Urmașii Romei!

 

Autor: Ion Coja

Napoleon Săvescu & comp:

„Noi nu suntem urmașii Romei! Noi suntem urmașii lui Roesler!”

 

Am primit de curând o scrisoare de la o persoană la care țin în mod deosebit, pentru erudiția sa și pentru modul ingenios și perfect valabil, corect științific, în care a știut să pună această erudiție în serviciul intereselor autentic românești, de reconstituire a spiritualității străbune. Reproduc acea scrisoare cu grija de a menaja identitatea autorului, pentru a-l feri de agresivitatea unor falși tracizanți, străini de orice tangență cu normele dezbaterii de idei.

 

Stimate domnule Ion Coja,

am citit cu interes toate studiile pe care mi le-aţi trimis. Mi-au plăcut mai ales identificarea elementelor de substrat comune românei şi englezei şi, cu deosebire, demonstraţia de mare fineţe şi fără drept de apel că limba vorbită de mulţi dintre coloniştii romani era limba lor maternă.

(…)

 Între cineva care susţine că noi nu suntem urmaşii Romei şi Eminescu, cel care întreabă: „Voi sunteţi urmaşii Romei?”, răspunsul fiind că nu „nişte răi şi nişte fameni” sunt urmaşii Romei, ci noi, eu unul mă dau de partea lui Eminescu, a aceluia care i-a iubit pe daci ca nimeni altcineva, dar care nu putea nega (şi nu avea de ce să nege) un adevăr cum nu se poate mai evident, adevăr care, pe deasupra, nu e infamant, ci înnobilator.

Ni se cere să ne dezicem de romani, ca şi cum ar fi de ruşine să te tragi din stăpânii lumii, în schimb să recunoaştem că ne tragem din goţi. Între goţi şi geţi nu e nici o diferenţă, ni se spune, iar, pe de altă parte, că limba latină e de fapt limba dacă. Concluzia logică ar fi că geţii-goţi vorbeau latineşte. Numai că avem un monument literar, Biblia tradusă de Ulfila, din care se vede clar că limba goţilor era una germanică, fără nici o legătură nici cu daca, nici cu latina.

Că dacii vorbeau latina (de fapt daca; romanii îşi însuşiseră limba dacilor) e o aserţiune lipsită de orice temei. Singura „probă” adusă în sprijinul acestei absurdităţi e aceea că Traian a discutat cu delegaţii dacilor fără interpret. Traian a discutat cu dacii exact aşa cum Iuliu Cezar a discutat cu galii, cum Hadrian a discutat cu britanicii. Şi să nu-l plângem pe Traian că nu avea traducător. Avea o sumedenie. În armata lui existau cu siguranţă o mulţime de daci sud-dunăreni, încorporaţi în Imperiu cu un secol sau două în urmă, care vorbeau deci fluent ambele limbi, aşa cum, după ocuparea Daciei nord-dunărene, oştile romane erau pline de unităţi de daci, unităţile de elită de fapt, răspândite prin tot Imperiul, până în Britania.

Din păcate, piatra Columnei e mută şi nu ne poate reda discuţia dintre Traian şi solii daci, mărturie ce ar reduce definitiv la tăcere pe amatorii de fantasmagorii. Avem însă înregistrarea unui roman care a trăit mai mulţi ani şi a chiar murit aici, cea a lui Ovidiu, care nu oboseşte în a repeta, parcă prevăzând aberaţiile ce se vor flutura pe aici peste două mii de ani, că limbile dacă şi latină sunt total diferite.

Iată:

Nu mă pot înţelege la vorbă cu oamenii de aici.

 

Nu e nimeni pe aici căruia să-i recit poeziile mele;

nimeni care să asculte cu urechile lui vorbe latineşti.

 

Barbarii nu cunosc limba latină

iar limba greacă a fost învinsă de limba getică.

 

În această mulţime nu-i nimeni care întâmplător să ştie latineşte

şi care să poată rosti măcar câteva cuvinte (latineşti).

 

Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înţeles de nimeni;

când aud cuvinte latineşti geţii râd prosteşte…

 

Eu însumi am impresia că m-am dezvăţat de limba latină,

căci am învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică.

 

Ah! Mi-e ruşine: am scris o cărţulie în limba getică,

în care cuvintele barbare au fost aşezate după ritmul versurilor noastre.

 

Etc. etc…

Vă recomand, domnule Coja, să nu vă mai obosiţi încercând să-i convingeţi pe cei care susţin contrariul. Trimiteţi-i să-l contrazică pe Ovidiu.

Cei cu care vă războiţi şi care duc în eroare oameni oneşti, bine intenţionaţi, dar neinformaţi, după ce că îl ponegresc pe un istoric veritabil, profesor universitar, directorul Muzeului de Istorie al Transilvaniei, şi care este cel mai vajnic apărător al Roşiei Montane, Ioan Piso, aceia se plasează cu toată vehemenţa direct pe poziţiile lui Roesler. Cele ce le voi transcrie în continuare le întâlniţi frecvent în toate intervenţiile lor, luate cuvânt cu cuvânt, dar fără să indice sursa:

„În Dacia, pe un teritoriu slab populat, înconjurat de o populaţie răuvoitoare, s’a format o ţară pur colonială, în care romanismul n-a avut rădăcini adânci, pentru că nu se sprijinea pe baza largă şi sigură a unei populaţii cucerite şi sufleteşte. De aici uşurinţa cu care romanismul dintrânsa a putut să fie îndepărtat mai târziu şi să dispară fără să lase măcar atâtea urme câte au rămas în Britannia sau în Noricum unde el s-a şters după cum se şterge o lustruială. ”

Eduard Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens, 1871, p. 45

 

„Romanizarea Daciei nu avea când să se producă în 165 de ani. ”

Hunfalvy Pál (numele real Paul Hundsdorfer; 1810-1891),  Über die Abstammung der Romänen [Despre originea românilor], Leipzig, 1880;  Die Romänen in Siebenbürgen [Românii în Transilvania], în Ungarische Revue, I, 1881, pp. 938-955,  Az oláhok története [Istoria valahilor], Budapest, 1894. 

„Procesul de colonizare nu a avut nici o importanţă pentru romanizarea Daciei.”

L. Balla, L’importance des colonisations en Dacie în Acta Classica Universitatis Scientiarium Debrecenensis X-XI, 1974-1975, pp. 139-143

        Orice mi-am putut imagina, în afară de un singur lucru: că Roesler îşi va găsi adepţi şi combatanţi nu doar printre duşmanii românilor, ci printre românii înşişi, şi anume pe cei ce se pretind a da la iveală istoria noastră adevărată!… Din păcate, distorsionând-o monstruos.

         Să ne reamintim cea mai valoroasă scriere românească în proză, genialul roman parabolic (nu basm!) Harap Alb, care tratează tema celei mai cumplite uzurpări, cea a identităţii.

         După învingerea atâtor încercări, după atâtea şi atâtea confruntări pe viaţă şi pe moarte, în cele din urmă lucrurile se aşază în albia lor: eroului i se recunoaşte calitatea de fiu al craiului, moştenitor al tronului, el se căsătoreşte cu frumoasa fată de împărat, iar sinistrului impostor i se administrează pedeapsa meritată. Acesta e deznodământul cel mai corect, cel mai drept, cel mai normal.

Dar să ne imaginăm un final anormal.

Când fata de împărat îi spune lui Harap Alb: „Cât mă pot bucura că tu eşti adevăratul fiu al craiului şi că tu vei fi soţul meu! Pe tine te-am iubit din prima clipă. Mai bine muream decât să fiu dată acelei jigodii de Spân…” , să zicem că eroul ar sări ca ars: „Dar eu nu sunt fiul craiului, dimpotrivă, eu pe crai îl urăsc de moarte! Fiul craiului e Spânul.” „Cum?, ar interveni descumpănită fata, doar toată lumea ştie că tu eşti fiul craiului, o spun cărturarii cei mai învăţaţi, au documente…” „Sunt academicieni, ar ţine-o eroul pe-a lui, nu-i asculta, ascund adevărul. Singurul adevăr e cel pe care ţi-l spun eu: Eu nu sunt urmaşul… craiului, să-ţi iasă asta din cap că mă jigneşti!”

Scenariul cel mai penibil, evident, vizând zona clinică, în care ai zice că nimeni n-ar accepta să se înscrie de bună voie. Dar uite că mai sunt care s-o facă. Şi încă destui.

Dragobetele lui 2011

*

Nota bene: Da, termenul potrivit pentru ceea ce face dl Napoleon Săvescu & comp. acesta este: uzurparea identitiății noastre etnice. Și o face într-adevăr pe urmele lui Roesler, pas cu pas. Raționamentul lui Roesler și al roeslerienilor este următorul:

1. Dacia nu a fost niciodată romanizată, dată fiind durata mică a ocupației. După retragerea aureliană nu a mai rămas picior de roman la Nord de Dunăre.

2. În Dacia au fost aduși coloniști din toate părțile Imperiului Roman, din această amestecătură nu putea să se nască un popor.

3. Prezența românilor la Nord de Dunăre, ca populație vorbitoare a unui grai romanic, nu se poate explica decât ca o deplasare târzie din sudul Dunării a românilor, deplasare pe care documentele nu o consemnează deoarece s-a făcut ca o infiltrare, în grupuri mici, iar nu în masă.

4. Tot așa au trecut românii și dincolo de Carpați, prin infiltrare. Deja unguriii erau în Transilvania la data când primii români ajung în Ardeal și se așează pe furiș în zonele libere, neocupate de unguri.

      Cu alte cuvinte, pentru pretențiile ungurești că ei ar fi primii locuitori ai Ardealului este esențial să se demonstreze că Dacia nu a fost propriu zis romanizată niciodată! Dacă n-au reușit până acum să demonstreze asta istoricii năimiți de Budapesta, o fac în voluntariat tembel dl Napoleon Săvescu și admiratorii săi. Singurul loc unde au șanse de a fi luați în serios este Budapesta.

       Le convine lui Roesler și urmașilor săi din Ungaria sau Occident, nu puțini, le convine de minune teza românilor care, în frunte cu dl Napoleon Săvescu, susțin și ei că Dacia nu a fost romanizată! Mai ales că sunt invocate aceleași argumente lansate de Roesler în urmă cu un secol și jumătate aproape! Faptul că „istoricii” români reiau argumentele lui Roesler le va da acestor argumente o greutate pe care nu au avut-o niciodată. Mulți istorici unguri îl vor cita cu plăcere pe dl Săvescu și a lui ceată!

     Partea a doua a tezei dlui Săvescu, cum că limba dacilor era practic identică cu a romanilor și că latinii au plecat din Carpați ca parte componentă a neamului dacic, dacii și latinii vorbind aceeași limbă în veacul al VIII-lea înainte Hristos, roeslerienii o vor lăsa deoparte sau vor râde de ea, ca de-o absurditate, ca de un caraghiozlâc!…

     Să fim bine înțeleși: nu m-aș mira deloc și m-aș bucura dacă se va demonstra că leagănul, patria primitivă sau primară a arienilor, a indo-europenilor, a fost Valea Dunării și arcul Carpatic. Ipoteza aceasta am declarat-o demnă de atenția noastră încă în urmă cu vreo 30-40 de ani. Ea a apărut în mintea mea înainte de a o găsi formulată deja de alții. Dar asta nu va însemna că limba dacilor este limba primordială, mama tuturor limbilor din Europa! Ci vom putea conchide astfel că dacii, ca urmași ai cuiva, sunt urmașii acelor arieni care nu și-au părăsit locul de baștină! Ceea ce, desigur, nu-i de colo! De ce nu și-au părăsit baștina? Asta este însă altă discuție, care nu are relevanță lingvistică majoră.

     Distanța și diferențele dintre limba indo-europeană, a celor mai vechi arieni, și limba daco-geților va fi fiind cam aceeași ca distanța și diferențele dintre aceeași limbă și oricare altă limbă indo-europeană vorbită în urmă cu 2000 de ani.

     Expresiile limbă mamă, limbă fiică, nu trebuie să ne deformeze percepția corectă a faptelor. Aceste expresii sunt în sine niște metafore, care nu trebuie înțelese ad litteram. O mamă naște copii și nu moare odată cu nașterea copiilor! O limbă mamă dispare însă atunci când din ea se nasc una sau mai multe limbi! Nicio limbă așa zis mamă nu a supraviețuit alături de așa zisele ei limbi fiice. Spunem că mama limbilor slave este slava comună, dar nimeni n-a mai vorbit slava comună chiar din momentul în care s-au născut limbile slave cunoscute! Nici cuvîntul naștere sau momentul nașterii nu se potrivește întru totul, căci apariția unor limbi noi este un proces de transformare lentă a așa zisei limbi mamă, proces care durează câteva generații, câteva secole! Din această perspectivă trebuie privită definiția genealogică dată de Alexandru Roșetti: Limba română este limba latină așa cum a evoluat aceasta în spațiul danubian și carpatic (citez din memorie).

     De aceea este o prostie să spui că limba dacilor a fost mama altor limbi care s-au vorbit concomitent cu ea! În cazul nostru, mama limbii latine!

     Eu nu exclud – și aceasta a fost de fapt și ideea lui Nicolae Densusianu, ca latinii și grecii vechi (nu toți) să fi plecat din spațiul acesta de baștină și să ducă cu ei moștenirea comună celor care trăiau în acest spațiu. Iar prin asta să se înrudească mai mult sau mai puțin cu dacii care au rămas statornici în acest spațiu. După cum se știe – vezi la Mircea Eliade discuția despre numele dacilor, în comunitățile arhaice periodic se produceau plecări, desprinderi ale unor cete (grupuri), mai ales atunci când se ajungea la un excedent demografic. Latinii vor fi plecat de undeva, dar locul de unde au plecat nu a rămas pustiu, ci a fost locuit mai departe de persoane din același neam, care vorbeau aceeași limbă cu cei plecați. După un mileniu, cei plecați și cei rămași n-au mai vorbit aceeași limbă, nu se mai puteau înțelege între ei, deși vorbeau limbi înrudite, limbi surori!

     Nu exclud aprioric această ipoteză, ipoteza că latinii au plecat în urmă cu aproape 3000 de ani de prin părțile noastre, locuite de daci. Dar după ce emit această ipoteză trebuie să vin și cu argumente noi! Care argumente din ipoteză să facă teză!

     Am căutat, în încercările mele de a aprofunda limba latină, am căutat urmele lăsate în latină (s.n.) de o presupusă înrudire mai strânsă cu limba daco-geților. Nu am găsit mare lucru, dar asta poate avea ca explicație și nepriceperea mea. Din limba dacilor ne-au rămas mai ales nume proprii, de persoane sau de locuri, toponime, oronime etc. Din analiza acestora se vede că limba dacilor practica mult compunerea în formarea de cuvinte noi. Ca și limba greacă, germana, unele limbi slave. Latina a preferat derivarea cu sufixe și prefixe… 

      Ceva-ceva tot am găsit însă. Dar nu mă încumet să trag vreo concluzie, ar trebui să se mai adune niscai probe mai ample, cu greutate mai mare și mai multe. Mai ales că cele găsite de mine nu sunt chiar concludente. Iată două dinte ele:

- în latină exista cuvîntul cloaca, ae, care nu sună deloc latinește, ci sună foarte românește, și asta din pricina diftongului -oa, extrem de răspândit în română, aș zice caracteristic „sunetului” limbii române. Nu știu să mai existe alt cuvînt cu acest diftong în latină. Mai mult, se știe că la origine a fost un o(u). Se zicea Venus clucina, purificatoarea. Cloaca Maxima s-a numit marele canal de scurgere de la Roma construit de Tarquinius cel Bătrân. Sensul inițial a fost „pur, curat, curățitor”. Canalul respectiv curăța orașul adunând în el toate murdăriile, astfel că sensul cuvîntului s-a schimbat, ajungând să însemene spațiu de strângere, colectare, adunare a murdăriilor, a dejecțiilor, prin extensie sensul cunoscut din franceză și din română. Este inexplicabilă această diftongare a lui o în latină, care se face după o regulă care în română funcționează în sute de cuvinte. Regula aceasta de diftonfare a lui o ( dar și a lui e, la ea, în aceleași condiții) se știe că provine din substratul dacic. Cum să explici însă această diftongare în latină?

       L-am întrebat pe Al.Graur ce caută acest diftong în latinescul cloaca. S-a mirat și dînsul, și, deși era un mare latinist, nu a avut un răspuns. Risc eu un răspuns: să fie vorba oare de rămășița unui procedeu uitat, pierdut în latină, dar păstrat bine în geto-dacă și transmis în limba română. Cândva, așadar, latina va fi recurs și ea la diftongul -oa…

      Nu este exclus ca diftongarea să fie legată și de schimbarea de sens. Vezi diferența dintre Venus Clucina și Cloaca Maxima.

      Așadar latinescul cloaca sună românește. În română diftongul respectiv ne vine din geto-dacică. În latină diftongarea *cloca-cloaca s-a produs ca ultimă manifestare a unui fenomen cândva mai viu în latină, fenomen care ar mărturisi o înrudire mai strânsă a latinei cu limba de substrat a românei. Asemănări între latină și tracă sau geto-dacă oricum există, ca efect al originii lor comune, indo-europene. Problema se pune a gradului de înrudire, a distanței lingvistice (sic!) dintre cele două limbi! În principiu, la stadiul actual al cercetărilor, această distanță pare a fi destul de mare. Zic cei cunoscători propriu ziși ai domeniului indo-europenistic că latina era o limbă centum, iar geto-daca și tracă limbi satem. Ceea ce, dacă este adevărat, mărește mult distanța între cele două limbi!

        Dar nici această concluzie nu este cazul să nu fie re-evaluată! Nimic nu-i bătut în cuie în afară de principiul competenței, al profesionalizării. Există și ceea ce se cheamă să fii un auto-didact. Toată stima când acesta acceptă regulile jocului și studiază atent și profund înainte de a se aventura pe terenul ipotezelor proprii.

       Alt semn de întrebare îl ridică sufixul -andru, considerat moștenit din latină. Cuvintele formate cu acest sufix în română sunt flăcăiandru, puiandru, purcelandru, cățelandru, copilandru, feciorandru, băiețandru. Numai că orice sufix pătrunde sau se moștenește într-o limbă prin cuvinte în a căror structură intră. De pildă, sufixul -ar, din latină, a intrat în română prin derivate ca caeparius, aquarius, macellarius etc., devenite în română cepar, apar, măcelar. O dată intrat în română, el s-a putut alipi și la cuvinte împrumutate, mai noi: găzar, gospodar etc. Nu este clar însă prin ce cuvinte latinești s-a  moștenit sufixul -andru. Nu cumva, în ciuda aerului său latinesc, acest sufix vine din substrat? Mai ales că băiețandru, copilandru, flăcău(i)andru sunt cuvinte derivate de la radicali declarați cu etimologie necunoscută: băiat, copil, flăcău. Stabilim astfel o solidaritate între aceste trei cuvinte, ele nu pot avea decât aceeași origine în limba română, prin ele s-a teleportat în română și sufixul -andru. Aceste cuvinte au origine comună cu a sufixului -andru și această origine nu poate fi decât substratul.

      Las altora să vadă în ce măsură existența în limba dacilor a sufixului -andru apropie graiul acestora de latină…

      Deocamdată atât.

      Din păcate, din puținele date pe care le avem cu privire la limba daco-geților, inclusiv a tracilor, prin comparație cu latina nu deducem mai nimic deosebit. Caut în continuare dovezi în sprijinul ideii că latina și limba dacilor se asemănau mai mult decât latina și limba celților, să zicem, sau a goților. Dacă voi găsi asemenea dovezi nu înseamnă că se confirmă ideile pe care le-am respins. Idei care, nota bene, nu sunt propriu zis nici măcar ale lui Nicolae Densusianu, ci ale unora care l-au citit pe sărite sau prin interpuși.

Ion  Coja

 

Post scriptum. Revin cu o precizare importantă: Cred și eu că plăcuțele de la Sinaia sunt autentice și trebuie studiate cu toată seriozitatea. Este de neînțeles frivolitatea savanților care le-au avut în mână și nu le-au dat nicio atenție. Se adeverește încă o dată vorba ardelenească despre cei care au multă minte, dar nu-i toată bună!…

București, 26 februerie 2011

Popularity: 6% [?]

SLUGĂ LA NEA GHEORGHE

 

Autor: Ovidiu CREANGĂ (Toronto, Canada)

Nenea Gheorghe Olărescu era fratele mamei, om pricopsit şi cu avere babană în comuna Făurei, judeţul Brăila, comună mare cu gară în care oprea nu numai rapidul dar şi Express Orientul ce mergea la Istambul. Nenea Gheorghe deci era unchiul meu după mamă, era însurat cu tanti Dumitra care mai fusese maritată cu un „plotoner” ce se prăpădise pe front la Oituz. Nea Gheorghe, zic şi eu cum îi zicea toata lumea, era o huidumă de om cu un bârdăhan de pe  care îi luneca mereu brăcinarul, din care motiv îşi sălta mereu cu coatele nădragii ce-i curgeau în vine. Cred că avea peste un metru optzeci. Şi iarna şi aproape toată vara umbla cu o bundă de oaie căci el spunea că are mereu un junghiu ca un cuţit în şale. În picioare purta veşnic aceleaşi ghete negre stâlcite, căci nu ştiu cum făcea el că avea totdeauna călcâile fugite rău în spate… iar pe cap  avea o pălărie ce fusese odată fumurie şi care avea o panglică soioasă de sudoare bătucită cu praf. Pălărie purta numai vara – ziua, pentru că  noaptea se culca cu o căciulă ţuguiată pe care o înfunda până la urechi.

Tanti Dumitra, sau ţaţa Dumitra cum îi spunea toată lumea, trebăluia toată ziua la prăvălii, având o cârciumă la casa lor din sat şi câştigase la licitaţie şi restaurantele gării, adică cel de clasa întâia şi a doua care erau la un loc şi cel de clasa treia pe  care-l dădu-se mamii, „că era multă muncă pe bani mai deloc”. Mai cumpărase nea Gheorghe şi o căşărie unde făcea „telemea de Brăila” şi roţi mari de caşcaval, şi se mai pricopsise şi cu o „fabrică de sifoane” căci lumea subţire vroia să bea şpriţ, şi nea Gheorghe potlogar, făcea şpriţ când vinul era mai bâhlit sau avea vreun iz.

 

Eu eram un ţângău de vreo doişpe-treişpe ani şi eram „la şcoala di liciu” în clasa a treia pe care o făceam „în particolar” la Bogdan Hajdău în Buzău, căci până la Chişinău, de unde eram noi de felul nostru, era prea departe. Biata mama era „topor de oase”, făcea toată trebăluiala în marea gospodărie a lui „frac-su” care era mereu nemulţumit de ea, mai ales după şopoteala „prietenească” a ţaţei Dumitra, care mereu îi găsea nod în papură: „Ie-tă-te soru-ta asta, o să ne aducă în sapă de lemn, cine pacatele mele o  mai aduse şi pe asta pe capul nostru, nu avem noi destule necazuri şi aşa, şi-l mai are şi pe tontu’ ăla de fecioru-su care nu-i bun la nimic şi cu şcoala lui di liciu: – geaba vii geaba te duci, geaba strici acei papuci”. Asta am auzit cu urechile mele când eram ascuns odată sub pat şi ei veniseră să „verse” banii într-un sertar din garderob.

Ţaţa Dumitra era mai mult lată decit lungă, lată în şale şi când mergea parcă înota printr-un troian mare de omăt, umbla mereu îmbrobodită cu o basma neagră cu franjuri. Îl pricopsise pe nea Gheorghe cu patru copii: Nataliţa, care era cam leat cu mine, Gicuţu, cu vreo trei-patru ani mai mic,  Silvioara cu vreo doi ani mai mică decât Gicuţu şi Aurel care avea vreo 4 ani şi era râzgâiat că până şi tac-su îi sufla în fund. Cu verişorii mei mă aveam foarte bine şi mă jucam cu ei, dar ăia batrâni nu mă aveau deloc la pipotă. Odată, nu ştiu ce i-a venit lui hapsânu de nea Gheorghe de a catadixit să stea de vorbă cu mine:

- Bă tu când te-i face mare, ce vrei să te faci că văd că-ţi toceşti turul pantalonilor la şcoala di liciu…

- Eu vreau să mă fac inginer, nea Gheorghe.

- Dar ce ai băut gaz bă, cum să te faci tu inginer, n-are  mă-ta bani să te facă inginer, şi ca sa fii inginer trebuie să fii dăştept şi tu… Dumnezeu cu mila.

Eu mai ajutam în cârciuma din sat, mai ales sâmbăta, când era zi de târg şi veneau ţărani de nu aveau loc să stea la mese şi beau la tejghea da-n-picerelea. Nea Gheorghe avea în „pimniţă” câteva butii mari cu vin, vreo două cu ţuică de prună şi o găleată de tablă zincată plină totdeauna cu apă şi lângă ea, o cană de tablă smălţuită cam de o litră pusă pe un taburel de lemn. Regula era că primul kil de vin se dădea de la butoi, „nebotezat”. La al doilea se punea întâi o cană de apă apoi se umplea sticla până la semn cu vin din butoi. La al treilea se puneau două căni de apă, fiindcă ţăranii erau „cuc şi altă pasere” şi nu-şi mai dădeau seama că beau pişoarcă. Nea Gheorghe zicea că le face un bine că să nu se turlăcească prea din cale afară. În faţa casei lui nea Gheorghe era un puţ cu cumpănă cu o ciutură de lemn şi un jgheab lung de lemn, dintr-un trunchi de copac, plin totdeauna cu apă de unde-şi adăpau ţăranii boii sau caii. Altă dată, când era nea Gheorghe în toane bune mi-a spus fălos:

- Bă, puţul ăla de peste drum m-a făcut pe  mine om, aşa se fac bani bă, nătăfleţule.

- Aşa e nea Gheorghe, alde matale faci bani că eşti dăştept şi din piatră seacă.

- Bă să-ţi iasă gărgăunii din cap că te faci inginer, visezi cai verzi pe pereţi, uite Ion Cîrnu secretaru’ de la primăria care e la doi paşi de noi, mi-a spus ieri când a venit să-şi bea cinzeaca lui de trăscău, că au nevoie de un băietan să-l ajute că s-au îmulţit localnicii din Făurei, să le ducă citaţiile şi alte hârtii de la primărie. Ar fi ceva foarte bun pentru tine, că tot iţi place ţie să umbli teleleu.

Ion Cîrnu, în loc de nas avea numai două găuri prin care răsufla şi el, cred că avusese sfrenţie, cum  i se zicea la sifilis.

-Nea Gheorghe, eu nu mă fac conţopist la primărie, eu o să mă fac inginer, am să am o fabrică cu muncitori mulţi şi am să fac bani cu găleata.

-Vorbeşti în dodii şi umbli cu capul în nori, păcat că eşti băiatu’ soru-mi.

Nea Gheorghe era băiatul ăl mai mare a lui Vasile Olărescu din Gura Nişcov, comună mare şi bogată la poalele dealurilor de lânga Buzău. Vasile Olărescu se zice că ar fi fost un negustoraş de peste munţi din partea ungurimei şi umbla prin satele din Vechiul Regat cu te miri ce, să facă şi el un ban. Cică l-ar fi chemat Schneider şi ar fi fost neamţ, şi în Gura Nişcov a întâlnit-o pe Sultana Olaru, fată de măritat cu avere frumoasă. Neamţu’ era chipeş şi îi mergea mintea brici, a pus ochii pe fată şi fata s-a îndrăgostit lulea de venetic. Ce mai atâta vorbă, nu a fost chip până nu a măritat-o cu „neamţu”. Neamţu’ şmecher, a luat numele fetei ca să nu se mai ştie că a fost neamţ, din Olaru a făcut Olărescu şi fiindcă avea avere, vota la „Colegiul Întâi”. Atunci se vota după avere, nu tot mârlanu’ era la cot cu boierul de viţă. Sultana i-a făcut lui Vasile 8 copii, Aneta, cea mai mare, căreia „îi fila o lampă” umbla şi vara şi iarna înfăşurată în nişte perne şi se spăla numai cu gaz şi niciodată cu apă. Apoi venea Gheorghe, care fiind mai „slabuţ la glagorie” a făcut numai şcoala primară. După el venea Culică care era deştept şi a făcut o şcoala de notari. Apoi venea Costică, şi ăsta era deştept şi a făcut şi el şcoala de notari. După el venea mama, Pompilia Eleonora, care a făcut 3 clase şi pe a patra nu a mai terminat-o. Ideea era că fetelor nu le trebuie carte, că ele se mărită, apoi „multă minte strică”. După ea venea Mircea, care le-a făcut neamu’ de râs că s-a apucat de băut. După Mircea venea Fana, care  s-a măritat cu Răican din Făurei şi care a murit la o naştere. După care a venit Lili, care fiind cea mai mică, era cea mai răsfăţată. Ea s-a măritat cu Costel Aldea, pâinea lui Dumnezeu, învăţator în comuna lui, Valea Teancului. Costel a murit tânăr de inima.

Vasile Olărescu avea avere  mare în Gura Nişcov şi nu ştiu cum de cumpărase o sfoară de moşioară de 50 de pogoane în comuna Făurei din judeţul Brăila. El a împărţit averea lui în 8 şi a dat la toţi copii lui parte frăţească, atât în Gura Nişcov, cât şi în Făurei, unde mamii i-a revenit o livadă şi o bucată de pământ arabil de 7 pogoane, plus în Gura Nişcov, o vie de viţă altoită şi o livadă mică de pruni de ţuică. Gheorghe fiindcă nu a fost bun la carte s-a dus la Făurei şi administra loturile de pământ ale fraţilor şi surorilor şi aşa s-a pricopsit. Dar să spun povestea cu boierul Iorgu Calonfirescu, vecinul lui nea Gheorghe cu moşia.

Iorgu Calomfirescu era boier de neam, avea o moşie din Făurei până în Surdila, alta la Ruşeţu şi mai avea şi în „fundul Basarabiei” o moşie mare rămasă de la răposta nevastă-sa, care era din Basrabia şi murise de rac. Lumea zice ca murise de inimă rea căci conu Iorgu era un  fustagiu fără pereche şi cheltuia toţi banii la cărţi şi cu muierile la Paris. Acum, cu o săptămână înainte, conu Iorgu anunţase că vine la moşia lui din Făurei/Surdila direct de la Paris împreună cu secretara lui care era franţuzoică get-beget. Aranjamentul era ca să-l aştepte în gară vechilul împreuna cu „vezetiul” ca să-i ia cu şareta pe boieri. Din oarecare motive, vechilul nu se prezentase pe peronul gării înainte de sosirea trenului Express Internaţional aşa cum fusese stabilit, pesemne că avusese vreun necaz din cauza hârtoapelor de pe drum. Boierii, adică conu Iorgu şi secretara care era o fetişcană fâşneaţă ce putea să-i fie nepoată au coborât din clasa întâia şi un hamal le-a adus bagajele în restaurantul gării, căci gara avea o sală de aşteptare murdară şi plină de mârlani ce duhneau a usturoi şi sudoare, ca era august şi o zi caldă fiind şi pe la amiază. Nea Gheorghe a înlemnit şi a strigat cât îl ţinea bojogii: „Să trăiţi coane Iorgule!”, ţaţa Dumitra era să leşine de emoţie, şi eu am rămas cu gura căscată, cu ochii la secretară care era frumoasă şi foarte tânără şi-şi făcea mereu vânt cu un evantai din pene de struţ. Conu Iorgu era un ramolit puţin grebănos, care avea un tic, facea mereu cu ochiul stâng, eu am crezut că face pe şmecherul şi-mi face mie cu ochiul şi m-a bufnit râsul. El s-a înfuriat şi i-a spus ceva în franţuzeşte  păpuşicii lui, însă şi  pe ea o bufnea râsul pe sub mustaţă.

- Ce are prostovanul ăsta de argat al dumitale, de se hlizeşte ca un prost? zise conu Iorgu cu ciudă scoţând o batistă cât un prosop de dat popii la parastas cu care şi-a şters ceafa şi apoi fălcile.

- Coane Iorgule, aveţi dreptate e cam sărac cu duhul,dar e băiatu’ soru-mi şi–l ţinem pe lângă noi, da face numai boacăne.

Conu Iorgu iaraşi a spus ceva  bimbiricei lui, bolovănind şi mai rău ochiul sănătos la mine. Ea se pare că nu era de aceeaşi părere, ci din contra cred că-mi era aliat căci şi pe ea o umfla râsul când făcea el cu ochiul.

- Cârciumarule, călătorim de ieri dimineaţă, şi în trenul ăsta grozav nu am găsit o apă ca lumea ci numai ape minerale bâhlite şi calde, mi-i o sete de aş bea o vadră întreagă, poţi să-mi dai nişte apă, dar de puţ nu sifon sau apă minerală?

-Cum nu, conaşule, şi-i face un semn discret  ţaţei Dumitra, care mă smuceşte de mână şi mă ia deoparte să – mi spună ce să fac:

- Ovidule, du-te în bucătărie că jos lângă cişmea e o sticlă de aia verde de un kil cu apă de aia bună – apa din Făurei era cam în toate fântânile sălcie, rar găseai o apă bună de băut -, ia un pahar de o litră vezi să fie curat, pune-l pe o farfurioară de „porţolan” umple-l cu apă şi vino de-l dă boierului, poate aşa i-o trece ciuda pe tine.

Eu abia aşteptam să mă reabilitez şi să mă zgâiesc mai de aproape la mâdreţea aia de fată. Mă duc în bucătărie, şi găsesc sticla aia verde de un kil care era aproape plină, caut un pahar, scuip în el şi-l şterg bine cu poala cămăşii pe care mi-am scos-o din nădragi, de nu se vedea nici o pată pe el; găsesc şi o farfurioară de „porţolan” umplu paharul cu vârf, că deh, conu Iorgu murea de sete şi mă prezint la boier cu sufletul împăcat. De setos ce era, boieru trage un gât zdravăn, apoi Doamne ce văzui: bietul conu Iorgu, a împroşcat în tot restaorantul cu un nor des de gaz, căci gaz era în pahar, gaz cu care ţaţa Dumitra umplea lămpile, că pe atunci, în gară, nu era electricitate. Nea Gheorghe s-a repezit să mă prindă să-mi rupă oasele, bimbirica lui conu Iorgu râdea pe înfundate, toţi au crezut că am făcut-o intenţionat, dar eu habar nu am avut că acolo era gaz. Am rupt-o de fugă şi am stat ascuns prin porumbişte vreo săptămână, i-am spus mamii care-mi aducea mâncare pe furiş că mă arunc înaintea trenului dacă nu mă iartă. Dacă conu Iorgu avea răguşală sau gâlci, i-au trecut cu siguranţă. Până la urmă, m-au iertat dar biata mama a mâncat şi mai multă papară din cauza mea.

Avea nenea Gheorghe dreptate când spunea că sunt cam sărac cu duhul. Ei cam de astea am facut eu la viaţa mea, căci eu eram împăratul gafelor şi când credeam că am făcut cine ştie ce ispravă, vedeam că iarăşi am făcut o boacănă.

Ovidiu CREANGĂ

(Din sacu’ lui moş Bodrângă)

Toronto, Canada

27 februarie 2011  

Popularity: 4% [?]

BELGIA  – BUTOIUL CU PULBERE AL EUROPEI? (1)

Autor: Zaharia BONTE (Belgia)

Cu puṭine zile în urmă, mass-media de aici anunṭa foarte insistent că Belgia a înregistrat un record istoric, unul trist ṣi alarmant: Ţara cu cea mai lungă perioadă fără guvern legitim din toată istoria modernă a lumii. Până mai ieri era Irakul pe acest podium trist. Dar Irakul era o tară invadată de straini, secătăuită de război civil, condusă după alte legi ṣi reguli decât vajnica democraṭie europeană…

De peste 250 de zile guvernul lui Ives Laterme a demisionat. S-au organizat alegeri, au urmat negocieri… Rând pe rând toṭi fruntaṣii actuali ṣi foṣti ai partidelor politice importante din Belgia au fost însărcinaṭi de Regele Albert II să negocieze formarea noului guvern pentru Statul federal monarhist Belgia. Ṣi toṭi  cei de până acum au eṣuat ; au fost ṣase. Pilonul de rezistenṭă ṣi muntele de rea voinṭă rămâne neclintit, nu cedă nimic. El se numeṣte Barth de Wawer ṣi este preṣedintele celui mai important partid flamand NVA (Alianta Natională Flamandă), cel care a obṭinut un scor cu puṭin mai mare decât PS (Partidul Socialist Valon) condus de Elio di Rupo.

În Belgia spectrul politic este larg ṣi împărṭit la paritate : există cam 3-4 partide importante de o parte ṣi la fel de cealaltă parte a baricadei. Dar de vreme ce valonii rămân divizaṭi pe culori ṣi interese, flamanzii, de când cu bardul Barth, s-au adunat sub acelaṣi interes, cântă acelaṣi solfegiu. Se spune despre Barth de Wawer – un profesor de istorie de la Universitatea bruxelleeză – că ar fi foarte deṣtept ṣi curajos, dar mai ales neînduplecat, încăpăṭânat chiar, fapt ce până acum a dobândit din plin. De cealaltă parte Elio di Rupo este un italian simpatic, despre care nu se spun lucruri prea plăcute, numai că aici nu este la modă denigrarea ṣi defăimarea.

Redus la simplu ṣi exprimat pe înṭelesul românului de rând, mărul discordiei belgiene se numeṣte incompatibilitate istorică între două popoare aparṭinând de două culturi, tradiṭii ṣi istorii complet diferite : valonii – francofoni, latini ṣi votând cu democraṭia europeană aṣa cum o avem astăzi, iar de partea cealaltă flamanzii – germanofoni, conservatori ṣi punând bază pe dreptul istoric, rasă ṣi tradiṭie.  Puṭin inferiori numeric, valonii ṣi-au luat aliaṭi pe toṭi străinii care s-au aciuat în Belgia în ultima jumătate de secol ṣi cărora le-au acordat în « chip neînchipuit » de facil, drepturi, libertăṭi ṣi protecṭie.

 

În tot acest timp ṣi această stare de criză politică profundă, Belgia a asigurat ṣi preṣedinṭia prin rotaṭie a Uniunii Europene, a dat un preṣedinte al Comisiei Europene, pe Herman van Rompuy ṣi a făcut faṭă cu brio crizei economico-financiare globale. Oare ce rol să fi avut în toate acestea actualul prim ministru Yves Laterme, demisionar cam de cinci ori în raport cu funcṭia pe care actualmente o deṭine fortuit ṣi limitat? Personalitate explozivă, ce i-ar sta cel mai bine pe malurile Dâmboviṭei, omul care răspunde economic, social, administrativ… de soarta a circa 11 miloane de suflete este totuṣi un flamand cu simṭul datoriei, poftă de muncă ṣi respect pentru tot ce înseamnă fiinṭa umană cu îndatoririle puse înaintea drepturilor.

Regele Albert II, cel care gestionează foarte, foarte flexibil această criză nepermis de mult trasă de coadă, este privit cu admiraṭie de unii ṣi este acuzat de alṭii că ar fi vinovat de situaṭia căreia încă nu i se întrevede vreo ieṣire. Este sigur că predecesorul majestăṭii sale, Regele Baudoin, mai energic ṣi mai impulsiv ar fi mers pe alte poteci, ar fi căutat alte soluṭii în limpezirea lucrurilor, aplanarea conflictelor ṣi poate îndreptarea năravurilor cu adânci rădăcini istorice. S-au făcut mai multe scenarii de către politologi, ṣi de către pamfletari, mai ales, fie cu Baudoin la cârmă, fie cu Prinṭul Philippe, succesorul regelui în vârstă acum de 85 de ani, cred.

Personal nu pot decât să admir răbdarea ṣi chibzuinṭa Suveranului Belgiei, aṣa cum admir ṣi salut fără rezerve demersul tineretului belgian în favoarea restaurării ordinii constituṭionale în Belgia. Cum ai putea să nu observi ṣi să nu-ṭi ridici pălăria în faṭa mai multor mii de studenṭi belgieni* din toate marile centre universitare care au organizat cu prilejul depăṣirii de către Belgia a tristului record deṭinut de Irak, marṣuri paṣnice pro Guvern, pro Monarhie, pro BELGIA INTREAGA?!

Ṣi cum ai putea să nu trasezi o paralelă, adică diagonală complet opusă, între modul în care îṣi exprimă aceṣti tineri europeni năzuinṭele de viaṭă, de viitor ṣi convieṭuire, modului cum o fac tinerii din Magrebul Arab ṣi din lumea islamică în general, chiar în aceste zile ?

Ṣi cum ai putea să nu te întrebi de ce tace Europa în faṭa acestui fenomen care nu mai mocneṣte, ci erupe deja asemeni unui vulcan noroios? Chiar nu sunt conṣtienṭi  ’’puternicii lumii’’ că modelul belgian transplantat sau actualizat în oricare altă parte a Europei înseamnă sânge vărsat, catastrofe sociale ṣi anarhie brutală ??? N-am auzit de nici o conferinṭă organizată de partenerii politici ai Belgiei, de vreun demers privind liniṣtirea apelor, dezamorsarea butoiului cu pulbere din inima Europei !!

Prin următoarele două enunṭuri aṣ vrea să trezesc interesul cititorului acestor rânduri ṣi să-i motivez pe colegii condeieri să exprime opinii, să devină militanṭi, parte activă în efortul comun de pacificare, de prevenire a convulsiilor sociale ṣi alungare – de este posibil – a dihoniei :

- Românii curg ṣuvoi spre ṭara care găzduieṣte cele mai importante instituṭii ale UE ; numărul rezidenṭilor români în Belgia creṣte exponenṭial de la o vreme încoace,

- În ciuda antagonismului istoric dintre flamanzi ṣi valoni avem de a face cu o « ură civilizată », fără atentate, fără acte de sabotaj, fără  violenṭă extremă, fără anarhie economică. Belgia fără guvern legitim a obṭinut rezultate economice în anul 2010  cu mult peste media europeană ṣi se pregăteṣte de un exercitiu bugetar 2011 foarte promiṭător.

Binecuvântează Doamne Belgia, Binecuvântează România ṣi lasă pace în Europa ṣi în lume – AMIN

————————————————

Notă:

* În urmă cu două săptămâni, organizaṭiile studenṭeṣti din întreaga ṭară au fost principalul factor care au adunat în Capitala Europei mai multe zeci de mii de persoane la o manifestaṭie exemplar de paṣnică în favoarea formării guvernului. Cu acel prilej pacifiṣtii flamanzi – si nu au fost puṭini – au stat umăr la umăr cu cei valoni. Sunt încrezător că va învinge raṭiunea, năzuinṭa omului cinstit, ṣcolit ṣi cu frica lui Dumnezeu.

** În imagine unul din simbolurile Capitalei Europei Unite – Atomium-ul

Zaharia BONTE

Sombreffe, Belgia

februarie 2011

Popularity: 3% [?]

                                            Lecţia 10

                                      Lexic şi semantică

                                           Pleonasmul

Pleonasmul constă în folosirea alăturată a unor cuvinte sau a unor construcţii ale căror înţelesuri se suprapun.

greşit	Îl manevrează nişte copii tineri care ştiu să umble la computer.
corect	Îl manevrează nişte copii care ştiu să umble la computer.

 

greşit	Grăbiţi-vă repede!
corect	Grăbiţi-vă! sau Veniţi repede!

 

vernisaj şi deschidere de expoziţie

De ce nu e corect?

Cuvântul deschidere repetă fără rost înţelesul substantivului vernisaj. În DEX, vernisaj înseamnă “deschidere oficială, inaugurare a unei expoziţii de artă”.

Ar fi trebuit să se spună:

vernisaj (de galerie) sau deschidere de expoziţie

 

Alte greşeli:

cu marile metropole europene

De ce nu e corect?

Metropolă este “nume dat marilor oraşe ale lumii (de obicei capitale de state)”, după cum aflăm din Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX). Deci alăturarea marile metropole conţine o repetiţie inutilă, adică marile oraşe mari sau marile mari oraşe!

Ar fi trebuit să se spună:

cu metropolele europene sau     cu marile oraşe europene

 

Alt tip de pleonasm:

mult mai devreme decât ar fi crezut cineva că poate fi posibil

 

De ce nu e corect?

Verbul poate înseamnă este posibil.

Atenţie la cuvintele formate cu sufixul –bil, care arată posibilitatea: băubil “care poate fi băut”, respirabil “care poate fi respirat”, sancţionabil “care poate fi sancţionat, pedepsit” etc.! Acestea nu trebuie folosite pe lângă verbul a putea.

Ar fi trebuit să se spună:

mult mai devreme decât ar fi crezut cineva că este posibil sau    mult mai devreme decât ar fi crezut cineva că se poate

 

Un alt tip de pleonasm:

Reprezintă un procent de până la 25 la sută.

 

De ce nu e corect?

În structura cuvântului procent pot fi identificate prepoziţia latinească pro, care înseamnă “pentru”, şi numeralul cent(um), care înseamnă “o sută”. Aşadar, repetarea sensului “sută” (o dată prin –cent, în procent, şi a doua oară, ca sută) constituie o greşeală, un pleonasm.

Ar fi trebuit să se spună:

Reprezintă până la 25 de procente sau     Reprezintă pnă la 25 la sută

•  

A găsit poşeta abandonată, dar  însă era goală.

                                                                 

De ce nu e corect?

Conjuncţiile dar şi însă au acelaşi sens (ambele sunt adversative). Alăturarea lor constituie un pleonasm.

Ar fi trebuit să se spună:

A găsit poşeta abandonată, dar era goală. sau    A găsit poşeta abandonată, însă era goală.

•  

Din nou revenim la muzica populară românească.

 

  De ce nu e corect?

Locuţiunea adverbială din nou şi prefixul re- au acelaşi sens, conţin ideea de repetare. Prin urmare, asocierea lor este greşită, constituind un pleonasm.

Ar fi trebuit să se spună:

Revenim la muzica populară românească. sau          Ascultăm din nou muzică populară românească.

•  

Mai reluăm o dată unde să se adreseze

 

De ce nu e corect?

În acest enunţ, ideea de repetiţie este exprimată de trei ori: prin averbul mai, prin verb (din cauza prefixului re-) şi prin numeralul adverbial o dată.

Ar fi suficient să se spună:

Reluăm unde să se adreseze sau     Spunem încă o dată unde să se adreseze

 

 

Mărul face pere

Contradicţia în ceea ce se adaugă

 

După cum mărul nu poate face decât mere, în realitate (nu în poveşti!), tot aşa după anumite cuvinte nu putem rosti sau scrie orice. Dacă spunem bicicletă cu trei roţi, ziar săptămânal, comitem greşeala numită contradicţie în ceea ce se adaugă, pentru că o bicicletă nu poate avea decât două roţi (tricicleta are trei), iar un ziar apare în fiecare zi, nu o dată pe săptămână.

•  

Femeia a adormit două ore.

 

De ce nu e corect?

Propoziţia conţine o contradicţie, pentru că nu putem adormi două ore, ci doar dormi două ore. Putem adormi mai greu sau mai uşor, putem să ne chinuim să adormim timp de două ore, dar nu putem adormi două ore.

Ar trebui să se spună:

Femeia a dormit două ore.

•  

Oraşele mari nu sunt doar reşedinţe, ci şi zone de tranzit pentru perioade mai lungi, scurte sau definitive pentru multe familii venite din provincie.

 

De ce nu e corect?

Zona de transit este o zonă pe unde se trece, se stă mai mult sau mai puţin şi de unde apoi se pleacă. Este lipsit de logică să spunem că zonele de transit sunt pentru perioade “definitive”.

Ar trebui să se spună:

Oraşele mari nu sunt doar reşedinţe, ci şi zone de transit, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, pentru multe familii venite din provincie. Unele familii pot rămâne definitiv aici.

 

Ce înseamnă orar?

Paronimia

 

Cuvintele orar şi oral seamănă ca formă dar au un înţeles diferit. Asemenea cuvinte se numesc paronime. Pentru a nu greşi folosind un cuvânt în locul altuia asemănător ca formă, trebuie să învăţăm ce înseamnă fiecare şi cum se scrie.

Să modifice intervalul oral al grevei…

 

De ce nu e corect?

Adjectivul oral înseamnă, pe scurt, “bucal”, “verbal”, adică are legătură cu gura şi cu vorbirea. Spunem medicament oral, care se înghite (nu se injectează), şi probă orală, când suntem ascultaţi (când dăm un test, un extemporal, o teză). În propoziţia de mai sus, adjectival oral este folosit greşit, pentru că nu se potriveşte ca sens cu substantivul interval, care se referă aici la timp.

Ar trebui să se spună:

Să modifice intervalul orar al grevei…

•  

persoană originală din Republica Moldova

 

De ce nu e corect?

Cuvântul original este confundat aici cu originar, cu care seamănă ca formă. Original înseamnă “ieşit din comun”, “autentic”, iar originar are sensul “care este de loc din…”. Putem spune pictură originală, scriitor original sau marfă originală din China, dar nu persoană originală din Republica Moldova.

 Ar trebui să se spună:

persoană originară din Republica Moldova

 

                                                                                                Va urma.

Popularity: 6% [?]

 Gavrilă Olteanu în arhivele mureşene – Informaţii inedite

 Autor: Nicolae Balint

Despre Gavrilă Olteanu şi cele întâmplate la Aita Seacă, au scris într-un mod foarte documentat dr. Ioan Lăcătuşu şi dr. Petre Ţurlea. Studiile elaborate de domniile lor, se bazează preponderent pe documentele obţinute din arhivele militare române. Remarcabil este faptul că tratarea unui subiect atât de sensibil cum a fost şi este acesta  şi după mai bine de 60 de ani, cei doi istorici români, o fac într-un mod cât se poate de pertinent şi echilibrat. Informaţii interesante, dar necunoscute până acum şi care recompun traseul urmat de Gavrilă Olteanu, după plecarea de la Aita Seacă şi până la arestarea sa, în august 1946, am descoperit însă şi în arhivele mureşene.   

O cumplită tragedie. Putea fi oare evitată?

Eliberarea Ardealului de Nord de către trupele româno-sovietice a început în toamna anului 1944. Pe data de 3 septembrie 1944, subunităţi din cadrul Corpului Român al Vânătorilor de Munte, aflate în dispozitiv de luptă la nord de localitatea Aita Seacă, au fost obligate – sub puternica presiune a unor forţe germano-maghiare superioare ca număr – să se retragă. O zi mai târziu, pe 4 septembrie, militari români izolaţi şi aflaţi în retragere, au fost interceptaţi de localnicii maghiari din Aita Seacă, luaţi ostateci, apoi torturaţi şi asasinaţi. Însă numărul total al militarilor români asasinaţi în această localitate, nu a putut fi stabilit cu precizie până în prezent. Declaraţiile date de martori au fost contradictorii, aceştia indicând între 13 şi 100 de victime din rândul militarilor români. Abia în anul 2003, în urma unor îndelungate investigaţii făcute în arhivele militare, au putut fi identificaţi 13 militari români decedaţi şi înhumaţi în Aita Seacă. Nu există însă certitudinea că ar fi unii şi aceiaşi cu cei ucişi de localnici, fapt pe care documentele militare eliberate cu această ocazie, îl specifică dealtfel. Corpul Român al Vânătorilor de Munte a reluat ofensiva pe data de 7 septembrie 1944, iar pe 10 septembrie a ajuns pe aliniamentul Micfalău, Băţanii Mari, Biborţeni, Baraolt, Racoşul de Sus, adică la nord de Aita Seacă. Pe data de 29 septembrie 1944, în Aita Seacă a sosit Gavrilă Olteanu, comandantul Batalionului de Voluntari Braşov “Iuliu Maniu”. Acesta, după o anchetă sumară asupra celor petrecute pe data de 4 septembrie, a ordonat executarea a 11 etnici maghiari, din care 9 au fost împuşcaţi, 2 decapitaţi, dar alţi 2 răniţi atunci, au murit câteva zile mai târziu. A fost în mod evident un exces de autoritate, generat de sentimente de răzbunare exacerbate, pe un fond de instabilitate şi incertitudine politică determinat şi de opoziţia iniţială a sovieticilor în ceea ce priveşte reinstalarea administraţiei româneşti în zonele eliberate din Transilvania.

 Foto. O carte despre ”Sumanele Negre”, organizație condusă de Gavrilă Olteanu

De la Batalionul de Voluntari „Iuliu Maniu”, la „Sumanele Negre”

Sovieticii declaraseră că rezolvarea problemei Transilvaniei de Nord rămânea cea prevăzută la art. 19 al Convenţiei de Armistiţiu, dar „timpul şi modul instalării administraţiei româneşti”, trebuie să fie rezolvate „prin tratări între Guvernele URSS şi al României”. La cererea părţii române de a se permite restabilirea autorităţilor româneşti militare cel puţin în oraşele Cluj şi Oradea, generalul Malinovski, a răspuns pe data de 20 noiembrie 1944, că „până la semnarea Tratatului de Pace nu este posibil a se reînfiinţa în Transilvania administraţia românească”. Pe data de 2 noiembrie 1944, Vîşinski, adjunct al ministrului de Externe al URSS, prezent în România, îi va cere generalului Sănătescu desfiinţarea acestui „detaşament înarmat care comite acte arbitrare criminale”, şi trimiterea în judecată a lui Gavrilă Olteanu. După cererea sovietică, Marele Stat Major al Armatei Române se va delimita de activităţile lui Olteanu, ordonând desfiinţarea acestui batalion şi arestarea comandantului său. Simţind pericolul - fapt care nu-l va mai ajuta prea mult în viitor – omul politic Iuliu Maniu, se va delimita şi el, afirmând public că nu şi-a dat asentimentul pentru ca respectiva unitate să-i poarte numele, lucru pe care însă nu-l făcuse atunci când aceasta se constituise. Nu putea însă nega că formarea acestuia fusese o iniţiativă a PNŢ. Voluntarii ardeleni ce au fost încadraţi în această unitate, trebuiau să asigure spatele frontului şi reinstalarea administraţiei româneşti, dar foarte mulţi au fost încadraţi şi în unităţile operative de pe front. Conform ziarului „Ardealul”, un total de 50000 de voluntari, toţi români ardeleni, ar fi intrat în aceste formaţiuni de voluntari, precum şi în unităţile operative. Batalionul de Voluntari Braşov, a desfăşurat activităţi în spatele frontului, în judeţele Trei Scaune, Ciuc, Odorhei şi Mureş. Batalionul de Voluntari va fi desfiinţat la Aiud, dar Olteanu va reuşi încă o perioadă de timp, până în vara anului 1946 să se sustragă arestării, timp în care va organiza şi conduce alături de Emil Dumitru Şteanţă, în zona Bistriţa-Năsăud şi Vatra Dornei, organizaţia anticomunistă „Sumanele Negre”, formată în special din foşti ofiţeri ai armatei regale române, dar şi din foşti legionari. 

Foto Pădurea de la marginea localității Aluniș-Mureș i-a găzduit în cursul anului 1945 pe Olteanu și oamenii săi

Mureşeanul Gavrilă Olteanu se întoarce în părţile natale

În documentele din arhivele mureşene, Olteanu este indicat ca fiind „de profesie avocat, născut în Mureşeni, în 1888.” Tot din cuprinsul acestora mai aflăm că în perioada 1940-1944, după Dictatul de la Viena, s-ar fi refugiat la Braşov. Însă unul dintre cele mai interesante documente din arhivele mureşene, se referă la o prezenţă a sa, în cursul anului 1945 - nu ştim pentru cât timp - în zona Aluniş-Mureş. Cetăţeanul maghiar Kocsis Andrei din localitate, probabil membru de partid, adresa o notă informativă PCR din Târgu-Mureş, în numele „locuitorilor terorizaţi şi a locuitorilor de câmp şi de pădure.” Kocsis făcea şi un denunţ indicându-i pe mai mulţi locuitori din comuna Aluniş-Mureş, ca fiind sprijinitorii lui Olteanu şi chiar participând la unele dintre acţiunile acestuia. Astfel, spunea el „Buta Leon a lui Ioan, Cornea Aurel a lui Petru, Boşca Teodor a Catalinei, Buta Grigoraş a lui Ioan, domiciliaţi în comuna Aluniş, împreună cu alţi câţiva tovarăşi de ai lor, fac agresiuni în contra noastră (?!) de când s-a retras glorioasa Armată Sovietică din comuna noastră şi a sosit Olteanu Gavril, fost conducător al gardei lui Maniu.” Kocsis mai indica în informarea sa, faptul că grupul lui Olteanu se află în pădure unde locuieşte într-o casă de vânătoare ce i-ar fi aparţinut şi pe care o ridicase în 1940. Tot Kocsis, arăta că Olteanu şi cei din grupul său, se deghizează în uniforme sovietice şi apoi, noaptea, le intră în case şi îi tâlhăresc. „Este lipsă parte de o soluţie radicală – scria Kocsis – şi de aceea rugăm Partidul Comunist ca împreună cu Comandamentul Sovietic şi celelalte autorităţi publice (…) să încercaţi a ne uşura în situaţia noastră…” „Încolţit” probabil în zona Aluniş-Mureş, Olteanu şi grupul său, va pleca în zona Bistriţa – Vatra Dornei, zonă pe care, ca vânător pasionat, o cunoştea bine şi de foarte mult timp. Acolo va conduce organizaţia „Sumanele Negre”. Pe data de 1 mai 1946, la Vatra Dornei, în casa avocatului Octavian Fedorciuc,vicepreşedintele local al PNŢ, unde se găsea şi locotenentul american Bill Hamilton, avându-l ca interpret pe Theodor Manicatide, şi-au făcut apariţia studenţii Dumitru Steanţă, adjunctul lui Olteanu în organizaţia „Sumanele Negre” şi Nicolae Paleacu, sub numele conspirative de Oprea şi, respectiv Moldoveanu, ambii foşti participanţi în Gărzile ”Iuliu Maniu”. Se discutau probleme legate de un eventual ajutor american în realizarea rezistenţei anticomuniste. În august 1946 însă, Olteanu, la fel ca şi Şteanţă şi alţii, a fost arestat. La puţin timp după arestare, Gavrilă Olteanu s-a sinucis într-o celulă din arestul Ministerului de Interne, luând o fiolă de stricnină. Potrivit însă istoricului Petru Ţurlea, Gavrilă Olteanu ar fi fost de fapt asasinat.

Nicolae BALINT

Popularity: 9% [?]

Discursul lui Nigel Farage în Parlamentul European

Autor: Vasile Zarnescu (text supus publicarii)

Discursul original aici:

 http://www.youtube.com/watch?v=Fyq7WRr_GPg&feature=player_embedded

 
„Aşadar, bună dimineaţa, D-le van Rompuy!

Sunteţi deja de un an pe post şi în acest timp a început întreaga construcţie să se sfărâme, haosul domneşte şi banii sunt pe terminate. Ar trebui să vă mulţumesc… Poate ar trebui să vă facem purtătorul de drapel al euroscepticilor. Uitaţi-vă, totuşi, în această dimineaţă, prin jur, aici, în parlament. Priviţi, pur şi simplu, aceste feţe. Priviţi această frică, această furie. Bietul Barroso arată de parcă ar fi văzut vreo stafie! Până şi dumneavoastră începeţi să înţelegeţi că jocul Euro s-a terminat. Dar în disperarea dvs. încercaţi să vă salvaţi, totuşi, visul, prin lichidarea ultimelor urme de democraţie din sistem. Şi este aproape clar că nimeni dintre dvs. n-a învăţat nici măcar un minim minimorum. Ştiţi, chiar dvs., D-le Rompuy, susţineţi că Euro ne-a adus stabilitate. Chiar aş putea să vă aplaud umorul în această situaţie, dar nu avem cumva, de-a face cu o mentalitate de buncăr? Ştiţi, fanatismul dvs. a devenit acum vizibil pentru toată lumea. Spuneaţi că este o minciună să susţii ideea că statele naţionale ar putea exista într-o lume globalizată a secolului al 21-lea. Ei bine, asta s-ar potrivi Belgiei, unde de 6 luni nu mai există guvern. Dar nu şi nouă, celorlalte state. În fiecare stat membru al acestei uniuni – şi de aceea vedem frica întipărită pe feţele voastre – spun oamenii din ce în ce mai răspicat: nu vrem acest drapel, nu vrem acest imn, nu vrem această clasă politică, vrem ca toată această afacere să ajungă în lada de gunoi a istoriei.

La începutul anului am avut parte de tragedia greacă, iar acum se repetă situaţia cu Irlanda. Desigur, ştiu că prostia şi lăcomia politicienilor irlandezi îşi are partea ei semnificativă de vină. Dar Irlanda n-ar fi trebuit să adere niciodată la Euro (UE – n. trad.). Asta v-a adus dobânzi mici, un fals boom şi un faliment colosal. Şi care este reacţia faţă de dvs.? În timp ce coaliţia voastră de guvernământ se rupe, auzim că nu s-ar cuveni să faceţi noi alegeri pentru conducere. Comisarul Wren a spus chiar aici că noi alegeri ar fi acceptate doar după ce veţi aproba următorul buget. Păi, cine dracu’ vă credeţi?!

Cu adevărat, sunteţi foarte, foarte periculoşi! Obsesia voastră de a crea cu orice preţ Statul-Euro duce la concluzia că vă bucuraţi să îndepărtaţi democraţia. Se pare că vă face plăcere să condamnaţi mii şi milioane de oameni la şomaj şi sărăcie. Nenumărate milioane de oameni trebuie să sufere pentru ca voi să vă visaţi mai departe visul Euro!

Ei bine, nu va funcţiona. Pentru că Portugalia, cu muntele său de datorii de 325 procente din BIP, va fi următoarea pe listă. Şi după aceea socotesc că va urma Spania. Iar ajutorul financiar pentru Spania ar trebui să fie de şapte ori mai mare decât cel pentru Irlanda. Şi atunci va fi casieria goală. Mai mulţi bani nu vor exista!
Dar problema nu se limitează doar la economie. Pentru că, dacă le răpeşti oamenilor identitatea şi democraţia, la final nu le mai rămân decât naţionalismul şi violenţa. Nu pot decât să sper şi să mă rog ca Pieţele (economico-financiare – n. trad.) să dea la o parte Proiectul Euro, înainte să se ajungă aici.“

Popularity: 4% [?]

By Simona Botezan, Washington D.C.

 

Un cutremur cu magnitudinea de 6,3 pe scara Richter s-a produs marţi, 22 februarie 2011, în oraşul Christchurch din sudul Noii Zeelande.

 

Este al doilea cutremur de mare intensitate produs în Noua Zeelandă în ultimele 6 luni, după cel cu magnitudinea 7,1 din septembrie 2010. Cel puţin 65 de oameni, dintre cei 350.000 locuitori ai oraşului, şi-au pierdut viaţa marţi seara la Christchurch. Cutremurul devastator, urmat de cel puţin patru replici în tot atâtea ore, a transformat oraşul în ruine.

 

Adâncimea foarte mică la care s-a produs seismul, de numai 4 kilometri, a alimentat gradul uriaş de distrugeri din Christchurch şi localităţile învecinate. Nouă clădiri s-au prăbuşit total, iar multe altele au suferit daune parţiale. Asfaltul şoselelor a crăpat în  multe locuri, au izbucnit incendii, iar conductele rupte au provocat inundaţii.

Mai mult de 100 de persoane, inclusiv o duzină de vizitatori, studenţi japonezi, sunt prinşi între ruinele oraşului. Echipele de salvare cu câini dresaţi s-au răspândit în întregul oraş în căutare de supravieţuitori, dintre care unii au trimis mesaje text sau apeluri telefonice de sub dărâmături.

Curentul electric, apa şi gazele au fost oprite în oraş, aeroportul internaţional a fost închis, la fel şi traficul feroviar. Potrivit poliţiei locale, pasagerii a doua autobuze, peste care s-au prăbuşit clădiri, şi-au pierdut viaţa.

Autoritatea de transporturi din Noua Zeelandă a declarat pentru TVNZ că nu a putut contacta angajatii din Christchurch şi din tunelul Lyttleton, situat în apropiere de epicentru. Cutremurul a dizlocat chiar şi o bucată masivă de gheaţă din cel mai mare gheţar din Noua Zeelandă, situat la 120 mile est faţa de Christchurch.

Turla impunătoare din piatră a unei catedrale catolice s-a prăbuşit în centrul oraşului, iar în vecinatatea ei zace o clădire cu patru nivele, dărâmată în întregime în câteva secunde, ca un castel de cărţi. O clădire cu  mai multe etaje, Pyne Gould Guinness, în care lucrau mai mult de 200 de muncitori, s-a prăbuşit şi un număr necunoscut de oameni au fost prinşi în interior. Echipele de salvare au târât oameni răniţi grav din moloz, majoritatea lucrători care se aflau in birouri. Mulţi erau plini de sânge. Ţipetele celori încă prinşi sub dărâmături se auzeau de afară. 
 
Gheţarul Tasman, situat în Alpii de Sud, a fost zguduit de cutremur şi aproximativ 30 de milioane de tone de gheaţă s-au prăbuşit şi au format iceberguri în lac. Gheaţa care a căzut în lac a provocat valuri de până la 3,5 metri, care au măturat în sus şi în jos lacul timp de 30 de minute.

 ”Este o scenă de devastare totală”, a declarat prim-ministrul John Key la câteva ore după cutremur. El a confirmat că numărul morţilor ar putea creşte în următoarele zile şi că: “Am putea fi martorii zilei cele mai întunecate din Noua Zeelandă.”

Primarul Bob Parker a decretat stare de urgenţă în regiune şi a cerut oamenilor să folosească telefoanele mobile numai pentru urgenţe. “Guvernul este dispus să utilizeze tot ce se poate în scop de salvare”, a declarat viceprim-ministrul neozeelandez. Echipele de salvare continuă să scoată numeroşi răniţi de sub ruinele clădirilor dărâmate. Australia a trimis o echipă de salvare de 40 de persoane pentru a susţine eforturile de recuperare a sinistraţilor.

 

Presa locală scrie că distrugerile sunt mai puternice decât la seismul de 7,1 produs în aceeaşi regiune în septembrie anul trecut. Cunoscut în Noua Zeelandă ca Oraşul Grădină, Christchurch avea un patrimoniu din secolul al XIX-lea, moştenit de la fondatorii săi, vorbitori de limba engleză. Un râu de mică adâncime, Avon, trece prin centrul oraşului, traversat de linii de tramvai istorice şi punctat cu arhitectură gotică, parcuri şi cafenele.

Cutremurul care a produs cele mai multe daune în Noua Zeelandă a fost cel care a lovit nordul ţării în 1931, la Hawke’s Bay, North Island şi care a ucis cel puţin 256 de persoane.

Surse: Associated Press; CNN; Fox News; ABC News.

Surse foto: The Christian Science Monitor, New Zeeland; Reuters

 

Popularity: 2% [?]

Cazul Nikita Hruşciov – Erns Neizvestnâi

Autor: Leo Butnaru (Basarabia)
DUPĂ GROPARI – VINE ARTISTUL…

„Aici odihneşte…” – Exact, aşa „sună”… mut, pe nenumărate pietre de mormânt, cel mai popular început de epitaf, continuând cu: „…robul Lui Dumnezeu…”

Însă în cazul pe care îl invoc ad hoc robul parcă nu fusese al Celui de Sus, ci al… Celui de Jos, din tenebre, – fusese robul diavolului întruchipat în ceea ce se numea comunismul sovietic. Chiar el, acest rob, în 1960 proclamase sus şi tare, îngâmfat şi… necontrolat, că următoarea generaţie de oameni sovietici avea să trăiască în… comunism. Acesta (acela), comunismul, urma să fie dat la cheie exact în anul… 1980! Trebuia să-l prind şi eu, cel care, la acea vreme, aveam să fiu în floarea vârstei a trei decenii de viaţă. Dar slavă Domnului, a trecut de la noi paharul acela… Cu forţe unite ca nicicând altădată, cele 15 republici unionale au demolat cu incredibil succes mastodontul cu picioare de argilă – URSS…

Apoi să luăm cazul şi din alt unghi de apreciere. Cel din mormânt, robul tenebrelor, pe când era în plină fală triumfală bolşevică, îl înjurase, îl ameninţase pe cel care, peste ani, parcă i-ar fi fost, implicit, unul dintre gropari. Mai bine zis, el a venit după ce isprăviseră cu înmormântarea mahărului groparii propriu-zis; venise sculptorul care fusese solicitat să modeleze piatra funerară. Bineînţeles că nu putea să-l solicite cel din mormânt care, pe când era la suprafaţă, ba chiar în vârful piramidei puterii sovietice, îl înjurase, îl ameninţase. Solicitarea venise de la fiul ex-mahărului mahărilor, fiul numindu-se Serghei Hruşciov. Iar sculptorul, cândva înjurat, ameninţat de tatăl acestuia, nimeni altul decât Nikita Sergheievici Hruşciov, se chema Neizvestâni. Pre româneşte tradus, acest nume înseamnă: Necunoscutul. Ernst Neizvestnâi (rus.) =  Ernst Necunoscutul (rom.). Probabil, ştiţi cât de inspirat s-a dovedit a fi acest mare sculptor Neizvestnâi (ajuns celebru în lume) în ctitorirea monumentului funerar al celui care fusese atât de imprevizibilul, controversatul Nikita Sergheievici Hruşciov, fost prim-secretat al PCUS, mereu dezlănţuitul, iar uneori, se părea, chiar… dezmăţatul până la caricatură  conducător al fioroasei Uniuni Sovietice din anii 60 ai secolului trecut. Reproduc imaginea sculpturii funerare executată de Erns Neizvestnâi-Necunoscutul, ajuns, peste ani, celebru, extrem de… Cunoscutul. Reţineţi delimitarea, ruptura în zig-zag dintre alb şi negru, ce simbolizează contradicţia dintre aşa-numitul „dezgheţ hruşciovist”, condamnarea cultului personalităţii lui Stalin şi, în scurt timp, revenirea şi la îngheţ, şi la cultul personalităţii, şi la…

Foto.De la dezgheţul - la re-îngheţul hruşciovist

Dar ce spusese cel din mormânt, mahărul mahărilor bolşevici, despre tânărul sculptor Ernst Neizvestnâi, în anul 1962? Vizitând expoziţia din Sala Manejului moscovit, cel „mai la vale” de Kremlin, prim-secretarul PCUS se dăduse cu părerea-concluzie (pentru toţi!) că Neizvestnâi practică „o artă degenerativă”. Şi acesta fusese începutul. Pentru ca, peste câteva luni, spre sfârşitul aceluiaşi an, la întâlnirea cu intelectualitatea de creaţie, după ce, în largă ochire asupra artelor, l-a înfierat pe tânărul poet Andrei Voznesenski, Nikita Hruşciov trece, furibund, şi la tânărul sculptor Erns Neizvestnâi. Precum în alte cazuri similare, care l-au avut de protagonist (tot aici, pe blog) de asemenea pe ex-prim-secretarul dezlănţuit, care ajunsese chiar să bată cu pantoful său (partinic) în înalta tribună a ONU, voi reproduce pasaje din stenograma respectivei întruniri.

Prin urmare, după ce-l înjurase pe Voznesenski, ceva mai la vale Hruşciov zice (păstrez incoerenţa oralităţii vel-politrucului. – L.B.): „Dar eu, tovarăşi, nu pricep un lucru. Iată sculptura lui Neizvestnâi. Asta să fie sculptură? Vă cer iertare, eu am discutat cu dânşii (e vorba de mai mulţi artişti plastici, la expoziţia din Sala Manejului. – L.B.), şi când am văzut asta, i-am întrebat: „Ascultaţi, voi, tovarăşilor, oare voi să fiţi bărbaţi adevăraţi? Nu care cumva sunteţi pederaşti, scuzaţi de cuvânt? – le zic. – Pentru că asta nu e decât pederastie în artă şi nicidecum artă”. Aşadar, zic, de ce pederaştilor li se dă zece ani [de închisoare], iar ăstora li se dă ordine, medalii ar reieşi? De ce? (Aplauze.) Dacă societatea judecă aşa ceva drept crimă, păi asta se referă şi la aceşti doi tipi. (La Neizvestnâi şi la pictorul Jutovski. – L.B.) Unde mai pui că asta e mai mult, decât! pentru că el creează, şi el, cum s-ar spune, vrea să influenţeze societatea. Numai că el o face nu pentru dânsul, nu pentru înfrumuseţarea propriei case. Suntem îndemnaţi de unii să fim asemenea lui Noe şi să luăm de toate în Arcă. Eu nu ştiu dacă Noe într-adevăr a luat tot ce era curat, dar şi necurat. Eu gândesc că Noe nu era om prost şi, probabil, nu a luat. Nu e decât o născocire. Probabil, nu a luat. A? Ce spuneţi? (Din sală se aud strigăte: „A luat!”) Hruşciov: – A luat? (Râde. Râde îndelung. Tace.)”

După un timp, revine la sculptorul Neizvestnâi:

„Acum iată că acest Neizvestnâi (Necunoscut) nu a expus nimic necunoscut. Dar deja crede că e cunoscut. După mine, aceşti sculptori sunt nişte mediumi. Iată-i că au pictat, au modelat, au cioplit, au creat, iar noi ne tot învârtim şi nu înţelegem: ce-i asta? Reiese că vinovaţii am fi noi. (Pauză lungă, lungă. Sala a amuţit.) Dacă aceşti tovarăşi necunoscuţi ar deveni tovarăşi cunoscuţi şi şi-ar crea propriul lor Comitet Central, voi, probabil, nu ne-aţi fi invitat la această şedinţă. Însă noi v-am invitat!!! (Aplauze îndelungate.)”

Peste un alt răstim, Hruşciov revine iar la cazul Neizvestnâi, întrerupând pe cel care vorbea de la tribună, replicând:

„Haideţi să ne întrebăm, oare aşa ceva trezeşte vreun sentiment oarecare? Nici nu pot şti câte mijloace consumă el. Acest Neizvestnâi/ Necunoscut este destul de izvestnâi/ cunoscut dacă e să calculăm cât cheltuie pentru el statul. Asta e. (Pauză. Cineva îi şopteşte ceva lui Hruşciov.) Hruşciov urlă la Neizvestâi: – Dragul meu, ştii tu oare cât trebuie să muncească un miner, pentru ca să extragă o atare cantitate de aramă? (Oare nu de acolo i-a venit lui E. Neizvestnâi ideea să-i sculpteze capul lui Hruşciov în aramă? – L. B.) Ştii tu oare? Nu, nu ştii. Iar eu ştiu. Pentru că eu însumi am fost miner. Ce, asta cade din cer? Iată că-i spun tovarăşului Şelepin, el e cu controlul partinic de stat: Verificaţi, de unde ia arama. Poate că Uniunea Artiştilor Plastici repartizează iraţional arama pe care o primeşte? (Voci din sală: „Aşa e, corect”.) Hruşciov: – Ştiu şi eu că e corect…. Iată, la noi situaţia e împinsă până la absurditate…. „E artist”, – mi se spune. Ei şi ce dacă e artist? Cu ce e mai bun el decât un muncitor? „Trebuie să-i intrăm în situaţie – e natură”.  Dar ce iese din asta, tovarăşi? Iată-l pe el, stând, ca Napoleon, pe malul râului, cu braţele încrucişate la piept, iar pe-alături, pe râu, – îmi cer scuze, – pluteşte un rahat, iar noi trebuie să privim aşa ceva. Şi asta dumneavoastră numiţi artă…”

Foto. Ernst Neizvestnâi discutând cu… Hruşciov (1974) 

 

Raport  de forţe în posteritate…

Popularity: 6% [?]

ANUNŢ LA RUBRICA PIERDERI

 

Autor: Sorin Olariu

Pierdut, în circumstanţe din cele mai nasoale,

În urma unor şpriţuri şi alte protocoale,

O chestiune care nu-i bine să se piardă

Un lucru care-odată-i posibil să te ardă.

Pierdut, după o noapte cu mititei şi bere,

O chestie adâncă şi plină de mistere,

S-a dus la fel de iute precum măgaru-n ceaţă,

Şi-o pierdere ca asta te urmăreşte-o viaţă.

Şi cum din cauza asta, nici nu mă simt prea bine,

Că mă obişnuisem s-o port mereu cu mine,

N-am să vă ţin de vorbă, nu vreau s-o mai lungesc,

Şi-nchei aici anunţul, să nu vă plictisesc.

Pierdut o chestiune cu care-am fost născută,

De-aceea-mi vine-a plânge şi-s tare abătută

C-am  fost de tot azi-noapte prostuţă şi credulă:

Pierdut-am fecioria şi se declară nulă…

 

Popularity: 3% [?]

INTERVIU CU SCRIITORUL VIOREL BAETU

 

Autor: George ROCA

Născut la Timişoara în 1948, a terminat în 1966 liceul în acelaşi oraş. Absolvent al Institutul Politehnic din Timişoara – Facultatea de  Electrotehnică, promoţia 1972. În august 1989 pleacă cu familia în Germania şi se stabileşte la Aachen. După un an de studiu postuniversitar la Köln, în 1991 se angajează ca inginer în cercetare-dezvoltare la o firmă de tehnică medicală, din Bayern, unde lucrează până în 1995, după care, prin absolvirea unui curs pentru manageri îşi deschide o firmă şi lucrează pe cont propriu în domeniul tehnicii medicale. Este vicepreşedintele asociaţiei culturale „Ars Longa” din Nürnberg şi face parte din comitetul de conducere a Ligii Asociaţiilor Româno-Germane (LARG). Publică de mai mulţi ani articole de jurnalistică, eseuri, romane, poezie, consacrându-se ca scriitor român. Este membru al „Deutschen Jurnalisten Verband Bayern” (Asociaţia jurnaliştilor germani din Bavaria).

***

 

George ROCA: Domnule scriitor engmatic, v-am văzut în fotografie învăluit de fum de pipă şi mister, un adevărat detectiv al instrumentului de scris, semnând ba Mike Boy, ba Michael Cuţui, ba… De aceea aş dori să vă identificaţi pentru cititori. Care este numele dumneavoastră real şi ce pseudonime folosiţi în scrierile dumneavoastră? Care sunt criteriile pe care le adoptaţi pentru a „denumi” autorul unor asemenea scrieri?

 

Viorel BAETU: Numele meu este Baetu Viorel şi în registrul Catedralei Ortodoxe din Timişoara mai e trecut şi Mihail. Când am început să scriu am adoptat numele de Michael Cuţui. Michael este internaţionalul pentru Mihail iar Cuţui (unul din căpitanii lui Tudor Vladimirescu) este numele de fată al bunicii mele, pe care am iubit-o foarte mult şi care a murit când eu aveam doar 8 ani. Sub pseudonimul Mike Boy, adică Mihai Baetu americanizat, am scris o serie de nouă fascicole poliţiste în colecţia „Detectivi – Poliţie – Crimă”. În paralel, prietena mea, scriitoarea şi editoarea Rodica Elena Lupu a scris sub pseudonimul Roena Woolf o serie de nouă fascicole în colecţia „Tainele mării nu se cunosc de pe mal”. Astfel am vrut să reînviem în lumea stresată din ziua de azi, care nu mai are timp de citit, tradiţia fascicolelor, fiecare fascicol fiind în fond un roman comprimat. Dar societatea Rodiped din Bucureşti, cu care am avut un contract de distribuţie, după ce a distribuit câte ceva din primele trei numere, a lăsat totul în voia soartei, sau mai bine zis la „muiat”. Fascicolele în loc să fie distribuite au fost depozitate în curte, unde ploaia le-a deteriorat, deci nu au mai putut ajunge la cititori. Cât valorează un contract în România nu trebuie să mai explic.

George ROCA: Aveţi o activitate literară foarte extinsă. Ce gen de literatură adoptaţi? Sunteţi un narator-romancier, un jurnalist, un futurolog, sau un scriitor-detectiv de proză poliţistă?

Viorel BAETU: În principal scriu cărţi poliţiste, dar m-am aventurat şi în lumea jurnalului de călătorie, al romanului social şi al thriller-ului. Iar ca tot românul am scris şi puţină poezie. Articolele pe care le scriu pentru ziare, fără renumeraţie, mă definesc ca un jurnalist interpretativ, care încearcă să explice fenomene sociale şi politice brizante, în cuvinte simple pe care să le înţeleagă tot românul, dacă e ceva de înţeles.  

George ROCA: Puteţi să îmi enumăraţi cărţile pe care le-aţi scris până în prezent? Unde le-aţi publicat, pe hârtie sau în spaţiul virtual?

Viorel BAETU: Începutul l-am făcut cu un serial poliţist-antiterorist sub titlul „De ce  oameni, omoară oameni?” (Vol.1 – Explozie la Belfast, Editura Vremea 2003, Vol.2 – Pădurea de la Moara Dracului, Editura Publistar, 2004). În 2005 am publicat la Editura Anamarol cartea: „Trei Doamne şi toţi trei… în Himalaia pe Kala Patthar (5550m)”,
Jurnal de călătorie – noiembrie 2004 – Nepal. În 2006-2007 am publicat în colecţia „Detectivi Poliţie Crimă” seria de fascicole „Chris Miller un detectiv din ziua de azi”, Editura Anamarol. O parte din acestea sunt publicate sub formă de serial în revista „Clipa” din Statele Unite. În romanul „Ortopezii” care a apărut în Editura Anamarol 2008, am încercat să surprind, trecerea de la economia planului cincinal la economia de piaţă, în  lumea medicală a anilor 1994-1996 din România.

În octombrie 2010 a apărut o colecţie de 21 de nuvele poliţiste în limba germană  sub titlul „Mord in 5 Minuten Takt”. Aceste nuvele scrise iniţial în limba română, sub titlul „Crima de 5 minute – Criminalistică pentru avansaţi”, au fost traduse în germană şi publicate de editura BoD-Nordestted. Pentru o publicare a acestei cărţi în limba română aştept oferte de la editurile din România. Cu ocazia zilei de naştere a soţiei mele, în ianuarie 2011, am publicat o colecţie de poezii „Friederikes Welt” (Lumea lui Friederike) la editura BoD-Nordestted. În prezent lucrez la corectura thrillerului „Clipa Adevărului”, pe care sper să-l public – într-o zi cu… soare.

George ROCA: V-am citit deseori prin diferite reviste electronice. Povestiri publicate pe… bucăţi. Acestea au fost scrise dinainte şi republicate pe internet, sau scrise spontan şi publicate imediat… cu menţiunea „va urma” pentru a vă da timp de gândire şi de creaţie? Care este tehnica dumneavoastră de publicare?

Viorel BAETU: Totul este scris şi finalizat iar apoi publicat. Perioadele de gândire, creaţie şi gestaţie fac parte din programul anterior. Am publicat o serie de fascicole în revista „Clipa” condusă excelent  de „spartanul“ Dwight Patton, dar din cauza lungimii lor a trebuit să le secţionăm, deci a apărut acel celebru „va urma”, atât de iubit de cei care sunt focusaţi pe serialele de televiziune.

George ROCA: V-aţi folosit pana şi pentru scrieri jurnalistice: reportaje, materiale informative, eseuri, destinate atât presei româneşti cât şi celei internaţionale. Care este tematica, orientarea şi scopul acestor materiale? Cărui segment de cititori i se adresează?

Viorel BAETU: Cum am mai spus, apar la un moment dat evenimente politice sau economice stringente care afectează o mare masă de oameni, naţional sau internaţional, care sunt explicate în publicaţiile curente şi la televiziune de oameni de ştiinţă, politologi, economişti, futurologi, etc. într-un limbaj academic. Acest limbaj  fiind de specialitate deci foarte selectiv nu este înţeles decât de un număr redus de oameni şi poate duce prin interpretări greşite la manipularea lui „Ion plătitorul de impozite”. Ceea ce încerc eu să fac este să explic că 1+1=2 fără a folosi pentru a ajunge la acest rezultat „Bazele calcului vectorial şi tenzorial”.

George ROCA: Am citit cu mare interes articolele dumneavoastră sportive din perioada „Campionatului mondial de fotbal 2006” şi a „Campionatului european de fotbal 2008” şi desigur a recentului campionat mondial de fotbal din Africa de Sud. Sunteti un cronicar sportiv înzestrat cu talent. Ştiu că articolele dumneavoastră au fost preluate de mai multe reviste. Puteţi să ne enumăraţi căteva şi să ne daţi câteva detalii despre acest hobby?

Viorel BAETU: Ca sportiv nu am jucat fotbal, ci am făcut atletism, dar ca suporter a lui Poli Timişoara nu am pierdut nici un meci. În Germania urmăresc Bundesliga consecvent,  vorba aceea, sângele apă nu se face. În 2006 când Steaua a jucat cu Rapid în semifinala Cupei UEFA, deci am ajuns şi noi românii în catedrala fotbalului european şi încă la aşa un nivel, am fost foarte mândru, deci am scris primul reportaj sportiv care a fost foarte bine primit. Apoi în timpul desfăşurării campionatului mondial de fotbal am scris seria de articole: „Campionatul mondial de fotbal Germania - 2006” – Serial în 25 de acte cu o finală”, în care am comentat  fiecare meci desfăşurat, imediat după ce arbitrul a fluierat sfârşitul partidei. Am reluat seria de articole în timpul Campionatului european de fotbal 2008 şi la Campionatul  Mondial din 2010 din Africa de Sud, pentru revistele: Clipa/SUA, Spirit Românesc/Australia,  Observatorul/Canada, Romanian NL/Olanda, Român în Lume/Spania, Starpress/România.

George ROCA: În toamna anului 2008, scriitoarea Rodica Elena Lupu, patroana editurii Anamarol din Bucureşti, mi-a atras atenţia (în mod elogios!) asupra romanului dumeavoastră „Ortopezii”. O scurtă prezentare vă rog!

Viorel BAETU: Am să-mi permit să fac această prezentare prin câteva comentarii făcute de câţiva cititori după ce au lecturat romanul.

„E timpul tranziţiei de la economia planificată la cea de piaţă. Tranziţie înseamnă în acest context transformare şi sincronizare a structurilor economice iar în chip special însuşirea standardului tehnic occidental precum şi adaptarea cadrului juridic la economia de piaţă. Situaţiile de viaţă surprinse în roman se află uneori în afara cadrului legalităţii. Ceea ce se întâmplă în marginea acestui cadru alcătuieşte substanţa romanului prilejuind accente critice sociale. Ca de obicei, mobilurile, care agită personajele sunt carieră, bani, amor”. Emil Cira

 „Cu toate că titlul şi coperta cărţii te împinge să crezi că e vorba de o carte de specialitate medicală, ea este de fapt un roman, cu episoade care pot fi socotite de referinţă pentru România din acea perioada. De aceia ea este accesibilă tuturora.
Eu personal am regăsit în acest roman multe aspecte prin care am recunoscut atmosfera spitalului românesc, meseria mea, dar mai ales am recunoscut istoria familiei noastre care a trecut de multe ori prin cazuri similare celor descrise în carte. De aceia consider ca acest roman are nu numai o valoare literară, valoare binecunoscută la Michael Cuţui, dar este şi o cronica vie a unei Românii în efervescenţa tranziţiei pe care o trăieşte”. Mariana Mateiaş

„Felicitări din toată inima pentru cartea «Ortopezii», care se citeste pe nerãsuflate şi… din păcate spune multe lucruri adevãrate” Prof.Dr. Oropedie – Dinu Antonescu

George ROCA: Tot la editura Anamarol v-a apărut un „Jurnal de călătorie” cu titlul „Trei Doamne şi toţi trei… în Himalaia pe Kala Patthar (5550m)”. Despre ce este vorba? Am înţeles că aţi fost „pentru documentare” chiar la sursă, adică în Nepal… Puteţi să ne daţi căteva detalii?

Viorel BAETU: În noiembrie 2004 am  făcut o tură de trekking (adică „per pedes“), împreună cu cei doi fii ai mei, în munţii Himalaia, de la Lukla până  sus pe Kala Pathar cel mai înalt punct de pe glob pe care îl pot atinge cei care nu se folosesc de coardă şi piolet. Momentele trăite sunt redate în această carte. M-am străduit, cum spune domnul Adrian Constantinescu: „Totul, absolut totul este descris de autor in aceasta carte. Ce mănâncă şi ce beau nepalezii, cum se îmbrăcă si cum se distrează, cum respecta religia si tradiţia milenara, cum se lucrează în Nepal, de asemeni câteva biografii ale unor cunoştinţe făcute in timpul şederii în această ţară. Şi lucrul care iese peste tot în evidenţă: «Turismul Internaţional» – rolul jucat de turism în dezvoltarea şi emanciparea ţării, rolul jucat de veniturile realizate din turism în echilibrarea PIB-ului naţional, etc. Dacă pâna şi în nişte cătune izolate la 4.000 sau 5.000 de metri altitudine unde nici maşina şi nici avionul nu poate pătrunde, unde întreg transportul de mărfuri se face pe yak (fratele nepalez şi tibetan al bivolului european) există Internet – cafe-uri, pentru ca turiştii – în special cei americani, australieni, japonezi, englezi, germani – să nu fie rupţi de viaţa lor modernă… Ei bine, ce să mai spunem?”

George ROCA: Aventurile lui „Chris Miller un detectiv din ziua de azi” le-aţi publicat parţial în fascicole pe internet şi la revista „Clipa” din Anaheim, Califonia. Aceste scrieri apar şi „pe hartie”? Care sunt subiectele descrise în această luptă a eroului dumneavoastră pentru justiţie?

Viorel BAETU: Chris Miller este un detectiv din ziua de azi, el nu este un erou şi vede justiţia destul de lejer, dar are un spirit foarte dezvoltat pentru dreptate. El este omul modern, internaţional, aşa cum se cere în lumea globalizată de azi…

Fascicolul 1: O afacere ciudată (Lumea diamantelor – Antwerpen)

Fascicolul 2: Vineri în 13 şi pisica neagră (Mafia din Marsilia)

Fascicolul 3: Adevărul şi numai adevărul (Cercurile universitare – Timişoara)

Fascicolul 4: Un glonţ în ţara sfântă (Lumea falsificatorilor de artă – Tel Aviv)

Fascicolul 5: Blondele… Ah! Blondele! (Comerţul cu prostituate – Viena)

Fascicolul 6: Flori, cai şi amazoane (Lumea sportului hipic – Germania)

Fascicolul 7: Jocuri periculoase (Mafia drogurilor – Las Vegas)

Fascicolul 8: Sex and the computer (Lumea pedofililor – Thailanda)

Fascicolul 9: Două crime şi-o limuzină (Un Bugatti reapare – Bucureşti)

10. Ştiu că aţi fost un admirator al regretatului poet basarabean Grigore Vieru, colecţionând cu migală aforismele acestuia. Puteţi să ne redaţi căteva care v-au impresionat cel mai mult?

Viorel BAETU: Poţi iubi până la Dumnezeu, dar este cu neputinţă să şi gândeşti până la El! Chiar dacă nu ar exista Dumnezeu, oricum, nu omul a creat Universul!

George ROCA: Am citit pe saitul dumneavoastră (http://www.michael-cutui.de) o frumoasă poezie având titlul „Clepsidra”. Am rămas impresionat de calitatea exprimării şi de frumuseţea versurilor. Sper că nu este singurul element liric din scrierile dumneavoastră?

Viorel BAETU: Cele câteva poezii în română şi germană pe care le-am scris de-a lungul timpului, sunt dedicate în majoritate soţiei mele şi după cum am spu mai sus au fost recent prinse într-un mic volum. Aceste poezii le scriu spontan, de obicei pentru evenimente deosebite, deci nu ca un poem, ci după motto-ul: „căci nu e om să nu fi scris o poezie“.

George ROCA: În afară de arta scrisului sunteţi preocupat şi de partea obştească a conaţionalilor noştri stabiliţi în Germania. Sunteţi vicepreşedinte al Asociaţiei culturale „Ars Longa” din Nürnberg şi membru al Comitetului de conducere al „Ligii Asociaţiilor Româno-Germane”. Care sunt obiectivele acestor organizaţii şi care este rolul dumneavoastră în promovarea românismului peste hotarele perimetrului naţional?

Viorel BAETU: Asociaţia interculturală „Ars Longa” are ca obiectiv propagarea şi promovarea interactivă a culturii româneşti în Germania. L.A.R.G. (Liga Asociaţiilor Româno-Germane) şi şi-a propus ca obiectv păstrarea identităţii culturale (Heimatpflege), promovarea culturii, precum şi a bunei înţelegeri între naţiuni. Despre rolul meu, nu pot să spun decât că mă străduiesc să fac ceva în sensul realizării obiectivelor propuse, iar dacă asta ajută la promovarea românismului peste hotarele perimetrului naţional… asta ştie doar bunul Dumnezeu.

A consemnat,

George ROCA

Sydney- Nürnberg

15 februarie 2011

Popularity: 3% [?]