor şi a bolilor cu transmitere sexuală desfăşurat în ţara noastră încă din anul 2000 la iniţiativa ONU. Şi când te gândeşti că viaţa se află nu înlăuntrul, ci în afara prezervativului domnului Cseke!

Dar, cum pe tărâm românesc, s-a constat, tot în urma frecventelor măsurători cu care se ocupă unii, probabil, destul de des în lipsă de altceva – deoarece dimensiunea creierului lor cu legături neuronale prost încheiate oricum de natura divină nu se poate compara nici măcar cu valoarea minimală a volumului plin ocupat de ceea ce pătrunde sistematic în interiorul produsului solicitat prin Caietul de Sarcini de către onoratul Minister al Sănătăţii româneşti pe cale de dispariţie, iată, dacă e să facem un calcul matematic extrem de simplist -, că lungimea medie a organului reproducător masculin nu corespunde cu descoperirile teoretice ale ministrului Cseke, atunci, se naşte întrebarea (căci altceva ce se mai poate naşte, nu-i aşa?!) firească în atari condiţii, şi anume, cui folosesc aceste prrezervative standardizate, dar, mai ales, cui folosesc banii încasaţi pe ele? Cărei firme şi cine e  proprietarul ei? E interesant de urmărit şi această altă meandră întunecată şi josnică a ultimilor douazeci de ani postdecembrişti. E trist şi revoltător. Nu de alta, dar parcă începe să îmi pară rău că Nicolae Ceauşescu nu a avut o asemenea idee mai mult decât „genială” în perioada sa, fiindcă în mod cert ministrul-prezervativ Cseke ar fi rămas în acele condiţii doar la nivel de spirit neînomenit, ceea ce, pentru sănătatea românilor ar fi fost foarte bine, fiindcă aceasta ar fi încăput, cum e şi natural, de altfel, pe mâna unui om priceput, de nădejde şi cu intenţii serioase în raport cu întregul sistem sanitar autohton.

Şi pentru că tot veni vorba despre Nicolae Ceauşescu, stau şi mă întreb, cum de se puteau juca înainte de 1989 în spital copiii aflaţi sub tratament de-a doctorul şi pacientul cu nenumarate seringi din plastic şi cu maţe întregi de perfuzoare oferite lor de către asistentele ce-i aveau în grijă, pentru ca acum, în mandatul domnului ministru Cseke, în plină „democraţie” efervescentă, zice-se, a capitalismului sălbatic de tarabă murdară şi clienţi sărăciţi prin politici antiumane vădite, acestea de mai sus, ca şi multe altele, precum banalul leucoplast ori serul fiziologic necesar, lipsesc din spitale la ora actuală, pacienţii internaţi în aceste instituţii încă rămase pe tapet, momentan, după marea căsăpire fără cap trebuind să şi le cumpere din puţinele fonduri proprii pe care le au de la farmacia târgului unde se află, fiindcă, altfel, nu li se mai justifică şederea de câteva zile sau un timp mai îndelungat acolo?!… De ce se întâmplă aceste lucruri de o banalitate jignitoare şi cutremurătoare deopotrivă pentru o ţară membră UE şi NATO cu pretenţii de modernizare întru toate cele?!… Greu de dat de către oricine un răspuns corect argumentat în ziua de azi. 

În numele unei aşa-zise „neoreforme” radicale, care schingiuieşte la culme un sistem în loc să-l modernizeze, ministrul-prezervativ abandonează esenţa îmbunătăţirii perimetrului său de activitate pentru a-i deforma însă la maximum conştient sau nu coloana vertebrală, oferindu-i acestuia o pereche de cârje cu care să parcurgă, şontâc-şontâc, mai abitir drumul sigur către groapă În timp ce oamenii mor ca nişte câini abandonaţi la marginea şanţului de guvernanţii pe care tot ei i-au ales prin vot „democratic” în urmă cu ceva timp, domnului ministru Cseke nu îi mai rămâne, în condiţiile licitaţiei mai mult decât josnice de acum, decât să încerce a atârna de crucea fiecărui poporean mort al acestei ţări, de care oricum nu îi pasă nimănui nici în starea de viu, nu un prosop, aşa cum se obişnuieşte, ci un falnic prezervativ fără o cromatică bine precizată, dar cu o lungime cuprinsă între 160 şi 190 mm, conform Caietului de Sarcini sus-amintit.

Pentru cei 200.000 de euro alocaţi achiziţionării acestor produse destinate falusurilor încă împerechiabile şi standardizate pe deasupra de ministrul nostru viril, este, bineînţeles, o onoare fără echivoc ca cetăţeanul votant, măcar la trecerea în cealaltă dimesniune universală (a nu se înţelege altceva), să aibă parte de eticheta pe care Cseke-prezervativ o lipeşte pe fiinţa concetăţenilor săi veşnic tineri şi neliniştiţi din punct de vedere hormonal. Îţi vine să vomiţi, nu altceva!… Ei bine, cred cu tărie că acest lucru i-ar aduce, în sfârşit, guvernului actual acel dram de „credibilitate” de tip erectil, evident, după care a tânjit vreme de atâţia ani pe toată perioada mandatului său uscat la vrej, încă din pragul genezei sale conjunctural-nefaste pentru întreg poporul român şi până în ziua de azi. Era să zic ziua de-apoi. Vorba domnului Tudor Ciuhodaru, care spunea atât de sugestiv că „achiziţionarea de prezervative nu duce la erecţia bugetului din Sănătate”, dar poate duce, spunem noi, doar la aceea a domnului ministru de resort al momentului, o activitate fizică individuală, care nu interesează în mod cert pe absolut nimeni. Licitaţiile domniei-sale însă reţin atenţia tuturor. Opinia publică are acest drept firesc şi elementar, de altfel, la informaţie corectă din partea aleşilor săi politici circumstanţiali.

Oamenii mor azi pe capete în ţară din cauza sărăciei lucii, neputându-şi permite a se trata, aşa cum trebuie, nici în ţară şi nici în străinătăţurile unde aleşii lor îşi poartă leşul obosit, iar domnilor guvernanţi le arde de cu totul şi cu totul altceva decât de sănătatea poporenilor lor. Cu alte cuvinte, cu cât mor mai mulţi, cu atât mai bine, nu?!… Mare păcat însă că nu se moare acum în ritmul în care au loc disponibilizările la nivel naţional!…

Şi ar mai fi ceva de spus. Dacă dictatura comunistă a încercat să stăvilească în timp o boală gravă precum tuberculoza, dar şi focarele de păduchi din zonele sărace ale României, democraţii postedecembrişti – cu încă fierbinte pe pix urma de sânge a dictatorului împuşcat în ziua de Crăciun a anului ’89 – se pot mândri însă cu altceva mult mai „coerent” şi mai „practic” pentru economia bugetului autohton, şi anume, cu faptul că au reuşit să cuibărească moartea definitiv în ograda poporului din care provin, ridicându-i acesteia chipul hâd la rang de icoană naţională.

 Magdalena ALBU

aprilie 2011

Popularity: 2% [?]

Festivalul “Ziua României pe Broadway” – New York 2011

Autor: Lia LUNGU (New York)

DUMINICĂ, 1MAI 2011, S-A DESFĂŞURAT CEA DE-A XII-A EDIŢIE A ZILEI ROMÂNIEI PE BROADWAY

Occidentalismul românesc, se manifestă de peste două decenii, după ieşirea din marasmul comunist, sub diverse forme, în diverse spaţii geografice unde trăiesc românii. În „micile  Românii” risipite în lume, romanii dinafara graniţelor, reuşesc de cele mai multe ori prin eforturi colective să se prezinte lumii frumos şi  demn.

Unul dintre cele mă grăitoare exemple este „Ziua României pe Broadway”- New York. Ajuns la cea de a XII-a ediţie, festivalul se desfăşoară în fiecare an în primul weekend din mai.  Duminică, 1 Mai 2011, oraşul New York, în aria recunoscută sub numele – Districtul Finaciar, a găzduit pentru o zi România în prezentarea sa cultural-artistică. Binecunoscuta arteră Broadway, coloana vertebrală a marelui oraş, s-a închis pentru traficul obişnuit între strada Fulton şi Battery Park, pe o lungime de peste zece străzi şi a fost decorată cu drapelele celor două ţări, baloane în culorile tricolorului românesc, standuri şi o scenă postată în faţa somptuosului Muzeu Ameridian. Timpul a ţinut cu noi, o zi frumoasă de primăvară, ne-a adus împreună în număr mare. Românii au venind chiar şi din îndepărtatul Detroit, sau din Washington DC, Boston, Connecticut, precum şi din statul vecin New Jersey. Au venit şi oaspeţi de acasă, care au ţinut prin propriul efort să fie aproape de fraţii lor trăitori pe continentul  american.

Aşadar, din ţara au venit atât artişti cât şi oameni politici. Au fost prezenţi: Excelenţa Sa Simona Miculescu, ambasadorea României la ONU, Ministrul Mediului Laszlo Borbely, consulul general al României la New York, domnul Marian Pârjol, deputalul PDL Mircea Toader, deputatul în Camera Reprezentanţilor pentru românii de pretutindeni, Mircea Lubanovici.  Artişti îndrăgiţi din ţară sau alăturat artiştilor şi cântăreţilor români care trăiesc în New York. Este vorba despre duetul pop-opera, Romeo & Iulia Solero şi prezentatoarea Mihaela Şerban, creatoarea proiectelor „Gale pentru România”. Cei deja amintiţi, împreună  cu  interpreta de folclor Lia Lungu,  cântăreaţă  Natalia Sandu,  Duo Internaţionale – Mirela & Niki, cântăreaţă Ani Stânciu, clarinetistul Mihai Donca, solistul Tony Cortez, au făcut din Ziua României, un moment memorabil al acestei ediţii.

Spectacolul s-a desfăşurat pe parcursul a şapte ore, cuprinzând atât momente folclorice cât  şi muzica veche românească şi muzica clasică, în formă modernă de pop opera. Mihaela Şerban a fost liantul care a rotunjit spectacolul scenic, atât  prin apritia să decorativa, cât şi prin ineditul  prezentării. Show-ul a avut momente foarte înalte prin executarea impecabilă a repertoriului classic de către duetul  Romeo & Julia Soleno, aplaudaţi şi bisaţi îndelung, sau prin cântecele din deschiderea  spectacolului-intitulat „Cântece de Neam şi Ţară” unde, fiecare dintre  artiştii prezenţi, a interpretat un fragment muzical dedicat României:

• Lia Lungu – De la Dunăre la Sena,  Ce noroc să fim romani
• Mirela & Niki – Eminescu 
• Romeo & Iulia – De la Nistru pân’ la Prut
• Natalia Sandu – Noi suntem Români

În final, vocile reunite ale artiştilor prezenţi au interpretat faimosul cântec „Aşa-I Românul”. Recitalurile susţinute de fiecare dintre  interpreţi ne-au purtat prin toate zonele ţării, din Banat, Oltenia, Ardeal, Moldova, până în Dobrogea. Un moment inedit a fost cel al prezenţei  în public a cunoscutei interprete de folclor Florica Bradu, care a fost invitată în scenă de către subsemnata şi care a susţinut un recital surpriză, dar şi un  duet  Florica Bradu-Lia Lungu, cu o suită de hore în care au jucat mulţi dintre cei prezenţi. Ansamblul de copii şi tineret al Clubului „Banatul” din New York au adus la festival frumuseţea  jocului românesc, păstrat aici la mii de kilometrii de ţară prin respectul acordat folclorului de către  bănăţenii din America. Instructorul ansamblului este Ani Stânciu. Dintre oaspeţii din ţară a fost prezentă şi scriitoarea Rodica Lupu, invitata Festivalului American de Poezie (în limba engleză!) de la Los Angeles.

Cuvântul de salut al organizatorului, domnul  Ştefan  Minovici, a fost o scurtă  trecere în revistă a celor douăsprezece ediţii, şi o prezentarea a greutăţilor financiare pe care acest festival le comportă.  Ştefan Minovici împreună  cu prezentatoarea  acestei  ediţii,  Mihaela Şerban, au invitat în scena  oficialităţile prezente: Excelenţa sa, Ambasadorul României la ONU, doamna Simona Miculescu, domnul Consul General al României Marian Pârjol şi    viceprimarul New Yorkului, Elisabeth Daly. Aceştia au adresat salutul lor campatrioţilor noştri… şi prin noi României.

Preşedintele festivalului, domnul Ştefan Minovici şi soţia Cristina Minovici, organizează  acest eveniment, în memoria înaintaşilor lor, vestita familie – Mina Minovici şi din respect şi dragoste pentru neamul şi ţara în care s-au născut  – România. 

Lia LUNGU

New York

Mai 2011

Popularity: 10% [?]

             Vibraţia lirică  din „Coarda curcubeului” se regăseşte în cel de-al doilea volum al  Doinei Popa, ca o manifestare fluidă a eului cu gesturi ocrotitoare, născute din impulsul vital spre revelarea misterului unei naturi din care să se recompună pacea sufletească.

          „Panismul” poetei nu poate fi conceput în afara dorului de iubire (generic al mai multor  poeme): „Mi-e dor / de apa moale / rece / de izvor / ce curge-n val izbăvitor / din creste / cu vârfuri brumărite / de mistere sfinte / de muntele / din palma ta / aşezată lin / cu măngâieri / tremurânde / de lunga aşteptare”.  Eul liric îşi recompune universul din detalii cromatice, auditive, tactile, motorii, organice,adesea cu intensităţi expresioniste (unele „anotimpuri”, „peneluri”)  având rezonanţe din lirica lui Lucian Blaga: „Prin crestele copacilor uriaşi / insectele sâsâie ascuţit / şerpii negri se rostogolesc prin iarba arsă / spre râul mâlos / soarele de apus  aureşte scoarţa trunchiurilor / cu păreri de umbre mişcătoare / boarea rece / de toamnă timpurie / frisonează  inima dezvelită.”  Nu e vorba de un antromorfism absolut, poeta simte să-l readucă într-o realitate familiară intuind  simbioza locului natal cu străinătatea în care trăieşte: „Ziua norocoasă / surâde cu cer senin / în zâmbetul ireal / cutreieră distanţele / răspândeşte lumina pe cuvinte / în tonuri baritonale  / deschide pagini în cartea nemuritoare” .  Nu întâmplător motivul luminii – străveziul, seninul, albul gingaş al mestecenilor sau albul-brumat, lacrima-roua, steluţele de nea – se înalţă ceresc ca o iluminare, ca o izbăvire a timpului biologic prin anotimpul iubirii, rafinând simţirea.  Poeta ascultă „cum cântă soarele / pe cerurui / zugrăvit în ochiuri de crengi” ,  aude cum râde „colonada / albă / gingaşă de mestreceni”, vede cum zarea „îşi contopeşte / culorile opaline / în verdele câmpului  şi galbenul grâului”,  simte seva florilor şi germinaţia. Intr-o astfel de frenezie a simţurilor, reflecţia devine superfluă („Mă-ntreb adeseori / cum pot iubi atât / dar iubesc / si asta-i tot”), iar chipul iubitului înseamnă tinereţe („ te-asemeni într-atât cu tinereţea mea”).

          Bucolicul imaginat ca ocrotire într-o realitate hipertehnicizată  nu poate fi însă trăit permanent în flux de energii elementare. Fiori metafizici străbat fiinţa condamnată de către orânduirea cerească la o existenţă limitată. Apar semne ale unui timp neiertător, căruia neliniştea îi încearcă o descifrare în misterul fiinţei iubite:   ” În norul / apărut din seninul cerului / iţi zăresc chipul / albit de vremi / pe firul de iarbă culcat / îţi urmăresc  pasul   greu / pe filele cărţilor / îţi citesc  litera / şirag  de  mărgăritare / pe-al necunoaşterii semn / ce-ntunecă omenirea”.

                                                                2

        Din adânc ontologic foşneşte un anume pozitivism în încercarea îndrăzneaţă de armonizare a limitatului cu ilimitatul. Ca-n remarca aforistică a lui Auguste Comte – „ a vedea pentru a prevedea, a prevedea pentru a preveni”,  eul poetic vede semnele îmbătrânirii, prevede sfârşitul, dar îi previne spaimele simbolizând pumnul de ţărână drept veşnicie în viaţa de dincolo.    (Mai multe poeme au genericul prevenitor            „ memento mori”): „Capul grizonat / şi-a aşezat / uşor / tâmpla obosită / peste lumina lumii / pe mâna-ntinsă / cu pumnul strâns / în jurul ţărânii / cu iz de veşnicie”.

          Se observă o discretă trecere spre starea de vis ca spre o mirare ascunsă în adâncimi, în aşteptare de răspunsuri. Până atunci, visul ia forma unei ieşiri din paradisul naturii în lumea desacralizată: preotesele Soarelui, divinităţile nocturne, zeităţile silvestre, alcătuind  „realitatea mitică” a omului arhaic, sunt pentru omul modern simple menţionări prin calendare. Doar visul-dor mai simte mirosul ţărânii udate de ploile de vară, mirosul fânului din ţinutul natal, ocrotit de princiarele formaţiuni geologice  ale Munţilor Făgăraş. Fiinţa stăpânită de hazard găseşte remediu pentru „străzile clonate” ale civilizaţiei moderne şi pe drumul iubirii din oraşul studenţesc, în care poeta a redescoperit „tinereţea fără bătrâneţe”  dintr-o dragoste predestinată. Nodurile hazardului se dezleagă prin iubire în picături de rouă menite să frăgezească sufletul obosit şi să aşeze trăirea în palme cereşti. Misterul picăturilor de rouă are imaginea norului alb, simbolizat de filozofia lui Osho. Înprumutându-i  un fragment de titlu, am putea găsi în „fantasmele” Doinei Popa „calea norilor albi” ca reprezentare a proiecţiei lirice în zbor alb din picăturile de rouă. Ultimul  poem lasă zborul deschis înaginaţiei cititorului: avionul, pasăre albă, poartă în pântecu.i metalic suflete învăluite de seninul feeric.

           Întrebarea sugerată de lirica Doinei Popa,  dacă misterul îl sporim prin credinţă şi iubire, are, în loc de răspuns, îndemnul filosofului indian Osho: „Oriîncotro căutaţi – în norii cei albi, în stelele nopţii, în flori, în curgerea unui râu – oriîncotro căutaţi, căutaţi misterul. Şi oriunde îl aflaţi, meditaţi asupra lui.”  E vorba, desigur, de mister ca rost existenţial.

Prof.  Viorica  Pop

Popularity: 4% [?]

Autor: George Petrovai

Între artă şi religie (chiar în varianta ei mitologică) există o strânsă legătură, întrucât ambele compartimente sunt atât de profund umane încât vizează cu insistenţă transumanul prin cele două forme, care – aşa cum ne încredinţează Petre Ţuţea în cartea sa Între Dumnezeu şi neamul meu – definesc sacralitatea căii lor de acţiune: inspiraţia (favoarea divină) şi revelaţia (acţiunea directă a divinităţii).

            Probă în acest sens sunt două exemple de referinţă pe care le-am extras din istoria spiritualităţii umane – primul din formidabila istorie a Greciei antice, celălalt din zbuciumata istorie a aşezării spiritului evreu în matca monoteismului:

            1)Cu toate că diferenţa dintre filosofie şi artă îşi are originea în distincţia operată de Platon între logos şi mythos, fireşte – ne asigură Ştefan Aug. Doinaş în prefaţa la Aşa grăit-a Zarathustra – “cu discreditarea celui de-al doilea”, pentru ca două mii de ani mai târziu Fr. Nietzsche să elaboreze ultima mare filosofie în manieră artistică (de fapt, opinează Martin Heidegger, o metafizică la fel de nihilistă ca cea a maestrului antic grec), totuşi, noi ştim prea bine că unul dintre cei mai populari şi veneraţi zei de către greci mai întâi, apoi – după lupta de Actium – şi de către romani, a fost Apollo, nu doar ca zeu al luminii şi al Soarelui (Phoebus), ci şi ca ideal al frumuseţii masculine, dar mai ales ca zeu al cântecului şi poeziei;

            2)Evreii antici, îndeosebi cei din vremea psalmistului David, cântau şi dansau cu ocazia sărbătorilor, acompaniindu-se cu tamburine, sistre şi cimbale. Însuşi David, atât în tinereţe, adică atunci când se străduia să-l liniştească pe regele Saul, cât mai ales în calitate de rege-psalmist, se acompania la harpă sau liră cu multă simţire artistică.

            Ei bine, deşi Apollo a fost imortalizat de-a lungul timpului în diverse chipuri de geniul unora dintre cei mai mari artişti ai omenirii: Homer în Iliada şi Vergiliu în Eneida, Fidias şi Praxiteles în sculptură, Rafael, Veronese, Velasquez şi Dürer în pictură, totuşi creştinismul, într-o măsură chiar mai mare decât celelalte religii universaliste, a exercitat o influenţă atât de covârşitoare asupra spiritului universal (prioritar asupra spiritului european şi american), încât întreaga cultură a omenirii poate fi împărţită în două mari grupe:

            a)Precreştină, respectiv perioada pregătitoare a creştinismului;

            b)Creştină, care a început în urmă cu două mii de ani.

            Dacă Nae Ionescu vorbeşte în Curs de istoria metafizicei despre tipul metafizic al lumii antice şi tipul ştiinţific al lumii moderne, tot el descoperă trei tipuri fundamentale de viaţă sprituală eminamente creştină:

            a)Barocul atunci când forma prevalează asupra fondului;

            b)Clasicismul – forma este în echilibru cu fondul;

            c)Romantismul – fondul prevalează asupra formei.

            Cât priveşte periodizarea extrem de discutabilă pe care o tot vântură istoricii, Nae Ionescu este de părere că Renaşterea constituie singurul şi adevăratul moment de cotitură din istorie. Şi asta pentru că Renaşterea a efectuat o veritabilă tăietură în profilul moral, spiritual, cultural şi economic al istoriei umane. Aşa că perioada de până la Renaştere, cu îndreptăţire poate fi numită teocentrică, deoarece în binomul Dumnezeu-om, accentul cade atât pe teama de păcat cât şi pe forţa şi măreţia Atotputernicului sau, ca să folosesc o inspirată butadă, în toată această perioadă oamenii îşi cereau scuze de la Dumnezeu că există.

            Pe tot parcursul Evului Mediu, prin călugări şi cavaleri s-au realizat importante acumulări morale şi spirituale, care s-au adăugat la cele antice: cultura egipteană, asiro-babiloniană, chineză, indiană, greco-romană. Din aceste inestimabile depozite s-au alimentat mai apoi toţi renascentiştii şi postrenascentiştii (inclusiv iluminiştii). Putem spune, aşadar, că perioada anterioară Renaşterii a fost contemplativă şi eminamente artistică, altfel spus spirituală şi pronunţat anistorică.

            În perioada Renaşterii, centrul de greutate înclină înspre om. Începe antropocentrismul, care de fapt îşi are punctul de plecare în filosofia socratiană, sau epoca în care Dumnezeu îşi cere scuze de la om pentru că există!

            Renaşterea se caracterizează prin coexistenţa principiilor creştine şi a celor păgâne. De menţionat că pe tot parcursul Renaşterii, principiile creştine nu doar că au persistat, dar ele au fost preponderente. Faptul acesta este demonstrat pe de o parte de mecenatul unor papi în procesul de îmbogăţire al tezaurului cultural-artistic al omenirii, pe de altă parte (aceasta în primul rând!) de afirmarea acelor titani care n-au fost numai geniali pictori, sculptori, arhitecţi, scriitori şi filosofi, ci şi ingineri şi inventatori ai unor maşini menite să sporească forţa omului în confruntarea cu natura.

            Astfel au apărut germenii maşinismului, ocazie cu care maşina s-a interpus între om şi natură. Poate că Leonardo da Vinci, preocupat până la obsesie de inventarea unor maşini paşnice şi de război, este cel mai “vinovat” de apariţia noilor raporturi dintre om şi natură.

            Tot ce a urmat după Renaştere este o adevărată sarabandă a tehnicii şi maşinismului, încât omul postrenascentist s-a văzut captiv într-o dublă dependenţă: Una faţă de natură, alta (dusă până la alienare şi depersonalizare) faţă de maşinile şi automatele tot mai perfecţionate. Civilizaţiile au devenit tot mai robotizate, iar în artele promovate (ex. futurism), omul îşi glorifică extazul şi robia în faţa performanţelor maşinilor.

            Prin urmare, antropocentrismul pune în evidenţă omul înzestrat cu însuşiri practice, altfel spus omul vitalist, puternic angajat politic şi concret-istoric.

            Dar aşa cum spuneam mai sus, creştinismul a influenţat într-un mod copios arta medievală (occidentală şi bizantină). Astfel, bisericile bizantine din Ravenna, ferite de furia iconoclastă din Constantinopol, şi-au păstrat până în zilele noastre superbele lor mozaicuri, care înfăţişează scene biblice într-o mare varietate de culori.

            Tot aşa arta Renaşterii, folosind aceeaşi sursă de inspiraţie, a creat marile capodopere ale picturii şi sculpturii universale, capodopere care fac faimoase muzeele ce le adăpostesc. Cum lista artiştilor renascentişti este foarte lungă, mă voi mulţumi să-i amintesc doar pe câţiva (Bellini, Botticelli, Giorgione, Tizian, Rubens, Rembrandt, Albrecht Dürer), acordând cinstea cuvenită triunghiului de aur al Renaşterii: Michelangelo-Leonardo-Rafael.

            Michelangelo, de exemplu, este pe bună dreptate socotit cel mai mare artist al Renaşterii şi poate că al tuturor timpurilor, de îndată ce celebrele lui statui (Moise, David), la fel ca nu mai puţin celebrele fresce din Capela Sixtină (Creaţia, Potopul, Judecata din urmă) au în ele sublimul din Biblie, izvorul său de inspiraţie.

            De asemenea, Biblia a inspirat muzica psaltică bizantină, dar mai ales Oratoriile lui Bach, Creaţiunea lui Haydn şi Misa solemnis a lui Beethoven.

            Şi tot din Biblie s-a inspirat Dante pentru scrierea nemuritoarei sale Divina comedie, iar Tasso şi Milton pentru Ierusalimul eliberat, respectiv Paradisul pierdut.

            Sighetul Marmaţiei,                                                          

              17 aprilie 2011

Popularity: 5% [?]

Osama bin Laden a fost ucis într-o operaţiune a trupelor speciale SEAL cu sprijinul agenţilor CIA.  Americanii au aruncat corpul teroristului în mare, conform tradiţiei musulmane, după ce au efectuat mai multe teste de identificare a cadavrului şi au prelevat probe ADN.

În acelaşi incident au mai fost ucişi 4 barbaţi şi o femeie. Femeia s-a interpus între soldaţii americani şi terorist ca scut uman. Schimbul de focuri a durat 40 de minute.

„La aproape 10 ani după atacurile de la 11 septembrie 2001 împotriva Statelor Unite, creierul teroriştilor este mort, iar SUA se află în posesia corpului său”, a declarat pentru Associated Press, duminică seara, o persoană familiară cu situaţia. Oficialii au vorbit presei sub protecţia anonimatului, subiectul urmând să fie dat publicităţii de  către preşedintele american.

Preşedintele Barack Obama a facut anunţul oficial pe postul naţional de televiziune, duminică seara, imediat după orele 11,00 pm (ora Coastei de Est). El a declarat că este o zi istorică pentru întreaga omenire. Mulţimi mari de oameni s-au adunat imediat în faţa Casei Albe pentru a sărbători evenimentul, cântând “The Star-Spangled Banner” şi “We Are the Champions” (NBC News live, la orele 11,30 pm.)

Un înalt oficial american din forţele speciale de combatere a terorismului a declarat aseară ( 1 mai 2011) că bin Laden a fost ucis în Pakistan săptămâna trecută, într-o operaţiune care a fost bazată pe informaţiile agenţiei americane CIA. Oficialii au mai spus ca bin Laden a fost ucis într-o operaţiune de teren, nu de către o drona Predator, care probabil ar fi ars trupul sau l-ar fi transformat în bucăţi. Această operaţiune speciala a permis forţelor americane să recupereze cadavrul. Bin Laden a fost ucis de un glonţ care i-a străpuns ochiul stang.
Oficialii au crezut mult timp că Osama bin Laden, omul cel mai căutat de pe planetă, se ascundea într-o regiune muntoasă situată de-a lungul frontierei dintre Pakistan şi Afganistan şi l-au localizat recent, într-o clădire din Abbottabad în care locuia din anul 2006. Orasul Abbottabad este o staţiune turistică de lux, situată la 35 mile nord est de Islamabad.

Este o realizare majoră pentru Obama şi echipa sa de securitate naţională, care au îndeplinit obiectivul exprimat de predecesorul lui Obama la Casa Albă, George W. Bush. George W. Bush dorea sa-l aduca în faţa justiţiei pe creierul atacurilor din 11 septembrie 2001.

Potrivit unor documente publicate de WikiLeaks, al – Quaeda ameninţa că va declanşa „iadul nuclear” in Europa dacă bin Laden va fi capturat sau ucis. Afirmaţia a fost făcută de Khalid Mohammed, considerat de către unele surse ca posibil succesor al lui bin Laden.  Khalid Shekh Mohammed a fost arestat în Pakistan în 2003 şi se află în baza navală americană din Cuba.

Dezvăluirile sunt incluse într-un set de documente militare clasificate americane, obţinute şi publicate de site-ul WikiLeaks. Ele conţin informaţii despre cei 780 de deţinuti încarceraţi în decursul timpului la centrul de detenţie de la Guantanamo.

În timpul interogatoriilor de la Guantanamo (Cuba), mai mulţi terorişti deţinuţi au dovedit o bună cunoaştere a sistemului european de apărare împotriva atacurilor nucleare. Americanii au fost informaţi cu privire la o serie de posibile atacuri împotriva ţărilor occidentale. Potrivit WikiLeaks, unnul din capii al-Qaeda, Abu Al-Libi, a declarat că “e posibil ca reţeaua al-Qaeda să deţină bomba atomică.”

Simona Botezan

Surse: NBC News, Associated Press, ABC News, Reuters 

Popularity: 2% [?]