APOCALIPSA CU SIMBRIE
Autor: Corneliu LEU
1. LEFEGII APOCALIPSEI
Cert lucru că tot ce înseamnă suflare de bun simţ în ţara asta, oricât de rău ar duce-o şi tot ar consdiera o adevărată apocalipsă numai gândul că vremurile comuniste s-ar putea întoarce.
Şi totuşi, acum încep să mă tem la acest gând, privind sfruntarea cu care parveniţii corupţiei noastre se laudă cu modul în care îşi cheltuiesc bogăţia făcută peste noapte, iar o presă inconştientă, ţine la curent „publicul cititor” cu oscilaţiile de temperatură, puls, secreţie gastrică, stare psihică şi libido a celor internaţi la Viena, dar în perioada de trei luni de când s-a publicat lista spitalelor în curs de desfiinţare, n-a urmărit în nici un fel modul cum se asigură în zonele respective alte modalităţi de asistenţă pentru populaţie, ci s-a trezit doar după ce oamenii au murit în faţa spitalelor închise de ministrul desemnat să se ocupe de sănătatea românilor.
În asemenea condiţii când, mai inconştient decât această presă, premierul – care nici el n-a urmărit nici ce soluţii alternative se impun, nici cum se face transferul de asistenţă sanitară pentru cei arondaţi la unităţile medicale desfiinţate – încearcă să-l absolve de vină pe ministrul respectiv întinând memoria celor morţi la porţile încuiate ale spitalelor, ajungi să crezi şi în apocalipsă, scapi la năduf prostia cu „era mai bine pe vremea lui împuşcatu” şi eşti în stare să pui mâna pe topor chiar dacă, exact ca şi in ’89, nu ştii pe cine vei pune în locul celor care merită cu vârf şi-ndesat să le dai cu el în cap!
Pentru că apocalipsa, aşa cum scrie şi la Sfânta Scriptură, nu vine de la sine, ci vine chemată de duhurile celor care, conştienţi sau inconştienţi s-au vândut necuratului:
„Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” (3-17)
2. IGNORANŢA SFIDÂND CU BANII
… Apocalipsa nu vine de la sine, spuneam eu vorbind despre duhurile celor care, conştienţi sau inconştienţi provoacă: „Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!” (3-17)
Iar eu mă oblig să fiu blând şi le dau circumstanţe atenuante acestor ticăloşi spunând că, în cazul nostru, există scuza că asemenea duhuri s-au vândut mai mult inconştient. Adică fac parte din acea categorie de parveniţi lipsiţi de cultură care, ignorând învăţăturile istoriei, nu-şi dau seama cum afişarea îmbuibării lor în faţa foamei populare ar putea conduce la revoltă, cum banii mulţi cu care îşi cumpără locuri în Parlament lovesc direct în durerea celui lăsat de criză fără loc de muncă, fără medicamente, fără drum la şcoală pentru copii, cum lauda cu mondenităţile pe care şi le permit agresează mentalitatea celor care n-au bani pentru coşniţa zilnică, sau cum modul în care mulg făţiş venituri de la stat, îi fac pe cei umili să fure şi ei găina vecinului.
Da, sunt inconştienţi prin incultura care-i lasă să doarmă senin cu banii sub cap sau cu indemnizaţiile de stat la teşcherea, sau cu preferinţe de partid pentru cei care le fac „donaţii”, uitând de istoria revoltelor populare, de pragurile de apăsare care au produs declanşarea revoluţiilor, de nivelul până la care răbdarea socială rezistă. Incultura îi face senini în faţa pericolului pe care ei, prin propriul lor comportament, îl provoacă aţâţând nemulţumirea pe fondul nevoilor sociale. Pentru că, dacă ar fi învăţat puţină istorie, ar fi ştiut măcar banalităţi precum răscoala lui Spartacus izbucnită exact când sclavii n-au mai putut răbda, sângeroasa ghilotinare declanşată de dispreţul Mariei Antoaneta, revoltele moţilor apăsaţi de sărăcia discriminatorie sau chiar ridicarea noastră în ’89 când ceauşismul întrecuse orice măsură. Dacă ar fi învăţat economie politică ar fi cunoscut pragurile de salt de la o stare la alta, dacă ar fi studiat şi puţină morală, ar fi ştiut ce înseamnă respectul pentru semen de la smerenia creştină până la comportamentul modest al lui Bill Gates, iar dacă s-ar fi aplecat măcar asupra legilor fizicii, ar fi cunoscut pragurile de calitate, precum cel al fierberii apei sau al topirii metalelor. Aşa însă, şi venali şi ignoranţi, cred că ei, numai fiindcă au parvenit prin metodele cele mai dubioase, au dreptul să-şi dea poalele peste cap sfidând fenomenul în creştere al sărăcirii naţionale şi având dreptul să facă tot ce le trece prin minte după modelul marelui lor contemporan Bercea Mondialul, numai pe criteriul că au bani sau au putere cu care pot cumpăra orice conştiinţă. Acesta este numitorul lor comun şi etalonul comparativ: Puterea inamovibilă pe care Bercea Mondialu e convins a o avea în ciuda democraţiei sau, mai sigur: tocmai pentru că nu ştie, n-a învăţat şi nu l-a interesat vreodată ce e aia democraţia cu legile ei raţionale.
E evident că democraţia se află în prăpastie dacă, pentru donaţii făcute partidelor în schimbul unor funcţii guvernamentale sau parlamentare, avem bani mai mulţi decât cei necesari salvării spitalelor desfiinţate.
3. MODELELE PE CARE LE PREIA SOCIETATEA
… E evident – spuneam – că democraţia se află în prăpastie dacă, pentru donaţii făcute partidelor în schimbul unor funcţii guvernamentale sau parlamentare, avem bani mai mulţi decât cei necesari salvării spitalelor desfiinţate.
Că o societate are nevoie de modele sau, mai bine zis, se orientează imitând şi multiplicând la scară socială anumite modele oferite de persoane sau familii care şi-au căpătat un soi de vizibilitate în epocă, este lucru evident. Şi nu e vorba doar de modelele bune, cum cred moraliştii ce dau sfaturi populaţiei vorbind despre acestea, fiindcă modelele bune se impun prin multă trudă şi multă propovăduire. E vorba de modele de orice fel de popularitate; iar în materie de popularitate, cea negativă e mult mai mare, apoi vine cea cel mult neutră şi abia apoi cea benefică, de tipul „Popa Tanda”, care s-a dovedit a fi de foarte mare importanţă în destinul determinat de psihologia noastră naţională.
Fiindcă am început cu această imagine concretă la nivelul pozitiv, exemplificând în continuare, coborâm la cel neutru. Acesta s-ar situa pe palierul modei, a mofturilor mondene ale croielii şi culorilor îmbrăcămintei, a cosmeticelor, a caroseriilor, a frecventării cluburilor, a muzicii de consum şi altor divertismente artistice care capătă fani imitatori într-un domeniu aleatoriu, unde nu trebuie să justifici de ce şi în ce scop, ci numai să ai bani pentru obiectele şi serviciile băgate pe gât de obsesia civilizaţiei consumiste, unde problema este numai de bani. Dar, dacă mai coborâm o treaptă ajungând la nivelul inferior, aspectul devine moral şi chiar penal. Pentru că, aici, ajungem la categoria nocivă ce se răspândeşte pe principiul molimelor: Imitarea marilor bandiţi, a posibilităţilor de câştig ieftin prin jaf şi lovituri, a posibilităţilor de impunere a puterii prin brutalitate, a gustului pentru lucruri costisitoare dobândite prin orice mijloc şi cu orice preţ, a eroismului văzut pe dos, prin parametrii pe care-i poate atinge eroul negativ.
Când spunem „modele”, deci, trebuie să ne gândim cel puţin la cele trei mari împărţiri, dintre care numai una e pozitivă şi propice pentru progresul social. Cea de a doua presupune cheltuieli din partea admiratorilor în favoarea câştigurilor celor ce impun mentalitatea dominată de consumul până la obsesie şi, de aici, de birul pe veniturile mici ale populaţiei care, cu cât e mai de rând cu atât se crede mai în rând cu lumea bună dacă face eforturi financiare să fie în pas cu moda. Iar cea de a treia e însuşi izvorul decăderii morale şi a regresului social, susţinut cu glorie, dacă ne putem exprima astfel, de nocivitatea feţei „moderne” pe care o capătă mass-media tabloidă ce practică cu inconştienţă actul anticultural.
Pentru fiecare dintre aceste categorii, modelele provin din patru direcţii ale vizibilităţii despre care am vorbit: Persoane influente, familii ajunse la acel soi de vizibilitate, categorii sociale care se impun mai cu pregnanţă sau au mai multă importanţă în epocă şi organizaţii care, prin însuşi modul lor de a căuta atenţia publică, încearcă să atragă interesul populaţiei.
Condiţia, după cum am spus, ca să nu exagerăm în termeni numind-o „celebritate”, este vizibilitatea la marele public a modelului respectiv. În funcţie, bine înţeles, de persoanele din care este format acest mare public. Dacă acest mare public este format din toţi cei aflaţi în ananghie financiară, atunci modelul se regăseşte în topurile milionarilor sau miliardarilor, cu exemplul pozitiv al celor care stau pe propriile lor picioare şi exemplul mafiot al celor care mituiesc sau cotizează bazându-şi veniturile numai pe afaceri cu bugetul de stat. Dacă acest mare public este format din oameni care se bazează doar pe forţa lor de muncă, atunci modelele vor fi mai rare în ţară şi mai dese printre cei care şi-au asumat parţial sau total înstrăinarea. Dacă acest mare public se alege dintre amatorii de sport, atunci, pe lângă modelul urât al vieţii fotbalistice, au modelele excepţionale din alte discipline sportive. Dacă acest mare public e format din tinerele neveste, sau aspirante la căsnicie, pentru ele vizibilitatea cea mai mare o au astăzi, desigur, Oana Zăvoranu sau Monica Columbeanu; ceea ce înseamnă că nu li se oferă un model prea pozitiv. Dar dacă acest mare public e format din toţi bolnavii din societatea românească, atunci, iarăşi desigur, modelul este însuşi preşedintele ţării, a cărui vizibilitate se bucură de toate reflectoarele şi al cărui model de însănătoşire este clar şi pozitiv: S-a operat la Viena.
Modele, deci, există, în funcţie de fiecare dintre direcţiile urmărite. Important este cine ne ajută a face distincţia dintre exemplul bun şi exemplul prost.
4. CHIAR DACĂ MORALIŞTII SE PLÂNG
Chiar dacă moraliştii se plâng, – spuneam în articolul anterior – modele există, în funcţie de fiecare dintre direcţiile urmărite de public şi de cultura celor care fac tabloidele tipărite sau puse pe sticlă: Modele nocive cu duiumul, modele neutre, impuse doar pentru a lua banii celor contaminaţi cu mentalitatea civilizaţiei de consum şi modelele pozitive spre care ar trebui să aspire fiecare cetăţean… Important este cine ne ajută a face distincţia dintre exemplul bun şi exemplul prost. Fiindcă moraliştii se plâng numai de faptul că se impun greu modelele bune, în vreme ce ar trebui să fie oripilaţi de cât de uşor se impun modelele rele.
Şi, ca să abordăm lucrurile dintr-o latură ceva mai serioasă, facem de la început precizarea că nu ne referim la modele de scandal, folosite doar pentru rating mediatic de către unii producători de formate media a căror conştiinţă nu rezonează cu conceptul de formare a populaţiei ci, dimpotrivă, slujesc cu tot cinismul malformarea mentalităţii publice şi omogenizarea mahalagească a conştiinţelor. Cazurile Columbeanu, Zăvoranu şi multe altele la nivel judeţean, municipal, comunal folosesc doar caricaturi umane dispuse a-şi face publice clovneriile parvenite. Pentru că ar fi sub derizoriu să căutăm vreun model în megalomania isterică pe fondul mahalagesc al unei femei care, în mod voit, se dă în stambă; sau în nanismul andropatic al unui bărbăţel trecut căruia, vorba mahalalei: „prospătura i-a rupt gura”. Publicarea cu insistenţă a amănuntelor tot mai penibile oferite de aceştia ţine numai de conştiinţa (ne)profesională a aşa zişilor gazetari, justificată, în nici un caz, prin nevoia de modele. Cel mult prin nevoia de clovni şi de rataţi pe care curiozitatea publică să-i devoreze, să-i deplângă, să-i batjocorească, să le cunoască toate secreţiile, orgasmele şi impulsurile gregare. Şi, prin aceasta, să aibă sentimentul că i se asigură măcar circul, dacă pâinea se scumpeşte.
Această curiozitate provenită din pretenţiile de mondenitate are o scală foarte largă, de la perfidiile mordante ale lumii fine, până la abjecţia cu care curiozitatea mahalalei agresează durerile intime scormonind, vorba lui Arghezi: mucegaiuri, bube şi noroi… Iar ziaristul la fel de abject care asta a învăţat să facă, din asta trăieşte!… Asemenea cazuri devin „modele”, doar dacă se petrec la înaltele nivele sociale cum ar fi conducerea statului sau marile lumini ale rampei artistice: Berlusconi sau Madonna ca exemple din cele două categorii, ori Marlin Monroe frizând ambele: şi prin viaţa de vedetă şi prin asocierea cu fraţii Kennedy. Fiind persoane de top, cei din această categorie ar avea datoria să se gândească la faptul că pot deveni modele de mare influenţă negativă. Ca în istoria noastră care nu şi-a însuşit-o pe prostituata de lux Miţa Biciclista, nici pe cele de la Arnoteni, dar a făcut-o de la sine cu Lupeasca, fiind vorba de anturajul lui Carol al doilea.
Aşa că, exemplul prezidenţial cu tratarea la Viena, are o altă implicare pentru cei care mor în faţa spitalelor din orăşelele cu locuitori proaspăt disponibilizaţi, sau vechi şomeri, sau pensionari famelici. Modelul preşedintelui care nu are încredere în medicina românească nu poate fi decât unul de mare audienţă, cu o contribuţie substanţială la panica naţională. Iar modelul său de pacient tratat la Viena, urmat imediat de toţi ceilalţi cetăţeni cu posibilităţile materiale respective, bine popularizaţi de aceeaşi ultraresponsabilă practică gazetărească, nu are cum să nu devină aspiraţie naţională. Pentru că fiecare om are dreptul la speranţa de a-şi prelungi viaţa!
Ba, mai mult decât atât: Fiecare om al societăţii moderne are dreptul la asistenţa garantată de un medic pe care nu şi-ar permite să şi-l alunge spunându-i: „Dacă nu-ţi convine aici, n-ai decât să te duci să munceşti în altă parte!”… Aşa cum modelul său prezidenţial şi-a permis, fără să precizeze dacă vorbea în numele cetăţenilor care au nevoie de tratament aici, sau al celor care se tratează la Viena.
Iată, aşadar, cum, pe principiul imitării modelelor pe care ni le oferă societatea noastră, conceptul de „vindecare” ajunge obligatoriu, în mentalitatea românului, a fi definitiv ataşat conceptului de „posibilitate de a-ţi plăti tratamentul la Viena”.
Dacă nu, vorba superbului nostru prieten, poetul avangardist Stephan Roll, alias Ghiţă Dinu, fiul celui cu Lăptăria lui Enache: „Om muri şi-om vedea!”…
L-am iubit mult pe acest superb chefliu de Ghiţă Dinu, care făcea un fermecător cuplu cu genialul pictor, marele postimpresionist european Lucian Grigorescu, îndrăgindu-mă şi acceptându-mă ca pe un învăţăcel străduitor într-ale boemei. Din acest motiv, de câte ori am avut prilejul, am amintit şi am repetat butada cu care el se consola în vremurile ceauşiste: „om muri şi-om vedea”. Dar niciodată nu s-a potrivit atât de bine ca acum, cu tot umorul ei macabru.
Tot aşa cum, cu toate că, spre deosebire de naţiunile morocănoase, e cunoscut tonul glumeţ al exprimării durerilor noastre, nu mi-am putut închipui că ea ar putea deveni vreodată concluzia românilor faţă de guvernarea „nouă” care îi trădează, îi stoarce şi-i împinge în prăpastia de marginile căreia se agaţă cu o asemenea formă de umor.
5. CE I-AM SCRIS EU LUI MARKO BELLA FĂRĂ CA ACESTA SĂ-MI RĂSPUNDĂ
„Om muri şi-om vedea „ era concluzia articolului pe care îl continui prin cel de faţă. Asta, ca răspuns la conceptul tot mai frecvent în mintea românilor, acela de „posibilitate de a-ţi plăti tratamentul la Viena”.
Cât despre Marko Bella, încă din clipa în care s-a dat publicităţii lista spitalelor care se vor închide ca şi cum austeritatea financiară are de drămuit mijloacele prin care asigurăm sănătatea oamenilor, în rezumat, eu i-am scris următoarele: „ …Domnia Voastră faceţi parte exact din guvernarea care, în aceste zile procedează la genocidul înjumătăţirii spitalelor din România şi la tragedia restructurării umilitor financiare, a învăţământului. Ba, mai mult decât atât: giraţi, prin ministrul căruia îi susţineţi creditul politic, sănătatea întregii ţări.
Aşa că, pentru a Vă dovedi întregul meu respect printr-o întrebare sinceră şi frontală, vă rog să-mi răspundeţi dacă, măcar în gândurile Dumneavoastră intime, nu vă puneţi problema că acest gir va lăsa în istoria relaţiilor interetnice din ţara noastră gustul amar al faptului că un ministru de etnie maghiară a înjumătăţit şansele de supravieţuire a multor suferinzi şi, în ori ce caz, a bolnavilor cronici care au nevoie de asistenţă spitalicească…”
Scrisoarea deschisă din care citez am publicat-o pe 13 februarie crt. după ce ziarele făcuseră publică lista cu cele 182 de unităţi spitaliceşti ce urmau să se desfiinţeze, iar în unele localităţi începuse primul val de proteste. Atunci, Ministerul Sănătăţii a dat un termen de graţie până la începutul lui aprilie, tocmai pentru a nu se proceda pe fugă la desfiinţări şi a se lua toate măsurile necesare pentru rearondarea pacienţilor la alte unităţi sanitare capabile să le asigure cel puţin aceleaşi servicii de asistenţă, dacă nu unele superioare, cum se prefigura din motivaţia acestei măsuri: PERFECŢIONAREA ŞI ÎMBUNĂTĂŢIREA ASISTENŢEI SANITARE A POPULAŢIEI. De atunci au trecut două luni şi nu am văzut nici un raport guvernamental, nu am auzit nici un cuvinţel din partea – hai să folosesc tot diminutivul – primuleţului-ministraş care, de altfel, are gura bogată lăudându-se chiar şi cu realizări care nu există; aşa că nu-l cred capabil s-o fi uitat pe aceasta, dacă ar fi existat.
De asemenea, doritoare de scandal, dar orientată spre orice altceva decât interesele majore ale populaţiei, nu am văzut nici o anchetă a presei care să arate cum se desfăşoară cele trei luni proclamate ca un termen pentru aplicarea chibzuită a măsurilor necesare, în aşa fel încât hotărârea să se dovedească bine venită în favoarea atât a facilităţilor acordate celor asistaţi, cât şi a perfecţionării sistemului sanitar. Promis ca un memorandum, termenul a trecut la modul cât se poate de inactiv, cel mult ca un armistiţiu acordat duşmanului public al bugetului românesc: omul bolnav pretinzând asistenţa medicală constituţională, în loc să facă pe placul administratorilor acestui buget şi să moară scutindu-i de cheltuieli… Un armistiţiu în timpul căruia să se retragă de bunăvoie de pe paturile sau din evidenţele spitalelor devenite şi ele duşmani ai bugetului de stat, ca şi cum acest buget ar exista pentru altceva decât pentru asemenea servicii acordate populaţiei.
Dar funcţionarul guvernamental nu vede aşa lucrurile. După modelul mai marilor săi, el consideră că toată povara impozitelor prin care se realizează bugetul este instituită pentru ca el să primească leafa şi primele grase, iar clientela lui să-şi facă ciubucurile cu concesiuni de la stat primite la modul mafiot. Acesta este pentru el domeniul de utilizare a banului public şi nu cheltuielile pentru îmbunătăţirea vieţii contribuabilului!
Că realitatea stă astfel, este evident de vreme ce termenul de trei luni nu a cuprins în el nici o măsură de reluare în alte evidenţe sanitare a celor care-şi pierd asigurarea de a fi trataţi în cele o sută optzeci de spitale desfiinţate şi de a fi asistaţi de cele câteva mii de cadre sanitare care se disponibilizează prin această măsură. Nici un raport comunal sau judeţean nu consemnează vreo mişcare compensatorie, nici o ştire din presa pe februarie, martie şi aprilie nu dă vreo informaţie privind unităţile sanitare - unităţi nu scoase din burtă ci reale şi posibile ca distanţă - în grija cărora sunt transferaţi pacienţii respectivi. Nici măcar statistica generală a guvernării nu-şi face datoria şi tace, ca să nu arate cum s-a schimbat prin această măsură raportul dintre mia de locuitori şi numărul personalului sanitar aflat la dispoziţie. Raport care şi aşa era destul de precar, ţara noastră aflându-se cam pe la coada clasamentului privind numărul de medici la mia de locuitori.
Adică, exact asemenea acţiuni, studii de situaţie şi soluţii de asigurare a continuităţii în îngrijirea stării sanitare a populaţiei pe care le presupunea termenul respectiv au fost total neglijate; şi de oficialitate şi de instituţiile de resort şi de administraţia locală şi, bine înţeles, de glorioasa noastră presă care postează câte două echipe de filmare şi de paparazi pe zi pândind viaţa mondenă de la Izvorani, Snagov, Pipera, Strehaia şi alte locuri de mare interes civic ale vieţii noastre sociale.
Iar lucrul cel mai rău este că, prin măsura respectivă, aceste date statistice nu s-au schimbat în nici un caz spre bine ci, desigur, am mai făcut un pas spre limita de jos a listei ţărilor în raport cu nivelul de asistenţă sanitară asigurat!
Nici nu se putea altfel, de vreme ce MARELE MODEL NAŢIONAL, persoana cu cea mai înaltă vizibilitate în opinia publică românească, ceea ce înseamnă şi cel mai mare rating al urmării exemplului său, se lepăda de medicii şi asistenţii care cereau nu mai mult decât normalele condiţii decente de trai în ţara lor, îndemnându-i să plece în străinătate. Adică să-şi rezolve problemele salariale singuri şi nu cu ajutorul statului care i-a format şi îi foloseşte în scopul asigurării uneia dintre funcţiile sale de căpetenie: Starea de sănătate a populaţiei, satisfacerea obligaţiilor de stat faţă de toate taxele percepute pentru asigurările de sănătate, datoria umanistă faţă de cei bolnavi, aspectul social al eradicării maladiilor, întărirea securităţii sanitare, creşterea speranţei de viaţă a populaţiei şi toate celelalte, oricum am vrea să le luăm şi ca drepturi constituţionale şi ca grijă creştină pentru turma pe care o păstoreşti. Pentru că, după soluţionarea problemelor hranei, nici o măsură din lanţul de principii umaniste a Statului de Drept nu e mai imperioasă decât cea a asigurării sănătăţii populaţiei. Iar cel care îşi permite să creeze vid în acest domeniu alungându-i pe specialiştii formaţi să presteze serviciile asiguratorii, produce crimă naţională, indiferent de ce formulă politică reprezintă şi ce alianţe politice are de respectat ca să-şi asigure majoritatea parlamentară.
Întrebarea care se pune este: Ce consideră ei mai important – faptul că PDL-ul are nevoie de ministru udemerist la sănătate ca să se menţină la guvernare, sau nevoia de cât mai mult personal sanitar la mia de locuitori?!
Aici ajungem iarăşi la conceptul de „model”, cu concluzia că: pe cât de superficial şi de neserios e modelul, pe atât de precare şi neavenite sunt soluţiile la care se ajunge prin urmarea lui. Ce a vrut să spună Preşedintele României alungându-i pe medici în străinătate?… Că va aduce alţii, din alte ţări, cu pretenţii salariale mai mici, nu?!…
Păi, nu mai întreb câţi ani trebuie să treacă pentru ca respectivul medic angajat de guvernul român să priceapă limba spre a putea face o anamneză exactă şi a stabili diagnosticul, dar îl sfătuiesc numai să se ducă în China unde, pe vremea lui Mao se făcea mult caz de faptul că locuitorii satelor vor fi vindecaţi de marile detaşamente de medici-ţărani. Adică, înainte de lăsarea la vatră, fiecare militar în termen era instruit două săptămâni într-o infirmerie cum să pună termometrul, cum să facă un pansament, o clismă, o dezinfectare sau, cel mult, o injecţie. Apoi se întorceau în satele lor unde realizau un progres faţă de miile de ani lipsiţi de această instrucţie modernă, iar raioanele de partid raportau astfel rezolvarea stării de sănătate a populaţiei.
Am avut şi eu ocazia să apelez la serviciile unui asemenea medic promovat pe atunci de ziarele de propagandă chinezeşti. Întâi am făcut abces la un deget, pe care el mi l-a stors şi mi l-a tamponat cu tinctură de iod. Apoi am făcut o bronşită, iar el m-a badijonat cu tinctură de iod. Când mi s-au iritat gingiile şi i-am explicat că în ţară dădeam cu o soluţie de zinc, el a înţeles şi m-a tratat cu tinctură de iod, ca şi la rosătura de la călcâi pe care mi-o făcuse bocancul. Am rupt-o la fugă doar când m-am dus la el cu conjuctivită şi l-am văzut punând mâna tot pe sticluţa cu tinctură de iod.
I-aş sfătui să trăiască asemenea experienţe pe toţi cei care, lăudându-se cu tratamentele la Viena, au demolat speranţa de viaţă a tuturor românilor care nu au bani să ajungă acolo.
6. SĂ REVENIM LA MODELELE NOASTRE NAŢIONALE
În articolul trecut căutam unele soluţii de comportament modest pentru cei care, lăudându-se cu tratamentele la Viena, au demolat speranţa de viaţă a tuturor românilor care nu au bani să ajungă acolo. Dar cred că tot în Apocalipsă se găseşte cel mai bun sfat: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi”(3-18).
Pentru că sunt cel puţin patru categorii de modele sociale ce se oferă în momentul de faţă care mai de care, spre a fi preluate de marea colectivitate a societăţii româneşti contemporane. A fi preluate de noua generaţie, ca şi de cei care, fiind activi social, aspiră la a-şi defini, a-şi contura şi a-şi stabili mai bine în timp şi spaţiu persoana şi trăsăturile ei reprezentative.
Asta, în cuvintele frumoase ale limbajului teoretic de concept. Pentru că, în practica vieţii de zi cu zi, aşa cum arată ea prin precaritatea la care am ajuns, înseamnă: 1.Ori a rămâne la stadiul de şmecheri leneşi care nu ne prea descurcăm în viaţă la modul coerent, ci numai „dând tunuri”; adică nu printr-o logică consecventă a existenţei pentru care am avut voinţa să ne pregătim, ci doar aventuros, după ureche şi chiar banditeşte sau animalic, lenevind la pândă ca să acţionăm numai la ocazii sau din instinctul de a pune mâna pe ceva; ceea ce pare comod dar este degradant pentru raţiunea umană. 2. Ori a îngroşa rândurile căpuşelor care sug pe orice cale din bugetul statului. 3. Ori a ajunge la cinismul celor care se dau mari fiindcă au câştigat nişte bani prin mijloace foarte puţin transparente. 4. Ori a ciupi de unde putem şi a ne bucura de unele sau de toate ofertele zgomotoase ale societăţii ce ne îndeamnă să consumăm tot ce pretinde a fi la modă. 5.Ori, în fine, venindu-ne „mintea românului cea de pe urmă”, a ne hotărî odată şi a lua viaţa în serios pentru a ne construi prin munca noastră o poziţie socială demnă, câtă vreme mai avem încă modele pentru aşa ceva. Sau, măcar oameni dispuşi să se sacrifice rezistând şanselor ilicite ale corupţiei care le îmbie ca persoane doritoare de bogăţie, dar ne ameninţă naţiunea ca doritoare de progres. A se hotărâ a lua taurul de coarne, evaluându-şi forţele mari sau mărunte dar oricum, existente – de la mica proprietate agricolă pe care o neglijează astăzi, până la marile capacităţi intelectuale pe care le demonstrează IQ-ul românesc – şi realizând ceva bazându-se pe propria lor muncă şi pe propriile lor merite demonstrate.
În general, modelele sociale de toate categoriile malefice sau benefice: şi cele vicioase şi cele merituoase; şi cele de prostituare şi cele de virtute; şi cele de pernicios balast al regresului şi cele de locomotivă a progresului, se reprezintă prin patru categorii. Şi, pentru că determinanta principală a fiecăreia dintre categorii este personalitatea accentuată care se conturează mai pregnant decât altele căpătând trăsături de model, începem, deci cu:.
Prima categorie de model.
Aceasta este persoana cu vizibilitate; cu auditoriu şi discurs în faţa opiniei publice. Care opinie publică îi urmăreşte reacţiile şi comportamentul cu interes crescând. Întâi pe cel public dar, apoi, după ce se familiarizează cu personajul pe care îl admiră sau măcar îl urmăreşte, bine înţeles că cetăţeanul are dreptul tot mai mare la curiozităţi în ce priveşte viaţa privată, trăsăturile sau reacţiile intime şi tot ce ar mai avea de imitat la „omul de succes” căruia vrea să-i ia exemplul. Iar, când vorbim de admiraţie, nu e neapărat nevoie să ne gândim la fapta bună, ci şi la gestul prompt de pistolar, şi la cinismul banditesc şi la viciile plăcute pe care imitatorul ar vrea să le guste aşa cum abuzează de ele modelul său. Ca să nu mai vorbim de practicile de îmbogăţire, de eludare a legii, de trişare a poliţiştilor şi altor autorităţi care fac parte din arsenalul aventurii şi riscului în schimbul unei vieţi plină de tentaţii satisfăcute. Aşa că, pe măsură ce ai mai mulţi şi mai fervenţi admiratori, ai mai puţine şanse de a-ţi ascunde şi a-ţi păzi orice trăsătură pe care nu ai vrea s-o faci publică. Mulţimea te-a cumpărat prin admiraţia şi asentimentul ei, îi devii model şi trebuie să te laşi cel puţin dezbrăcat, dacă nu radiografiat până la organele interne. Pentru că tot ceea ce este al tău se va multiplica prin ei. Se va prolifera prin strădania lor de a te imita în speranţa că vor ajunge să şi guste mai mult sau mai puţin din plăcerile cu care tu te răsfeţi.
Aceasta trebuie să fie şi conştiinţa dar şi resemnarea modelului. Şi, tocmai din acest motiv, eu mă întreb dacă Domnul Băsescu, cel mai demn de admirat român prin a sa întâistătătoare magistratură, ca şi ceilalţi politicieni şi celelalte persoane publice care, de orice orientare partinică ar fi, dorindu-şi popularitatea şi străduind pentru ea, şi-au asumat şi plăcerea/riscul de a fi modele, atunci când fac o treabă mai urâtă, mai iresponsabilă, sau mai dezonorantă, se gândesc la faptul că ea ar putea fi imitată de toţi admiratorii pe care şi-i doresc pentru ca să-i voteze şi să le susţină demersul politic?
Ar trebui să se gândească, pentru că societatea noastră este neimunizată la asemenea molime, iar riscul de contaminare devine pericol naţional.
Iar, dacă nu-i pasă de acest pericol, rişti oricum să fii comentat, precum cel mai recent folclor pe care l-am cules zilele acestea:
BALADA BABEI DIN ELICOPTER
Îmi cânt jalea şi-mi plâng ofu,
Că Băse-a scumpit cartofu,
Muică!…
L-a scumpit de patru ori
Iarna, la colindători,
Iar de Paşti a cincea oară;
Muică, ăsta ne omoară
Fin’că vrea să pună-n loc
Slugi smerite precum Boc;
Că vrea să mă urc la cer
Şi-mi dă dric-elicopter,
Măi muică!
7. MODELUL MALEFIC ŞI VICIOS CA BALAST ŞI PROSTITUARE.
Încercam în articolul trecut să schiţez cele patru categorii în care se încadrează
modelele sociale fie ele malefice sau benefice; şi cele vicioase si cele merituoase; şi cele de prostituare şi cele de virtute; si cele de pernicios balast al regresului si cele de locomotiva a progresului. Întrucât nu-mi pot permite să pun etichete şi să dau garanţii de exemple pozitive, demne de urmat, pe care numai istoria le va putea defini ca atare, îndrăznesc a le enumera doar pe cele care, evident, s-au consacrat astăzi ca negative, reprezentând pericolul regresului, dacă nu cumva se vor accentua într-atât încât să transforme nemulţumirea publică în vreun gest necugetat. Citez de data asta nu din Apocalipsa creştină ci din plângerile decăderii Romei care spun: „Luxuria et vitium perdiderunt Romam”. Şi cu asta revenim la prima categorie: persoana cu vizibilitate deasupra celorlalte:
De remarcat aici faptul că societatea comunicaţională de astăzi are atâtea mijloace tehnice şi de procedură încât, oricât s-ar încerca, până la urmă nu se mai poate ascunde nimic din comportamentul cuiva, Din clipa în care opinia publică a pus vizorul pe tine, oricât de intime şi de personale ar fi unele amănunte ale acestui comportament, ele ies la iveală şi în „satul global”, al cărui şanţ a devenit marea industrie media, cetăţeanul te cunoaşte în cele mai mici cute ale sufleţelului tău şi ia de la tine drept exemplu chiar până şi ceea ce tu însuţi nu l-ai sfătui să imite. Pentru că n-ai ce-i face! Dacă eşti om de succes şi el te vede că ai avut succesul pe care şi-l doreşte şi sieşi, nu i te mai poţi împotrivi. Din acest motiv Berlusconi, care e om de televiziune, după cum vedem în ultima vreme, îşi justifică pe faţă plăcerile pentru care fundamentaliştii pudibonzi şi puritani îl condamnă şi chiar încearcă să justifice modul deliberat în care îşi asumă o asemenea concepţie hedonistă despre modul cum trebuie trăită fără prejudecăţi această viaţă trecătoare în care avem cu toţii dreptul la bucuriile trupului şi sufletului.
Pentru că această societate pe care am numit-o cu termenul elegant de „comunicaţională”, nu mai e ca ieri, când urmăreai doar din zvonuri aspectele intime, trăsăturile intime şi intimităţile persoanelor admirate ca modele pentru muritorii de rând. Astăzi, datorită şi gusturilor care s-au rafinat, şi presei de paparazzi, dar chiar şi amplificării semilegale a serviciilor secrete, tu, model, nu mai poţi păstra nici un secret. Tu, care te-ai bucurat când ai ajuns la admiraţia publică, trebuie să-ţi asumi şi riscul de a nu mai avea intimităţi. Pentru că şi mijloacele tehnice şi persuasiunea psihologică au evoluat într-atât încât îţi consemnează fiecare gest şi ţi-l face public oricât de ascunsă ai vrea să-ţi fie viaţa.
În aceste condiţii, persoana cu vizibilitate accentuată are două căi de ales: Prima este cea de a practica un exibiţionism plăcut pentru gâdilarea propriilor orgolii de popularitate şi interes public. Acest exibiţionism este atractiv pentru cetăţean până la un moment dat, adică momentul când plictiseşte sau când, dându-şi arama pe faţă, atrage oprobriul publicului. După momentul acesta, de obicei în ambele cazuri survine dezinteresul tot mai accentuat, până când reflectoarele privirilor îndreptate asupra lui se sting şi personajul iese din sfera de vizibilitate, adică decade din categoria de interes public. Din păcate, tocmai cei răi dintre aceştia, au o capacitate de contaminare mare, pe principiul că răul prinde mai repede decât binele. Şi, astfel, în momentul când unii se sting dispărând de pe firmament, ca şi molima gripei care la un moment dat se stinge de la sine lăsând loc pentru a se ivi o altă tulpină, necesitând alte vaccinuri, apar alţii aidoma; care i-au copiat şi le-au perfecţionat maleficul orgoliu de a capta prin potlogăriile lor atenţia publică.
A doua cale o practică cei care se străduiesc în continuare să-şi contureze personalitatea pe liniile fireşti ale aspiraţiilor proprii devenind model pozitiv de realizare socială, păstrându-şi prezenţa în interesul public pentru oamenii de succes, întrunind tot mai mulţi imitatori şi formând un eşalon de biografii benefice şi pozitive care duc înainte societatea. Dar, după cum am spus, lăsând istoria să consemneze meritele şi voinţa bărbătească a acestora, ne vom rezuma aici doar la eşecurile evidente consemnate până în prezent, sancţionate până acum măcar parţial chiar de viaţa noastră de zi cu zi în aceşti ani:
Ne amintim astfel de mutra nedumerită a unui grăsan bărbos care-şi trăda isteria şi slăbiciunea bărbătească prin lacrimi. Plângea pentru că nu-l mai votaseră alegătorii primar municipal, cu toate că el le dădea tuturor mici şi bere gratis serbându-şi ziua personală în parcul public al municipiului pe care îl păstorea, după ce îşi pusese şi numele propriu pe stadionul pe care-l construise din bani publici, făcuse şi cadouri atât clientelei cât şi şefilor politici folosind fonduri funciare sau de altă natură care, evident, nu erau ale lui, făcuse donaţii partidului împingându-şi rubedeniile în alte funcţii, se ridicase ca un stăpân feudal la voia căruia erau toţi cei cărora voia să le arate generozitate. Dar generozitate atotputernică de om trimis de destin asupra lor şi nu servicii de modest slujitor democratic ales în funcţie tocmai de aceşti cetăţeni. Iar când ei nu l-au mai ales mirosindu-i şi megalomania şi, pesemne, matrapazlâcurile, ce a făcut bărbatul providenţial pe care li-l dăruise destinul băcăoanilor, sau celor din Târgu Jiu, sau multor altora, din alte zone sau localităţi, pentru că nu e vorba numai de unul şi acelaşi?!… A izbucnit în plâns ca o muiere proastă şi răzbunătoare, adresând imputarea obiectivului de filmat care îl privea cu ochi rece şi neiertător: „Să nu mă mai aleagă ei pe mine, care i-am umplut cu mici şi bere punându-le muzici bine plătite în tot parcul?!”…
Plângea cu neruşinare, aşa cum o au toţi cei care nu pot să se abţină de la gesturi de meschină slăbiciune şi, labili psihic fiind, fac asta în văzul lumii. Dar, peste această slăbiciune, îngânfatul încă considera normal ca numele lui să fie înscris cu glorie pe poarta stadionului, pe toate locurile şantierelor făcute cu bani publici, în denumiri de străzi şi, pesemne, nemărturisit public dar rozându-i vanităţile, până în fresca vreunei biserici. Plângea, dar nu-şi punea o clipă întrebarea câtă scârbă poate provoca parvenirea lui ce se voia model de dărnicie din averea însuşită fără nici un fel de transparenţă, câtă indignare producea escrocheria lui de a-şi considera ascunzişurile ilicite drept merite de popularitate, iar avantajele obţinute pe ascuns drept merite politice…
Plânsul, stadionul, citarea localităţilor, alte amănunte l-ar duce desigur pe cititor cu gândul la Sechelariu, dar personajul descris capătă generalizare şi peste Mischie şi peste Falcă în ţară sau Severin în străinătate şi peste deputatul cu portret lângă sfinţii din biserică şi peste primarul cu propriu bust în faţa primăriei, şi peste Flutur care prezintă frumuseţile Bucovinei ca şi cum i s-ar datora lui şi peste toţi miliardarii antibăsişti care vor să-şi înfiinţeze partide personale şi peste alţi foşti şi actuali baroni locali excluşi sau marginalizaţi astăzi nu doar prin scandaluri de presă sau anchete provocate de stăpânire, ci direct prin sufragiul alegătorilor care n-au mai vrut să-i suporte şi să le accepte modelul.
Există un bun simţ civic, uneori latent, dar alteori acţionând astfel, prin gest electoral categoric, indiferent de formaţiunea din care face parte preopinentul, ci ca refuz la adresa lui ca model individual. Probat astfel, acest bun simţ ne face să nu disperăm şi să credem în capacitatea populaţiei de a respinge asemenea modele de luxuria şi vitium la care se adaugă în conotaţiile lor contemporane la fel de anticii termeni: corruptio şi demagoghia.
Parcă Domnul Stolojan de ce l-a tras în piept de două ori pe Băsescu, oricât de bun prieten i-o fi?!… Dibaci politician fiind, el a mirosit pericolul trântei electorale pe care ar putea-o primi de la cetăţenii care, la rându-le, i-au mirosit politicile duplicitare; şi a avut inteligenţa să nu rişte, oricât de multe lacrimi ar fi vărsat alţii ca să-l înduplece. Gesturile lui de personaj care o face uneori pe abulicul, dar a ştiut să le dea ruşilor de la ALRO electricitatea ieftină cu care s-ar fi putut reduce preţul de facturare la populaţie, sunt pentru asemenea realităţi un QED categoric!
8. O FI REAUA CREDINŢĂ,
SAU SECHELELE MENTALITĂŢII TRECUTE?
Am încercat până acum a enumera unele modele sociale de rău augur, pe care le consider „consacrate ca negative şi reprezentând pericolul regresului”, dar – poate chiar ca un apel la propria lor voinţă de a se corecta – îmi manifestam viziunea mai sumbră privind reacţia populară: „dacă nu cumva se vor accentua într-atât încât să provoace transformarea nemulţumirii publice în vreun gest necugetat”. Viziune sumbră, de populaţie agresată în sărăcia ei atât de fatidicele măsuri guvernamentale care le-o accentuează, cât şi de sfidarea celor care vor să-şi arate bogăţia şi „mijloacele superioare” de existenţă. Pentru că a bate monedă că tu te tratezi la Viena în vreme ce amărâtului nu-i laşi nici măcar şansa de a fi tratat de medicii care împărţeau cu ei sărăcia de mijloace la spitalele din Ştei, Babadag, Pătârlagele, Bălceşti, Mărăşeşti; pentru că le alungi aceşti medici spunându-le că sunt liberi să-şi caute loc în străinătate şi nu le pui nimic în loc, vorbind inconştient de elicoptere ai căror cei mai buni piloţi au căzut în ultimii ani cu ele; şi pentru alte şi alte gesturi de sfidare a populaţiei care te huiduieşte, atitudinea ta e un fel de provocare la revoltă, de incitare în sufletul oamenilor a sentimentului de răscoală şi aşa existent. Sentiment care orbeşte şi-l face pe om să tindă chiar spre ce nu şi-ar dori cu adevărat: Să vrea întoarcerea altor vremuri uitând că tot el le-a confirmat cu satisfacţie răsturnarea.
Ce înseamnă chiar şi incipienţa acestui sentiment colectiv?… Evident lucru: Părerea că acum o duce mai rău decât atunci şi că nu are altă cale decât răsturnarea. Iar întrebarea care se pune e strict retorică: Este el vinovat că a ajuns la această părere, sau cei care i-au provocat-o?!
Şi, atunci, domnilor guvernanţi care i-aţi provocat-o şi mărindu-i sărăcia şi sfindându-l prin tratamentele pe care vi le permiteţi la Viena , ia fiţi atenţi!… Domnilor magnaţi de carton care vă lăsaţi odraslele să-i calce cu maşini de lux şi nevestele să se laude la televizor cu toalete, mâncăruri şi tratamente sofisticate, chiar credeţi că nu veţi avea nici o responsabilitate dacă nemulţumirea populară va lua o întorsătură mai gravă?!
Ei bine, aflaţi că eu pe dumneavoastră vă acuz că provocaţi, prin nesimţire şi nesăbuire, ideea reîntoarcerii la comunism. Pe dumneavoastră vă acuz a fi agenţi ai securităţii sau fostului KGB (cum, poate, unii chiar aţi fost, dar nu despre asta e vorba) care, printr-un comportament sfidător de etalare a bogăţiei dubioase sau a puterii de care dispuneţi arbitrar, aţi putea provoca apocalipsa unei întoarceri la comunism. Vă îmbuibaţi din banii bugetului, nu vă e ruşine să monopolizaţi simbriile şi avantajele colaterale şi, în acelaşi timp, provocaţi rostogolirea noastră înapoi, în ceauşism, prin prostia pe care nu poate să n-o gândească bietul om înglodat: că „era mai bine sub împuşcatu”!
Pentru că, ce altceva ar putea provoca atitudinea unui partid întreg faţă de insolenţa unui Prigoană care-şi plăteşte politica gras, tocmai pentru a-şi păstra contractele şi mai grase cu statul?!
Nu îl acuz pe Prigoană; nu am de-a face şi nu mă interesează nici o referire la adresa unui asemenea personaj. Este unul dintre profitorii îndârjiţi, utilat ca o căpuşă bine prinsă pe resursele statului, convins că are tot dreptul să sugă din contracte cu bugetul stors de la populaţie; categorie pe care o consider demnă de dispreţuit, aşa că nu merită decât gestul pe care l-ai face cu insecta pe care o reprezintă. Partidul care-i face mendrele, însă, nu numai că trebuie acuzat, ci trebuie şi cercetat pentru a se afla motivele din care o face.
Individul, a cărui sorginte şi evoluţie nu mai trebuie amintită, pe lângă faptul că-şi permite să facă publice acte anticivice, să sfideze cu bogăţia şi să impieteze cu afirmaţii mârlăneşti Credinţa Creştină, pare a deţine un fir de mătase legat de locurile anatomice bărbăteşti cele mai sensibile ale conducătorilor PDL şi de alte locuri, nu ştiu exact care, aparţinând doamnelor din această conducere. Pentru că aşa, la modul nevăzut şi discret, are la mână întregul partid obţinând asemenea susţinere şi aprobare, încât îţi vine greu să crezi c-o face prin alte mijloace decât cel de a trage de firicel provocând atâta durere în sensibilele organe încât i se acceptă orice. Cum altfel s-ar explica doar un singur exemplu pe care îl dau ca să nu pierdem timpul?… E vorba de momentul solemn când pedeliştii au hotărât ca, pentru prestigiul şifonat al partidului, nici unul dintre ei nu mai trebuie să facă afaceri cu statul. Au jurat lucrul acesta şi chiar au început să se ţină de cuvânt; până când Prigoană, proaspătul pedelist Prigoană care şi-a cumpărat şi el un locşor parlamentar de la tejgheaua de angro unde le vindeau Boc, Videanu et comp, îşi dă demisia recunoscând cu toată sinceritatea pungaşului că el nu s-a înscris în PDL ca să i se taie contractele cu statul (pesemne chiar că spera dimpotrivă). Şi, fiindcă tocmai atunci presa a publicat o cifră înspăimântător de demascatoare – cam 500 de contracte ale firmelor lui cu statul, s-a proclamat deputat independent care, după concepţia sa originală, „poate să facă afaceri cu statul”. După câteva săptămâni însă, ne-am trezit cu el înapoi în PDL, unde nimeni n-a mai suflat o vorbuliţă, fiindcă mulţi aveau contracte cu statul pe care, datorită exemplului lui, pesemne că nu le-au mai reziliat nici ei. De atunci, PDL-ul nu numai că a închis discuţia etică din interiorul său privind contractele cu statul, dar lui Prigoană i s-a făcut şi hatârul de a i se accepta candidatura parlamentară a fiului său. Hatâr mare, acceptat până atunci doar la progenitura prezidenţială.
Fiindcă băiatul n-a câştigat alegerile, cred că nu e cazul să ne întrebăm dacă vom avea parte şi de pe urma lui de un proces gen Monica Iacob Ridzi. Mai ales că lucrurile se limpezesc şi, chiar înainte de zvonul din presă privind înrudirea lui Nicolaiciuc cu familia prezidenţială, au apărut datele certe ale controlului asupra fondurilor de partid obţinute din donaţii: Primul, absolutamente primul şi cel mai generos, după ordinea mărimii sumei donate de pe lista PDL este chiar domnul Prigoană-fiul. Pesemne că tatăl dă prin mai mulţi donatori, în număr corespunzător sutelor de contracte pe care acest partid i le asigură cu statul
Cu acest amănunt, încheiem capitolul nostru privind persoanele-model social din societatea noastră contemporană şi trecem la cel privind familiile-model.
Adică familiile care, prin nesimţirea modului de a exista şi a sfida în ansamblul lor, ne provoacă sinistra idee de a răsturna ceva nu pentru a face mai bine, ci pentru că, vai, „era mai bine pe vremea lui împuşcatu”!
Lucru care, evident, este o provocare.
Din partea lor.
Ceea ce ne aşează în faţa unui mare mister: Oare ce interes or fi având, când ei o duc atât de bine?!
9. CONCEPTUL „SECURISTUL CEL BUN”
La articolul anterior, despre reaua credinţă şi sechelele mentalităţii trecute, mi-aş mai permite să adaug un caz – exemplu, astăzi uitat: Mona Muscă.
Uitat; iar, pentru unii, parafat ca victimă. Nu pentru că nu ar fi avut vreo vină, ci pentru că alţi agenţi, sau informatori dovediţi ai securităţii, nu au păţit nimic. Dar lucrurile nu stau chiar aşa; opinia publică a sancţionat cazul ca atare deoarece doamna Muscă a încercat prea evident să-i arunce praf în ochi negându-şi multă vreme colaboraţionismul.
Nu cunosc raţiunile exacte şi dedesubturile măsurii oficiale care a „preferat-o” pe ea dintre atâţia, sacrificând-o; dar judecata neoficială, cea a opiniei publice care şi-a pierdut încrederea în ea, nu a venit ca o condamnare a trecutului de dinainte de 1989, ci ca o dezamăgire că femeia acesta minţea la timpul prezent spunând că nu a colaborat. Nu ceea ce întreprinsese ea în trecut cu studenţii străini era lucrul cel mai important, ci faptul că figura ei care căpătase o anumită simpatie se dovedea a fi a unei doamne care voia să ne mintă în faţă; deci nu mai era o doamnă pentru noi. E creştineşte să iertăm cuiva trecutul de care se leapădă, dar avem şi preceptul cu „ perseverare diabolicum”. Şi, totuşi, intenţia de victimizare există prin generalizare: „Săraca; ea a plătit, pe când alţii nu!” Ba, sunt voci care chiar spun că, spre deosebire de alte femei pe care le-a tras de păr în politică, pieptănătura doamnei Muscă îl cam deranja pe Băsescu la popularitate, domniei sale convenindu-i alte genuri de minciuni.
Dar eu nu fac decât să inventariez explicaţiile care s-au dat ulterior sau pe parcurs cazului, deoarece am altă părere. Şi anume că, da doamna Muscă este o victimă, dar a propriei ei păreri pe care şi-a făcut-o despre democraţia liberală care se instaura la noi. Aceea lansată în anumite cercuri postdecembriste, aşa zis democratice, unde începea lupta electorală dintre partide. Or, cum unii dintre membrii acestor partide erau foşti securişti sau foşti activişti PCR, conflictul dintre „doctrine” a lansat butada (chiar reciprocă butadă) că „ai noştri sunt securiştii cei buni, iar ai lor cei răi!”… Cu asta, s-au lămurit noile aspecte ale apartenenţei de clasă, transformată încă de la Ceauşescu în apartenenţa de castă. Casta „securiştilor celor buni” a devenit atotputernică şi îndelung agreată în ambele tabere. Asta este realitatea obiectivă; iar Madam Muscă a trăit-o de la începuturile când făcea cafele servind şedinţele de partid ale unor somităţi intelectuale (cărora, numai ulterior li s-au publicat numele de informatori) şi până la apogeul ei de ministru intransigent al culturii care, exersând prin turnătoria din cazul Zambaccian, trimitea apoi controale pe urmele lui Spiess şi Săraru doar-doar le-o găsi vreo hibă. Făcându-şi cariera de politician democrat printre asemenea tovarăşi mai suspuşi decât ea şi ca grad intelectual şi ca grad de informatori şi ca demnităţi în partide de dreapta, pesemne că s-a convins de adevărul cu „securiştii cei buni”, care trebuie, nu numai să nu păţească nimic, ci să fie şi la putere. Aşa că i s-a părut cu totul deplasată dezvăluirea CNSAS –ului, iar negaţia ei nu era minciună, ci doar convingerea că făcea parte dintre „securiştii cei buni”. Asta este explicaţia mea; şi nu speculaţii de genul că a plătit pentru că ar fi fost mai frumoasă decât Sulfina Barbu, mai şireată decât Roberta Anastase şi cu o coafură mai impunătoare decât însăşi cea a Preşedintelui!
De la această doamnă rămâne memorabil răspunsul dat unui gazetar care o întreba dacă soţul ei lucrase la celebrul Institut de Chimie al Coanei Leana. Răspunsul fiind afirmativ, gazetarul a amintit de lucrările genialei:
– Aha, deci soţul dumneavoastră a lucrat acolo la… Polimeri.
– Da, dar el a fost şef la altă secţie! – a venit, exact în tonul convingerii cu „securiştii cei buni”, răspunsul ministresei care bea cafea cu sare.
Cât despre Spiess şi Săraru, cei mai activi directori postdecembrişti care au lăsat urma trecerii lor la Opera şi la Teatrul Naţional, numai unul mai trăieşte. Despre Spiess s-a spus că a murit la vânătoare, dar nu împuşcat. Fiindu-mi prieten, eu ştiu ce artist onest şi sensibil era şi cât de grav l-au „lovit în infarct” acuzaţiile dovedite până la urmă doar suspiciuni, cu care l-a vânat doamna ministru chiar din clipa în care s-a aşezat în fostul lui fotoliu de ministru. Pentru că, în loc de eleganţa democratică şi respectul intelectual al unei convieţuiri dintre putere şi opoziţie, asta învăţau securiştii cei buni: Imediat cum ajung la putere să le dea în cap şi să-i înfunde pe cei dinaintea lor. Alte modalităţi de consolidare a poziţiei, de exemplu să respecte creatorii, indiferent de orientarea lor doctrinară, să-i atragă pe toţi şi să realizeze construcţii politice mai importante prin care populaţia să-i aprecieze tot mai mult, nu învăţaseră nici de la clasicii cu barbă, nici de la cei care, de la Beria încoace începuseră să se bărbierească. Ei învăţaseră ura şi servirea propriilor şefi, iar la democraţie s-au adaptat doar sub aspect electoral, confiscând totul pentru clientela lor politică. Pentru această mentalitate securistă, păstrată în suflet fără nevoia creştină de a se converti, a fost exclusă social această doamnă; mai mult decât pentru păcatele securiste ale tinereţilor.
Am amintit toate acestea, pornind tot de la ceea ce a devenit obsesiv pentru starea de sănătate a românilor: BANI PENTRU TRATAMENTUL LA VIENA, ÎN LOC DE BANI PENTRU CONSOLIDAREA SISTEMULUI MEDICAL ROMÂNESC.
Când l-am rugat pe dulcele meu prieten Spiess să ajute prin Ministerul Culturii un coleg bolnav, chiar dacă acela agrea altă culoare politică, el a reacţionat nu doar ca ministru, ci a uzat de marele său prestigiu de artist căpătat la Viena şi a contribuit cu bani proprii, câştigaţi prin vocea sa de aur. Venită din rândurile dubioase ale carierismului politic, doamna Muscă nu s-a sfiit să provoace accidentul de vânătoare trăgând în inima blândă a acestui Freischutz, numai pentru că făcuse parte din altă formaţiune politică.
Nu am vrut să răscolesc trecutul. Întâmplarea însă este semnificativă pentru întrebarea: Dacă iubim democraţia, ne mai putem permite să îndurăm vindicativul model bolşevic în politică – ceea ce înseamnă anihilarea opozantului până chiar la cea fizică?…
Sau ne va lumina Dumnezeu în această Săptămână Sfântă, ca să ajungem şi noi la calmul democratic al respectului reciproc! De obicei, în lumea civilizată, când devii ministru şi întâlneşti un fost ministru, ai datoria să manifeşti faţă de el o condescendenţă colegială, nu să te gândeşti cum să-l bagi la zdup! Asta, cu băgatul oricui la zdup, e trăsătură eminamente bolşevică. Ea e mai umană doar decât cea mafiotă care te bagă direct în mormânt.
Sub primii doi preşedinţi parcă începuse şi la noi o oarecare atmosferă de conlucrare, fără luptă de clasă între guvernare şi opoziţie, ci cu acceptarea acelui statu quo de alternanţă care face viaţa mai civilizată, mai umană, mai respectabilă. Adică ne scoate de sub imperiul dictaturii de partid pentru care, iată, această doamnă, în ciuda faptului că alţi foşti colegi de ai ei perseverează în politici strict clientelare şi de anihilare totală a adversarului, ne oferă exemplul pozitiv al faptului că a putut fi scoasă de pe firmament.
10. O FI INCULTURA PLUS SUFICIENŢA PLUS MIRAJUL PUTERII BANILOR
În articolul trecut ne-am ocupat de un fost ministru al culturii; acum trecem şi la incultură. Unde, căutând semnificaţiile titlului nostru de mai sus, venim să ne punem întrebarea: Oare ce l-a condus pe Gigi Becali sa-şi facă dreptate singur claustrându-i pe hoţii maşinii sale?… Oare din ce cultură juridică se trăgea convingerea sa că geanta cu bani pe care a dus-o la Cluj nu era o ilegalitate?… Oare pe ce se baza tot spunând prostia aceea că „el are dreptul să dea prime cui vrea”, confundând legalitatea cu faptul că blaturile sunt bine împământenite în fotbal şi ne recunoscând prin asta măsluirea anterioară a unor meciuri?
Mulţi oameni care iau democraţia după ureche se gândesc numai la ceea ce le este lor convenabil şi îşi justifică actele antisociale prin libertăţile democratice care trebuie să le fie asigurate. Dacă ar avea un minim de cultură civică, le-ar fi prezent în minte raportul dintre libertăţi şi îndatoriri, iar abia apoi le-ar pretinde pe primele. Pentru că, în contradicţie cu impulsurile spre libertatea personală, pe care orice vieţuitoare le are din instinct, raţiunea umană a străduit pentru o cultură a convieţuirii care se consolidează treptat prin morală, prin religia de comuniune spirituală şi cultivarea aproapelui. Apoi, într-o fază superioară, începe a se configura o cultură a democraţiei, adică a convieţuirii libere şi benevole, pe care naţiunile o capătă în timp. Ea este cea care stabileşte atât relaţiile convenţionale, cât şi cele administrative, de justiţie, de asociere liberă sau de respect reciproc între persoanele comunitare. Şi, astfel, practicată istoriceşte, devine cutumă socială care nu se mai învaţă, ci se deprinde de la sine şi se moşteneşte.
În lumea noastră, însă, atât de agresată până în prezent de dictaturi, mafiotisme şi, pe deasupra, pegra atee a comunismului, numai educaţia civică este cea care poate accelera însuşirea de fond personal a comportamentului democratic şi numai practicarea lui de către cât mai mulţi membri ai societăţii îi poate îngrădi pe cei a căror conştiinţă a rămas la nivelul instinctual-animalic al libertăţilor anarhice dominate numai de poftele din egoul fiecăruia.
Când, însă, la această concepţie primitiv egoistă se mai adaugă şi nişte bani câştigaţi uşor, iar tu vii să te împăunezi cu cele mai josnice atuuri ale lumii interlope ajunsă şi ea la libertăţi democratice odată cu cei ce şi-au făcut un ideal din asta – deci ajunsă întâmplător şi nu deliberat – poţi să te mândreşti cu scormonitul în murdărie şi să capeţi îngânfarea unui Bercea Mondialu, cum că „el e deţinătorul ştiinţei de a face bani şi cu banii ăştia poate cumpăra orice”.
Ajungerea la libertăţi primite pe de-a gata, mai ales a acelor categorii de cetăţeni marginali, care n-au avut vreo contribuţie la dobândirea lor, ci au ajuns fără efort direct să beneficieze de ele, produce o degringoladă socială şi o periculoasă răsturnare de valori. Astfel ignoranţa contribuie categoric chiar la deteriorarea democraţiei, la înlocuirea ei cu actul volitiv-personal al celui care nu se mai teme atât de mult de lege, la primitivismul unor precepte de conduită subterană, alta decât legislaţia statului de drept. Ca dovadă că destule asemenea elementele menite să gireze integrarea noastră europeană, exact din acest motiv sunt lovite de suspiciune, iar cetăţeni oneşti ai acestei ţări sunt jigniţi prin confundarea cu indivizii de scursură încurajaţi nu de noi, ci chiar de demagogii politicilor europene care ar trebui acum să fie lăsaţi să se spele cu ei pe cap.
A confunda democraţia cu anarhia şi bunul plac personal, dar a găsi apoi argumentele umanismului democratic şi a te plânge că „nu poţi suporta starea de claustrare”, demonstrează foarte clar că exact cei care prin incultura lor sfidează legile democraţiei, au şi şmecheria de a încerca să uzeze de ele atunci când le convine. Animal rău, ştiind să taie şi să mituiască, ajuns tot prin cine ştie ce asemenea instinct de dubioasă strecurare în familia prezidenţială, Bercea Mondialu dovedeşte până la urmă că a făcut-o sperând a-şi asigura imunitatea acesteia şi apelează de după gratiile ce „nu le poate suporta” până la cele mai înalte legi ale democraţiei pe care, prin toate actele sale nu făcea decât să o demoleze. Paradoxul este evident, iar ignoranţa nu are limite în pretenţii. Aceasta este, de fapt, trăsătura psihologică nocivă pentru democraţie a întregii lumi interlope.
Nu vorbesc despre celălalt amănunt recent: Faptul că atunci când a vrut să prezinte partenerului său conflictual de ce putere dispune în a-şi aplica propria sa lege aici, între graniţele statului nostru de drept, Sorin Ovidiu Vântu l-a ameninţat cu „toţi bulibaşii” pretinzând că ei acţionează la comanda lui, fapt pentru care au rezultat chiar proteste din partea acestora. Sigur că este un mod de a vedea lucrurile strict mafiot, fără nici o legătură cu democraţia sau chiar împotriva ei. Un personaj controversat nu se compromite prea mult prin asta. Dar când oameni care se consideră a face parte dintr-o clasă superioară, autodefinindu-se drept „clasă politică”, perseverează în conlucrarea cu lumea interlopă acceptând psihologia ei şi complăcându-se cu parteneriatul ei, atunci lucrurile se agravează la nivel statal. Pentru că această confuzie se va putea accentua exact prin împărţirea cetăţenilor ţării în două categorii, aşa cum ar vrea guvernarea: Cei care se pot trata si cei care nu se pot trata la Viena. Iar, dacă vom aplica un asemenea principiu, tare mă tem că interlopii vor avea şi prioritate şi câştig de cauză şi toate drepturile rezervate. Fiindcă ei, chiar dacă nu au încă oportunităţile vânate de politicieni, şi le creează prin violenţă sau mituire. Şi se aseamănă la storsul banilor cu cei de la putere, ajungând pe picior de egalitate cu ei: Mai presus de lege şi mai presus decât ceilalţi cetăţeni!
Iar acesta va fi un pas esenţial spre degradarea noastră naţională, spre decăderea noastră pe scara de apreciere a popoarelor, unde nici astăzi nu stăm prea bine. Degradare şi decădere nu numai morală, dar chiar fizică, fiind vorba de sănătate şi de supravieţuire.
Aici nu mai avem justificarea prin incultură pe care i-am putea-o găsi lui Gigi Becali; incultură care-l împinge să confunde ceea ce este interes personal cu ceea ce este legal. Aici este rea credinţă şi chiar încălcarea jurământului depus de fiecare politician în funcţie pe o constituţie care apără democraţia.
Faţă de ei, în întreaga sa vizibilitate, „per total”, ca să ne exprimăm ca la piaţă, Becali are o imagine pozitivă. Este incult, e drept. Atât de incult încât vrea să-şi şi impună altora actele de incultură. Voia, mai bine zis. Trebuie să fiu onest şi să-i recunosc progresele morale. Deci: Voia, dar nu mai vrea. Pentru că, bun creştin fiind (asta nu i-o putem nici nega, nici neglija în aprecieri) el crede în convertirea păcătosului şi se pocăieşte. Trage concluzii din întâmplările nefaste şi devine mai bun, mai civilizat, mai responsabil de actele sale. În plus, are o morală de familie foarte sobră, caracteristică spiritului drept, aromânesc, iar multe dintre acţiunile lui sunt îndreptate cu sinceritate spre ajutorul social şi grija diaconească faţă de semeni, ceea ce nu este deloc puţin lucru. Dacă şi-ar mai corecta libertinajele subintelectuale ale impulsivelor şi vulgarelor reacţii de stadion, ar deveni chiar un model pozitiv, de genul celor născuţi din bunul simţ popular: Fără carte, dar cu conştiinţa câtorva valori atât de bine înrădăcinată încât merită atenţia publică, de genul haiducilor, sau al lui Petrache Lupu. Categorie socială despre care nu putem să spunem că n-au avut o influenţă benefică asupra semenilor.
Spre deosebire de el, însă, pentru oricine se consideră politician de carieră şi, pe deasupra, mai face şi caz de asta, ignoranţa sau, mai grav, ignorarea preceptelor ferme a ceea ce înseamnă morala democratică, este certificatul de apartenenţă la (sau de decădere în) mediul lepros al lumii interlope. Modelul lor social negativ este cel mai periculos şi reclamă de urgenţă fie internarea la Tichileşti, fie înconjurarea instituţiilor lor politice cu cordoane sanitare. Dacă vor să demonstreze că ţin la demnitatea noastră naţională, nu au de ales decât între aceste două variante.
11.MODELELE COLECTIVE
Conceptul de „tratament la Viena” lansat (şi mai ales practicat intim) de reprezentanţi semnificativi ai actualei guvernări este o soluţie revoluţionară încheind mai bine de două sute de ani de efort de modernizare sanitară a ţării, efort în care se includ aproape toţi domnitorii principatelor de după fanarioţi şi până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu, administraţia din timpul Regulamentului Organic şi guvernele de la 1848, ministerele lui Cuza şi Carol I, geniul tutelar al Doctorului Davilla şi marile generaţii de întemeietori ai medicinei româneşti, ministerele, guvernările şi universităţile României Mari, Spiridonia de la Iaşi, eforiile spitalelor naţionale şi culmile medicinii româneşti din întregul secol al douăzecilea; ba chiar şi revoluta construcţie socialistă care ne-a dotat cu ceea ce avem astăzi ca spitale municipale şi spitale universitare. Dar toate acestea aparţin unui sistem învechit în care trebuia să bagi bani. Ele nu mai corespund viziunii pedeliste asupra sănătăţii poporului, iar guvernul Boc, preocupat de doctrina cum să storci bani, vine să le schimbe.
Acest efort de revoluţionare nu putem să nu-l considerăm a fi şi a se defini pentru destinul nostru naţional în directă legătură cu formarea acelui tip nou de politician pe care-l oferă populaţiei, ca model, actuala guvernare: Politicianul care se tratează la Viena făcând statului economie la banii pe care ar fi trebuit s-i cheltuiască dezvoltând sistemul sanitar din ţară. Acest politician, prin speranţa de viaţă care-i creşte, devine exemplu şi model pentru cetăţeanul de rând, ambiţionându-l să muncească bine, să câştige bani mulţi, pentru a se putea trata şi el la Viena!
Şi, chiar dacă în articolele de până acum am insistat mai mult asupra modelelor personale pe care oamenii aflaţi în centrul de interes al opiniei publice le oferă acestei populaţii, nu putem încheia fără a vorbi şi despre alte categorii de modele de la care naţiunea ar putea lua exemplu dacă s-ar ambiţiona şi ar găsi căile să câştige cât câştigă astăzi aceste modele. Cu toate că ne cam îndoim, pentru că bugetul statului ajunge de abia pentru cei care sug în prezent de la el, aşa că cetăţenii ceilalţi, care au rămas pe dinafară, ar trebui să găsească sau alt stat, sau alt buget de la care să sugă şi ei pentru a se putea trata la Viena. Fapt pentru care vom face un referendum din care sperăm că va rezulta ceva mai mult decât la ultimul, care a avut rezultat favorabil doar pentru unul dintre români.
Deci, cu Dumnezeu înainte, continuăm lista de exemple-modele spre propăşirea naţională:
A doua categorie sunt familiile. Celulele de bază ale societăţii care au întotdeauna un cuvânt de spus prin caracteristicile lor comune de a fi prezente în societate subliniindu-şi împreună succesele, ascensiunea benefică sau malefică, exemplul de comportament comun şi de nivel de trai comun, proprietatea comună, profesiunile şi instituţiile de care şi-au legat numele.
Istoria noastră e plină de numele unor asemenea familii care au avut un rol determinant în afirmarea naţiunii şi în emanciparea ei, în dezvoltarea locală pe care au girat-o şi au impulsionat-o prin strădania mai multor personalităţi care au preluat ştafeta din rândurile ei în politică, în administraţia publică, în cultură, în artă, în ştiinţă, în economie, în dezvoltarea industrială şi crearea de branduri specifice localităţilor sau întregii ţări.
Aşezămintele brâncoveneşti sau aşezămintele cantacuzine sunt exemple de ctitorii de familie chiar în domeniul de la care am început aceste rânduri. Secolul trecut ne-a oferit şi reversul medaliei faţă de fapta acestora, familia regală ajungând sub Carol al doilea să însemne valizele cu bani pe care Auschnit, Malaxa, bancherii şi alţi întreprinzători care dacă nu cotizau erau falimentaţi, i le „donau”, cam în genul donaţiilor făcute astăzi către partide, exact din afacerile pe care aceştia le aveau contractate cu statul prin dotarea armatei, a căilor ferate, a concesiunii drumurilor şi clădirilor publice, etc. Iar paradoxul şi mai mare l-a constituit familia Ceauşeştilor care, lipsiţi de avere fiind în existenţa lor proletară, erau obligatoriu consideraţi drept ctitori ai tuturor edificiilor şi instituţiilor importante făcute pe banii noştri. În fine, secolul al douăzecişiunulea începe să configureze familia Băsescu, familie ce acum se defineşte pe planul a două generaţii în încrengături cu Falcă, Bercea Mondialu, miliardarul care a înfiinţat „Luxten” iar acum scrie literatură şi, zice-se, chiar Nicolaiciuc proaspăt recuperat din cele străinătăţi. Modelul acesta de familie devine de mare succes pe plan judeţean, acolo unde, urmând exemplul flotei, industria naţională nu mai are nici voie nici nevoie să funcţioneze, agricultura trimite bani direct proprietarilor funciari din străinătate, iar capitalul românesc s-a retras făcând loc fondurilor europene care alimentează direct clientela politică, diferenţiindu-i net avantajele faţă de ceilalţi cetăţeni. Acest scop unic de existenţă a statului român este recunoscut pe faţă chiar de cei care-l guvernează, fapt pentru care modelul de familie-căpuşă pe avantaje bugetare se dezvoltă în Parlament şi-n cercurile guvernamentale, capul, adică marele mafiot simulând a face politică, iar ceilalţi membri învârtind afacerile cu bani de la guvern sau bani europeni care tot din cotizaţiile noastre provin.
A treia categorie o formează unele instituţii, profesii sau organizaţii obşteşti care, pornind de la o personalitate ce le înfiinţează sau le revoluţionează activitatea, produc omogenizarea unui întreg colectiv de oameni care duc înainte nişte idei, nişte principii, nişte reţete sau nişte criterii de activitate. Acestea le impun ca instituţii sau organizaţii naţionale nu prin simplul fapt că fiinţează în organigrama unei guvernări, ci prin cel că activează benefic sau malefic(vezi securitatea) în afirmarea unei tradiţii de importanţă naţională, căpătând rol determinant în progresul / regresul naţional şi în crearea unei anumite mentalităţi care poate deveni chiar psihologie naţională sau comunitară. Biserica este, desigur, pe primul şi cel mai vechi loc printre aceste instituţii, dar sunt destule altele afirmate şi istoriceşte şi în contemporaneitatea noastră. De exemplu şcoala şi armata au fost de multe ori instituţiile de mare încredere ale românilor, breslele şi organizaţiile profesionale au avut un mare rol în emanciparea naţională. Cooperaţia sătească a avut de asemenea un început bun minat de neşansa de a deveni cooperaţie socialistă. Învăţătorul, agronomul şi medicul de ţară sunt profesiuni pe care populaţia le-a simţit întotdeauna aproape, iar faptele individuale de corupţie din justiţie, din poliţie, din străvechi hulita meserie a vameşilor sunt modelele negative ce conduc la neîncrederea populaţiei în statul de drept sau, mai bine zis, lipsa ei de convingere că ar trăi într-un stat de drept care le-ar putea asigura o existenţă curată. Pentru că justiţia nu este numai actul unei exercitări în sine, cum îşi înţeleg unii judecători puterea; justiţia este acea componentă care conferă unei culturi sau unei civilizaţii trăsăturile ei caracteristic umaniste sau antiumaniste. Ea, împreună cu gradul de onestitate al aparatului de ordine oglindesc mai bine şi mai în fond nivelul de democraţie decât simpla statistică a alegerilor. Din acest motiv omenirea a ajuns a-i acorda marea libertate ca şi marea răspundere. Ca factor educativ, justiţia este cea care dă cetăţeanului conştiinţa libertăţilor lui. Fapt pentru care orice act nefast în interiorul ei este criminal pentru democraţie.
Şi, în fine, preluând de la aceste instituţii şi organizaţii unele dintre trăsăturile care le situează pe plan naţional, dar punând accentul pe o anumită doctrină care începe să caracterizeze membrii unei formaţii, se constituie partidele politice. Dintre care unele, servite fără chemare şi adevărat interes naţional, pier lăsând în urmă oameni dezamăgiţi care au crezut în interesul comun, pe de o parte, iar de alta pe carieriştii care-şi caută repede loc sub stindardul altei doctrine. Altele, însă, îşi află pe parcursul activităţii tot mai multă adâncire în virtutea preocupărilor de afirmare naţională devenind modele de atracţie publică, de convingere în slujba unor valori. Şi formează, atât prin liderii care se disting dar şi printr-o voinţă comună care se manifestă concret în construcţia socială a ţării, modelele benefice progresului naţional.
Din păcate, istoria noastră recentă ne oferă şi în acest caz, mai degrabă modele demobilizatoare, aducătoare de tristeţe sau regret naţional. Ceea ce, nu numai că dezamăgeşte şi blazează reducând apetitul pentru politică, dar şi dezorientează calea de afirmare a unei societăţi, decăzându-i organizarea statală, lăsând-o fie în mâinile dictaturii interne, fie la cheremul unor interese internaţionale oculte, fie în bătaia de vânt a ambelor, cum a avut omenirea (şi poate mai are) exemplul semidictaturilor din semicolonii. Pentru că, spre ce altceva poate conduce credibilitatea pierdută de unele partide care s-au compromis până la desfiinţare?
Iată modelul de ratare al câtorva dintre cele care au avut o existenţă bine marcată fie în teritoriu fie parlamentar: PUNR nu a mai avut discurs; PDAR a fost vândut; ecologiştii s-au autopoluat căutând mai mult funcţii decât doctrină; social-democraţia care se chema „Titel Petrescu”, tocmai ca să se diferenţieze, s-a integrat în cea pe care voia s-o contrazică; UFD şi APR au fost partide finanţate dubios, cu lideri carierişti care le-au folosit ca trambuline şi le-au lăsat de izbelişte când ei şi-au găsit funcţii la altele; iar acum UDMR-ul, care părea destul de echilibrat, din deşarta vanitate de a participa la toate guvernările, ceea ce nu este nici normal nici recomandabil pentru un partid, se compromite într-o coaliţie duşmană populaţiei… La care se adaugă marea dezamăgire şi reala pierdere pentru demnitatea eşichierului nostru politic: PNŢCD care s-a dezmembrat ca un cadavru prin lipsa de coeziune a prea multor securişti din interior.
Exemple triste şi modele de dorit a fi irepetabile!
Pentru că elementul comun al acestor patru categorii de modele care se oferă populaţiei este faptul că fiecare are un rol important de jucat în afirmarea sau defăimarea ţării şi a societăţii umane oblăduite pe întinsul ei, cu ceea ce începe să devină pentru întreaga omenire specific naţional.
12. ÎN LOC DE CONCLUZII: CINE-I RĂSPUNZĂTOR DACĂ AJUNGEM DIN NOU LA „OLE”?!
Vorbeam despre elementul comun al celor patru categorii de modele: Modelul personal, modelul de familie, modelul unor instituţii, organizaţii sau profesii şi modelul configurat de partidele politice. Fiecare în parte are o existenţă publică, ceea ce-i conferă vizibilitatea crescândă prin care se oferă populaţiei. Iar elementul lor comun este faptul că fiecare are un rol important de jucat în afirmarea sau defăimarea ţării şi a societăţii umane oblăduite pe întinsul ei, cu ceea ce începe să devină pentru întreaga omenire specific naţional.
Iar, dacă specificul naţional e decăderea, atunci se pune cu vehemenţă întrebarea dacă spitalele din Viena au vreun remediu pentru aceasta şi dacă elicopterele promise de preşedinte ne pot transporta pe toţi acolo pentru a ne vindeca de o asemenea boală gravă. Sau, cum am spus, cei ce iau simbrie din apocalipsa nou creată vor ajunge la mintea românului cea de pe urmă şi se vor supune celei adevărate, a lui Ioan care, la 3-19 spune: „Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte”…
Timpul pentru această pocăire este limitat: Doar atâta vreme cât Cel ce vorbeşte prin Scriptură încă îi mai iubeşte!
Poate că unii ar v rea să profite, păcătoşi, aşa cum sunt de această iubire funciară a Creatorului şi încearcă să folosească timpul în care vor mai dispune de ea luându-şi în continuare simbria de provocatori ai apocalipsei. Şi, iarăşi poate, mărinimia Dumnezeiască al cărei timp e nemărginit, încă îi va ierta, ca să vorbim în limbajul acestei Scripturi.
Dar dacă trecem la limbajul nostru secularizat, dacă ne referim la reacţiile omului de rând care are o singură viaţă, atunci trebuie să ne temem de faptul că neiertarea va veni foarte repede. Fiindcă cetăţeanul care se vede bolnav şi înfometat şi lipsit de asistenţa socială pentru care a plătit taxe, nu e înger. Nici măcar înger al Apocalipsei nu e, ca să aducă el pedeapsa şi schimbarea; aşa că nu va putea răbda la infinit. La un moment dat, chiar dacă nu va şti ce pune în loc, el se va răscula şi acesta este marele pericol de care nu pe el avem dreptul a-l face vinovat, ci pe cei care i-au provocat starea de revoltă!… Revolta lui va veni îndreptăţindu-l să răstoarne ceea ce crede că îi face răul şi, astfel, s-ar putea să profite alţii aducând şi mai răul. Ar putea să vină un Ghadaffi care, rânjind din spatele sângeroaselor virgine care-l apără, să sfideze spunând despre poporul revoltat: „They love me!”, iar apoi să râdă băsescian: „Hă!…Hă!”
Din acest motiv, proferăm acuzaţia adresată tuturor celor care, în nesăbuinţa şi rapacitatea lor spoliază populaţia fără să le pese că provoacă tot mai adânc starea de nemulţumire. Acuzaţie de colaboraţionism cu duşmanii democraţiei, acuzaţie de agenţi ai comunismului care ar râvni să se întoarcă şi capătă speranţe când năduful îl face pe bietul om să ricaneze spunând prostia cu „mai bine era pe vremea lui…”.
Degeaba vom striga atunci şi vom protesta şi vom recunoaşte că nu era mai bine. Va fi prea târziu pentru cei care provoacă asta desfiinţând spitalele!… Aşa proaste, cum sunt ele, dar care prezintă măcar garanţia că omul are un medic alături de el, că medicul acela nu-l părăseşte chiar dacă statul nu-l dotează cum trebuie, că-l tratează cu metode mai vechi, dar îl tratează!… Că-i ia un mic ciubuc, chiar; dar i-l ia la condiţiile noastre, nu ca preţurile de la Viena pe care o pungă normală de român nu are cum să le suporte!
Nevoiaş, cum a fost lăsat de fostul regim şi înglodat mai adânc de cel actual, cetăţeanul are nevoie chiar şi de spitalul acela, aşa cum e. Statul, care a încasat asigurări de sănătate de la el, are datoria măcar să i-l întreţină la nivelul la care e, dacă nu i-l poate îmbunătăţi imediat. Nu insistăm pe acest caz pentru ca unii să spună că speculăm momentul. Chiar şi un sigur om dacă a murit din acest motiv, e nevoie de alarmă naţională. Pentru că de aici se poate generaliza o lipsă de speranţă în supravieţuire. Iar speranţa de a supravieţui a unui popor este un drept la care nimeni nu are voie să atenteze!
Dar iată că omul de rând, omul normal, românul de treabă moare în faţa spitalului desfiinţat, iar naţiunea este ameninţată astfel că va rămâne doar cu interlopii şi politicienii corupţi de acei interlopi. Dar nici cu aceştia din urmă pentru mult timp, ci numai până se vor ridica alţi politicieni, chiar din rândurile interlopilor şi îşi vor face legea lor. Constituţia, pe care tot vrea Băsescu s-o schimbe, va avea un articol care obligă partidele să nu mai vândă locuri electorale decât unor atestaţi interlopi şi astfel se va realiza parlamentul unicameral proiectat la Cotroceni, denumit Camera Interlopă, ca unic for legislativ al României.
Atunci, adio democraţie, adio demnitate naţională, adio trai decent în România. Vom rămâne doar cu palatele de tablă şi vilele de protocol; vom înlocui instituţiile publice cu cele din argoul interlop; mandatul de preşedinte se va prelungi cu cât prevede legea maximum pentru furt calificat; condamnările penale vor fi echivalate cu diplomele şcolii de jandarmi; în Consiliul Naţional de Apărare va fi cooptat reprezentantul deţinătorilor ilegali de arme; familiile aflate sub venitul mediu vor primi loturi pentru cultivat etnobotanice; Banca Naţională se va rentabiliza prestând contra comision servicii de furturi on-line; fondurile europene de dezvoltare se vor vărsa direct în conturile politicienilor puterii; administraţia locală va fi înghiţită cu buget cu tot de gunoaiele lui Prigoană; sentinţa pentru fals intelectual se va echivala cu masteratul, iar jaful armat va da dreptul la înmormântare cu onoruri militare; arma artileriei se va specializa în tunuri la bănci, cea a transmisiunilor se va dota cu tabloide, iar grănicerii vor face cursuri de călăuze pentru intrarea clandestină în spaţiul Schengen; lipsa fondurilor de import se va rezolva organizând mari depozite de mărfuri furate din Europa; ne vom mitui judecătorii şi poliţiştii luând de la ei bani cu camătă; aşa cum ofiţerii de poliţie s-au demilitarizat în inspectori şi comisari, comandanţii puşcăriilor vor fi rectori şi decani; ne vom face educaţia cu alba-neagra şi aprovizionarea din groapa de la Glina; TVR-ul va rămâne canal particular iar „Taraf” va deveni televiziune naţională; contrabanda cu ţigări va fi administrată într-o regie de stat comună cu vama şi poliţia de frontieră; iar la Constanţa se va deschide consulatul general al piraţilor din Somalia . În fine, pentru întărirea credinţei, codul penal va fi revizuit şi redactat la Institutul Biblic, unde pedepsele se vor transforma în bătut mătănii; latura forte a UDMR-ului nu va mai fi cea a lui Laszlo Tokes ci a cocalarilor; şi vom asista la modul cum un alde Băsescu umblă căutând pile şi plocoane spre a se cumetri cu Bercea Mondialu!… Nici un alt merit decât cel recunoscut de valorile mafiote nu va mai fi în stare să propulseze vreun lider politic, iar maneaua va deveni imn naţional!
Este singurul drum pe care ni-l putem imagina de vreme ce căile meritocraţiei sunt cele mai trădate astăzi din motive limpezi: Atât incultura unei lumi interlope în ascensiune, cât şi reaua credinţă a celor care se laudă a fi clasa politică, ambele având drept numitor comun corupţia şi dispreţul faţă de nevoile cetăţeanului cinstit.
Spre o asemenea situaţie, dar mai dură decât cea prezentată de noi mai sus cu îngăduinţa unui oarecare amuzament, ne împing toţi cei pe care i-am pomenit aici a se complace astăzi ca simbriaşi ai aducerii apocalipsei. Şi, din păcate, au destule şanse de a reuşi dacă voinţa politică a românilor nu va sancţiona culpabilizarea lor, măcar în acest ultim ceas pornit de la moartea primilor doi oameni la porţile încuiate ale spitalelor.
Sau, mai bine zis, pornit din momentul când guvernul a sfidat respingând de la el această vină.
Săptămâna Luminată, 2011
Popularity: 4% [?]
