Ioan NICOARĂ
Sâmbătă, 15 ianuarie 2011
Între toate evenimentele să nu-l uităm pe Eminescu nostru. S-a născut într-o zi ca astăzi şi va trăi atâta timp cât o să avem un popor!
Aşadar, de dimineaţă de pe la opt am pornit la drum prin cartierul Scottsdale din estul Phoenix-ului, de unde am luat-o pe şoseaua 87 NorthEast, trecând prin rezervaţia indiană Fort McDowell, unde avem şi noi arizonienii cazinoul nostru. Nu ne-am oprit la jocurile de noroc. De fapt, eu le-aş numi pe acestea „jocuri de… nenoroc” căci mulţi işi pierd pe-aici şi bruma de avere… pe care o au!
Şoseaua naţională 87 străbate deşertul, în prima parte presărat cu cactuşi indeosebi saguaro, apoi pe măsură ce ia altitudine, cactuşii dispar lasând loc tufişurilor şi munţilor de stâncă cu forme ciudate. Apropiindu-ne de Payson, vegetaţia devine tot mai persistentă transformându-se în pădure de conifere. Trecem prin orăşel fără să ne oprim, apoi prin Tonto National Forest şi la vreo câteva mile spre nord ne ramificăm luând-o spre dreapta şi coborând în pantă până la parcul „statal” Natural Bridge. Plătim 25 de dolari intrarea. Constat că cu ani în urmă clădirea de la intrare era întreţinută mult mai bine. Acest pod natural se zice că este cel mai mare din lume având înălţimea de 183 de picioare iar lungimea tunelului de 400… Tot picioare, desigur! Un picior este egal cu aproximativ 30 de centimetri (30.48 cm – n.n.). Pe la 1877, David Gavan, un căutător de aur, urmărit de indienii apaşi, s-a ascuns într-o grotă de sub pod, unde a stat 3 zile, scăpând cu viaţă. Podul de fapt e o luncă – de mărimea unui teren de fotbal – care uneşte cei doi versanţi printre care străbate East Rio Verde. La un anumit punct, de pe pod se poate vedea printr-o gaură prăpastia ce se deschide dedesubt. Aici, coaja stâncii pe care calci are doar o jumătare de metru grosime Pe versantul din dreapta coboara o cărare în serpentine pâna la buza văii. Pe versantul din stânga accesul a fost interzis datorită prăpastiei prea abrupte. În zonă trăiesc lupi, urşi, viezuri şi leul de munte, adică puma. Deasemeni sunt mulţi şerpi. Cu ani în urmă am văzut tot în această zonă un miriapod enorm având grosimea degetului mare de la mână şi o lungime de peste douăzeci de centimetri.
Pornim din nou la drum şi ne continuăm drumul pe podişul împădurit luând-o spre nord-vest, spre localitatea Strawberry, situată în Ţinutul Gila din Arizona. Aici ne opream altădată să mâncăm nişte delicioase plăcinte cu căpşuni, că deh… de aceea îi zice locului în traducere „Căpşună”. Pe vremea prohibiţiei a fost descoperită în orăşel o mare distilerie clandestină de whiskey. Au fost arestate trei persoane şi distruse peste 700 de galoane de „apă de foc”, in valoare de peste douăzeci de mii de dolari. Tot aici se mai poate vizita şi clădirea celei mai vechi şcoli rămase în picioare din statul Arizona, datând din 1884.
Ne grăbim pentru a ne înscrie în programul nostru şi la ieşirea de pe platoul înalt – de pe care avem o vedere panoramică spre Cape Verde -, înainte de a ne uni cu autostrada 17North ne abatem puţin spre dreapta pentru a vedea „Castelul Montezuma”. Se zice că prin aceste locuri îşi găsiseră refugiu mulţi indieni care s-au ascuns în cavităţile săpate pe pereţii verticali şi închise cu zidărie. Accesul se făcea pe scări de lemn adăugate cu sfori de yukka. În timpul verii sute de rândunici cuibăresc aici. În urmă cu ani se mai puteau observa şi multe roiuri de albine care îşi construiau fagurii prin găurile din stâncă. Oficialităţile parcului le-au exterminat ca să nu înţepe vizitatorii. Se face aici mare caz de periculozitatea înţepăturii albinei… când de fapt aceasta nu atacă pe nimeni dacă este lăsată în pace! Tot aici mai făceau parte din peisaj şi o mulţime de veveriţe ce îţi mâcau nuci din palmă, dar posibil că în această perioadă ori hibernau, ori au plecat şi ele urmând calea albinelor… Doar şerpii cu clopoţei nu au fost stârpiţi din moment ce poţi vedea frecvent tăbliţe avertizoare pe care scrie „Stay on Trail!” (Stai pe cărare!) cu… un şarpe desenat pe ele. Cu ani în urmă însoţisem aici un grup de cubanezi şi cum mergeam printre arţarii bătrâni pentru a vedea ascunzişurile indienilor de pe malul Rio Verde, era să călcăm pe un şarpe care traversa tacticos cărarea. Nu departe de aceste locuri ne oprim să admirăm un alt loc pe care îl ştiam, numit „Fântâna lui Montezuma” care de fapt este un lac rotund, parcă tras cu compasul cu un diametru de vreo 200 de metri si cu o adâncime considerabilă. Din fundul lacului iese un izvor puternic – lucru destul de rar întâlnit în deşert – care apoi tot subteran trece şi se deversează în Rio Verde. Mijlocul lacului e limpede, iar marginile sunt acoperite cu alge printre care înoată cârduri de raţe sălbatice şi plutesc broaşte ţestoase.
Părăsim aceste locuri frumoase şi traversând autostrada 17 ne îndreptăm spre vest, spre Sedona, un orăşel exclusiv turistic, aşezat între forme ciudate de relief stâncos având culori deosebite. Acest loc este cu siguranţă unic în lume. Nu mai stau să-l descriu deoarece sunt convins că l-aţi văzut deseori în filmele western! Fiindcă ne mai rămăseseră câteva ore până se lăsa întunericul am dat o raită prin urbe colindând prin magazinele de suveniruri. Peste noapte am tras la resortul „Junipine” situat în amonte pe valea Sedonei într-o adâncitură împădurită. Am dormit bine, dar am visat cu indieni, căutatori de aur şi pelicule hollywoodiene.
Duminică, 16 ianuarie 2011
Abia reuşim să plecăm pe la zece dimineaţa la drum. Odihniţi şi bine-dispuşi ne lăsăm ghidaţi de serpentinele drumului prin podişul împâdurit. Trecem în viteză prin marele oraş Flagstaff şi o luăm spre Marele Canion, până la care mai avem aproximativ o sută de mile şi unde ajungem pe la amiază. Folosesc cardul meu de „senior citizen” care îmi oferă oportunitatea de a vizita gratuit acest obiectiv turistic! Ehe, apreciez respectul şi grija americanilor pentru cei în vârstă! Cam răcoare pe aici…! Pete de zăpadă mai stăruie prin locurile umbroase. Vizităm mai multe puncte cu vedere panoramică. Admirăm marele hău şi relieful geografic al locurilor. Prânzim la un restaurant şi ne continuăm periplu. Peste tot dăm de japonezi veniţi cu autocarele pentru a vedea frumuseţile şi ciudăţeniile Americii. Fiecare unghi este imortalizat de memoria aparatelor de filmat şi de fotografiat al căror ţăcănit sparge liniştea de templu a peisajului. Îmi caut de lucru şi dau bucăţi de pâine unor corbi prietenoşi. Ajungem la un loc de unde de obicei se coboară organizat cu catâri pe cărarea care duce la Rio Colorado. În această perioadă de sezon este interzisă coborârea din cauza gheţuşului depus care face drumul inpracticabil. Cărarea este destul de îngustă şi săpată uneori prin stânca peretelui vertical. Notez în treacăt că Marele Canion al fluviului Colorado se întinde pe 446 de kilometri având o lăţime de până la 29 de kilometri. În ultimii patru sute de ani au locuit prin împrejurimi mai multe triburi de indieni. Acum mai dăinuie prin zonă doar vreo trei sute de membri ai tribului Havasupai despre care se zice că ar popula aceste locuri de mai bine de opt sute de ani. În 1540 un grup de exploratori spanioli conduşi de Garcia López de Cárdenas, au fost primii europeni care au ajuns pe aceste meleaguri. Aceştia aparţineau de expediţia lui Francisco Vásquez de Coronado. Cum în timpul acela nu se ştia că Pământul este rotund, exploratorul spaniol văzând hăul canionului a notat: „Am ajuns la capătul Pământului!”… cu toate că în zilele însorite se vede bine malul celălalt. Marele canion este socotit una din cele şapte minuni naturale ale lumii. Prăpăstii sub prăpăstii se deschid privirii. Din anumite locuri se poate vedea apa râului, care este mereu tulbure având o culoare roşiatică… fenomen care îi dă şi denumirea de „colorado”, adică Râul Colorat sau Râul Roşu… Apa involburată lucrează zi şi noapte la adâncirea canionului. Precum în România, Mureşul şi Oltul izvorăsc de foarte aproape, dar mai apoi o iau în direcţii diferite, tot la fel, Rio Grande şi Rio Colorado. îşi trag obârşia din Munţii San Juan, aflaţi în statul Colorado. Distanţa dintre cele două izvoare este doar de şapte mile. Rio Grande o ia spre sud-est şi se varsă în Golful Mexic, iar Rio Colorado spre sud-vest, unde parcurge 2330 de kilometri şi dă de băut la şapte state americane şi la două mexicane, terminându-se din cauza sistemelor de irigaţii şi a evaporării într-o deltă firavă, făra prea mare debit, situată în Golful Californiei. Chiar şi Finix-ul, aflat la o distanţă de 250 de mile se alimentează cu apă din acest fluviu. Eu scriu „Finix”, în loc de Phoenix, deoarece mulţi localnici îl scriu aşa cum se pronunţă şi pentru că mie îmi plac lucrurile simplificate!
Pe drumul de reîntoarcere de la canion am trecut iar prin Fagstaff, pe la poalele muntelui San Francisco – acesta neavând nicio legătură cu metropola din nordul Californiei! Drumul a devenit aglomerat deoarece fiind sfârşit de weekend mulţi orăşeni se întorceau spre casă după ce stătuseră două zile la Snowball la schiat. Ajungem seara acasă la Finix, morţi de oboseală, dar cu tolba plină de imagini frumoase! Mâine dimineaţă o luăm din nou din loc, dar mai pe aproape… Excursie de-o zi!
Marţi, 18 ianuarie 2011
Ieri am fost în vizită la complexul hotelier „The Phoenician”. De aici m-am pensionat în 2003, după vreo şase ani, lucrând ca gate attendant (portar).E un resort de cinci stele. Am ţinut să vadă şi cumnata Mariana care ne este oaspete, cum arată un „resort hotelier american” pentru cei cu punga plină. Dacă nu-l vezi, nu ţi-l poţi imagina. Între minunăţiile de aici e şi o grădină cu peste 350 specii de cactuşi. Piscinele le-am văzut doar de sus de pe terasă. Nepoată Corina a condus maşina.
Azi e zi de repaus, ne încărcăm bateriile pentru marea aventură care va începe mâine!
Miercuri, 19 ianuarie
N-am mai pus mâna pe volan de vre-o zece luni. Am emoţii. Pornesc la drum lung… cu o maşină închiriată. Sper să mă descurc şi şă mă ţină sănătatea! Aşadar pe la orele şapte o luăm spre vest, pe Dunlap Ave, până la Grand, care vine din central Finix-ului şi se duce în diagonal înspre nord-vest, transformându-se în şoseaua 93 ce duce la Las Vegas. Decum ieşim din oraş, începe deşertul, presărat cu cactuşi. Trecem prin Wickenburg, un orăşel la şaizeci de mile de capitală. Acesta poartă numele primului om stabilit aici, căutătorul de aur Henry Wickenburg, care pe la mijlocul secolului al IX-lea a descoperit în zonă un important zăcământ aurifer, de fapt faimoasa „Vulture Mine”… cu o valoare de peste 30 de milioane de dolari! Pe aproape era un alt punct de atracţie, destul de sinistru… copacul de care erau legaţi apoi spânzuraţi, răufăcătorii în trecut… dar nu am mai oprit, deorece încă se simţea ceva sumbru în aer, şi apoi tempus fugit… iar pe noi ne aşteapta o călătorie lungă.
În plin deşert spre Kingman, este o ramificaţie spre o mică localitate numită Bagdad. De la o vreme cactuşii Saguaro, dispar, lăsând locul altora numiţi Josua Tree, de formă diferită dar tot mari şi cu multe ramuri de la rădăcină. Înainte de Kingman ne unificam cu autostrada 40 ce vine de la Atlantic şi se duce la Pacific. Aici în Kingman avea un român restaurant, la care opream de fiecare data când eram în trecere. De aici coborâm oarecum înspre sud şi la Yucca oprim pentru a lua benzină şi o cafea.
Urmăm pe 40 West, trecem Rio Colorado pe la Needles. Până la Barstow, plin deşert. Aici sunt mai multe intersecţii de şosele, dar Mariana care e cu harta se orientează bine şi mă dirijează. Sunt mulţi ani da când n-am mai trecut pe aici. Din Barstow continuăm tot prin deşert, spre orăşelul Mojave. De fapt acesta a dat şi numele deşertului. Trecem prin sudul parcului naţional Death Valley, ce se întinde până la limită cu Nevada. Ramurile cactuşilor întoarse în sus, parcă imploră ploaia. Dar această nu vine doar de câteva ori pe an, ori poate nici atâta. Trecem şi de Mojave,de unde o luăm spre nord-vest spre Bakersfield, tot pe drumul 58 pe care venim de la Barstow.
Bakersfield, ori Câmpul Brutarilor, e un oraş mai mare. De aici o luăm pe 99 North, care duce la Fresno, apoi Sacramento, dar nu după mult ne ramificam pe 46 West spre autostrada 5 pe care o luăm înspre nord. S-a înnoptat şi aici sensurile fiind divizate, nu mă mai deranjează farurile TIR-urilor ce vin din sens invers. La Katleman, decidem să să ne oprim peste noapte. Găsim un hotel, cu numele de „Best Western”, cu preţ cam pipărat, adica 50 de dolari de persoană. Anunţăm telefonic amicii din San Leandro, la care eram aşteptaţi în vizită, că facem escală şi că vom sosi doar a doua zi.
Intrăm într-un restaurant mexican şi comandăm câte-o ciorbă de fasole cu carne de vită. Ni se aduce ciorbă dar n-o putem mânca. Bucătarul o fi fost îndrăgostit şi a pus prea multă sare în mâncare. Mâncăm însă bucată de malai ce a venit cu ciorbă. La „reclamaţia noastră” ospătara nu ne taxează cu nimic la nota de plată.
Joi 20 ianuarie
După o odihnă bună, plecăm din nou la drum. Pe aici nu prea sunt localităţi. Trecem pe lângă mari ferme de vaci, împrejmuite de garduri. Animalele frământă pământul îngrămădite unele într-altele. Mă întreb… oare acestea or fi văzut vre-un fir de iarbă în viaţă lor!? Cineva din Chicago îmi spunea odată, că până şi balegarul acestora este toxic şi dăunează agriculturii.
In fine, trecem de Los Banos. De o bună bucată de vreme ne însoţesc pe de lături nesfârşite livezi de citrice, de nuci, migdali, piersici, caişi şi viţă de vie. Toţi pomii sunt traşi la linie şi tăiaţi uniform, iar pe dedesubt nici un fir de iarbă, doar arătură. În fiecare livadă se văd mari rezervoare pentru îngrăşăminte chimice. Portocalele pe alocuri sunt deja culese. O livadă de portocali încărcată cu fructe, e albită de chimicalele pulverizate de parcă a nins pe frunze şi pe fructe.
Sosim la intersecţia cu 580 şi o luăm la stânga. Pe la amiază sosim cu bine la casă amicului meu Iacob Nicoară, în San Leandro. Sunt cu o luna mai tânăr decât el şi am crescut împreună, casă lângă casă, în Nicoreştii Sohodolului de Alba. Am fost împreună de prin clasă întâi până prin a noua, la Cluj-Napoca, la arte plastice. Atât el cât şi soţia sa Asineta sunt de o ospitalitate tipic românească.
După amiază, voind să mergem la San Francisco, ni se oferă o ocazie de transport graţie lituaniencei Jolita, o cunoştinţă de-a gazdelor, care oricum mergea la serviciu acolo. În scurtul ei timp disponibil, ne-a dus pe străzile oraşului, acelea unde urci şi cobori ca de pe acoperiş. Ne-a dus şi pe faimoasa „Crocodile Street”, o străduţă ce coboară în serpentine permanente. Am înţeles, de ce aici, multor maşini li se rup frânele! Jolita ne-a lăsat la „Marina”, adică portul de iahturi. De aici am pornit pe jos să vedem fabrica de ciocolată Girardelli, unde poţi admira maşinăriile frământând pasta de ciocolată. Ne-am continuat drumul spre Golden Bridge şi l-am admirat de aproape. În golf tocmai intrase un vapor chinezesc „China shipping Co”, încărcat cu containere de tren, care pentru scurt timp ne-a închis vederea spre „stânca” Alcatrazului. Acum nu mai e închisoare pe insulă. Doar zidurile sumbre mai amintesc de faimosul loc de detenţie al lui Al Capone. Pe strada paralelă cu malul golfului, cântăreţi, cerşetori şi scamatori de tot felul. Unii negrii vopsiţi metalic, pozează în statui! Nu ştiu cum pot sta atâta fără să mişte. fără să clipească măcar. Unul din aceştia s-a prins în vorbă cu noi şi ne-a întrebat de unde suntem. Când i-am spus că din România a zis: „Hei, ce mai faci?”. Ciudată statuie vie, de culoare negru-metalic, cu accent oltenesc!
Mergând noi aşa la întâmplare, am ajuns la locul de refugiu al focilor. Unele pleacă, altele vin că aici nu le mai urmăresc rechinii. Fac gălagie mare şi se împing în apă unele pe altele de pe pontoanele puse anume pentru ele. Pe toate străzile e plin de prăvălioare cu suveniruri, bijuterii şi te miri ce! Formaţii de instrumentişti ori muzicanţi solitari deosebit de talentaţi. Mai apoi am ajuns la staţia BART adică mai pe înţeles o abreviere a Bay Area Rapid Transit. De aici se poate lua metroul care trece pe sub Golful San Francisco spre Oakland, aflat la sud. Sistemul BART operează cinci linii de cale ferată în lungime de 167 de kilometri, asigurând transportul rapid a peste 350 de mii de călători pe zi! Lângă intrarea de la staţie ne aşteaptă Jolita să ne ia acasă. Pe trotuar notez doi inşi dormind acoperiţi cu o pătură…
Vineri, 21 ianuarie
Împreună cu gazdele, pe la orele zece dimineaţa am pornit din nou la drum, urmând autostrada 580 North. După ce trecem podul San Rafael, intrăm pe 99 North, unde după trei ore şoseaua noastră se unifică cu şoseaua Number One care merge chiar pe coasta Pacificului, de-alungul statului California. Acolo ne-am aventurat pe la „The Big Tree”. Voiam să trecem cu maşina prin copac şi… am trecut! Copacul prin care este tăiat tunelul e verde. Trăieşte! Are o înălţimea de 315 picioare, iar diametrul de 21 de picioare. Mă zăpăcesc ăştia cu picioarele lor! Îmi amintesc că prin 1981, nou-sosit în Statele Unite, am fost chemat la un oficiu spre a mi se face „Identification card”. O funcţionară m-a întrebat:
- How tall are you? adică ce înălţime am… Dându-şi seama că nu înţeleg întrebarea a încercat să mi-o pună altfel…
- How many feet do you have? (Câte picioare ai?)
- What a question, I have two feet like everybody else! (Ce întrebare, am două picioare ca toată lumea!).
Văzând nu are cu cine se înţelege m-a pus lângă un perete şi m-a măsurat cu o ruletă. Apoi a trecut în acte „Şase picioare, virgulă unu”. I-auzi, virgulă unu! Nu înţelegeam nimic… Celelalte doamne din birou se prăpădeau de râs!
Dar revenind la copacii uriaşi, menţionez că mai sunt mulţi prin aceea zonă. În tulpina unuia se află un mic magazin de suveniruri, iar copacul e tot verde. Sequoia gigantea, cei mai inalţi arbori din lume!
Mâncaserăm bine de dimineaţă şi în drum spre casă, Iacob, care a condus toată ziua, n-a mai oprit pe la niciun restaurant. Eram morţi de foame! Făcându-i cu ochiul lui Iacob, le-am spus tuturor celor prezenţi că în curând vom avea parte de cel mai bun restaurant… şi aşa a fost. În scurt timp am ajuns acasă (la Iacob, bineînţeles!) unde ne aşteptau o mulţime de bunătăţi rămase din ajun… După o zi de drum cum să nu mănânci cu poftă de lup!?
Sâmbătă, 22 ianuarie
O mare parte din zi am petrecut-o la San Leandro. Doamnele au fost la „shopping”, adică la cumpărături, la care eu sunt cam alergic. Târziu după amiază, Iacob ne-a dus la Patterson, o localitate la 60 mile depărtare, unde are el stupii. Deţine acolo o proprietate, o minunată gradină, pe care a plantat şi altoit mulţi pomi fructiferi. Paradisul albinelor! Interesant că aici, în nordul Californiei, se întâlnesc pomi atât din zona tropicală cât şi din cea temperată. Meri, portocali, peri, piersici, măslini, cireşi, smochini, nuci, curmali, pruni, viţă de vie… peste tot.
Duminică 23 ianuarie
La insistenţele gazdelor, am decis să mai rămânem o zi! De data asta Iacob ne-a dus înspre sud. Prima oprire am făcut-o la Nail, unde am făcut fotografii cu statuia lui Charlie Chaplin. Statuia e din plastic şi se pune numai ziua în stradă. Aici a avut marele comic primul studio cinematografic. De aici ne-a dus la San Jose să vedem fosta casă a amicului Iacob Nicoară! Cred că îl apucase nostalgia si doru’ de ea! O casă pe care şi-au construit-o aproape singur. Un frumos edificiu cu demisol, parter şi etaj, făcut cu multă tragere de inimă. O adevărată vilă.
Din San Jose, am rulat mai la sud, la Gilroy. Localitatea e considerată „capitala mondială a usturoiului”. Aici creşte renumitul „elefant garlic” (usturoiul elefant) Am intrat într-un gigant „fruit and vegetables market”, adică un „mare aprozar” mai pe înţelesul nostru al românilor, şi am cumpărat două pungi mari cu portocale delicioase şi bineînţeles o căciulie de usturoi uriaş… Apoi, urmând şoseaua 9 spre Santa Cruz am trecut prin nişte munţi împăduriţi. Acolo la o intersecţie cu câteva magazine şi un restaurant erau parcaţi sute de motociclişti îmbrăcaţi care mai de care mai fistichiu şi cu motociclete dintre cele mai diferite între picioare. Nu ştiu ce întâlnire or fi avut acolo… că noi am spălat repede putina din calea lor. De acolo am coborât în localitatea La Honda, apoi am ieşit la coastă Pacificului la San Gregorio, unde ne-am plimbat puţin, alături de valurile cam înspumate. Ceva mai sus lăsasem maşină la un parcaj imens. De la San Gregorio, am rulat spre nord, paralel cu litoralul, până la localitatea Halfmoon Bay, unde am părăsit litoralul, îndreptându-ne către est şi trecând golful San Francisco pe podul San Mateo, lung de 11,8 km. De acolo, pe autostradă 880 ne-am întors în San Leandro.
În toată zonă golfului traficul a fost supraaglomerat.
Luni 24 ianuarie
Ne luăm „la revedere”,de la bunele noastre gaze şi prieteni părăsind San Leandro la făcutul zilei. Conduc eu! O iau pe 580 până la autostradă 5 South, făcând cale-ntoarsă până la Barstow, de unde însă apucăm pe autostrada 15 care duce la Las Vegas. Am mai condus pe aici de vreo două ori cu mulţi ani în urmă.
Iacob mi-a scos pe imprimantă nişte hărţi luate de pe internet, ca sa ştim cum să ajungem în cartierul Henderson din sudul Vegas-ului. Sosim aici odată cu înserarea, la casa Valeriei, verişoara soţiei şi a cumnatei care ne însoţea. Eram aşteptaţi încă de ieri. Mi-e gândul acasă, în România. Acolo, se serbează în această zi Unirea Principatelor. Cânt în surdină melancolic „Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima…” Doamnele mă acompaniază: „…română!”.
Marţi 25 ianuarie
După un mic dejun… care de fapt a fost mare, Valeria ne duce să vedem oraşul-capitală al jocurilor de noroc. Intrăm într-un cazinou imens. Arhiplin… lume concentrată asupra unor maşini de jucat foarte monedofage… Toţi apăsau în neştire pe butoane, doar-doar or câştiga potul cel mare! Câte un zbârnâit strident pe ici-pe colo atrăgea atenţia că unul dintre muşterii a câştigat câţiva firfirei credit! Firifirei care până la urmă rămâneau tot acolo… pentru a rotunji averea cazinoului, spre disperararea jucătorului care rămânea cu buzele umflate… Ani şi Mariana au jucat doar de formă, iar eu nu prea mă împac cu butoanele… aşa că nu m-a lăsat inima să devin membru cotizant!
După câteva ore petrecute prin „oraşul averilor pierdute”, eu cu Ani o luăm spre Finix, cu mare dor de casa noastră de acolo. Făcusem o excursie minunata, văzusem prieteni dragi şi locuri inedite. Conduc vreo cinci ore non-stop până la Wickemburg. Simt că mă ia moleşeala la volan, şi foamea… Intrăm intr-un restaurant cu specific mexican numit „La cocina”. Ne umflă râsul când i-am citit denumirea. Bieţii românaşi, rău au ajuns prin America… Iau masa „la cocină”! Ehe, dar de ce prânz gustos am avut parte! Viva cocina mexicana, adica bucătăria mexicană! Cu burţile pline, veseli şi bine-dispuşi în scurt timp am ajuns la „căsuţa noastră” din capitala Arizonei, Phoenix cum se scrie şi Finix cu îi zic eu ca să mă critice lumea!
Ioan NICOARĂ
Phoenix, Arizona
Popularity: 4% [?]
George ROCA
