Curentul International

Pe aeroportul din Târgu-Mureş, Încercare de deturnare a unui avion de pasageri

Autor: Nicolae Balint

Un plan pus la punct cu minuţiozitate. Cu mult curaj, dar şi cu o doză imensă de naivitate. Primele contacte în vederea planificării acţiunii, au avut loc cu patru luni înaintea datei convenite, însă planificarea propriu-zisă a avut loc înainte cu doar două luni. Cei care au conceput planul, au fost şapte tineri din Târgu-Mureş. Cel mai în vârstă dintre ei avea doar 24 de ani, iar cel mai tânăr, 18 ani. Erau prieteni din copilărie sau colegi de muncă. Într-o primă fază au intenţionat să-şi procure şi arme, dar apoi au renunţat. Întâmplător – sau nu? – informaţia referitoare la deturnarea avionului, „a răsuflat” cu doar trei zile înainte de data hotărâtă. Au urmat măsuri excepţionale din partea organelor abilitate luate într-un timp foarte scurt.

„Au fost reţinuţi în flagrant….”

În dimineaţa zilei de 6 septembrie 1971, tânăra C.C. din Miercurea-Ciuc, într-o discuţie purtată la locul de muncă cu o colegă (şi foarte bună prietenă), i-a făcut acesteia confidenţa că prietenul ei, S.F. din Târgu-Mureş, intenţionează să fugă din ţară, pentru a ajunge în Suedia. A fost suficient. În aceeaşi zi, organele de Securitate din Târgu-Mureş au fost informate despre intenţiile tânărului S.F. şi au trecut la măsuri specifice, stabilind în cursul zilei următoare şi cercul de prieteni (şi complici) ai acestuia. Şapte în total. Ulterior însă, cercetările aveau să fie extinse şi asupra altor cinci, pentru omisiune de denunţ şi complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei. S-a aflat totodată şi modalitatea prin care urmau să părăsească ţara: deturnarea avionului de pasageri din data de 8 septembrie 1971, care urma să facă cursa Târgu-Mureş-Bucureşti, începând cu ora 20,20. Pe parcursul zilelor de 7 şi 8 septembrie 1971 – după stabilirea cercului de complici ai lui S.F. – filajul organizat de Securitate asupra celor şapte a fost neîntrerupt. Probleme nu au fost nici pe data de 8 septembrie 1971, la ora 19,00, atunci când cei şapte tineri au urcat în autobuzul ce pleca din faţa Agenţiei „Tarom” din Târgu-Mureş, spre aeroportul de la marginea oraşului. Autobuzul, dar mai ales aerogara era ticsită cu lucrători de Securitate „deghizaţi” în paşnici pasageri. La ora 20,05, reţinerea celor şapte se încheiase cu succes, fără niciun fel de probleme. Cursa de pasageri a plecat la ora planificată şi puţini au fost călătorii care au simţit că se întâmplase ceva în aerogară. În referatul cu propunerea de arestare preventivă, întocmit de maiorul de securitate Grama Nicolae şi contrasemnat de colonelul Pavel Sălcudeanu, inspector şef al Inspectoratului de Securitate Mureş, se menţiona sec: „…au fost reţinuţi în flagrant (cei şapte – n.a.a) în timp ce intenţionau să pună în aplicare planul evaziunii din ţară.”

 

Foto. Raportul Procuraturii Militare Târgu-Mureș către Direcția Procuraturilor Militare București referitor la încercarea de deturnare  unui avion

Planul de deturnare

Primele discuţii le-au avut în mai, dar abia în iulie 1971 au luat problema foarte în serios şi au întocmit planul de acţiune propriu-zis. Cercetările ulterioare, efectuate în principal de maiorul de Securitate Grama Nicolae şi lt.col. Avădanei Ilie, au evidenţiat faptul că tinerii urmau să deturneze avionul spre Munchen sau spre Viena, pentru a ajunge apoi în Suedia. Modalitatea de acţiune era relativ simplă. Odată urcaţi în avion, prima echipă, formată din trei tineri, urma să-l anihileze pe însoţitorul de pază care sta în primele rânduri ale avionului, iar a doua echipă, formată din alţi trei tineri, urma să se ocupe de cel care sta în spate. Cel de-al şaptelea tânăr, urma să o imobilizeze pe stewardesă. Apoi, odată dezarmaţi, cei doi din personalul de pază, împreună cu stewardesa, urmau să fie ţinuţi sub paza comună a echipei ce acţionase în spate, în timp ce doi tineri din echipa ce acţionase în faţă, înarmaţi cu armele celor doi din personalul de siguranţă al avionului, urmau să intre în cabina pilotului şi copilotului şi să-i determine să schimbe direcţia de zbor. Evident că fiecare tânăr era nominalizat unde şi cum urma să acţioneze. Tinerii studiaseră foarte serios problema deturnării. Pentru a şti cum se desfăşoară un zbor şi unde sunt plasaţi cei care supraveghează şi asigură paza avionului, doi dintre tineri au călătorit în prealabil cu avionul. Unul dintre ei, pe ruta Târgu-Mureş-Bucureşti, pe data de 24 august 1971, iar cel de-al doilea pe ruta Târgu-Mureş-Cluj, pe data de 3 septembrie 1971. Tot în cuprinsul referatului întocmit de Securitate, se mai menţiona faptul că: „…cei în cauză, intenţionau dacă este posibil să nu asasineze persoanele care asigurau securitatea avionului şi echipajului, gândindu-se că ar putea fi urmăriţi pentru acest lucru şi de către poliţia internaţională.” Din partea Procuraturii Militare din Târgu-Mureş, la cercetările efectuate de Securitate a participat lt.col. Ţarcă Tiberiu, cel care a verificat şi chestiunile legate de emiterea ordinelor de reţinere şi a mandatelor de arestare preventivă. Orice s-ar spune, respectarea legalităţii actelor era o chestiune serioasă care presupunea multă birocraţie, dar care trebuia musai respectată.     

Adio mamă, adio tată…adio ţară

Conştienţi de durerea pe care urmau să o lase în sufletele părinţilor odată cu plecarea lor, tinerii s-au gândit să le lase câte o scrisoare cu explicaţiile cuvenite. La cercetările întreprinse după arestare, Securitatea avea să stabilească persoana care le deţinea şi care urma ca la două zile după plecarea tinerilor, să le pună la poştă pentru a ajunge la părinţii acestora. „…în unele dintre aceste scrisori – nota maiorul Grama în referat – tinerii le aduceau mulţumiri părinţilor pentru creşterea lor şi le arătau că pleacă din ţară. Ei au mai arătat că motivul plecării este ura faţă de regimul socialist…” Potrivit Securităţii, „depozitarul” scrisorilor, dar şi cel însărcinat cu predarea lor era Gyulai Alexandru, pensionar, domiciliat în Târgu-Mureş, str. Kossuth Lajos, nr. 84, care „trebuia ca a doua zi să le expedieze prin poştă destinatarilor.” Deşi nu apare în dosarul celor cercetaţi, este de presupus că nici bătrânul pensionar n-a scăpat de anchetă.  

Cine erau cei şapte tineri?            

Până în acest moment, nu am reuşit să identific decât unul dintre tinerii de atunci. De la domnia sa am aflat că ar mai locui în oraş cel puţin cinci din acel lot de tineri „inconştienţi”, cum i-a numit dânsul. Mai trebuie spus că în 1971, cercetările au fost extinse şi în final, în lotul celor şapte, au mai fost incluşi încă cinci. Cu toţii, cei 12, au fost condamnaţi. Domnului în cauză, astăzi om în toată firea, căruia condamnarea i-a schimbat total şi nefast viaţa, nu-i prea face plăcere să rememoreze momentul septembrie 1971 şi ce a urmat după. Nu vrea nici să apară public. I-am respectat voinţa. Am convenit deocamdată, că pot folosi doar iniţialele numelor domniilor lor şi o parte din datele personale.

- S.F. – este născut în 1953, în Târgu-Mureş, domiciliat în Târgu-Mureş, naţionalitate maghiară, cetăţenie română. La data arestării era strungar la Întreprinderea „Electromureş” din oraş. Era membru UTC;

- T.C. – este născut în 1952, în Târgu Secuiesc, domiciliat în Târgu-Mureş, naţionalitate maghiară, cetăţenie română. La data arestării era strungar la Întreprinderea „Electromureş” din oraş. Era membru UTC;

- P.I. – este născut în 1947, în Târgu-Mureş, domiciliat în Târgu-Mureş, naţionalitate maghiară, cetăţenie română. La data arestării era tâmplar la IPROFIL „23 August” din oraş. Era membru PCR;

- K.A. – este născut în 1951, în Târgu-Mureş, domiciliat în Târgu-Mureş, naţionalitate maghiară, cetăţenie română. La data arestării era muncitor la Întreprinderea „Electromureş” din oraş. Era membru UTC;

- S.B. – este născut în 1953, în Târgu-Mureş, domiciliat în Târgu-Mureş, naţionalitate maghiară, cetăţenie română. La data arestării era elev la Şcoala profesională. Era membru UTC;

- N.Şt. – este născut în 1953, în Sărăţeni, domiciliat în Târgu-Mureş, naţionalitate maghiară, cetăţenie română. La data arestării era elev la Şcoala profesională. Era membru UTC;

- P.Z.A. – este născut în 1953, în Târgu-Mureş, domiciliat în Târgu-Mureş, naţionalitate maghiară, cetăţenie română. La data arestării era elev la Şcoala profesională. Era membru UTC;

După reţinerea din aerogara Târgu-Mureş, a urmat apoi ancheta şi procesul. Totul s-a petrecut foarte rapid. În octombrie 1971 se aflau deja în penitenciar şi începuseră executarea pedepselor la care fuseseră condamnaţi prin sentinţele rămase definitive. Avuseseră avocat din oficiu cerut de…Securitate. Dar despre proces şi extinderea cercetărilor în numărul viitor.

 

Extinderea cercetărilor

În timpul anchetei întreprinse de Securitatea mureşeană, s-a stabilit faptul că despre acţiunea celor 7, mai aveau cunoştinţă încă alţi 5 mureşeni, dar care, datorită unor ezitări, nu s-au mai implicat în acţiunea propriu-zisă. Renunţaseră pe parcurs, dar se făceau totuşi vinovaţi de ceva anume: omisiunea de denunţ. Aceştia erau:

-         R.V. – născut în anul 1950, în com. Deag-Mureş, conducător auto, domiciliat în Târgu-Mureş, neîncadrat în muncă;   

-         B.L. – născut în 1941, în Târgu-Mureş, strungar la Întreprinderea „Electromureş”, domiciliat în Târgu-Mureş;

-         D.M. – născut în 1950, în Corunca-Mureş, în prezent militar în termen la U.M. 01347 Murfatlar, fost muncitor necalificat la Tipografia din Târgu-Mureş, domiciliat în Târgu-Mureş;

-         B.E. – născut în 1950, în comuna Band-Mureş, fără ocupaţie, domiciliat în Târgu-Mureş;

-         T.Z. – născut în 1953, în Târgu-Mureş, elev la Liceul Industrial din Târgu-Mureş, domiciliat în Târgu-Mudespre faptele ce intenţionau a se săvârşi reş;

Pe data de 17 septembrie 1971, au fost arestaţi patru dintre ei, iar cel de-al cincilea o zi mai târziu, printr-o procedură specială întrucât era militar în termen.

 

Circumstanţe agravante

Situaţia lui D.M. era ceva mai delicată, întrucât cu un an în urmă fusese încorporat ca militar în termen, iar la momentul arestării se afla sub arme. „D.M. fiind şi militar în termen – consemna în rechizitoriul său lt.col. de justiţie militară Ţarcă Tiberiu – a avut şi misiunea de a procura arme de foc prin sustragere de la depozitul unităţii militare din care face parte.” Era o circumstanţă agravantă care va cântări mult atunci când se vor pronunţa condamnările. Situaţia soldatului D.M. era de altfel explicată şi comandantului U.M. 01337 Murfatlar, printr-o adresă trimisă de lt.col. Ţarcă. Acesta îi menţiona comandantului faptul că D.M. se face vinovat de „omisiune de denunţ…şi a promis coinculpatului K.A. că îi va procura armament în scopul deturnării unui avion în scopul trecerii frauduloase a frontierei R.S.R. Totodată, inculpatul D.M. a promis că va pleca şi el în străinătate cu avionul respectiv şi a fost înştiinţat despre faptele ce intenţionau a se săvârşi, însă nu a denunţat acest lucru.” Pe parcurs însă, D.M. s-a răzgândit şi nu numai că nu a mai procurat armamanetul pe care se obligase – ceea ce, trebuie să recunoaştem, era foarte greu în condiţiile respective -, dar s-a răzgândit şi în ceea ce priveşte plecarea peste graniţă alături de ceilalţi membri. Asta însă nu l-a scutit de urmări.       

 

„…aerul din România pentru mine este otrăvit…”

Lui P.I., membru în grupul celor 7 arestaţi pe Aeroport, Securitatea i-a ridicat carnetul P.C.R. pentru a-l returna Comitetului municipal de partid Târgu-Mureş. După explicaţiile de rigoare cuprinse în adresa trimisă instituţiei, Securitatea mureşeană a avut grijă să insereze şi câteva pasaje semnificative din cuprinsul scrisorilor interceptate de la bătrânul pensionar, cel ce avusese sarcina ca la două zile după plecarea lor din ţară, să le expedieze părinţilor acestora. „Nu fiţi supăraţi pe mine, dar nu am altceva de făcut – scria P.I. părinţilor săi – aerul din România pentru mine este otrăvit, aşadar las România şi-mi caut liniştea într-o altă ţară…Pentru voi mă doare foarte tare că trebuie să vă las aici, dar ura mea faţă de regim este atât de puternică încât întrece această durere a mea…” T.C., membru U.T.C., scria şi el la adresa României cuvinte deloc măgulitoare. „…în această blestemată Românie – scria acesta părinţilor – mă simt de parcă aş fi un animal sălbatic domesticit, care fiind închis într-o cuşcă, îşi râvneşte libertatea, însă îi este aproape imposibil să fugă, deoarece îngrijitorul lui crud şi barele de fier îl păzesc cu severitate aşa cum suntem şi noi…” Ancheta Securităţii mureşene asupra celor 5, a mai pus în valoare faptul că „ei cunoşteau faptul că membrii grupului, în caz de nereuşită vor prăbuşi aeronava.” Era o circumstanţă deosebit de agravantă pentru întregul grup care va cântări şi ea greu atunci când se vor pronunţa sentinţele.

 

Sentinţele

Trebuie remarcat de la bun început, un lucru pe care l-am mai spus şi în prima parte a acestui articol, şi anume că întreaga anchetă a acestui caz, de la arestarea celor 7, produsă pe data de 8 septembrie 1971 şi până la pronunţarea sentinţelor, pe data de 14 octombrie 1971, totul s-a desfăşurat foarte operativ. Pe data de 5 octombrie 1971, întregul lot de 12 membri, a fost trimis în judecata Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti. Un complet format din cinci membri – colonel de justiţie militară Sitaru Valeriu în calitate de Preşedinte, lt.col. de justiţie Munteanu Fănică, în calitate de judecător şi coloneii Ştefănescu Marin, Ivan Constantin şi Florea Petre, în calitate de asesori populari – au pronunţat sentinţele. Condamnările pronunţate s-au situat între 12 şi 3 ani. Cele mai aspre pedepse le-au primit cei din grupul celor 7, în timp ce ceilalţi 5 membri, care se dovediseră mai cooperanţi în anchetă, au primit pedepse mai mici. Pe data de 18 octombrie 1971, toţi cei 12 se aflau deja depuşi în Penitenciarul Târgu-Mureş, loc unde urmau să-şi execute pedeapsa…şi să mediteze unde anume apăruse defecţiunea. Nu aveau de unde să ştie cine „sifonase” şi nici bănuieli măcar nu aveau. Ar fi interesant de ştiut, peste ani, dacă C.C., tânăra din Miercurea-Ciuc care se destăinuse unei prietene despre intenţia de a fugi peste graniţă, a prietenului ei, a avut vreodată remuşcări despre crasa inconştienţă pe care o dovedise în relaţia cu prietena ei, informatoare a Securităţii, cea care provocase tăvălugul de arestări de la Târgu-Mureş.     

 

Nicolae BALINT

EXPLICAȚII FOTO:

Popularity: 4% [?]

ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN ÎNTREAGA LUME

Autor: Al Florin ŢENE

Iniţiativa  scriitoarei Ligya Diaconescu şi a revistei „Starpress 2011”, din Canada, în colaborare cu Andrada Victoria Diaconescu, de a publica  „Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume”, a izvorât din dorinţa de a face cunoscute cercurilor iubitoare de cultură, şi nu numai, din întreaga lume, scriitori români trăitori pe meridianele lumii. Lucrarea apărută în format A4, cuprinde 52 de poeţi şi prozatori, în 225 de pagini, cu creaţii scrise în limba română, dar traduse şi în limba engleză de către autoarea antologiei şi de Mariana Gheorghe, din Vancuver (Canada). Parafrazând pe Eugen Lovinescu pot spune că cei cuprinşi în această amplă lucrare nu sunt numai talente remarcabile, ci şi puncte din frontiera hărţii noastre sufleteşti.

Această antologie a apărut şi ca urmare a „Concursului Internaţional de Poezie” pentru românii din întreaga lume „Starpress”, iniţiat de Ligya Diaconescu din România şi George Filip din Montreal, aşa cum ne informează poetul în „Cuvânt înainte”.

 

Tot ca o prefaţare a acestei ample lucrări, scriitoarea Cezarina Adamescu (redactor la Agero, Stuttgart, Germania) subliniază că această antologie este o „călătorie prin patria neasemuită a cuvintelor”, în timp ce Adalbert Gyuris (Germania) spune că lucrările publicate sunt „gânduri alese”, iar cunoscutul scriitor Octavian Curpaş din Phoenix (Arizona) detaliază rolul amplei lucrări, spunând că ea este „o şansă la universalitate pentru autorii români ai timpului nostru”, pentru ca Lucreţia Berzintu (Israel) să conchidă că Ligya Diaconescu „a creat acest buchet de flori de pretutindeni…”.

Fiecarui autor cuprins în antologie i se rezervă patru pagini în care sunt publicate datele biobibliografice, fotografia şi creaţiile, în limba română şi în engleză. Urmare faptului că   poetul clujean Al. Florin Ţene, preşedintele Legii Scriitorilor Români, a câştigat „Marele Premiu la Concursul Internaţional Starpress”, antologia se deschide cu fişa bio-biobliografică a  acestuia şi cu patru poeme în limba română şi engleză. O altă personalitate reprezentativă a literaturii noastre din diasporă este poetul George Roca, membru al Ligii Scriitorilor, stabilit în Australia, care prin poeziile cuprinse în această antologie, pot spune că este un martir al talentului.

Lumina din poeziile Victoriţei Duţu  stabileşte o analogie între două structure lirice, între spiritual postmodern şi cel globmodern. Cunoscutul poet din Statele Unite  ale Americii, Virgil Ciucă, ştie să împletească armonios inteligenţa artistică cu ceremonia lirică. O poetă a vibraţiilor luminii sudului este Elisabeta Iosif, în poeziile căreia anotimpurile sunt simboluri ale iubirii şi ale renaşterii spirituale. Lică Pavel dospeşte verbul în versuri scurte, concentrate, ele fiind oglinda unde „omul care mă priveşte îmi seamănă leit”. Versurile semnate de Carmen Tania Grigore sunt expresii ale eului frisonat de dragoste.

Poemele semnate de Marin Ifrim sunt adevărate acumulări de detalii în care se răsfrâng clipele aşteptării. Adalbert Gyuris din Germania îşi exteriorizează sentimentele prin plasticitatea şi coloratura cuvintelor, în timp ce poeta băimăreancă Mariana Angela Glodici îşi aprinde „Făclia de dor” pentru a lumina „cu speranţa cea mai curată” destinul. Un poet laborios este Damian Theodor din New York, în versurile căruia descoperim metafore ce inched o premoniţie adâncă. Mariana Zavati Gardner din Anglia este o poetă a amintirilor unde pactul autobiografic şi autoreferenţialitatea poemului sunt introduse într-un scenariu nostalgic. Micropoemele lui Adrian Botez sunt adevărate clic-clacuri ale unui aparat fotografiat ce surprinde clipa de lumină. O metamorfoză a anotimpurilor nuanţează poezia lui Victor Burde, în timp ce Mariana Doina Leonte îşi ascultă tăcerea poemelor sale.

Un poet profund este Menuţ Maximinian dotat cu capacitatea de a da carnaţie obsesiilor şi a sentimentelor. Visul evaziv al Mihaelei Cristescu din Sydney-Australia, transcende dincolo de realitate prin plasticitatea imaginilor, pe când acest fenomen îl găsim şi la Cristina Gabriele Nemeş dar încorsetat în frumoase poeme scrise în stil clasic. Implicarea eului în „conflictul” dintre anotimp şi persoanele iubite din versurile semnate de Elena Olariu dă o notă de sinceritate. Gustul pentru rememorarea histrionică îl descoperim la Alex Popa din Anglia. Acelaşi lucru străbate şi poeziile Ionelei Flood tot din oraşul de pe malul Tamisei.

În versuri scrise în stil clasic, profesoara Gigi Stanciu, decantează gânduri cu o voluptate irepresibilă, iar poeziile semnate de  Cristiana Maria Purdescu, Gheorghe Mizgan, Sorin Micuţiu, Silvia Petre-Grigore, Ioana Geier din Germania, Marian Dragomir, Olga Alexandra Diaconu, Ionela Van Rees Zota tot din Germania, Eliza Floria, Ana Maria Gîbu, Maya Maria Muşat, Monalisa Livia Gheorghiu alternează subtil spectacolul ingenuu şi tonul romantic.

Ligya Diaconescu, o poetă, maestră prin excelenţă a creaţiei lirice, este sedusă de himera clasicităţii. O voluptate irepresibilă a rostirii şi o dicţie impecabilă împing poezia acesteia către discursul muzical în care par a se fi strâns cele mai incitante ritmuri în armonie cu trăirile egoului. Clasicismul prozodic al versurilor e însă mai degrabă o formă de îmblânzire a convulsiilor lăuntrice, un act de exorcism. Poemele freamătă de sensibilitatea unei poete admirabilă. Aceaşi seducţie pentru versul clasic o descoperim la Lavinia Huţişoru Dumitru.

Această amplă antologie se încheie cu proze semnate de Elena Buică şi Ovidiu Creangă, ambii din Toronto, Canada, Radu Botiş, Cezarina Adamescu, Adrian Botez, Liliana Moldovan, Daniela Gîfu, Dora Alina Romanescu, Radu Vasile Chialda, Victoria Fătu Nalaţiu, Menuţ Maximinian şi Camelia Iuliana Radu, texte ce evidenţiază starea actuală şi diversă a prozei româneşti unde urmele biografiei, rememorarea, punerea în oglindă a depoziţiilor, introspecţia, radiografia unor destine angrenate în circuitul social al vieţii, cu toate complicaţiile pe care le presupune, sunt doar o parte din evantaiul multicolor al ideilor ce se desprind din aceste proze.

Această antologie, realizată cu profesionalism de Ligya Diaconescu, se constituie într-un barometru care indică punctele din frontiera hărţii noastre sufleteşti, cum scria Eugen Lovinescu. Lucrările cuprinse în această antologie reprezintă perenitatea talentului românului indiferent pe ce meridian al planetei se află.

 

Popularity: 7% [?]

IRINA IORDĂCHESCU, DINCOLO DE POVESTE

Autor: Mihaela Dordea

Între ceea ce se vede şi ceea ce se petrece în gândurile noastre în momentele de aplecare asupra propriei fiinţe, contrastul pare izbitor. Viaţa este alcătuită din legi de loc şi de timp mult mai riguroase. Evenimentele nu se încadrează decât într-o strictă proporţie în intervale cronologice. E ca fotografia unor obiecte care îşi asigură un loc în spaţiu între dimensiuni deprimant de fixe. Câtă deosebire între imaginea aceloraşi evenimente atunci când ele revin în mintea noastră, toate, în profunzimea unei clipe! Contururile lor se schimbă, se amestecă cu ale altora, după legi poate nu mai capricioase, dar sigur altele, total necunoscute.

Gândindu-ne la aceste fenomene, poate ciudate, în amalgamul de trăiri şi stări interioare există întotdeauna substanţă pentru miracol. Şi vorbesc aici despre suflet; pentru că deşi cu toţii ştim ce înseamnă el rămâne mereu un profund mister, atât de inexplicabil încât îl putem considera un miracol.

            Sunt foarte tentată să vă spun o poveste. O poveste despre fiica cea mică a împăratului. Şi despre miracole. Dar nu am s-o fac. Am să vă povestesc despre o seară de toamnă, o casă de poveste, în care fiecare obiect degajă căldură, o bucurie pe care o simţi de cum păşeşti înăuntru şi care te face să te simţi aici într-un loc binecuvântat. Şi este un loc binecuvântat, pentru că, iată, liniştea şi iubirea pe care ai senzaţia că le poţi atinge sunt dovada vie că „omul sfinţeşte locul”. Pentru că aici locuieşte frumoasa soprană Irina Iordăchescu, înconjurată de iubirea mamei sale, actriţa Irina Bora şi a logodnicului ei, tenorul Cătălin Mario Vasiliu.

            Cum este Irina? Are acea suavitate combinată perfect cu spiritul brav al eroinelor de roman englezesc, serafice dar neclintite în sentimentele lor, capabile să îşi urmeze destinul împotriva oricăror oprelişti. Pentru că Irina cunoaşte bine sensul destinului ei. Destinul unei mari artiste.

            Când vorbeşte, ca şi atunci când cântă, Irina Iordăchescu este de un lirism profund şi o delicateţe de ton care emoţionează. Ceea ce m-a impresionat foarte tare, a fost sinceritatea cu care a făcut , firesc, o destăinuire de suflet.

            Irina era după un concert la Opera Naţională, unde a fost invitată să cânte cu o seară în urmă. Un eveniment important, decernarea premiilor VIP în domeniul muzical, premiu pe care îl primise şi ea anul trecut, şi care ţinut pentru prima oară la Operă s-a desfăşurat într-o atmosferă aparte, mai elegantă, mai selectă.

            O privesc şi mă întreb, şi o întreb şi pe ea:

            – Te-ai născut într-o familie de artişti. Ce latură a personalităţii tale, unice de altfel, a fost influenţată mai mult şi de cine?

            Irina Iordăchescu: Am fost foarte mult influenţată din mai multe direcţii. Fiind între surorile mele am preluat seriozitatea Cristinei şi libertatea de spirit a Ralucăi. Ştiu să fiu foarte disciplinată şi foarte severă, dar ştiu şi să mă bucur de viaţă, să dau frâu liber sentimentelor şi dorinţei de a cunoaşte , de a afla cât mai multe. Genetic, am preluat de la ambii părinţi. Mama a fost şi este o natură foarte sensibilă, foarte romantică, timidă.

-         Ai multe şi din trăsăturile ei fizice, eşti la fel de frumoasă.

I.I.- Unii spun că semăn mai mult cu tata. Dar sunt şi zile când mi se spune că semăn foarte bine doar cu unul dintre ei.

- Eşti o combinaţie fericită între cei doi.

I.I.- De la mama cred că am mai preluat, ori genetic ori prin model, o anumită naturaleţe, un anumit firesc şi o curăţenie în atitudinea faţă de celălalt. Tata (baritonul Dan Iordăchescu-n.a) este un personaj mai complicat, mai complex, mai ciudat uneori. Foarte pasional, foarte temperamental. El este un personaj şi în viaţa reală. Face parte din categoria oamenilor speciali pe care trebuie să îi înţelegi şi să şti cum să îi iei. Consider că am moştenit ce era mai bun de la ambii părinţi.

            Mă gândesc că un artist se naşte de două ori. Odată când vine natural pe lume şi a doua oară când porneşte conştient pe drumul spre glorie artistică. Lung, greu, strălucitor. Irina simte nevoia să îşi exploreze rădăcinile. Este conştientă de ele şi face, să zicem, un pelerinaj la vechile izvoare unde găseşte noi resurse pentru a merge mai departe. În numele ei se regăseşte şi numele bunicei paterne, Sevastia.

-         Porţi numele bunicei tale, Sevastia. Este un nume rar şi frumos totodată. Care este sentimentul pe care ţi-l dă acest lucru?

I.I.- Este un sentiment special, mai ales că înainte de a mă naşte, tata a avut un vis în care buna îl anunţa ca va avea o fetiţă.

În timp ce Irina povesteşte visul tatălui ei, îmi amintesc de o altă seară din vara trecută, în care Dan Iordăchescu îmi povestea acelaşi vis. Cu duioşie, îşi amintea cum, la Paris fiind cu „Dama de pică” de Ceaikovski, mama Sevastia i-a spus în vis două lucruri. Unul care l-a îngrozit şi care anunţa cutremurul din 4 martie, era în 1977, şi un al doilea care i-a adus o mare bucurie, naşterea unei cocuţe, cum se spune în Moldova, o fetiţă de care îl ruga pe Dan să aibă grijă, ea, bunica plecată de multă vreme într-un alt univers. Aşa i-a rămas numele de alint, Coca.

I.I.- Eu cred foarte tare în astfel de lucruri. Cred că şi atunci când nu mai existăm fizic, rămâne o legătură strânsă cu cei pe care i-am iubit. Sunt convinsă că toate gândurile noastre, sentimentele noastre profunde,toată iubirea pe care o purtăm cuiva, nu au cum să dispară, pentru că toate acestea sunt energie. Şi chiar dacă nu există acea comunicare normală, firească, pe care o cunoaştem şi pe care o folosim între noi, cei de aici, există o alta ştiută doar acolo sus. Şi iată că,  fie şi pentru scurt timp, ea se face. Mi-ar fi plăcut ca acest nume să fie şi numele meu de scenă, dar, din păcate, în străinătate este greu de pronunţat. De altfel am mari probleme şi cu numele de Iordăchescu. Tata nu vrea să înţeleagă, dar şi el a avut probleme de genul acesta. Mulţi îl sfătuiau să îşi schimbe numele, îi dădeau diverse soluţii. De exemplu, un impresar italian i-a propus să îşi spună Giorgio Dan. Pe afişe  apărea Jordachesco, sau alte variante. Mă gândesc să fac o schimbare în acest sens. Pe afişele de la Scala am avut scris Iordakescu, cu „k”. Am avut convorbiri lungi în străinătate ca să îi conving pe cei de acolo să scrie Iordăchescu, pentru că acesta este numele meu şi aşa trebuie să apară. Dar este foarte greu. Sunt locuri unde este chiar imposibil de pronunţat. Aş fi putut lucra cu numele de scenă Irina Sevastia, dar era la mijloc şi tata şi numele trebuia păstrat. Sigur că dacă se va face această schimbare ea va fi doar pentru străinătate, unde documentele se vor completa cu numele din buletin, iar pe afiş va apărea numele de scenă. Pentru publicul din România voi rămâne în continuare Irina Iordăchescu.

- Pentru că ai vorbit despre public, cum simţi tu relaţia, legătura cu publicul? Am văzut manifestări extraordinare de căldură la spectacolele tale. Tu îţi dai seama cât te iubeşte publicul?

I.I- Da. Câteodată nici nu trebuie să se ajungă la primul moment de aplauze care se spune că este barometrul spectacolului şi simt pulsul sălii, căldura …Este tot un schimb de energie. Cu mici excepţii, publicul nostru vine la Operă, la Ateneu, la sala de concert să se bucure de muzică. Diferenţa dintre succesul şi eşecul unui artist o face tocmai această deschidere sufletească pe care o avem şi unii şi ceilalţi, mai ales ca artist. Această dăruire totală muzicii, personajului  şi colegilor de scenă şi nu  egoului personal, ambiţiei de a demonstra vocea ta, calităţile tale, în detrimentul spectacolului. Sigur, pe scenă trebuie să îţi pui calităţile în rol, în interpretare…Să nu fim ipocriţi! Asta nu e o profesie pe care să o faci în baie. Dar trebuie menţinut un echilibru între cât o faci pentru tine şi cât pentru muzică, pentru respectul şi dragostea pentru o lucrare, pentru un rol. Sunt roluri pe care le îndrăgesc mai mult. Asta nu înseamnă nu am aceeaşi conştiinţă profesională şi dăruire şi faţă şi de celelalte. Sunt roluri care îmi aduc mai multă satisfacţie. Fie pentru caracteristicile psihologice ale personajului, fie pentru muzicalitatea partiturii…Sunt multe motive care te apropie de un rol, dar modul în care îţi faci profesia, rămâne acelaşi. Pentru ceea ce reprezintă muzica, pentru public. 

Irina Iordăchescu munceşte foarte mult, pentru că odată ajunsă în vârf, locul trebuie menţinut. Nu ştiu dacă este conştientă de valoarea ei, de faptul că nivelul la care a ajuns este foarte înalt, mai ales acum după ce a făcut Violeta din Traviata de Verdi , rol pe care îl interpretează admirabil,  că evoluţia ei continuă către mai sus. O întreb. Îmi răspunde că Traviata i-a marcat cariera. Că a fost un pas foarte important.  E fericită pentru că presa  a avut numai cuvinte frumoase.

I.I.- Este pentru prima oară de la 16 ani de când cânt conştient, pentru că de fapt, de la 6 ani cânt şi mă prostesc prin casă – aşadar este pentru prima oară când sunt foarte mândră şi fericită pentru ceea ce am făcut. Chiar dacă s-ar fi spus lucruri mai puţin frumoase, tot nu ar fi contat pentru că sunt şi rămân convinsă până la capăt că a avut loc un moment foarte important. Reacţia publicului a fost foarte emoţionantă. Mă gândeam chiar dacă să mai stau la aplauze ori nu, pentru că  nu voiam să se gândească colegii mei că e prea mult…A fost o reacţie spontană a publicului şi extraordinar de generoasă faţă de mine.

Pe Irina o întristează „graba unora de a critica”. Pentru că este artistă, ea ştie cu siguranţă că un interpret, indiferent de starea în care este în seara de spectacol, chiar dacă valoarea lui este mai mică, va lăsa ceva bun la finalul reprezentaţiei. Tristeţea ei vine de la atitudinea de observator al răului al unora dintre cei care sunt prezenţi în sălile de spectacol. „Păcat…- spune ea-aceşti oameni nu se mai pot bucura de frumos…” În ceea ce o priveşte, „puţine persoane ar putea să îmi şteargă zâmbetul de pe buze. Şi acestea sunt persoane foarte apropiate sau care chiar prezintă o garanţie că ştiu despre ce vorbesc. Pentru mine contează publicul şi ce simte el. Eu am reuşit să îmi creez un scut şi nu mai pot fi afectată şi nici destabilizată. Ştiu foarte bine ce am bun şi la ce mai am de lucrat. Pentru că dacă până şi cineva ca tatăl meu spune că şi acum zece ani a mai descoperit ceva, şi acum cinci ani şi acum un an a mai descoperit ceva  şi i-a venit o idee, a mai găsit o rezonanţă…În profesia asta mereu ai ceva de învăţat. Şi mai ales dacă ai ajuns la un anumit nivel unde trebuie să te menţii. Cine spune că nu mai are nimic de învăţat, că este un artist complet, la o vârstă mică, este chiar un mare păcat pentru el. Publicul adulmecă, simte şi sancţionează.”

Discuţia se poartă acum pe tema problemelor din cultură, din arta românească. Vorbim despre artiştii de mare valoare, generaţia de aur… Şi ea şi eu suntem acuzate de nostalgie când susţinem ideea că artiştii ar trebui sprijiniţi, aşa cum era în regimul comunist. Că o făceau pentru imaginea lor, că ştiau să îşi apere valorile, comuniştii au făcut multe pentru artişti. Erau trimişi la specializări în străinătate, la concursuri, erau trataţi cu respect. Irina  trebuie să îşi plătească fiecare deplasare. Fie că e o audiţie, fie că este un concurs sau o manifestare artistică, ea trebuie să plătească tot de la transport la ţinutele de scenă şi la pianistul care o acompaniază. Chiar de la primul contact cu organizatorii, este întrebată dacă are bani să poată participa la audiţia respectivă sau la concurs, ori la concert. Situaţia din ţară este cunoscută foarte bine. Şi ca să poţi să îţi urmezi drumul, să faci carieră artistică, este necesar să faci sacrificii şi Irina le face.

Viaţa ei personală? Da, există şi o îmbină cu cariera. Nu este niciuna piedică pentru cealaltă. Îşi doreşte un copil dar aşteaptă momentul prielnic tocmai ca să nu existe nici un motiv de îndoială. Cătălin Vasiliu, logodnicul ei o înţelege şi o susţine. Sigur că au intenţii matrimoniale, dar Irina este convinsă că iubirea, stabilitatea, fericirea alături de omul iubit nu o dau documentele care pot exista sau nu, dar sentimentele , înţelegerea, bucuria de a fi împreună sunt atuuri mult mai puternice pentru a menţine o relaţie de cuplu. Vrea şi se simte liberă în gândurile ei, în sentimentele ei şi oferă aceeaşi libertate de spirit omului de lângă ea. „ există o reciprocitate în momentul în care celălalt are nevoie de tine-spune ea-  şi tu ai nevoie de el. Să nu dispară acest sentiment. În viaţa unui artist există mult stres, zbucium, multe tulburări, ca de altfel şi în viaţa cotidiană. Dacă peste toate acestea ar mai veni şi îndoieli sentimentale,nesiguranţă, întrebări, nelinişte, ar fi prea mult. Iar un artist este foarte vulnerabil când nu are linişte. Dar cât timp există credinţa că acest om care este lângă mine, cât va fi, cât va da Dumnezeu să fie, nu mă va trăda, nu mă va minţi…”

Irina crede foarte tare în Dumnezeu şi în ceea ce există dincolo de percepţia fizică. Se gândeşte deseori la ceea ce se poate întâmpla, la ce va fi când  şi dacă un cataclism ar distruge totul din jur. Cu ce rămânem atunci? Sensibilă, raţională,  profundă în gândire…

-         Cine  eşti tu, Irina ?

I.I.- Cred că cineva v-a şoptit gândurile mele. Nu am mai spus nimănui şi totuşi îmi puneţi această întrebare acum…Sunt doar vreo două seri, când singură în liniştea nopţii mă gândeam ..care este misiunea mea aici? Pentru ce am venit?Sigur nu doar pentru muzică, pentru bucuria mea de a cânta, pentru bucuria celorlalţi de a mă asculta… Trebuie să mai fie ceva…Îmi doresc să pot înţelege. Îmi doresc să ştiu şi să înţeleg tot ceea ce mi se întâmplă, ce nu se întâmplă. Sunt convinsă că toate aceste lucruri sunt deja pregătite undeva pentru fiecare dintre noi, pentru omenirea întreagă.

Irina are o inimă mare, plină de iubire. Îmi spune că „ Am cântat cu sora mea Cristina, cu tata nu se pune problema pentru că el nu are nevoie de sprijin, dar am cântat alături de logodnicul meu, Cătălin, de sora mea şi am simţit că am nevoie de trei inimi ca să poată duce emoţia şi tracul. Simţeam că explodez de emoţie pentru ei. Emoţiile pentru mine dispăreau şi mă gândeam doar la ei.”

 Iar eu mă gândesc cât de grea şi frumoasă e starea aceasta!

            Ce îşi doreşte ea foarte tare? Să poată ajuta. „ Să am putere financiară să o pot face. Deocamdată , înafara prezenţei mele pe scenă pentru a cânta cu diverse ocazii fără pretenţii materiale tocmai ca să pot ajuta în felul acesta, nu pot să fac mai mult”

            Am mai stat o vreme cu Irina, Cătălin şi cu mama Irinei Iordăchescu în casa de poveste, unde fiecare obiect împrăştie iubire. Am stat de vorbă la o cafea şi la plecare, am luat cu mine o stare de bine şi frumos.

            Astăzi, 9 martie, Irina împlineşte 34 de ani. Mă gândesc că pentru darul de suflet pe care l-am căpătat făcând parte din povestea ei, nu îi pot oferi cadou de aniversare alături de : LA MULŢI ANI, IRINA!- decât tot un dar de suflet. Iată-l:

            „Sunt fericit că pot să spun câteva cuvinte acum, la aniversarea fiicei mele cea mică, Coca –Irina. În casa cu trei fete, cea mică, soprana, a izbucnit spre glorie. Ea respectă printr-o muncă şi sacrificiu enorme harul primit de la Tatăl ceresc prin părinţii ei. Cu alte cuvinte responsabilizează harul şi îl transformă în misiune. Printr-o inteligenţă muzicală nativă dar şi acumulată şi perfecţionată prin studiu, ea intuieşte că nu poate exista natură umană fără o conjuncţie permanentă cu cultura.

            Prin premiera ei în rolul Violetei  din Traviata de Verdi, rol care a însemnat un triumf în Opera Naţională Bucureşti, ea a readus în sala de spectacol succesele imense ale generaţiei lirice de altădată iar presa a elogiat-o spunând că o nouă legendă lirică se naşte prin Irina Iordăchescu, legată de legenda marilor suverani ai cântului de operă. Tot presa, nominalizându-mă printre ei pe mine şi pe Nicolae Herlea, mi-a dăruit o bucurie supremă.

            Un drum al căutărilor se sfârşeşte, un al drum, al marilor succese naţionale şi internaţionale a început şi se va împlini.

LA MULŢI ANI, FATA TATEI!”

 Dan Iordăchescu

           

 

 

 

 

           

Popularity: 8% [?]

    APEL PENTRU SALVAREA 

INSTITUTULUI   ŞI   BIBLIOTECII   ROMÂNE   DIN   FREIBURG

 

Prea Cinstiti Parinti, dragi confraţi întru pribegie şi exod,

DOAMNELOR şi DOMNILOR de ACASĂ  ŞI  DE   P R E T U T I N D E N I,

 

În calitate de membru al Asociaţiei Institutul Român-Biblioteca Română din Freiburg, e.V. şi din 1963, de susţinător activ şi desinteresat al acestei ctitorii a exilului combatant anticomunist român, mă adresez şi Dumneavoastră, cu rugămintea de a Vă alătura eforturilor ce se întreprind pentru salvgardarea şi asigurarea existenţei şi funcţionării normale a susnumitei instituţiii.

 

Biblioteca Română din Freiburg şi-a început existenţa la 1 Mai 1949, din iniţiativa profesorului Virgil Mihăilescu şi cu sprijinul intelectualilor de prestigiu, a oamenilor de suflet şi combatanţilor anticomunişti români din Freiburg, Germania Occidentală şi din cuprinsul a ceea ce s-a chemat Lumea Liberă. În afară de efortul întreprins pentru a poseda un propriu lăcaş, materializat mai întâi în vila donată de A.S. Prinţul Nicolae, în Mercy Straße, iar apoi în actualul imobil, din Uhland Straße 7, D- 79102 Freiburg i. Br., (cumpărat în raport de: 1/3 prin propriul efort – cu concursul generos al exilului şi emigraţiei-; 1/3 prin contribuţia Landului Badenwürtenberg şi 1/3 prin contribuţia Republicii Federale Germania, biblioteca a primit sau a procurat, a clasat şi tezaurizat, a împrumutat şi a pus la dispoziţia universităţilor, instituţiilor de cercetare, cercetătorilor individuali români, germani şi a altor interesaţi, pe toată perioada dictaturii comuniste din Est, tot ce s-a publicat în exil şi în emigraţia provenită din România, implicit în mass-media occidentală referitor la români şi chestiunile conexe – indiferent de spectrele politice cărora le aparţineau autorii şi cei vizaţi -, şi, în plus, tot ce s-a putut cumula şi salva din zestrea documentară, ştiinţifică, culturală, literară, publicistică, artistică ori de altă natură a României de mai înainte de instaurarea teroarei comuniste, valori care în R.P.R., R.S.R. ,R.S.S.M etc., au devenit inaccesibile, interzise sau au fost distruse în mod premeditat. Institutul – Biblioteca Română din Freiburg a constituit, dincolo de ori ce fel de insinuări partizane, un cadru de interferenţă şi referinţă a acţiunilor şi atitudinilor ce au confruntat exilul şi emigraţia noastră în ansamblu, dovedindu-se totodată o vatră de cultură şi spiritualitate românească autentică.

 

În perioada îndelungatei şi controversatei tranziţii, preţiosul său fod documentar a fost asaltat de feluriţi emisari, „studenţi”, „cercetători” şi reprezentanţi ai noilor institute, fundaţii şi întocmiri create şi întreţinute cu fonduri generoase de către cei ce s-au perindat la putere, şi care le-au speculat în propriul interes, erijându-se în „experţi cercetători”, „cunoscători” şi „post-corifei” ai exilului, folosindu-i moştenirile pentru felurite publicaţii, apărute cu finanţare publică sau cotribuţii particulare, în scop lucrativ sau interesat. Pentru aceste surogaturi ce şi-au arogat pretenţia de a evalua viaţa exilului – cu care nu au avut nimic comun-, s-au cheltuit sume astronomice din fondurile publice, în timp ce un sprijin modest, acut necesar Bibliotecii, deşi promis perpetuu, a fost amânat sinedie.

 

În actualul deceniu, Biblioteca, a cărui zestre depăşeşte cca. 90.000 de titluri, bogate colectii de publicatii, manuscrise, piese muzeistice etc, a funcţionat numai pe bază de voluntariat, fără retribuiri, graţie sacrificiilor a trei persoane în vârstă: ale Directorlui Ion Iancu Bidian (n. 1934), actualei secretare, Doamna Rodica Moschinschki şi Doamnei Irina Nasta, care, din cauza sănătăţii, de trei ani a  renunţat la orice activitate.

 

Pentru o buna funcţionare Biblioteca are nevoie de trei angajaţi permanenţi, cu diferite grade de răspundere, şi de fonduri de întreţinere, adică de un buget anual de minimum 60.000-70.000 Euro. Este o sumă greu de adunat dar nu imposibil, motiv pentru care mă adresez şi Dumneavoastră, pentru a susţine, printr-o donaţie personală (eventual ciclică/ permanentă) această acţiune ce am dori-o popularizată activ şi în rândurile amicilor şi cunoscuţilor, implicit printre persoanele influente şi mass-media pentru a se sesiza si sensibiliza factorii de decizie si responsabili -din ţară şi din Germania-, (deputaţi, senatori miniştr etc) de la care sperăm si asteptăm initiative şi solutii urgente şi adecuate.

 

Biblioteca Română din Freiburg este o zestre de valoare unică, cumulată în 60 de ani prin sacrificiile şi eforturile generaţiilor exilului şi refugiului posbelic – aproape  dispărute – şi a generozităţii gazdelor. Biblioteca – ca orice bibliotecă din lume – nu trebue să dispară! Indiferent cine sunteţi sprijiniţi – după puteri- concret, moral şi logistic salvarea ei!

Prezentul APEL poate fi preluat si trasmis mai departe – în special cunoscuţilor şi membrilor familiilor dvs. aflaţi în străinătate.

 

Orice donaţie contează şi se expediază numai direct către:

Rumänisches Institut –Rum. Bibliothek e.V.

Uhlandstr. 7, 79102 Freiburg

Deutsche Bank, Filiale Freiburg,

Konto: 461830 – (BLZ 68070030),

cu specificaţia expresă „Spende”-Geldzuwendung, für Rum. Inst.-Rum. Bibl. e.V. pentru care veţi primi o adeverinţă /Bestätigung pentru Einkommensteuer.

 

Pentru contacte sau informaţii suplimentare, în funcţie de programul de lucru facultativ, vă puteţi adresa Doamnei Secretare Rodica Moschinski sau Domnului Director Ioan Iancu Bidian, la Tel. +49-0761- 7 35 51, Fax: 0761-7 35 51 

 

Ion DUMITRU – poet, fost editor si combatant „intru  libertatea cuvântului” etc, in vremuri de urgie…

München, Germania

E-mai: jondumitru@t-online.de

Popularity: 2% [?]

ÎNGERULUI DIN VIAŢA NOASTRĂ: EA – FEMEIA!

 Autor: Gheorghe A. Stroia

Uneori, nu avem puterea de a vedea lumina şi mai ales nu avem convingerea că putem dărui altora din lumina noastră. Şi dacă ar fi să traversăm frigul caracteristic glaciaţiunii eului nostru, numai fiind izvor de lumină putem topi originile, pentru a le converti în daruri de lumină. Am adormit adesea cu visele noastre în braţe şi le-am simţit noaptea învelindu-ne cu dragoste. Am simţit de multe ori că ni se transformă fiinţa în liniştea cireşilor în floare, sau am ascultat adesea muzici venite de undeva de departe, de dincolo de marginile fiinţei. Acestea au fost dintotdeauna visele noastre, pe care le-am dori frumoase. Dar viaţa, ne mai ceartă câteodată, ca să ne înveţe că totul, absolut totul, stă în puterea noastră. De noi depinde ce, cum, pe cine şi mai ales cât iubim? De noi depinde dacă vom putea iubi…vreodată! De aceea, citându-l pe marele maestru Beligan, vă spun: „Nu există infirmitate mai mare ca infirmitatea inimii! Nu contează ce iubiţi! Iubiţi ce vreţi, numai iubiţi!”.

 

Aş îndrăzni să continui prin a vă împărtăşi din gândurile pe care, de multe ori, le-am simţit arzându-mă şi despre care am simţit, adesea, că-mi retează vârfurile aripilor în zbor sau degetele palmelor împreunate-n rugăciune. Mi s-a spus că există atât de mult rău în jurul nostru, încât nu vom mai avea niciodată puterea de a resimţi sau de a face bine! Dar, daţi-mi voie să mă îndoiesc cu putere de acest lucru! Eu sper – şi sunt convins că şi dumneavoastră speraţi – să mai existe în jurul nostru OAMENI. Atâta timp cât mai există OAMENI, vor mai exista, printre multe altele (cu rele ori bune): zâmbete, mângâieri, şoapte, flori, iubire, credinţă, adevăr, dreptate, lumină. E drept că primăvara nu se face cu o floare, dar de ce mă obligaţi să cred că o floare nu e o parte din însăşi Primăvara? De ce nu vă transformaţi fiinţele în ruguri de flori, prin care să ardă nestinsă speranţa umanităţii? De ce să nu dăruim – cu generozitate – zâmbete, flori, lumină? Şi mai ales, că există în viaţa noastră îngeri…pentru care o putem face! Că există FEMEIA! S-au spus multe despre femei, dar la fel de multe s-au spus şi despre bărbaţi! Vă îndemn să uităm măcar pentru o clipă eterna rivalitate şi să recunoaştem că nu putem exista unii fără ceilalţi!

Şi-a rupt mereu din broderia lacrimilor sacre, pentru a ne spăla trupul de păcate şi a ne da aripi, ca să ne putem asemăna îngerilor. S-a aşternut cale albă peste norii întunecaţi ai cerului nostru existenţial, cărare de vise printre necunoscutele vieţii, pentru ca noi să putem păşi mai departe. S-a metamorfozat în visul curat, înfăşurându-ne fiinţa în haina inocenţei, pentru ca noi să putem creşte  – roşii maci, sub albele raze de Lună. Priveşte în jur şi-ai să-i observi Lumina! Priveşte în sufletul tău şi-ai să-i descoperi chipul: acolo te vei întâlni ceea ce-ţi lipseşte. Acolo vei găsi partea ce te va face întreg! Fără EA, nu vei putea fi, niciodată, TU!

Să ne amintim că EI – FEMEII – îi datorăm însăşi existenţa noastră! Că EA-FEMEIA – a fost dintotdeauna arma războiului, dar şi limanul în care ne-am întors de fiecare dată supereroi. Că noi am fost regii, plini de putere şi însetaţi de glorie, dar EA – FEMEIA -  a fost sceptrul nostru aurit, prin care am supus popoare. Că noi am fost FARAONII, dar EA- FEMEIA -  este piramida în care antica glorie îşi doarme somnul de veci. Că noi am fost altfel (cum, oare?) dar, ea a fost pântecele în care a încăput NECUPRINSUL: ALFA şi OMEGA. Că noi suntem cireşii în floare, dar EA –FEMEIA  a fost floarea albă ce a purtat cu ea sâmburele adevărului etern.

Azi, aici, acum, vă veţi reîntâlni cu glasul rădăcinilor voastre, veţi întâlni glasul iubitelor voastre, veţi asculta venind din viitor, printr-o cuantică formulă, valuri de energie ce poartă numele: EA –FEMEIA. Primiţi-o în viaţa voastră şi acceptaţi că fără EA, noi nu suntem nimic! EI – FEMEII – să-i dăruim binecuvântarea sărutului filial al mâinii, sau apropierea tandră a şoaptelor pline de iubire. EI – FEMEII, să-i dăruim bucăţi din inima noastră, în care ea şi-a făcut altar şi şi-a zidit templu! EI – FEMEII, extrapolând pilda MÂNTUITORULUI, să-i spălăm picioarele cu apă de trandafiri, dovedindu-ne că vrem să-i fim stăpâni! Să uităm pentru o clipă, tot ceea ce ne aduce aminte de răul inevitabil, de momentele noastre de întristare şi să ne bucurăm, împrăştiind din suflete razele de lumină ale recunoştinţei. EI – FEMEII – să-i dăruim zâmbetul nostru, care valorează mai mult decât o galaxie. Aşa ne vom aduce aminte să iubim şi prin aceasta – să fim OAMENI! EI – FEMEII – să-i aducem în dar o clipă de linişte, o secundă de tandreţe, o bucurie măruntă, devenind: apa învolburată a râului ce adapă malurile însetate, convertindu-ne în spectacolul vieţii peste simţirile adormite.

Probabil veţi spune de ce să-i oferim femeii atât de multe? Nimic mai simplu! Deoarece am uitam ce, cum, când şi mai ales cât să dăruim! Îngerilor din viaţa noastră le oferim atât de multe daruri materiale şi atât de puţine daruri spirituale! Uităm că banii şi tot aurul din lume nu pot să-i cumpere EI – FEMEII – zâmbetul sincer, dorinţa împlinită, satisfacţia deplină – SUFLETUL! Sufletul ei nu poate fi înrobit niciodată! EA – FEMEIA – trebuie să fie mai liberă decât o pasăre a cerului şi cu cât vom aşterne peste braţele sale în floare, mai multe lanţuri, cu atât mai liberă va deveni! Singurul lanţ ce o înrobeşte pe EA – FEMEIA – este lanţul IUBIRII.

EI-FEMEII – mamă, soţie, fiică, prietenă, amică – îi spunem azi (dar, nu numai azi) 8 MARTIE, LA MULŢI ANI! La mulţi ani cu multă sănătate şi împlinirea tuturor dorinţelor! Să fiţi mereu pentru bărbaţii din viaţa voastră: leagănul de aur al copilăriei, apa vie a fântânii potolind veşnicul însetat, ochilor LUMINA, zilei BUCURIA, vieţii – PRIETENIA! Şi pentru toate acestea, pe tine – FEMEIE – te adorăm! Cu adoraţia magilor, cu truda călătorului, cu speranţa stelei, cu fericirea vieţii! LA MULŢI ANI, FEMEIE (şi în mod special ADORATEI mele)!!!

Cu sentimente de aleasă preţuire,

Gheorghe A. Stroia – 8 martie 2011

Popularity: 2% [?]

O CUŞCĂ NUMITĂ ROMÂNIA: DESPRE DESPĂRŢIRI

  

Autor: Radu Portocală

Ultimele luni mi-au fost din cale-afară de grele. Instinctiv, m-am apărat îndepărtîndu-mă şi tăcînd. De la începutul anului, am încetat să mai urmăresc actualitatea românească. Pentru prima oară după 30 de ani, dacă cineva mă întreabă ce se mai întîmplă „acolo”, nu pot răspunde. Şi-mi dau seama că această neştiinţă nici nu mă împovărează, nici nu mă diminuează. Dimpotrivă. Mă simt mai liber, mai împăcat.

Nu-mi lipsesc scandalurile, grosolăniile, cîrcotelile. Nu-mi lipseşte nici Băsescu, nici Boc, nici Udrea, nici prea mulţii lor semeni. Pleşu, Liiceanu, Patapievici şi prietenii sau subordonaţii lor nu-mi lipsesc nici ei. Fără ei, zilele mele sînt mai puţin irosite.

Acum 20 de ani, România a pornit pe un drum greşit – încurajată, din inconştienţă sau interes, de mulţi „oameni de bine”, care, acum, se căinează la toate colţurile. Cu o viteză uimitoare, s-au format grupuri care, lipsite de vreun merit, n-au putut să funcţioneze decît prin excluderi şi cenzură. Tot ce e rău în societăţile occidentale a fost adoptat fără întîrziere. Iar societatea, îmbolnăvită pînă la agonie sub comunism, a sfîrşit prin a se sfîrteca definitiv.

Am aşteptat decenii – nu ani! – să se întîmple ceva bun în România. Şi decenii am fost dezamăgit. Decembrie 1989 n-a fost decît un moment de speranţă sterilă, căruia i-a urmat, ca un tobogan infernal, spectacolul prăbuşirilor succesive. Guvernarea liberală ar fi putut fi, în sfîrşit, un adevărat început dacă n-ar fi fost parazitată în permanenţă de forţe ostile ţării şi dacă rezultatele ei n-ar fi fost distruse cu uimitoare rapiditate de către multiplele şi absurdele guvernări Boc. „Revoluţia” pe care capriciile unui singur om au impus-o acum doi ani în conducerea PNL prefigurează, mai ales după alianţele din ultimele luni, un viitor de conflicte şi face iluzorie posibilitatea de a se recîştiga ceea ce se cîştigase între 2004 şi 2008.

Scrisă prost, din ce în ce mai prost, într-o limbă care se descompune de la un an la altul, presa a reuşit să se aservească, obişnuindu-se uimitor de repede cu cenzura şi autocenzura. Cititorii, pe de altă parte, nu caută se se informeze, ci să-şi vadă propriile opinii confirmate de cutare sau cutare cronicar. Revelaţiile, chiar şi cele mai scandaloase, rămîn sistematic fără urmări şi totul continuă ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

Acum 15 ani, un tînăr student ajuns între timp deputat şi ministru PDL îmi scria furios în cadrul unui grup de discuţii: „Mai lăsaţi-ne cu comuniştii şi cu securiştii! Trebuie să ne gîndim la viitor.” Şi aşa a fost. Fiecare s-a gîndit la viitorul lui şi toţi împreună au încercat să construiască o ţară fără memorie, o ţară aistorică. Iar tragedia constă în faptul că, în mare parte, au reuşit. În România, trecutul nu mai interesează decît dacă poate argumenta bătutul cu pumnii-n piept.

În 20 de ani, România şi-a devenit sie însăşi o problemă şi o povară, iar cei mai mulţi români nu visează decît să fugă unde-or vedea cu ochii. Intelectualii oficiali şi-au ratat cu desăvîrşire menirea de a instrui masa, probabil fiindcă le lipseşte stofa de intelectuali. Societatea a ajuns astfel o ficţiune pe care n-o mai menţine decît nevoia fiecăruia de a avea adversari.

„Eşti departe!” îmi vor spune unii (ecouri ale celor care mi-au spus în 1990 că n-am mîncat salam cu soia). Da, şi tocmai fiindcă sînt departe, în afara cuştii, pot să văd mai bine, fără patimă, ce se întîmplă înauntru. Tocmai fiindcă sînt departe nu pot fi victima obişnuinţei şi a acceptării. Depărtarea e un avantaj pentru observator şi o tortură pentru cel care aşteaptă.

Despre multe din cele de mai sus am scris, iar despre altele ar fi trebuit să scriu într-o bună zi. Nu o voi mai face – în orice caz, nu aici. Strigatul în deşert este o ocupaţie căreia poţi să i te dedai o vreme, dar care, la un moment dat, ajunge să-ţi producă o mistuitoare senzaţie de inutilitate. Acelaşi lucru se poate spune şi despre obstinaţia de a crede în ceva care în mod evident e imposibil. Fiindcă nu mai pot să sper şi să aştept degeaba, am hotărît să nu mai adaug nici o pagină celor care s-au adunat aici.

http://portocala.wordpress.com

Cititorilor care mi-au făcut bucuria de a mă vizita în acest spaţiu imaterial le spun rămas bun!

 

Radu PORTOCALĂ*

http://portocala.wordpress.com

4 martie 2011

Paris

———————————————————-

* Radu PORTOCALĂ: Născut în 1951, în Romania, din tată român şi mamă grecoaică, nepot al ministrului de Interne liberal cu acelaşi nume din perioada 1937-1939. Opozant al regimului Ceauşescu, Radu Portocală a fost inculpat pentru înaltă trădare contra orânduirii socialiste în anul 1977. Exilat în Grecia, în 1982, Radu Portocală a plecat în Franta, unde trăieşte şi în prezent. După ce a obţinut diploma Institutului de Studii şi Relaţii Internaţionale de la Paris, Portocală a scris numeroase cărţi şi a fost corespondentul in Franţa al serviciului român al postului Vocea Americii, colaborând şi la Radio France International, dar şi la postul Antenne 2. (http://www.ziua.ro)

 

Popularity: 2% [?]

Trecerea nesimțită în uitare

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Nesimțită ori nesimțitoare – rămâne să hotărască cititorul.

De-a lungul veciilor românești, vremelnice Puteri (cum altfel?) au fost consecvente în atitudinea față de cultură și marile ei personalități; în felul următor: de la Miron Costin încoace, astfel de oameni au fost decapitați, exilați, uciși în fel și chip, deportați, supuși unor sadice scenarii de exterminare. O clipă! Nu mi-e aici intenția de a intra în exemple, detalii. Pentru că vreau să ajung la ceea ce, în anii aceștia, instanțe comunisto-oculte au început să procedeze mai subtil: trecerea deliberată în uitare.

De ce nu e timp pentru personalități de genul Constantin Brâncuși sau Marin Sorescu? Vai, dar câte explicații nu sunt?! Atenția „organelor” (abilitate – cuvânt atât de des chinuit de marioneta Boc), a mass-media e reținută obsedant de probleme majore: scandalul cu cei 25% furați de stat din salariile bugetarilor, grevele de tot felul, corupția ajunsă până și pe chelia șefului statului, exodul tineretului în alte lumi, foametea, care nu iartă, primarul, care face masturbație cu fotografia unei blonde din guvern, șpaga din vămi, genocidul populației prin desființarea a zeci de spitale, alegerile din partide, țigăneala, la nivel național, a țiganilor șa.șa.

Cum să mai dai importanță unor morți de genul uriașului sculptor mondial Constantin Brâncuși sau Marin Sorescu, cel mai mare dramaturg din literatura română postbelică?! Ce profit de imagine sau cont bancar pot aduce ei? Hait!

Cel mai modern sculptor al secolului XX s-a născut în februarie acum 135 de ani, într-un sat oltenesc, iar după ce se stabilește, în 1904, la Paris, treptat-treptat, uimește, prin lucrările sale, întregul mapamond artistic. Mai puțin la el în țară. Totuși, o conjunctură de toate felurile ale vremii face posibilă construirea magnificului complex de la Târgu Jiu. Spre sfârșitul vieții sale – sfârșit pe care îl presimțea -, a dorit să lase patrimoniului românesc o mare parte din sculpturile sale, inclusiv celebrul său atelier. Oferta i-a fost refuzată de către analfabetul regim comunist al anilor 50. S-a stins din viață în 1957, departe de patrie. Când, cu un an înainte, un miliardar american a dorit că cumpere ansamblul de la Târgu Jiu, oferind, în schimb, asfaltarea tuturor drumurilor din România, troglodiții din guvernul de la București abia așa au priceput că acest Brâncuși nu e un oarecare și au refuzat afacerea. Au pus la cale chiar o cârpeală: la Muzeul de artă din Craiova se inaugura (1956) primul grupaj al operelor brâncușiene, iar în decembrie al aceluiași an se deschidea prima expoziție personală Brâncuși, din Europa, la Muzeul de artă din București. Apoi a început campania de recuperare (din temeliile unor case) a clepsidrelor (șterpelite), care flanchează aleea de la ”Masa tăcerii” la „Poarta sărutului”. Mde!

Astăzi, oltenii se căsătoresc la „Poarta sărutului” sau sparg lubenițe pe „Masa tăcerii”. (Vorba aceea: am văzut cu proprii mei ochi). Nu m-aș mira să-l văd pe președintele țării cu un pahar de șpriț în mână, rezemat de „Coloana infinitului”.

Alt oltean scump mie: Marin Sorescu. Ee!… Născut și el în februarie, dar în 1936. Și ce dacă se împlinesc 75 de ani de atunci? S-a stins din viață acum 15 ani, să-i fie de bine! Noi avem acum blondele noastre, piticii noștri, robertele noastre, mondialii noștri. Ce atâtea mofturi cu comemorările?! Trecutul să fie așezat în vitrină! Și nici nu-i musai să te uiți la el. Contează prezentul portocaliu, tovarăși domni!

Volumele sale de poezie, de teatru, eseistică, proză, critică literară, implicarea majoră în revuistica literară a vremii, tonul ironic, istețimea ludică a soluțiilor  compoziționale, din creațiile sale, ineditul lor ș.a.ș.a. l-au ridicat la o cotă valorică în cultura postbelică românească pe care doar Nichita Stănescu a atins-o. Și?… Acum, la împlinirea a 75 de ani de la nașterea lui, Ministerul Culturii stă cu degetul în cucuruz, Uniunea Scriitorilor din România, la fel, doar în Aula Academiei Române s-a organizat o sesiune comemorativă, în cadrul căreia fostul președinte al Academiei, Eugen Simion, a remarcat cu franchețe: „Am observat că nimeni nu se mai gândește la Marin Sorescu.” Îmi pare potrivit, ca replică dramatică, titlul unei cărți  dedicată de el copiilor: „Unde fugim de-acasă”.

Mde! Se confirmă încă o dată că în spațiul nostru mioritic posteritatea este idioată, iar ideea de veșnicie –  o bagatelă.

Popularity: 3% [?]

                                                  

 

 

• MĂRŢIŞORUL FEMEII MODERNE

  Ţi-aş prinde azi un mărţişor
  De sânul tău cel rotunjor,
  Dar dac-avem vreun ghinion
  Şi ţi se sparge-un silicon?

 

• MĂRŢIŞORUL CA SIMBOL

  Simbolul care vrei-nu vrei
  Îţi spune lucrurile-n faţă:
  Fidelitatea -la femei-
  Atârnă de un fir de aţă.

 

• MĂRŢIŞORUL CA MOTIV

  Cadoul cu tendinţă clară
  Pe care-un lup cu părul sur
  Îl dă la câte-o domnişoară
  Să-i meargă agăţatul… şnur.

 

• MĂRŢIŞOR, UNEIA CAM TRECUTE

  -Să-mi prinzi, iubite-un mărţişor,
  Sub sânul meu cel rotunjor!…
  Apoi oftând, ca din rărunchi:
  -Ah, mi l-ai prins de un genunchi!

 

• MĂRŢIŞORUL

  Două fire împletite
  Prinse-n haina găurită
  Spun aşa, pe ocolite,
  Că femeia-i cam sucită.

 

• MĂRȚIȘORUL PROFESORULUI

  Pe sărmanul profesòr,
  O studentă cu virtute,
  L-a făcut c-un mărțișor
  De trei chile patru sute.

Popularity: 3% [?]

Autor: Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Îl parafrazez fără spirit de contrazicere pe poetul dispărut Adrian Păunescu şi mă încumet să deschid în proză subiectul pe care Domnia Sa l-a tratat cu sensibilitate lirică în versurile „Antiprimăverii“. Nu de alta, dar nu-i de ici colo să te apropii, chiar şi în paşi măsuraţi, de teritoriul operelor consacrate. Fiţi fără grijă, voi căuta să nu ştirbesc cu nimic nici forma, nici fondul anotimpului care reuşeşte paradoxalul şpagat între depresie şi veselie exuberantă. Pentru că, de bună seamă, anul acesta va semăna cu predecesorii, provocându-ne migrene şi depresii pentru început, dar şi inexplicabile explozii de entuziam, la întâlnirea cu miracolul renaşterii naturii.

Staţi puţin, care renaştere? O fi ea pe acolo, pe unde ninge şi viscoleşte, prin Munţii Carpaţi, la temperaturi sub zero grade, pe la Madrid sau prin Extremadura, dar nu la noi, pe litoralul Mediteranei. Aici, când nu e vară, e primăvară. În rest nimic, decât poate niţel de toamnă, ca să culegem strugurii şi portocalele.

Atâta iarnă e în noi: zero, absolut. Suntem fericiţii Europei, cei care au parte de clima cea mai blândă de pe întregul continent. O spun meteorologii, dar şi coloniile de flamingo, care s-au săturat să facă naveta şi, nici una nici două, s-au stabilit definitiv prin lagunele Costei Blanca. De-mi vine-a zice, vorba poetului: „că martie se poate duce, cu toţi cocorii înapoi”. La fel, o spun şi rezidenţii străini de prin nordul Europei, sau românii veniţi să agonisească ceva bănuţi, care mereu amână să se mai întoarcă acasă. Da, cam atâta iarnă e pe la noi – foarte puţin – cât să bage de seamă unele plante că s-a scurtat ziua-lumină şi să-şi deschidă generos inflorescenţele taman de Crăciun. La Marea Mediterană, mereu înfloreşte ceva, nu sunt discontinuităţi. La nevoie mijeşte măcar câte un zâmbet de om fericit, bucuros să se poată îmbăia zilnic în lumina solară, distribuită gratuit, uniform, fără discriminări.

Ce-i drept, nu-i pentru oricine beţia asta de bună dispoziţie nepăsătoare. „Ce dacă vine primăvara?” par să se întrebe unii, nu fără motiv. Am experimentat adesea cu îngrijorare reacţii violente din partea unor musafiri. Administrată în supradoză, minunata „stare de primăvară” poate provoca alergii. Pentru un tânăr de la oraş, obişnuit cu aglomeraţia şi cu asaltul cotidian, un colţişor de natură ancorată în propria ei nemişcare rezultă ca o insultă perisflant “înflorită”. Trebuie să fi trecut prin stresul unor decenii de viaţă de manager de concern internaţional, să fii un fost profesor surmenat sau un comisar pensionat, ca să poţi gusta fără mustrări de conştiinţă deliciile unei lumi fără suişuri şi coborâşuri, fără ierni cu viscole, dar şi fără ghiocei?

Unii spun că, pe timp de iarnă, staţiunile litoralului spaniol se transformă în nici mai mult, nici mai puţin decât „centrul geriatric al Europei”. Nu-i de glumă, când „un bătrân şi o bătrână/ trec ţinându-se de mână” aproape peste tot, pe falezele asfaltate ale plajelor fără sfârşit. Ce e rău în asta? Nu le-am dori în taină şi părinţilor noştri, rămaşi statornici la vatră, îmbătrânind departe de noi, o senectute la fel de serenă şi paşnică? Ba bine că nu, dar, din păcate, “copacii” noştri de acasă nu se lasă dezrădăcinaţi aşa uşor. Preferă statornicia iernii româneşti, chiar dacă viaţa ne confruntă cu situaţia absurdă a emigrării personalului calificat, care s-ar putea îngriji de ei la faţa locului. Cu alte cuvinte, dacă vrei ca să le dai o româncuţă de ajutor, trebuie să-ţi muţi părinţii în Germania sau în Spania.

Pe ei nu-i pot „dezrădăcina”, dar am încercat să plantez ghiocei şi lăcrămioare în Spania. Nu s-au prins. Nici mărarul nu creşte, chiar dacă i-am adus cernoziom de acasă. Trandafirii se usucă sub soarele hispanic, cel util doar plantelor cu denumiri exotice, ca palmierii, bougainvillea sau jacaranda. Lămâi ca noi n-are nimeni, în tot cartierul!

Am devenit şi noi exotici, adaptându-ne. Se minunează familia care ne vizitează din când în când, de câtă linişte e-n jur. Prietenii se întreabă la modul serios dacă nu cumva au murit deja. Nu tu clopote, nici cocoşi sau maşini, motorete, trenuri sau muzică de prin vecini.

Tot zâmbindu-ne unii altora am ajuns să părem suspecţi. O doamnă de la Bucureşti mi-a mărturisit că preferă să păstreze o mină serioasă, ca să nu creadă trecătorii că vrea ceva de la ei. Are ceva nefiresc lipsa noastră de grabă, felul nonşalant în care ne risipim în gesturi largi. Fără îndoială, orice om cu scaun la cap ne suspectează de curiozitate perversă, de cine ştie ce interese ascunse. Nu poţi fi amabil doar aşa, de-amorul artei. Decât poate dacă n-ai imaginaţie şi nu ştii cum să-ţi ocupi timpul. Sau nu?

Revin la primăvara păunesciană şi constat că nu e uşor s-o întâmpin mai optimist decât poetul, chiar dacă premizele de aici sunt infinit mai bune. În fond, ce ne putem dori mai mult decât să lepădăm zgribuleala şi să schimbăm straiele cu mâneci lungi pe tricouri mai subţirele, să auzim din nou gălăgia plăcută a vacanţelor, să dăm fuga la plajă, cu o carte în mână, să înceteze ştirile despre nămeţii ucigaşi din America sau despre potopul australian? E tristă primăvara care începe cu moarte de om în nordul Africii, dar nu e oare acesta un semn că acolo încep să îmbobocească ghioceii unui anotimp mai bun? Vorba scriitorului Wilhelm Busch: „sunt pesimist cu prezentul, dar optimist cu viitorul”.

Nu mă lasă inima să nu mă bucur de venirea primăverii. Iar dacă nici anul acesta nu va şti nimeni pe aici ce înseamnă să porţi un mărţişor în piept, îmi voi aminti de inelul pe care l-am găsit pe trotuar într-o zi de 1Martie, dintr-o primăvară trecută. Cu piatra în formă de inimioară, incredibil de mic la prima vedere, părea o glumă de inel pentru copii. Spre surpriza mea, mi s-a potrivit pe deget ca turnat, mai abitir decât pantoful cenuşăresii. Ulterior, un giuvaergiu mi-a confirmat că e din aur…

Vedeţi Dumneavoastră, primăvara are intenţii bune cu noi. De ce să o dezamăgim, întâmpinând-o cu neîncredere? Atât noi, cât şi ea, ne merităm din plin soarele.

Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG

Benissa, Spania

4 febuarie 2011

Popularity: 2% [?]