Reportaj de la Cernăuţi: Ca zborul unui cocor singuratic…

DIMENSIUNI SUFLETEŞTI

Autor: Maria Toacă-Andrieş (Cernăuţi)

Ca zborul unui cocor singuratic mi s-a părut „aterizarea” lui Vasile Şoimaru la Cernăuţi, în ajunul zilei de naştere a lui Eminescu. Era tocmai în ziua patronului său sufletesc – Sf. Vasile cel Mare. Or, Şoimaru, ca orice român de bună-credinţă, o serbase deja cu două săptămâni în urmă, pe nou. Oricum, în drumul său din Chişinău spre Cernăuţi, poposind, ca de obicei, la prietenii din Boian, nu putea să nu se întâlnească cu cei mai vestiţi Vasile de acolo şi, în aceeaşi bună tradiţie românească, să nu sărbătorească încă o dată. Mai ales că, încărcat ca un Moş Crăciun, care parcă în mod special îi vizitează la urmă pe cei mai dragi, de data aceasta a avut pentru boinceni un dar deosebit. Le-a adus un film despre Boianul din Canada şi despre urmaşii celor care au întemeiat acolo prima vatră românească, după chipul şi asemănarea Boianului din Bucovina, cântat în „Doina” lui Eminescu.

Foto.Vasile Şoimaru la gimnaziul din Boianul bucovinean

Deşi am mai scris despre drumurile şi căutările acestui bărbat dornic de a cuprinde cu iubire pe fraţii de-un sânge de pe meridianele globului, aş vrea să împrospătez memoria cititorilor noştri, amintind că doctorul în economie Vasile Şoimaru este unul dintre cei care a stat la baza fondării Academiei de Studii Economice din Moldova, de două ori deputat în Parlamentul RM, autorul mai multor cărţi (cea mai recentă, de publicistică, volumul „Căderea comuniştilor”), dar, mai presus de toate, – maestru al artei fotografice. Obsedat până la un suprem sacrificiu de patima drumeţiilor sau, mai precis, de un dor de românii de pretutindeni, imposibil de înţeles pentru oamenii „normali”, care se mulţumesc cu ce văd în apropierea lor, el a realizat o monumentală unire în volumul de imagini „Românii din jurul României”, adus, de ziua lui Eminescu, pentru a fi dăruit muzeului care îşi aşteaptă de vreo douăzeci de ani deschiderea în Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi. Printre exponatele viitorului – sperăm noi – muzeu, la fel de binevenit este şi CD-ul cu filmul „Un emigrant” şi imagini despre românii din Boianul canadian, însoţite de promisiunea dlui Şoimaru de a ne aduce la următoarea vizită volumul II al „marii sale uniri a românilor”, la care lucrează în prezent.

Foto.Bordeie în care s-au adăpostit primii emigranţi români bucovineni în Boianul canadian

Deoarece n-am avut posibilitatea să mă deplasez la Boian în ziua lansării filmului, l-am privit în singurătate, finalul cu zborul unui cocor singuratic în înaltul cerului azuriu asociindu-l nu atât cu sufletul emigrantului, ci mai mult cu trecerile lui Vasile Şoimaru prin Cernăuţi. Ştiu că inima şi obiectivul său fotografic au nevoie de momente de maxime emoţii şi că nu întâmplător apare printre noi chiar atunci când larma e mai mare, decorurile mai strălucitoare, când se adună oameni remarcabili, oaspeţi de vază de prin toată România.
Bunăoară, în acest miez de ianuarie ne-am bucurat să avem printre noi pleiada unor scriitori de elită, printre care şi cinci laureaţi ai Premiului Naţional „Mihai Eminescu”. I-am văzut, i-am admirat, i-am ascultat, numai nu ştiu dacă am fost noi văzuţi şi auziţi. Mai plăcut e cazul lui Vasile Şoimaru, care s-a străduit să ne audă şi să ne vadă (prin Cernăuţi, la Voloca, Crasna, Boian) cu cel de-al treilea ochi al său fermecat – obiectivul fotografic.

Foto.Căluţul românilor din Voloca şi Crasna, regiunea Cernăuţi

Despre emoţiile ce-au vibrat la Gimnaziul „Ioan Neculce” în timpul celor 45 de minute cât a fost derulat filmul mi-a povestit dna Eleonora Bizovi, prima gazdă la care se opreşte Vasile Şoimaru când ajunge la Boian.

Foto.Biserica romaneasca din Boian

- Au fost prezenţi gimnaziştii, profesorii, directoarea Svetlana Hauca, primarul satului, Gheorghe Demenciuc, preşedintele filialei Societăţii „Mihai Eminescu”, Vasile Botă… Toţi eram numai ochi şi urechi, porniţi imaginar pe puntea aşternută de Vasile Şoimaru peste Atlantic. Ni se auzeau şi bătăile inimii, care parcă acompaniau graiul românesc (aşa cum vorbeau străbunii din Boianul nostru) al urmaşilor primilor emigranţi – V. Toma, V. Suprovici, S. Iftodi, W. Rusu… Printr-o perdea de lacrimi, am ascultat povestirile lor despre construcţia Bisericii „Sf. Maria”, care este identică cu sfântul locaş „Adormirea Maicii Domnului” din centrul Boianului nostru. Gândul la cei care au luat cu ei în lumea umbrelor dorul greu de baştină ne-a răscolit dureros, mai ales în momentul când pe ecran s-a ivit imaginea cimitirului din Boianul canadian. Am aflat că primul nostru consătean înmormântat acolo a fost Nicolae Falcă. Deşi unii săteni de la noi au fost peste ocean să-şi vadă înstrăinatele rude, iar descendenţii pionierilor canadieni au vizitat baştina străbunilor lor, imaginile aduse de Vasile Şoimaru ne sunt ca o icoană făcătoare de minuni. Drept mulţumire, aş vrea să-i laud consacrarea cu un vers de Constantin Morariu, care redă întocmai crezul vieţii sale: „De-a cuprinde cu iubire/ Pe toţi fraţii mei de-un sânge,/ De-a mă bucura cu dânşii/ Şi a plânge, când vor plânge!”.

Malanca românilor din Voloca şi Crasna, regiunea Cernăuţi

La mulţumirile boincenilor am mai vrea să-i dorim acestui peregrin fără seamăn ca pretutindeni în drumeţiile sale să se regăsească în îmbrăţişarea românilor şi să ne aducă şi nouă ce-a văzut şi ce-a găsit – zâmbete sau lacrimi… Bucuroşi vom fi de toate, vorba Poetului, care nu-l lasă să ocolească Cernăuţiul.

Foto.Vasile Soimaru

N.R.Articol publicat in TIMPUL (Chisinau), 28 Ianuarie 2011, trimis Curentului International de catre Vasile Soimaru

Imagini de Marcel Porumbescu şi Iurie Scurtu

Popularity: 9% [?]

CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI

 UN SCRIITOR REALIST ŞI CARTEA LUI MEMORIALISTICĂ 

 

Autor: Cezarina ADAMESCU

CREANGĂ Ovidiu

CU ŞI FĂRĂ SECURIŞTI

(Prefaţa Paul Goma)

368 pagini

Editura Vicovia  

Bacău, 2009

 

Cu discernământ şi responsabilitate, autorul, născut în urmă cu 90 de ani, în satul Vărzăreşti, plasa Nisporeni, judeţul Lăpuşna, în apropiere de Chişinău, ne dezvăluie, în cartea de faţă importante amănunte din culisele securităţii. Unele informaţii, prea puţin ştiute de omul de rând, mai cu seamă după cotitura din decembrie 1989 au ajuns de notorietate. Dar Ovidiu Creangă este posesorul unor informaţii inedite, aflate şi trăite pe propria piele, în venerabila sa viaţă de aproape un secol. Nu e de mirare, aşadar, că s-a gândit să le pună pe hârtie şi să le ofere cititorilor, la 20 de ani după revoluţie, cu gustul amar că aproape nimic nu s-a schimbat în configuraţia politică a ţării, decât formal, vechile structuri fiind încă la putere, peste care s-au calchiat structuri noi, coercitive, asupritoare, cu mult mai îngrozitoare şi mai apăsătoare pentru omul simplu, decât în perioada anterioară.

 

Cartea are aşezate în faţă, câteva pagini din jurnalul scriitorului dizident Paul Goma, datat 12-13 februarie 2008, text intitulat „Moş Bodrângă şi securiştii” în care aflăm părerea scriitorului despre aceste structuri coercitive ale României care îşi exercită şi în prezent atributele în ţară şi peste hotare. În paginile jurnalului său, folosite de Ovidiu Creangă drept prefaţă, Paul Goma, cu o luciditate şi discernământ meritorii, scoate în evidenţă mărturii ale unor participanţi direct la actul răsturnării regimului comunist, precum şi modul bestial, barbar în care au fost torturaţi şi asasinaţi foştii dictatori, cu o cruzime de nedescris, amănunte aflate din „Stenograma Procesului Ceauşeştilor” – publicată în „Ziua”, precum şi declaraţia numitei Cerasela Birjac, şefa Pazei personale a lui Gelu Voican Voiculescu, publicată şi ea în „Ziua”, declaraţie la fel de şocantă ca şi stenograma sus amintită.

Volumul „Cu şi  fără securişti” – se constituie astfel, într-un document important, o frescă veridică a societăţii politice româneşti de la finele secolului trecut, care a culminat cu mişcarea de revoltă din decembrie 1989, bazat pe mărturii, pe acte originale şi relatări ale unor persoane care s-au situat în miezul evenimentelor. În Argumentul său, autorul explică titlul lucrării şi motivul care a stat la baza începerii unui asemenea demers memorialistic, folosind date şi nume reale care pot fi probate şi astăzi, deşi au trecut mai bine de două decenii de la evenimentele cruciale din decembrie 1989.

Scrisă sub forma unei Autobiografii, cu nuanţe autoironice şi autopersiflante – lucrarea este şi o satiră usturătoare la adresa aparatului conducător, al celui represiv, la adresa celor ce s-au îmbogăţit aproape peste noapte, a tuturor celor ce săvârşesc nelegiuiri şi supun neamul românesc oprimării şi distrugerii sistematice. Deşi plecat de aproape trei decenii din ţară, autorul a păstrat legături cu oamenii şi cu locurile pe unde a vieţuit până la vîrsta de 62 de ani. Lucrarea beneficiază la sfîrşit de numeroase pagini ilustrate de Note autobiografice în care-şi relatează povestea vieţii şi în chip deosebit, amintirile din copilărie, cu mult umor şi oarecare undă de nostalgie, după anii trecuţi, cum e şi firesc.

Tot aici îşi dezvăluie şi pasiunea arzătoare a vieţii sale: chimia. Valurile pe care a fost purtat în viaţă, nu s-au potolit nici în Canada, unde a muncit şi a avut realizări remarcabile. Astăzi, venerabilul domn Ovidiu Creangă se bucură alături de copii şi nepoţi de o viaţă prosperă, tihnită, pe care o condimentează cu lecturi şi scrieri personale, publicând la marile reviste canadiene şi româneşti literatură  care e foarte apreciată atât de românii din ţară, cât şi de cei din diaspora. Ovidiu Creangă nu se sfieşte să-şi numească „eroii” – (şi cei negativi sunt eroi, nu-i aşa?) – cu numele lor reale. Şi-a luat acest drept legitim şi curajul răspunderii, fiindcă oricând poate proba cu argumente forte şi cu documentaţie adevărul afirmaţiilor sale. El relatează despre persoane care erau puse  de regimul trecut să informeze exact despre acţiunile unor vecini, prieteni, colegi de serviciu. A fost şi el „filat” şi turnat în mai multe rânduri. Având o funcţie importantă şi făcând nenumărate deplasări în străinătate, era, prin forţa împrejurărilor suspectat. Autorul descrie cu minuţie experienţele sale cu acei care erau numiţi în sens peiorativ „băieţii cu ochii albaştri”, printre ei fiind şi unii foarte buni prieteni care „l-au lucrat” în chip neaşteptat.

Însă, afirmă Ovidiu Creangă – „Şi la securişti au fost unii fiare şi au fost şi unii mai omenoşi. Aşa că torţionarii care spun că nu au avut încotro şi au comis atrocităţi având ordin de la  colonelul Nicolski sau Pantiuşa mint cu neruşinare,  căci, dacă ar fi refuzat să facă aceste fapte de neimaginat, nu le-ar fi tăiat nimeni capul. Toporul nu ar avea nici o putere dacă nu ar avea o coadă de topor. Securitatea românească era organizată după modelul sovietic însă cei ce au suferit prin închisori şi lagăre, dar mai ales cei supuşi la ororile „reeducării” de la Piteşti spun că a depăşit cu mult chiar şi Gulag-urile ruseşti în atrocităţi.”

În relatările sale, Ovidiu Creangă uzitează un limbaj direct, frust, despodobit de metafore, floricele şi alte figuri de stil care nu s-ar fi potrivit cu subiectul şi mesajul lucrării. Nici frivolităţile de limbaj nu îi sunt specifice şi le foloseşte doar arareori, când textul cere acest lucru. Specifice sunt: ironia, satira, parodia, sarcasmul, autoironia, aspectate cu numeroase citate din proverbe şi maxime româneşti şi universale pentru a ilustra ideile proprii. Limbajul este viu, colorat, animat şi dă vioiciune şi susţinere acţiunii.

S-ar zice despre scriitorul Ovidiu Creangă că este un autor hâtru din spiţa strămoşului Creangă (nu degeaba au acelaşi nume!) prin umorul sănătos pe care-l practică şi prin seninătatea – proprie românului – cu care depăşeşte anumite situaţii tragice. Dar umorul sarcastic are darul de a pune punctul pe „i”, adică de a  face să usture. Din text nu se degajă tristeţe, deprimare, anxietate, resentimente, normale în cazul unei persoane care a suferit atâtea nedreptăţi şi a trecut prin focul iadului şi furcile caudine ale torţionarilor securişti. S-ar putea chiar spune că i-a iertat pe toţi şi nu le mai păstrează resentimente. Umorul l-a ajutat să treacă mai uşor prin mijlocul suferinţei.

Capitolul I, intitulat, firesc: „Începuturile” – este cadrul de desfăşurare al unor „Aspecte din Basarabia românească” – aşa cum îşi subintitulează capitolul Ovidiu Creangă. Monografic şi autobiografic, autorul (re)creează cadrul naşterii sale şi atmosfera de început de veac XX în Basarabia în care a văzut lumina zilei. Toate capitolele sunt ilustrate cu imagini de epocă, hărţi, documente. Amănunte despre starea social-economică şi demografică a Basarabiei şi în chip deosebit a Chişinăului, sunt prezentate cu multă generozitate şi mai ales, bine documentate. Autorul face şi portretul moral al basarabenilor, descriindu-i astfel: „Caracterul moldovenilor era foarte îngăduitor, ei fiind oameni primitori şi buni la suflet”.

Traversând istoria secolului, Ovidiu Creangă punctează principalele momente care au marcat existenţa, nu numai a lui, dar a tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de Prut ce au fost sacrificaţi şi azvârliţi ca nişte mingi, dintr-un loc în altul, după capriciile şi meandrele politicii. Destine sfâşiate, familii împărţite, deportate, când alipirea Basarabiei în 1920, când  retrocedarea Basarabiei, în 1940,  un joc perfid care a schimbat soarta a mii şi mii de români. Autorul descrie în amănunt aspecte din viaţa basarabenilor, obiceiurile şi tradiţiile lor, credinţa lor, arta culinară în care basarabencile erau vestite. El face în primul capitol o minimonografie a meleagurilor unde a văzut lumina zilei şi unde a copilărit până la plecarea în Regat. Drama prin care a trecut familia autorului în 1940, la retrocedarea Basarabiei, l-a făcut să se refugieze, astfel că adolescenţa i-a fost mutilată sălbatic, după spusele sale, de hoardele roşii.

Primele amintiri din copilărie continuă şi în capitolul 2 al cărţii, intitulat: „Ghici cine mi-a pus mîna în cap!” cu peripeţii din mahalaua Vistiernicilor din Chişinău, târgul copilăriei scriitorului. Amintirile sunt foarte clare şi se derulează ca pe o peliculă, cu o limpezime uimitoare de parcă s-ar fi întâmplat recent. Memorabilă este în amintirea scriitorului vizita Reginei Mame, împreună cu Marele Voievod de Alba Iulia, nimeni altul decât Regele Mihai, pe atunci de vârsta autorului. O altă amintire încântătoare este cea legată de circul care a poposit în oraşul Bălţi, care l-a cucerit din prima clipă şi chiar a învăţat unele numere de prestidigitaţie, jonglerie şi fachirism. Autorul nu se fereşte de vocabularul în argou pentru a da un plus de naturaleţe  şi parfum, amintirilor.

Ovidiu Creangă îşi continuă amintirile cu tulburările iscate de ocupaţia bolşevică din iunie 1940 şi de ravagiile pe care le făceau aceştia în teritorii. Apoi, în 1944, al doilea refugiu, când soovieticii au pus stăpânire pe  Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei. Autorul descrie bombardamentul care a avut loc în aprilie 1944 în Gara de Nord, când au pierit mii de refugiaţi din garniturile de tren. Prigoana pe care au dezlănţuit-o apoi comuniştii împotriva basarabenilor care erau vânaţi şi expediaţi înapoi în Basarabia ori în Siberia a fost fără precedent. Drama familială, cu tatăl ucis de către bolşevici, avea să-l urmărească toată viaţa.

Realizările pe plan profesional, premiile luate pentru invenţiile aduse în domeniul chimiei, au atras din partea semenilor multe controverse, invidie şi chiar ură şi nu puţine au fost dăţile când s-a încercat înlăturarea autorului de la conducerea instituţiei, funcţie de răspundere pe care a îndeplinit-o ani la rând în Ministerul Comerţului Exterior. Autorul declară lucrurile pe şleau, cu lux de amănunte, fără prejudecăţi sau inhibiţii. El descrie şi realizările şi eşecurile avute în urma acordării încrederii unor oameni care l-au trădat. Structura psihologică fericită însă, îl ajută să treacă uşor peste multe greutăţi şi obstacole şi să ajungă respectat şi chiar temut în domeniul pe care-l iubea atât de mult: chimia.

Stilul  autorului e  antrenant şi vioi, presărat cu umor şi ironie, astfel încât scrierea e accesibilă, se citeşte uşor şi e foarte plăcută, deşi uneori e încărcată de date tehnice sau istorice. Memoria prodigioasă a autorului redă cu exactitate fiecare întâmplare în amănunt. Cu mult umor sunt istorisite amănunte picante din vizita guvernamentală în Olanda, alături de miniştrii de la Chimie şi Comerţ. Autorul descrie modul de viaţă şi civilizaţia din ţările în care era trimis în delegaţii ca specialist.

Ovidiul Creangă este un original. El intră în dialog direct cu cititorul, îi cere părerea, îi face confesiuni, se înţeleg de minune. Se creează astfel o comuniune tacită între scriitor şi lector, o înţelegere având ca suport cuvântul scris şi feed-back-ul nu se lasă aşteptat. E un fluid care circulă de la unul la celălalt, la fel ca în sălile de teatru, între actori şi spectatori. De fapt, cartea aceasta este ea însăşi un spectacol divers, caleidoscopic pe care scriitorul, cu artă, îl propune publicului şi-l face să ia parte la el în mod direct, interactiv. Fraze care încep cu: „Înţelegeţi?… Vă întreb… Ce părere aveţi?” ş.a. ilustrează acest mod de scriere interactiv, în care vocea auctorială este actorul principal, cea care dă tonul colocviilor.

Cartea este, fără doar şi poate, un pretext pentru o autobiografie amănunţită. Apar personaje varii, importante sau nu, care au jucat un rol în viaţa autorului şi, din poveste-n poveste, se alcătuieşte structural, corpusul scrierii memorialistice de faţă. Un scriitor pragmatic, realist, fără efuziuni lirice ori metaforice. Un scriitor terre-a-terre.  Trăsătura definitorie este cea sarcastico-umoristică. Spiritul aventurier îi este împlinit şi satisfăcut, când vizitează Sumatra, Singapore, Australia, Scoţia, Anglia şi astfel, visele din copilărie  de a călători spre ţări necunoscute şi exotice, prinde viaţă. În Singapore a ajuns de patru ori, pentru perioade mai lungi, aşa încât visul s-a împlinit. Ca orice bun jurnalist, o dată ajuns într-un loc, prima grijă era de a se informa despre civilizaţia respectivă, istoria, limba şi caracteristicile poporului, cultura, tradiţiile lui şi artele culinare. Nu e uşor să te adaptezi oricăror condiţii de viaţă, total străine de ale ţării tale. Ţări şi oraşe ale contrastelor izbitoare, ale decalajelor sociale, cu orânduiri diferite de cea din care plecase autorul. El descrie cu talent toate aceste diferenţe de civilizaţie prin antiteză, făcând mereu comparaţii  cu condiţiile şi mentalităţile din  ţările lagărului socialist. Pregătirile pentru deplasările pe alte continente erau minuţioase şi presupuneau o cunoaştere temeinică a ţării în care trebuia să ajungi sau  cele prin care trebuia să treci, fiind nevoit să te adaptezi „din mers” condiţiilor climaterice, diferenţei de fus orar, alimentaţiei şi în general, tuturor diferenţelor specifice fiecărei ţări, îndeosebi cele africane şi asiatice. Autorul oferă cititorului inclusiv reţete autentice de ciorbă de peşte gătită de lipovenii pescari în Delta Dunării, în prezenţa unei delegaţii elveţiene.

Şi până la urmă, jurnal de călătorie, documetar, reportaj, ciclu de articole, roman memorialistic, povestiri autobiografice – „Cu şi fără securişti” nu se înscrie în nici unul din aceste genuri ori are câte puţin din toate. Cert este că devine destul de atractiv invitând la lectură şi cunoaştere a unor realităţi din sfera politicului, economicului, administrativului, din sfera vieţii publice a unui om care a avut o viaţă cât se poate de plină. Pe tot parcursul cărţii, o dată cu amintirile, se insinuează şi personaje stranii, ciudate, dubioase, care au ca unic scop, acela de a trage cu ochiul şi a raporta mai târziu cu de-amănuntul tot ce văzuseră. Aceştia sunt „băieţii cu ochii albaştri” de care vorbeşte autorul.

Extrem de multe informaţii din toate domeniile ne oferă Ovidiu Creangă, pe care le dezvoltă în stilul său documentaristic şi le pune la dispoziţia cititorului, astfel încât cartea se poate constitui şi într-un ghid pentru cei care vor să călătorească în ţări exotice. Informaţiile, de cele mai multe ori sunt aduse la zi, prin comparaţie cu datele de acum 30-40 de ani, dându-ne posibilitatea să remarcăm şi evoluţia acestor ţări în permanentă comparaţie cu a noastră, aşa cum ni le expune autorul. Sunt relatate în detaliu anumite tratative şi relaţii  comerciale făcute cu diferiţi parteneri străini, din industria chimică. Dar autorul oferă şi amănunte picante de la  dineurile care se dădeau în cinstea aparatului politic rusesc, cu tot ce urma după încheierea tratativelor. Autorul descrie cu mult amuzament  şi chiar îngăduinţă întâmplările şi obiceiurile ruşilor la aceste dineuri oficiale, anumite slăbiciuni şi vicii intrând în firea acestui popor.

Dar în afară de amintirile care curg duium în pagini, însoţite de imagini fotografice, autorul relevă unele aspecte destul de dureroase pentru un român: faptul că în străinătate, românii îşi uită obârşia, neamul şi limba şi-şi învaţă copiii doar limba de adopţie iar cei mai mulţi „uită” că sunt români, străduindu-se să adopte obiceiurile, tradiţia şi limba ţării în care au emigrat. Autorul îşi încheie reflecţiile cu citate biblice, drept pilde: „Cine are urechi de auzit, să audă”. Reflecţiile şi observaţiile autorului în acest sens, sunt amare şi destul de obiective: „Stau şi mă gândesc la românii noştri autentici de aici din Toronto, la cum se chinuiesc şi ei şi chinuiesc şi copiii să vorbească numai englezeşte. Am întâlnit multe familii de evrei şi aici care-şi învaţă copiii româneşte pe când românii îşi uită neamul, limba obârşia. Mă uit la chinezuţii ăia mici cum învaţă hieroglifele lor chinezeşti în timp ce unii dintre ai noştri fug de limba părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor ca dracu de tămâie. Ei oricum vor învăţa engleza de la şcoală de la alţi copii dar limba lor maternă se chinuie părinţii lor să o uite. O limbă este un «asset», este un bun pe care-l câştigi fără să te coste ceva şi fără nici un efort. Unii se ruşinează că sunt români şi-şi bârfesc cât pot ţara. Este adevărat că avem mulţi hoţi, începând cu cei din guvern, şi că multe rele sunt încă în ţara noastră. Dar, în timp ce strămoşii noştri ţineau piept hoardelor barbare, cei de mai lângă Atlantic erau puţin mai feriţi.” În delegaţii, totdeauna erau însoţiţi de către un agent de securitate care-i urmărea pas cu pas, ce spun, ce fac, ce cumpără, cu cine intră în contact. Acesta nu-şi dezvăluia identitatea şi părea un delegat oarecare. De fapt, ceea ce era mai rău în relaţiile dintre cei care plecau împreună în delegaţii e că se fereau unul de altul şi nu aveau încredere în nimeni. De aceea, vorbind despre România, ei ascundeau realitatea, o înfrumuseţau, declarând că totul e perfect.  Autorul intervine de multe ori în povestiri, adresânsu-se direct cititorului, luându-l ca martor şi interlocutor.

Floră, faună, aspecte economice şi demografice, istorice, sunt descrise cu minuţie de autor despre ţările pe care le vizitează. Un adevărat cercetător, spirit neobosit care caută pretutindeni conexiuni, similitudini şi chiar diferenţe între culturi şi civilizaţii. Faptul că autorul devoalează unele aspecte necunoscute de noi, din domeniul exportului interior şi exterior de pe vremea totalitarismului, constituie ineditul acestei lucrări memorial-documentaristice. Despre măsurile de securitate care se luau faţă de delegaţi  autorul relatează: „Ruşii ca oameni erau cumsecade şi te puteai înţelege cu ei, dar politica lor, de care nici ei nu erau mulţumiţi, era absurdă şi total ineficientă, din care cauză o ţară cu cea mai mare suprafaţă şi cu cele mai bogate resurse naturale era printre cele mai sărace din lume. Dar acesta a fost comunismul care a nenorocit atâtea ţări printre care şi România. Trebuia să fim cazaţi numai la anumite hoteluri pentru a  putea să fim controlaţi în orice moment. Când aveam şedinţe la Soiuzchimexport, ne prezentam la protocol, de unde eram preluaţi de un tovarăş «lucrător în Comerţul Exterior» şi eram conduşi pe un anumit drum la sala de şedinţe. Se proceda aşa, ca nu cumva noi să vorbim ceva cu salariaţii lor sau mai ştiu eu ce le trecea lor prin cap. Desigur, camerele erau prevăzute cu microfoane ascunse. Hotelul nostru avea o formă pătrată şi la fiecare colţ era câte un pupitru unde stătea în permanenţă o «regulerovcă» ce nota orice mişcare din sectorul ei. În fiecare moment aveai senzaţia că eşti într-o puşcărie.. Nu am fost în puşcărie dar aşa trebuie să fie, să te simţi controlat în fiecare clipă. De fapt aceeaşi situaţie era şi la noi în ţară, căci şi noi aplicam sistemul lor, şi, cred că în unele privinţe i-am şi depăşit.” De fapt, aceasta este şi motivaţia cărţii, urmărirea permanentă a cetăţenilor de către aparatul represiv. Nu sunt ocolite de autor nici dificultăţile întâmpinate în lunga carieră de director,  la Chimimport, privind calitatea mărfurilor româneşti şi reclamaţiile cărora trebuia să le facă faţă din partea firmelor străine. Toate acestea sunt relatate cu minuţie în paginile cărţii, informaţiile fiind aduse la zi, comparativ cu anii ’80 când el şi-a început viaţa în Canada.

Autorul pune la dispoziţie şi hărţile ţărilor cu care a avut relaţii comerciale, în calitatea sa. Iată ce relatează în capitolul destinat „Thailandei”: „Una din sarcinile permanente pe care le aveam noi, organele de conducere din Comerţul Eeterior, era să găsim noi pieţe pentru plasarea produselor noastre de export şi, eventual, să găsim pieţe mai convenabile ca preţ, calitate şi valută în care se face plata produsului precum şi modalitatea de plată. Cu L/C (letter of Credit) garantat, trebuia să ai valuta respectivă care era blocată în bancă până la plata mărfii. Însă cel mai bine era să găseşti exportatori care acceptau L/C negarantat. Plata, de regulă, se făcea la 30 de zile de la livrarea mărfii. Eram la Singapore cu o echipă destul de mare, vreo 5 cu tot cu mine. După cum am relatat şi în alte capitole, echipa mea avea reprezentanţi de la Românoexport, ca să plaseze textile, şi de la Autotractorul ca să plaseze tractoare fabricate la Tractorul Roşu din Braşov. Eu trebuia să coordonez toate operaţiunile şi, cu toate că eram director de import, aveam sarcini mari de export în compensaţie cu mărfurile româneşti greu vandabile, în special tractoare. Ştiind că ne vom duce în Thailanda, am început să învăţăm noţiuni elementare despre această ţară eminamente budistă.”

 

Ovidiu Creangă oferă date despre religia budistă şi obiceiurile călugărilor care obişnuiesc să facă penitenţă, mâncând foarte puţin, doar din ce li se oferă de pomană şi dormind uneori cu capul pe o piatră, ceea ce-i prilejuieşte autorului reflecţii comparative. Umărind peripeţiile autorului prin  ţările africane, ai impresia că urmăreşti un film de aventuri, el având o putere fascinatorie de descriere şi de prindere a amănuntului esenţial, aventuri, peripeţii şi chiar mici „învârteli” care-l ajutau să se descurce în acele ţări. Unii dintre securişti sunt personalizaţi şi chiar aflăm istoria vieţii lor: „Era îngerul nostru păzitor, tov. Colonel (toţi erau colonei) Andrei Apetrei, fiu de ţăran sărac din Munţii Vrancei. Nici nu ştiu numele lui conspirativ, cum îl chema pe cel ce a venit după el şi-l chema «Bogdan». Andrei era un băiat cu bun simţ, nu făcea pe nebunu’ şi mi-a spus o mulţime de istorii de ale lor. Nu era «pe linie», că a sfârşit-o urât cu Securitatea.” Când ştii cu cine ai de-a face, poţi să-ţi iei măsuri de precauţie şi să te fereşti ca să nu dai de bucluc. Dar problema principală în România comunistă era că nu ştiai de cine trebuie să te fereşti, căci peste tot mişunau „băieţii cu ochii albaştri”, chiar în cele mai neaşteptate locuri, aşa cum menţionează şi autorul: „Nici nu-ţi trecea prin cap cine scria note infomative. Câteodată unii pe care-i credeai cei mai buni prieteni şi oameni de încredere.”

Lucrând într-un domeniu deosebit, de mare însemnătate pentru economia naţională a ţării, Ovidiu Creangă a intrat în contact cu fel de fel de persoane. Ei erau „prelucraţi” şi „vizaţi” în chip deosebit pentru că aveau de-a face cu străinii, ceea ce pentru omul de rând, nu prea se punea problema. Fotografiile document care însoţesc textele sunt foarte edificatoare. Aflăm frânturi din istoria Scoţiei,  cu povestea Mariei Stuart, şi chiar ni se oferă reţeta fabricării whisky-ului, istoria Angliei şi a reginei sale aproape centenare, despre vizita lui Nicolae Ceauşescu în Anglia, când a fost plimbat de regina Elisabeta cu trăsura regală şi cinstit ca un rege la Palatul Buckingam, iar Elenei Ceauşescu i s-a conferit un titlu echivalent cu „Doctor Honoris Causa”.

Ovidiu Creangă se întoarce însă cu povestirile lui picante, spumante, antrenante şi în Piaţa Matache Măcelaru ori în Piaţa Ferentari, unde puteai găsi pepenoaice dulci de Arad. Cu mult şarm ne povesteşte peripeţiile avute în urma unui accident auto când a lovit un ţigan numit Pandele, fapt ce l-a costat enorm ca să dreagă lucrurile la spital până ce acesta s-a vindecat.

O cotitură hotărâtoare în viaţa autorului a fost aceea când s-a hotărât să emigreze în Canada, în anul 1982. Odiseea acestei „evadări” din spaţiul concentraţionar comunist ne-o relatează în Capitolul III. „Canada. M-am hotărât, trebuie s-o iau din loc!” Nici în Canada autorul nu a scăpat de securişti şi a avut mult de furcă din pricina unor note informative primite din partea unor români, astfel că a fost verificat ani în şir şi a primit cetăţenia abia după zece ani. Dezvăluirile pe care le face Ovidiu Creangă în legătură cu securitatea românească sunt de-a dreptul şocante.

În capitolul numit „Căutătorii de aur în Manitoba” aflăm istoria foarte interesantă a comunităţii memoniţilor, un fel de baptişti desprinşi din Biserica Romano-Catolică, oameni de o înaltă ţinută morală creştină, „poate un pic cam habotnici” – cum îi descrie autorul. De asemenea, aflăm istoria frăţiei hutteriste, după numele conducătorului cogregaţiei Jacob Hutter, tot ramură desprinsă din catolicism, oameni care au pus toate bunurile în comun şi trăiesc ca în comuna primitivă, precizează Ovidiu Creangă. Primii doi ani petrecuţi în Canada s-au dovedit a fi mai dificili pentru autor pentru că nu poseda încă „experienţa canadiană”. Dar aici găseşte un om de ispravă care garantează pentru el şi astfel îşi pune o afacere pe picioare. Autorul ne dă şi reţete „Cum poţi ajunge capitalist în Canada” .

Al IV-lea Capitol al cărţii este dedicat „Portretelor” şi se întinde pe aproape o sută de pagini. Autorul face portretul fizic şi moral al unor persoane pe care le-a întâlnit şi cu care a colaborat în viaţă, în total 14 portrete.  Printre aceste portrete se află şi cel al lui Vasile Sasu, „Băiatul cu ochii albaştri”. Nu o dată, autorul afirmă: „Tare mă tem că de această plagă numită Securitate încă nu am scăpat” – ceea ce spune totul în legătură cu simţămintele sale. Portretele acestea sunt pretexte pentru întâmplări hazlii şi nu prea, petrecute sau aflate de la alţii, în legătură cu aceste personaje. Printre ele se află şi portretul Elenei Ceauşescu – „Savanta de renume mondial” – pe care autorul nu o prezintă în culori prea atrăgătoare. După chibzuială multă, el hotărăşte să aştearnă pe hârtie unele întâmplări legate de ea şi de conducătorul ţării timp de 25 de ani: „M-am temut să nu fiu acuzat că acum dau şi eu «lovitura măgarului» unei fiinţe ce nu mai este în viaţă şi care nu se poate apăra. Totuşi, deoarece eu mă număr printre nu prea multele persoane care au cunoscut-o destul de bine pe cea care împreună cu soţul ei, Nicolae Ceauşescu ne-a condus un sfert de secol, m-am hotărât să aştern pe hârtie câte ceva care să o zugrăvească aşa cum era această fiinţă ce a făcut atâta rău ţării noastre, în general, şi mie personal, în particular.”

Cele relatate de Ovidiul Creangă se referă la un aspect mai puţin cunoscut de marele public şi anume de perioada în care ea a intrat în Institutul de Cercetări Chimice ICECHIM  „ca simplă laborantă, pentru ca, după o perioadă, să termine cu titlul de directoare a institutului, inventatoare celebră, doctor inginer, «Doctor Honoris Causa» etc, persoana care a dirijat dezvoltarea Industriei Chimice în România (împreună cu Mihai Florescu ministrul „plin” al Industriei Chimice) şi terminând cu, culmea impertinenţei, atribuindu-şi titlul de «Savant de renume Mondial». Dezvăluirile la acest nivel continuă şi în  paginile următoare sub titlul: „Cum îşi lua „savanta” titlurile ştiinţifice”. Ovidiu Creangă, cu un pragmatism specific firilor prea puţin înclinate spre  lirism relatează în amănunt, faptele cum au fost şi nu se preocupă să le înfrumuseţeze cu nimic. El spune la un moment dat: „AM SPUS CE AVEAM PE INIMĂ ŞI M-AM RĂCORIT.”

A crede, însă că volumul „Cu  şi fără securişti” este alcătuit în spirit revanşard faţă de o societate care la un moment dat l-a marginalizat, şi l-a determinat să emigreze, este eronat. Autorul respectă adevărul şi, după părerea noastră, nu inventează nimic şi nici nu merge cu tribulaţiile mai mult decât trebuie. Cartea se înscrie în categoria (dacă o fi această categorie!) memorialistică documentară şi cititorul află fel şi fel de informaţii care îi pot fi utile cândva. Fie şi despre istoria şi geografia unor locuri exotice pe unde nici cu gândul nu va putea călători.

Ovidiu Creangă face parte din spiţa scriitorilor humorişti care nu fantazează, dar duce mai departe umorul, sarcasmul, ironia muşcătoare dar îndreptătoare de moravuri, precum moraliştii secolului al XIX-lea. El a realizat o lucrare bine structurată, cu amintiri şi întâmplări fascinante, româneşti şi de „peste apă” – peripeţiile proprii dar şi ale altora, care stârnesc râsul sănătos, îngăduitor, nostalgic, duios, dar şi dezaprobator faţă de unele situaţii neplăcute, luând poziţie, aşa cum îi stă bine unei scrieri contemporane adevărate.

Cezarina ADAMESCU

26 ianuarie 2011

Popularity: 10% [?]

Crina COCO Popescu este prima alpinistă din lume care încheie circuitul Seven Volcanoes

Autor: Radu Teodorescu

Crina COCO Popescu este prima alpinista din lume care termină circuitul Seven Volcanoes – cei mai înalți vulcani de pe cele șapte continente!

 

Foto. Crina Coco Popescu pe Muntele Sidley – Antarctica

Alpinista româncă în vârstă de 16 ani, reprezentantă a Federației Române de Alpinism și Escaladă a încheiat luni, 24 ianuarie, circuitul Seven Volcanoes prin ascensiunea pe Mount Sidley – 4285 m – cel mai înalt vulcan al Antarcticii. Coco este totodată și prima alpinista din lume care a urcat pe Mount Sidley.

Coco Popescu a făcut parte din prima echipă de alpiniști care a urcat vreodată pe acest vulcan antarctic, alături de Alex Abramov, Mario Trimeri și Scott Woolams.

“Eram conștienți că suntem prima echipă ce urca pe acest munte și acest lucru l-am simțit când am căutat prin încercări repetate ruta către vârf. Am parcurs toată creasta, urmărind altimetrul, să vedem care e cel mai înalt punct al ei. Am găsit două vârfuri apropiate ca înălțime – cele mai înalte. Pe creastă eram legați în coardă și, în mod firesc, am fi ajuns într-o anumita ordine pe varf. Așa că ne-am așteptat unii pe alții și am pus piciorul pe vârf toți în același timp, împărțind bucuria premierei”, a declarat Coco la întoarcerea de pe vârf.

Coco Popescu a participat în perioada 24 Decembrie 2010 – 26 Ianuarie 2011 la expediția internațională organizată de Seven Summits Club și condusă de alpinistul rus Alex Abramov, expediție care a avut punctul de pornire în Punta Arenas – Patagonia chiliană.

Obiectivele alpinistei românce în cadru expediției au fost escaladarea celui mai înalt munte al continentului – Mount Vinson și a celui mai înalt vulcan – Mount Sidley.

Pe 4 ianuarie Crina COCO Popescu, alături de rușii Alex Abramov și Max Bogatyrev de la “7 Summits Club” și de italianul Mario Trimeri, atingea vârful lui Mt. Vinson, în Antarctica. Pentru COCO aceasta a reprezentat atingerea celui de-al șaselea vârf din circuitul 7 Summits (cele mai înalte vârfuri de

pe cele șapte continente).

“La ascensiunea pe Vinson eram fascinată de frumusețea Antarticii și totul a decurs foarte repede. Vedeam ruta și locurile pe care mi le-a descrises David Neacșu și încercam să îmi imaginez etapele și ritmul în care puteam ajunge pe vârf. Alex și Max de la “7 Summits Club”, după primele ture de aclimatizare și prima etapă de mers, au zis că putem face vârful în stil rusesc, profitând de vremea bună, astfel încât în cinci zile am fost înapoi în tabăra de bază de la Union Glecier, cu vârful atins și cunoscându-ne mai bine, pentru premiera din Sidley.”

Prin ascensiunea pe Mt. Vinson, COCO și-a înscris în palmares titlurile de cea mai tânără alpinistă care a urcat pe Mt. Vinson și prima româncă ce a urcat pe Mt. Vinson.

Foto. Crina Popescu pe Muntele Vinson

Alpinista din România care în urmă cu 2 ani devenea cea mai tânără sportivă care urca pe Aconcagua pe ruta Ghetarului Polonez, aduce țării sale la finalul expediției din Antarctica noi recorduri mondiale:

◗ Prima alpinistă din lume care a încheiat circuitul Seven Volcanoes;

◗ Cea mai tânăra alpinista din lume care a urcat Mt. Vinson;

◗ Prima alpinista din lume care a urcat Mt. Sidley.

Performanțele alpinistei românce au fost susținute de Federația Română de Alpinism și Escaladă, Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret, Apa Nova, BCR, Petrom, Romtelecom, RMGC, Fundația Alexandrion, ICCO, Rotary Club Craiova, Schaeffler Group, GMP Advertising, dar și de reprezentații unor mărci célèbre de echipamente sportive: Salomon – îmbrăcăminte și încălțăminte, Beal – corzi,

Explorer Sport – skiuri și Zeal – ochelari de ski.

　

 

- Crina Coco Popescu s-a născut în Râșnov, România și escaladeaza munți de la 6 ani;

- Coco este membră a ”Clubului Sportiv Montan Altitudine” afiliat “Federației Române de Alpinism și Escaladă”

-La 11 ani a urcat în Alpi, pe Dente del Giante, până la 4000 metri. Au urmat Olimp, Ararat și Mont Blanc;

- La 12 ani a urcat pe Kalapatar, în Nepal;

- La 13 ani urca varful Kazbek în Caucaz, Damavand și Alam Kuh in Iran;

- La sfârșitul anului 2008 a urcat pe Ojos de Salado în Atacama, cel mai înalt vulcan din lume;

-În ianuarie 2009 a urcat pe Aconcagua – gigantul Americii de Sud. Au urmat Kilimanjaro în Tanzania și Elbrus în Caucaz;

- În ianuarie 2010 a fost în expediție în Oceania, unde a urcat pe Kosciuszko, Giluwe și Carstensz Pyramid, iar în vara lui 2010 a escaladat Pico de Orizaba și McKinley în America de Nord;

- La 16 ani Coco Popescu are șase recorduri de vârstă în alpinism, cărora li se alătură cele doborâte în Antarctica, și un titlu de Maestru al Sportului;

-În 2010 Crina Coco Popescu a fost desemnată “Alpinista anului” la categoria alpinism de altitudine de către Federația Română de Alpinism și Escaladă.

 

Seven Volcanoes reprezintă circuitul celor mai înalți vulcani de pe fiecare continent:

◗ Elbrus – Europa

◗ Kilimanjaro – Africa

◗ Damavand – Asia

◗ Giluwe – Oceania

◗ Ojos del Salado – America de Sud

◗ Pico de Orizaba – America de Nord

◗ Sidley – Antarctica

Primii alpinisti care incheie circuitul Seven Volcanoes sunt romanca Crina COCO Popescu si italianul Mario Trimeri.

Radu Teodorescu, Bucuresti – 27 ianuarie 2011

Popularity: 5% [?]

Opera lui Thomas Kinkade – Frumuseţea creaţiei divine traspusă în lumină şi basm

 Autor: Gheorghe A. Stroia

“Misiunea mea ca artist este să creez  retrospective ale unei lumi liniştite, paşnice şi pline de frumuseţea creaţiei divine. Iată la ce mă refer, atunci când vorbesc despre Împărtăşirea Luminii ”– Thomas Kinkade

 

Născut în Sacramento în Statele Unite, pe 19 ianuarie 1958, Thomas Kinkade este cel mai bine vândut artist în viaţă, autointitulându-se – pe bună dreptate – “pictor al luminii”. Artist american de talie mondială, el este un realist, a cărui operă se axează pe subiecte idilice şi reverii. Prin picturile sale creează, cu o desăvârşită mânuire a penelului, o lume magică, picturile sale despre minunata lume Disney fiind cunoscute în toată lumea. Este notabilă comercializarea în masă a operelor sale, impresionantă fiind galeria online, unde sunt expuse majoritatea creaţiilor sale, ce pot fi cumpărate prin Thomas Kinkade Company. Emblema de „Pictor al luminii” este deja o marcă înregistrată. Ca orice creator prolific şi având în vedere multitudinea de gusturi şi de degustători de artă, Thomas Kinkade nu a primit întotdeauna cele mai favorabile critici, opera sa fiind de multe ori considerată kitsch sau adesea comparată cu „pictura de pe cutia cu bomboane de ciocolată”. Până la urmă, sunt opinii mai mult sau mai puţin pertinente, care nu l-au oprit pe Kinkade să-şi exprime sentimentele în unicul mod pe care-l cunoaşte: prin pictură. Este de neconceput că artistului i se reproşează adeseori originile sale modeste, care în antiteză cu fabuloasa sa inspiraţie, deranjează erudiţia şi cosmopolitismul vremurilor actuale, frustrate probabil de o astfel de performanţă. Privind operele lui Kinkade cu ochii unui împătimit de artă, nu vei mai vedea decât arta în sine şi vei ajunge până la urmă să admiri artistul – pentru ceea ce este în momentul de faţă, pentru ceea ce reuşeşte să transmită prin arta sa unică. Fiind un om al vremurilor noastre, e normal ca artistul să creeze, pentru ca să vândă, fiecare pictură a sa fiind o impresionantă carte de vizită. În extrem de multe locuinţe americane se poate găsi măcar una dintre picturile artistului, ceea ce înseamnă o satisfacere a degustătorului de artă american (în special a celui din clasa de mijloc) şi o genială strategie de marketing, pusă la punct până în cele mai mici detalii. O performanţă, cu siguranţă greu de egalat, în ciuda părerilor pro sau contra asupra operei sale. 

 

Provenind dintr-un mediu social modest, el subliniază în picturile sale mesajul simplu al creaţiei divine, plăcerile simple şi inspirate, făcând din arta sa una savurată de milioane de admiratori. El foloseşte  darul său ca pe un motor de comunicare şi de răspândire inerentă a plăcerilor vieţii, afirmare şi promovare a valorilor acesteia. Crescut în Placerville, un orăşel din California, valorile morale şi convingerile religioase au fost preluate mai apoi şi în operele sale. Începuturile creaţiei cuprind participarea la realizarea scenelor de fundal ale filmului „Fire and Ice”. Începând o riguroasă muncă de studiere a luminii, de „asimilare şi înţelegere” a acesteia, încărcat de har, Kinkade merge mai departe, spre o carieră de pictor. În 1982 s-a căsătorit cu iubita sa din copilărie (Nanette), iar doi ani mai târziu începe să-şi facă publice creaţiile. Picturile sale sunt catalogate cu foarte mare precizie pe secţiuni, dintre care amintim: Incredibila lume Disney, Poduri, Biserici, Panorame urbane, Cabane, Domenii (Moşii), Grădini, Porţi, Chioşcuri, În aer liber, Sărbători, Impresii de călătorie, Inspiraţii, Luminile caselor, Amintiri, Panorame marine, Toamna estivală, Scene montane, Scene de Crăciun, Imagini sportive şi multe alte noutăţi.

            Tablourile din gama Panorame urbane reprezintă mai mult decât o simplă asociere de clădiri, străzi sau bulevarde. Picturile surprind adesea emoţiile subiectelor urbane, ale personajelor surprinse. Poţi fără îndoială adulmeca aromele străzilor, poţi simţi uşoarele vibraţii ale aerului, murmurul şoptit al persoanelor care traversează strada, poţi simţi luminile vibrante ale lămpilor, care devin la Kinkade omniprezente. Nimeni nu poate reda cu atâta acurateţe astfel de momente, transformându-le în artă şi încărcându-le printr-un stil şi rafinament unic. În tablouri precum: „Golden Gate – San Francisco”, „Ninsoare pe 7th Avenue” , „Sărbătoare în Central Park”, ”Toamnă în Central Park”, „Viva Las Vegas”, „Amurg pe bulevard”, „Spiritul New Yorkului”, „Toamnă pe Insula Mackinac ”, „Răsărit peste Riga”, „Luminile libertăţii”, „Răsărit la Londra”, „Lumini pe bulevard, la Paris”, prin peisajul urban redat, se resimte liniştea şi pacea inspirată de pictor prin folosirea unică a luminii sale. Atenţia pentru detalii este fabuloasă, peisajele urbane fiind mai vii ca niciodată, în opera pictorului american neexistând scene de violenţă urbană, ci doar un dar al luminii.

            Colecţia „Lumea viselor Disney” este impresionantă, aceasta imortalizând momentele magice din minunata lume a poveştilor. Apar în aceste tablouri personaje precum: Cenuşăreasa, Clopoţica şi Peter Pan, Pinocchio, Frumoasa şi Bestia, Bambi,  Prinţesa şi Broscoiul, Alba ca Zăpada. Aceste picturi sunt veritabile „panorame narative”,  având în vedere că fiecare pictură spune întreaga poveste într-o singură imagine. Iată câteva titluri de picturi din minunata lume Disney: „Primul an de viaţă al lui Bambi”, „Clopoţica şi Peter Pan în zbor spre Neverland”, „Alba ca Zăpada descoperă cabana”.

Măiestria lui Kinkade în folosirea luminii este mai mult decât evidentă în modul în care este surprinsă celebrarea dramatică a culorilor toamnei. Aceste nuanţe profunde şi  vibrante îţi taie, pur şi simplu, respiraţia: „Toamnă în Central Park”, „Toamnă victoriană”, „Toamnă ninsă”, „Toamnă pe Insula Mackinac”.

            Prezentând în câteva cuvinte semnificaţia sărbătorilor de iarnă, pictorul american spunea: „Crăciunul este sezonul când mă învelesc în amintiri calde. Îmi amintesc de timpurile încântătoare, când împreună cu copii mei, mai tineri pe atunci, agăţam ornamentele în brad şi-mi savuram propria încântare la vederea culorilor luminilor de Crăciun. Îmi place să-mi imaginez, aproape întotdeauna, căldura unui Crăciun Victorian.” Aceste minunate sărbători se regăsesc în „Spiritul Crăciunului”. Brazii sunt „Simbolurile libertăţii” care, „În ajun de Crăciun”, împart lumină şi magie celor cu sufletele pure.

            Frumuseţea naturii este constantă în opera lui Kinkade, ce se eliberează de orice canon sau constrângere şi lasă detaliile să fie mai abundente ca niciodată. De modul în care degustătorul artei sale va explora acest tip de exprimare artistică, depinde posibilitatea evadării într-o lume unică, cu peisaje fabuloase, care-i vor aduce liniştea şi pacea după care tânjeşte. Aici, vei putea regăsi superbe peisaje montane (uriaşi cu creştete ninse), paradisul creat de pădurile seculare în miezul sălbăticiei. Aici, îţi vei putea încărca simţurile cu mirosul verde al cetinilor de brazi, prin care muntele îşi va declara sus şi tare gloria. Aici, răsăriturile au culorile unui suflet liniştit, retras dincolo de timp şi de culoare, într-un refugiu veşnic verde, la poalele unui peisaj montan. Practic, nu există tablou sau scenă, care să nu fie creată de feeria luminii, împletită transcendent în răsăritul de Soare, sau împrumutată frumuseţii Lunii. Prin multitudinea aspectelor relevate de picturile lui Kinkade, este imposibil să nu dobândeşti şi să-ţi însuşeşti – ca pe ceva strict personal – sentimentul de pace, linişte şi seninătate pe care ţi le inspiră.

            Niciodată lumina nu a avut mai multe proprietăţi ca aici: boală incurabilă de frumos, terapie alternativă, rană, balsam, medicament, rugăciune şi contemplare a divinităţii. Admirând picturile lui Kinkade, nu te-ai putea bucura altfel, decât cu inocenţa unui copil, care descoperă pentru prima dată culoarea, nuanţele şi proprietăţile lor magice. Arta pictorului american ar putea fi folosită ca material motivaţional, care ar putea să ne deschidă dimineţile şi să ne încarce cu energie pozitivă pentru toată ziua. Cineva spunea „Nu uita să-ţi începi ziua cu ceva frumos”. Iată o motivaţie necesară – şi cred eu şi suficientă – pentru a-ţi bucura sufletul cu una dintre picturile domniei-sale. Lumina pe care Kinkade o foloseşte este o ilustrare a luminii nestinse pe care el însuşi o poartă în suflet. Pictând lumina cu o aşa mare înverşunare şi fiind capabil de redarea strălucirii ei prin nuanţe şi tonalităţi atât de variate, toate acestea te fac să-ţi aduci aminte de cuvintele marelui Gabriel Garcia Marquez: „Aş dormi mai puţin, dar aş visa mai mult, înţelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem şaizeci de secunde de lumină” Din punctul meu de vedere, aceste cuvinte se potrivesc foarte bine admiratorului de artă, care cu siguranţă va culege lumina picturilor lui Kinkade şi le va folosi ca pe o motivaţie profundă pentru viaţă şi fericire.

Gheorghe A. Stroia

Adjud – ianuarie 2011

Popularity: 4% [?]

 

  Georgeta NEDELCU

 

„Pe lângă faptul că omul George Roca este un poet şi un trubadur al spaţiului virtual, el este -  în sensul cel mai frumos al cuvântului – un OM. Peste tot are mulţi prieteni. Prietenia e un lucru greu de păstrat, zic eu, mai ales în zilele de astăzi.” (G.N.)

Georgeta NEDELCU: Aşa cum spunea cineva, v-am cunoscut şi eu pe o stradă a internetului. Ne-am întâlnit spontan, la o anume intersecţie, să zicem a şansei cu spaţiul virtual. Am avut norocul să îmi citiţi poemele şi să mă publicaţi în revista ce cu onoare o conduceţi. Pe atunci când aţi scris despre mine, eram la prima apariţie literară cu romanul „Exmatriculat din viaţă!”. Vă mulţumesc că vă aplecaţi asupra scriitorilor mai puţin cunoscuţi pentru a-i scoate în evidenţă pe ei ca şi scriitori, dar în special pentru a face cunoscute operele lor care vor dăinui peste timp. V-am cerut permisiunea de a vă lua un interviu şi vă rog să mă credeţi că nu este o misiune uşoară, pentru că am în faţa mea un interlocutor de o calitate ireproşabilă, un om cu un nivel de cultură vastă. Nu numai că sunteţi poet, un bun ziarist ci şi un promotor cultural. De-a lungul timpului aţi făcut şi faceţi parte din conducerea mai multor ziare şi reviste, aţi desfăşurat o luptă intensă pentru biruinţa unei idei sau a unei cauze, pentru frumos, pentru curăţenia sufletului. Cu toate că locuiţi în Australia, sufletul dumneavoastră este nostalgic după Ardealul nostru – meleagurile unde v-aţi petrecut copilăria – şi după oamenii din România cu care luaţi legătura virtual, prin postările şi comentariile făcute de aceştia. Sunteţi loaial ţării în care trăiţi de peste 30 de ani, vă consideraţi australian şi vă trăiţi cu demnitate, dualitatea. Sunteţi redactor şef al revistei de notorietate publică „România VIP”, o revistă interesantă, pe care o răspândiţi în toată lumea. Iubiţi oamenii şi asta o demonstraţi prin ceea ce faceţi zilnic. Nu există zi să nu  trimiteţi articolele pe care le editaţi pentru revista pe care o conduceţi sau pentru alte publicaţii prietene şi astfel creaţi legături trainice între românii de pretutindeni. De obicei trimiteţi materialele la peste 150 de adrese: redacţii, edituri, jurnale, scriitorilor şi prietenilor din întreaga lume… de la un capăt al lumii, la celălalt. Sinceră să fiu, aş vrea să vă pun câteva întrebări, pentru a vă cunoaşte mai bine – atât eu, cât şi cei care vă citesc – ca să completăm, cumva, portretul dumneavoastră. Sunteţi un om adevărat, un om cum mi-aş dori să fie mult mai mulţi oameni decât există astăzi! Cum este omul George Roca şi care este povestea sa?

George ROCA: Foarte interesanta întâmpinarea dumneavoastră! Mi-a plăcut, m-a uns pe suflet. Dar totodată m-a făcut sa mă simt stingher. De ce? Pentru că nu sunt chiar aşa de „la superlativ” precum mă prezentaţi dumneavoastră. Sunt un om normal care îşi caută conaţionalii pe internet pentru a construi împreună punţi de legatură în domeniul culturii, artei şi al literaturii. Acest fapt mă face să mă simt mai aproape de locurile natale, de poporul pe care l-am părăsit în urmă cu treizeci de ani… Recunosc, îmi pare nespus de rău că am plecat din România; nu aş mai face-o chiar dacă aş mai trece prin acele greutăţi care m-au determinat să iau această decizie… Viaţa de emigrant este grea, plină de suferinţe, de singurătate, de supărări… Ce poţi face ca să îţi astâmperi dorul de locurile natale? Să comunici cu cei pe care i-ai lăsat în urmă, să le scrii, să-ţi scrie, şi astfel sufletul se mai curăţă de amărăciune. Şi apoi, dacă mai ştii să scrii „literar”, dacă ai ocazia să mai publici pe ici pe colo, începi să prinzi aripi şi să te apropii şi mai tare de ai tăi. După care încerci să îţi încropeşti o revistă – rudimentară la început – dar pentru tine o bijuterie şi un ideal, iar cu trudă şi seriozitate constaţi că revista a devenit mai bună, mai apreciată de cititori… Şi uite aşa se adună în jurul tău prieteni dragi, care au aceleaşi idealuri şi cu ajutorul lor ajungi să ieşi din anonimat. De data asta trebuie să fii mai perfecţionist, să studiezi, să te informezi şi să te documentezi mult mai bine, deoarece cei care te înconjoară şi îţi citesc scrierile au pretenţii mai mari de la tine. Cu timpul poţi spune că ai mai urcat o treaptă. Începi să îţi aduni scrierile şi „pui” de-o carte, aştepţi reacţiile criticilor de mâna a doua… că cei de mâna întâia sunt prea ocupaţi cu cei mari. Prinzând curaj mai scoţi o carte… de data asta faci o lansare mai fastuoasă, unde vezi că ai un public citior mai numeros, şi unde ţi se aduc şi câteva elogii… Nu-ţi mai încapi în piele zicând că toată lumea literară îţi aparţine, începi să fii foarte pretenţios cu ceea ce scrii… şi cultivi (tot timid!) relaţii cu unele pesonalităţi! Şi uite aşa începe să te cunoască lumea! Dacă vrei să fii fair îi ajuţi şi pe alţii să poată urca câteva trepte ale scrisului… Spre bucuria ta, îţi creşte inima atunci când eşti invitat să faci parte din colegiul de redacţie al vreunei publicaţii… fie ea cât de obscură… Începi să ai pretenţii şi faci noi eforturi să te integrezi în conducerea unor reviste mai de prestigiu, de o mai mare circulaţie, – virtuală sau pe hârtie – unde începe să te cunoască lumea ca pe un cal breaz, mai ales dacă nu eşti cu nasul pe sus! Şi de-a lungul timpului constaţi că ţi-ai făcut şi mulţi, mulţi prieteni…      

Georgeta NEDELCU: Sunt în viaţă momente cheie, banale pentru alţii, dar providenţiale în destinul unui om. Care au fost oamenii providenţiali de care v-aţi ciocnit şi cine v-a schimbat viaţa?

George ROCA: Am să vă răspund mai pe scurt la întrebări, deoarece nu vreau să facem un interviu kilometric. Da! Au fost câţiva oameni care mi-au marcat viaţa: În primul rând au fost părinţii mei, cei mai cei! Pe drumul literar al vieţii prima a fost Doina Coman aka Ana Blandiana, vecina mea de pe strada Josef Attila din Oradea, care scria poezii şi le pierdea pe uliţa copilăriei… iar eu le găseam, le citeam şi voiam să fiu ca ea… să fiu poet! Ei! Dar ea a ajuns o niagară, eu un pârâiaş… dar tot e bine că… mai curge apă şi prin albia mea.    În al doilea rând a fost profesorul meu de limba română de la liceu: Gheorghe Grigurcu, care a devenit mai târziu un important critic literar, urmat de Ioan Ţepelea, preşedintele Academiei de Ştiinte, Literatură şi Arte (ASLA Oradea) care mi-a oferit oportunitatea e a mă „învârti” în primul spaţiu literar de prestigiu. Apoi Ovidiu Drimba, un mare domn al literaturii române, istoric, scriitor si critic literar, care m-a acceptat ca prieten, cu toate că e mai în vârstă  decât mine cu aproape 30 de ani. De câte ori mă duc la Bucureşti îl vizitez… sau vorbim destul de des la telefon.  Am avut şi mai am multe de învăţat de la dânsul! Păcat că a rămas singur şi însingurat. Nu pot să nu o menţionez pe fosta mea profesoară de arta actorului, Zoe Anghel-Stanca. Domnia Sa, mi-a deschis o fereastră spre a vedea lumea în culori… şi în bune maniere! (Mi-a spus că restul e balastru şi trebuie evitat!). M-au mai marcat într-o oarecare măsură câţiva scriitori, artişti, prieteni – unii trecuţi de mai multă vreme în lumea umbrelor: scriitorul Stelian Vasilescu -  fostul secretar al teatrului din Oradea, Tomiţă Caragiu – fostul director al Teatrului din Ploieşti – unde am lucrat câţiva ani, Ion Toboşaru – profesor de estetică la IATC, eruditul Mircea Zaciu – orădean prin naştere şi clujean prin expresie universitară, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, eminescolog de suflet, George Pruteanu, lingvist şi doctor al limbii române, Constantin Mălinaş, o enciclopedie de cultură, Artur Silvestri, regretat promotor cultural…      

Georgeta NEDELCU: La noi, mai mult ca în alte ţări, există în aceste timpuri, o uimitoare neglijenţă spirituală, care are consecinţe asupra noastră, până la urmă. Un popor fără cultură e un popor sărac. Totul vine din spirit, nu vine din trup. În orice întreprinzi în viaţa asta, că eşti scriitor, muzician, miner, artist, pictor sau orice altă meserie ai avea, totul vine din suflet. Dacă nu pui suflet în tot ceea ce faci, nu reuşeşti să faci mai nimic. E lupta asta aprigă împotriva valorii. E o lipsă a societăţii ca întreg sau a conducătorilor ei? Unde e problema?

George ROCA: Da a societăţii! Conducătorii sunt efemeri. Avem mereu intenţia să dramatizăm… de parcă românii sunt cei mai amărâţi din lume! Ce aşteptăm, să vină alţii să ne facă ordine in casă? Veşnic ne plângem! Ne plângem că e murdar, dar noi scuipăm pe jos; ne plângem că suntem săraci, dar suntem leneşi şi ne furăm capra proprie; lăudăm mereu valorile altor popoare; stăm prost la capitolul demnitate, personalitate, mândrie naţională, egalitate în drepturi (pe care nu ştim cum să o obţinem!). Plecând în străinătate uităm limba română şi ne mândrim cu faptul că tinerii noştri vorbesc numai limba ţării de emigraţie, iar noi facem pe ,,niznaiu” când revenim pe plaiurile mioritice că nu mai înţelegem limba strămoşilor folosind cuvinte alogene şi accente ilare în vorbire. Râd şi curcile de noi! Grecul, turcul, ungurul, filipinezul, şi alte popoare mai mititele ca faimă şi ca număr, vorbesc acasă în limba strămoşilor, desigur învăţând în paralel şi limba noii patrii! Numai noi… nu mai ştim de unde venim, ai cui suntem! Veşnic dăm vina pe altcineva, dar nu ne vedem bârna din ochi! Nu ne-a fost bun nici un conducător modern. Cuza a fost mason, Carol I – alogen, Ferdinand – idem, Carol al doilea – curvar, Mihai – necopt, Gheorghiu-Dej – criminal, Ceauşescu – tiran, Iliescu – neocomunist, Constantinescu – ţap, Băsescu – mincinos… Ce să mai zic! Noi nu iubim pe nimeni, dar vrem sa fim iubiţi fără să dăm nimic în schimb! Şi mai apoi avem o „hibă” – veşnic ne plângem de milă… Ca la noi… la nimenea! Numim România „Grădina Maicii Domnului”, dar noi nu mergem la biserică decât atunci când suntem la pământ, în rest… înjurăm şi suntem prieteni cu dracu până trecem lacu’! Poate greşesc, dar cam aşa văd eu problema! Aici e buba! Credeţi că alţii, alte popoare nu au probleme? Chiar ţări mai bogate… Aici în Australia sunt inundaţii în trei state…, inundaţii pe o suprafaţă mai mare de două ori decât cea a României. Mii de oameni au rămas fără casă, fără adăpost, fără muncă… dar nu înjură nimeni, şi nu acuză pe nimeni, nu-l blesteamă pe Dumnezeu! Gândesc pozitiv la reconstrucţie. Parol! Suferă oare de sindromul Păsării Phoenix? Vă pun o întrebare! Credeţi că românii nu vor renaşte? Sunt convins că da! Mai avem puţin de învăţat căci… tot se zice de noi că suntem printre primele trei popoare cele mai inteligente din Europa!        

Georgeta NEDELCU: Aş vrea să vorbim puţin despre politică. Care este părerea dumneavoastră vis-à-vis de ce se întâmplă în România şi cu România? Sunteţi atent la ce se întâmplă în politica românească?

George ROCA: Unu! Nu mă atrage politica de loc! Nu am făcut niciodată parte din vreun partid sau dintr-o grupare politică. Nici în ţară şi nici în străinătate! În general, evit să discut politică deoarece veşnic se creează controverse. Românul face scenarii, deseori nedocumentate! Din auzite, sau citite prin cărţi sau reviste de propagandă! De exemplu… se spune că România va dispare, că ne vor înghiţii ungurii, evreii, ruşii sau… cine ştie ce hahalere! Că ne vom dezmembra! De care membre? Doi. Greşite aceste scenarii! Să nu uităm că suntem în Uniunea Europeană cu drepturi egale. Putem să ne mişcăm, avem drept al muncă, la venit – pe care putem să-l folosim pentru reconstrucţie şi modernizare – avem o ţară cu resurse bogate. Doar trebuiesc exploatate cu cap, nu să ne batem joc şi să le vindem pe nimica toată! Pământul nu ni-l ia nimeni! De ce nu-l cultivăm? De ce importăm fructe, legume, grâne… când odată eram declaraţi „ţară eminamente agrară”? Apoi să fim gospodari, să exploatăm fiecare colţişor de pământ. Să nu mai facem lucruri de mântuială! Să fim serioşi! Pentru binele nostru şi ai urmaşilor noştri. Să nu mai spălăm putina în străinătate! Să încercăm să facem ceva „acasă”! Politica românească? Cei de la conducerea ţării? Cine i-a ales? Poporul? Dacă da, atunci respectaţi-i! Dacă nu vă plac… nu-i mai alegeţi sau daţi-i jos! 

Georgeta NEDELCU: Ce înseamnă România, azi, pentru dumneavoastră?

 

George ROCA: V-aş răspunde în versuri şi cântece ca la şcoală, în clasele primare! România de azi pentru mine înseamnă „Ţara mea cu ochi frumoşi” după cum o cântă Corina Chiriac, sau chiar imaginea acesteia din balada „Mioriţa”: „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…”. Convingător este şi Nicu Alifantis cu melodia „Ţara noastră-i ţara noastră, Dulce pajişte albastră, Aripă sculptată-n dor/ De lumina ochilor…”. Cel mai semificativ răspuns mi se pare cel a lui Vasile Alecsandri în poezia „Întoarcerea în ţară”: „În ţara mea dulce sînt drumuri de flori/ În dulcea mea ţară, zbori murgule, zbori,/ În blîndul luceafăr am un înger blînd/ Înalţă-te-n sînu-i, o! tristul meu gînd!/ Ţara nu-i departe; o simt, o văd eu!/  Raiul înfloreşte în sufletul meu./ Steaua se arată pe cerul senin./ Îngerul iubirii îmi zîmbeşte lin./ Pieriţi, neguri dese! iată dulcea stea!/ Piei, străinătate! iată ţara mea!”. Şi apoi să nu uităm că în curând… „Vine, vine primăvara/ Înfloreşte toată ţara!”. Decât să ne punem cenuşă în cap, să (ne) plângem tot timpul de milă, mai bine să o ajutăm să înflorească! Ne vom bucura de ea şi vom înflori şi noi, şi urmaşii… şi urmaşii urmaşilor noştri! Cine zicea asta!? Ce-ţi doresc eu ţie, dulce României? Răspunde în locul meu marele bard: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!”. Atât! Nu e destul?

Georgeta NEDELCU: Se pierde poporul ăsta? Credeţi că în ’89 ne-am trezit brusc dintr-un coşmar şi n-am ştiut încotro să mergem? Credeţi că a fost o trecere prea bruscă la libertate şi oamenii s-au rătăcit în false valori? Ce reproşaţi românilor şi României?

George ROCA: Disitinsă doamnă, poporul român nu piere… Cum să piară? Unde să dispară? Suntem peste douăzeci şi cinci de milioane (incluzându-i şi pe cei din diaspora), fără să socotim fraţii basarabeni. Avem un spaţiu geografic, avem tradiţii, cultură, identitate… Suntem recunoscuţi ca naţie! Unde să se piardă acest popor? Grecii sunt mai puţini la număr decât noi. După cel de al doilea război mondial au emigrat în masă din cauza foamei şi a luptelor politice interne şi iată că nu au pierit! Evreii la fel, şi-au redefinit statul şi au făcut din el o oază prosperă. Nemţii aşişderea. Au renăscut din cenuşa bombelor devenind cea mai bogată naţiune din Europa. Despre care coşmar vorbiţi? Au avut parte şi alţii de asemenea fenomene! Nu se moare aşa de uşor, nu dispare un popor atât de repede! Trecerea spre noua libertate a fost de fapt o tranziţie, o reacomodare, nu un început. Parcă în urmă cu cincizeci de ani (nu!) mulţi români strigau „Stalin şi poporul rus, libertate ne-a adus!”?. Câţi din ei strigau din convingere? Şi totuşi cântau, dansau, trăiau… chiar dacă fraţii lor săpau la canal! Şi acum e la fel! Cântăm, dansăm, ne bucurăm de televizoare cu plasmă şi de paşapoarte, chiar dacă pensionarii mai sapă încă la „canalul sărăciei”… Om bogat – om sărac, sau „cine poate, oase roade!”. C’est le capitalisme qui nous rend pessimistes? Parcă pe vremea comuniştilor nu eram pesimişti? Libertatea ne-o construim noi, muncind mai mult şi mai bine! Ce reproşez românilor? Că nu se trezesc la realitate cu toate că şi imnul naţional începe cu „Deşteaptă-te române!”. Cât despre România… o ţară oarecare, unde nu se întâmplă cu nimic mai dezastruos decât în alte ţări, o ţară minunată, de mărime medie, aliniată ţărilor civilizate! Punct!     

Georgeta NEDELCU: Am ajuns o ţară, împărţită între nevoile şi pretenţiile germanilor lui Hitler sau comuniştilor lui Stalin, Lenin şi toţi care au creat degringolada lumii? L-aş pune şi pe Ceauşescu, dar mi-e tare greu, nu că sunt nostalgică, dar îi datorăm 400 de mii de apartamente în ţara asta, metroul şi multe altele… Unde e poporul curajos din vremea lui Ştefan cel Mare, cel care făcea zid în faţa tuturor?

George ROCA: Nu-i chiar aşa! Sunteţi dumneavoastra prea pesimistă! Unele răspunsuri vi le-am dat mai sus. România face parte din Uniunea Europeană, unde este a noua ţară ca mărime, iar ca populaţie este pe locul şapte. Nu avem razboaie şi conflicte teritoriale armate cu nimeni! Deci, ne putem dezvolta şi prospera în voie… Numai să vrem! Ar vrea mulţi să trăiască (emigreze!) în această ţară! Cât despre nostalgia comunismului… pe bună dreptate, un fapt constatat, omul îşi aduce aminte în general de faptele bune, cele rele (să se spele!) le ascunde sau le uită! Nu Ceauşescu, ci poporul român a construit cele 400 de mii de apartamente, metroul şi alte realizări din aceea vreme! Desigur că a beneficiat de minţi luminate, planificare, forţe de muncă ş.a. Unde-i poporul român curajos de pe vremea lui Ştefan? S-a dus puţin, puţin în alte ţări să mai înveţe lucruri noi, să îşi modernizeze mentalitatea, să câştige un bănuţ-doi care să îl aducă în ţară, pentru a o face mai prosperă şi mai frumoasă. Ştiţi câţi bani au trimis românii din străinătate în ţara natală, în ultimii cinci ani? Răspuns: aproximativ patruzeci de miliarde de dolari americani! Sursa: (http://www.ziare.com/economie/stiri-economice/cati-bani-au-trimis-in-tara-romanii-din-strainatate-in-ultimii-5-ani-1063910) Oare de ce i-au trimis?     

Georgeta NEDELCU: Credeţi că era mai bine în comunism?

George ROCA: Era mai bine pe naiba! (Scuzaţi-mi trivialitatea!). Dacă era mai bine, ne reîntorceam de mult la aceea epocă! Desigur că avem şi amintiri plăcute, că deh… eram mai tineri, mai sănătoşi, mai vioi, mai optimişti şi nu gustaserăm prea tare din fructul democraţiei… deci nu avuseserăm parte de termen de comparaţie. Fiecare orânduire are şi lucruri bune şi lucruri rele. De fapt acest subiect este destul de controversat. Prefer să-l abandonăm!

Georgeta NEDELCU: V-a fost vreodată ruşine că sunteţi român?

George ROCA: Nu, niciodată! De ce să-mi fie? Nu m-am bătut niciodată cu cărămida naţionalistă în piept, dar nici nu mi-am abadonat românismul. Suntem o naţie de fală, chiar dacă am fost ascunşi aproape 50 de ani după „Cortina de fier”. Începe să ne (re)cunoască lumea. Mă mândresc că sunt român!

Georgeta NEDELCU: Au trăit românii vremuri mai grele ca astăzi, vreodată?

George ROCA: Acestea sunt cele mai frumoase vremuri pe care le-au trăit români vreodată! Cu mâna pe inimă spun! În afară de câteva necazuri precum criza, inundaţiile, inflaţia, mici calamităţi, România trece în prezent printr-o transformare benefică. Vor zice unii că de aici de la aproape douăzeci de mii de kilometri depărtare am luneta spartă şi nu văd bine situaţia reală de acasă. Am să mă justific: Avem o naţiune sănătoasă, mai sănătoasă decât multe alte naţii. Populaţie omogenă de origine română în procent de 90%. Avem încă cele mai mari rezerve de ţiţei din Europa de est. Gaze naturale – bogăţiile subsolului şi ale solului care aşteaptă să fie exploatate, desigur, raţional şi conştiincios. O suprafaţă enormă pentru dezvoltarea agriculturii (va veni şi vremea ei!), şcoli şi oameni inteligenţi, infrastructură medie, dar în dezvoltare, reţele de comunicaţii, relaţii diplomatice şi comerciale cu majoritatea ţărilor lumii. Desigur că e loc şi de mai bine, dar încercaţi să realizaţi la ce nivel ne situăm faţă de alte ţări. Cu muncă şi cu încredere în esenţa noastră naţională vom ajunge şi mai sus.

Georgeta NEDELCU: Ne trebuie multă seriozitate ca să ne salvăm. Sunt personaje pe scena politică care ar putea schimba ceva?

George ROCA: Aşa este, salvarea nu vine decât din seriozitate, armonie, înţelegere cu mediul înconjurător. Reprezentanţii noştri politici reprezintă ceea ce suntem! Noi i-am ales! Desigur că guvernul poartă o mare parte din vină, dar asta nu înseamnă că România se duce la vale din cauza politicienilor! Şi apoi… mai vin alegeri! Să ieşim la vot cu toţii, să ne alegem conducătorii care sunt capabili să ne ducă la prosperitate! Cine sunt aceştia? Tineri cu studii, cei care au experienţa străinătăţii…

Georgeta NEDELCU: Cum sunt femeile din România? Sunt mai profunde în iubire decât alte femei?

George ROCA: Răspunde Gică Petrescu: „Cele mai frumoase fete, măi, măi, măi!” le găseşti în România! De ce!? Pentru că aparţin poporului tău, vorbesc aceeaşi limbă, au aceleaşi obiceiuri şi seamănă cu femeia care te-a născut. De fapt, româncele noastre sunt făcute pentru români, precum irlandezele pentru irlandezi, sau tonganezele pentru tonganezi. Acesta a fost motivul pentru care m-am însurat cu o româncă! 

Georgeta NEDELCU: Cum este să vă fie dor de anotimpurile României?

George ROCA: Sydney are o climă foarte bună. Oceanică, desigur, dar nu foarte umedă. Nu avem parte de ierni reci, cu zăpezi. Oamenii sunt mai relaxaţi decât în România, deoarece nu trebuie să îşi procure haine de iarnă şi nici lemne de foc! Legume şi fructe proaspete… tot timpul anului! Ferestrele locuinţelor nu sunt duble, însemnând că nu prea este frig nicicând. Avem de fapt doar două sezoane, unul mai călduros, dar fără temperaturi în exces, şi unul mai răcoros… Dacă vrei zăpadă poţi să te duci la schiat în sezonul răcoros în Snowy Mountains (Alpii Australieni) sau în Tasmania! Desigur că îmi place foarte mult şi în România. Orice sezon de acolo are farmecul lui, precum muzica lui Vivaldi.

Georgeta NEDELCU: Cât de frecvent vizitaţi România?

George ROCA: De obicei mă duc în România la începutul toamnei. E clima mai plăcută în septembrie-octombrie! Mă duc să respir aer românesc, să văd o pădure de brad… un prieten, să mai schimb o vorbă-n româneşte după cum am spus într-o poezie de-a mea: „…Gângurit de guguştiuc/ Mă îndeamnă să mă duc…/ Să mă duc ori unde-aiurea,/ Să mă iubesc cu pădurea,/ Să văd o turmă de oi/ Păscând iarbă în zăvoi/ Şi un munte cu tichie/ De zăpadă argintie/ Să ascult frunza cum creşte/ Şi-o vorbă în româneşte…” (Nostalgie).

Georgeta NEDELCU: Un mare gânditor – René Descartes spunea: ,,Niciodată nu e bine să regreţi lucrurile pe care nu le mai poţi reface”. Ce regretaţi că nu aţi făcut?

George ROCA: Negativ! Îl combat pe domnul Descartes! Omul trebuie sa fie optimist! Chiar dacă ai avut un eşec trebuie să mai încerci… Niciodată nu ştii când şi de unde sare iepurele! Poate vine norocul şi pe strada ta! Aplicăm strategia „podului de piatră dărâmat” (Vom face altul pe râu în jos/ Altul mai falnic şi mai frumos!”). Dacă nu poţi să refaci ceva azi, poate vei avea succes mâine, sau poimâine… Trebuie să încerci !

Georgeta NEDELCU: Dumnezeu nu ne-a dat arcul, nu ne-a dat sabia, nu ne-a dat puşca pentru a cuceri lumea. Ne-a dat harul! Dumnezeu e acolo doar atâta timp cât cortina e trasă, când scena e deschisă. E-adevărat? 

George ROCA: Aşa e precum ziceţi! Securea războiului atrage violenţă. Dacă respectăm nişte legi cosmice, entitatea supremă e mereu cu noi. Ne iubeşte, ne vindecă şi ne apără de rele. Dacă nu ne supunem, fulgerul, fulger atrage! În rest, să ne purtăm de grijă singuri!  

Georgeta NEDELCU: Credeţi că Dumnezeu vă iubeşte? Credeţi că a avut un plan cu dvs?

George ROCA: Nu mai mult ca pe dumneavoastră! Nu mai mult ca pe vecinul meu aborigen australian, nu mai mult decât pe preşedintele Statelor Unite, nu mai mult decât pe alţi oameni… Dacă încălcăm legile date de El, ne pedepseşte pe noi sau pe urmaşii noştri… sau pe urmaşii urmaşilor noştri… Iar mă repet! Îmi place mie cum sună fraza asta cu urmaşii! Un plan?… Sigur că a avut! Le-a ordonat ursitoarelor să mă ursească să ajung la capătul pământului şi de acolo să dau interviuri doamnelor care mă apreciază! Mulţumescu-ţi Doamne şi dumneavoastră doamnă! 

Georgeta NEDELCU: Aveţi o imagine cheie, o metaforă care să vă definească stilul?

George ROCA: Sigur că am! Am un slogan: „Age Quod Agis”, adică „Fă bine ceea ce faci!” (mai ales când nu te obligă nimeni să faci!). Încerc să intru în armonie cu universul. Nu reuşesc întotdeauna, dar mă zbat cât pot de tare!

Georgeta NEDELCU: V-aţi împiedicat de răutatea oamenilor? Oare, cine a făcut răutatea?

George ROCA: Cine oare nu s-a împiedicat de rele? Răutatea o avem fiecare în noi. Trebuie să ştim cum să o ponderăm, să o înăbuşim. Numai cei slabi cu duhul pot fi răi! Invidioşii, leneşii, superficialii, încrezuţii, proştii, inculţii, fanaticii… sunt medii foarte propice pentru dezvoltarea răutăţii. Am găsit pe un sait o remarcă despre răutate care mi-a atras atenţia. O reproduc: „Te-ai uitat la faţa unui om când e cuprins de acest macabru sentiment numit răutate? Din cel mai frumos om, cu cele mai armonioase trăsături, cel mai senin zâmbet şi ochii cei mai fermecători… se transformă pe loc într-o creatură fără nume. Fruntea i se încreţeşte, în ochi îi sclipeşte o lumină sumbră, gura îi este strânsă şi încleştată şi muşchii feţei contractaţi. Da, asta face răutatea. Ne urâţeşte. Ne transformă în nişte oameni greu de recunoscut şi uneori ne îndeamnă la fapte nevrednice de noi. Astfel, ajungem să facem rău celor din jurul nostru şi, în primul rând, nouă înşine. Şi de ce? Doar pentru că ne simţim îndreptăţiţi…” (Alina Ilioi, http://alinailioi.ro) Un sait excelent. Merită să fie vizitat!

Georgeta NEDELCU: Există oameni cu har şi oameni fără har, oameni buni şi oameni răi. Cu toate că omul se naşte bun, vine pe lume cu toate calităţile. Societatea, anturajul îl corupe, îl schimbă. Rousseau a spus-o cel mai bine: „L’homme est bon par nature, c’est la société qui le corrompt”. Mai are şanse omul să se întoarcă la felul în care a fost el creat iniţial, fără răutate?

George ROCA: Toţi au har, doar că acesta trebuie descoperit şi cultivat. Oamenii trebuiesc ajutaţi să nu calce strâmb, să nu facă rele, conştient sau inconştient. Pentru aceasta a fost creată justiţia şi legile. Acestea trebuiesc respectate în totalitate. Societatea, anturajul, gaşca corupe uneori, dar omul este dotat cu discernământ. Trebuie să înţeleagă ce e bine şi ce-i rău! Cu cât îşi va respecta mai mult semenii, cu atât omul va  învinge răutatea.    

Georgeta NEDELCU: Suntem săraci fără iubire! Se pare că în societatea de astăzi, iubirea în toate formele ei nu-şi mai găseşte locul. De ce oare? Ce primează?

George ROCA: Disitinsă doamnă, credeam la începutul interviului că vom vorbi mai în detaliu despre literatura română, despre autori români, despre producători de artă, promotori culturali şi relaţiile dintre aceştia. Sunt încântat de felul cum aţi formulat întrebările şi cum aţi canalizat dialogul nostru. Vorbim despre sentimente umane, despre fericire, despre răutăte, despre iubire… discuţii atât de necesare uneori pentru a liniştii sufletul. Fiecare om are nevoie de iubire şi trebuie să depună toate eforturile posibile să o câştige. Iubirea ţi-o poate da un om, un câine, o pisică, o plantă sau chiar cineva care nu îţi este cunoscut… cineva care poate şi el, la rândul lui, are nevoie de iubire. Iubirea înobilează, te face mai bun, mai armonizat cu universul… Deci, nu cred că iubirea nu îşi găseşte locul în societatea cotidiană!  

Georgeta NEDELCU: Ca scriitori, avem acces la infinitatea spaţiului şi a timpului?

George ROCA: Posibil! Eu zic că atât lăsăm după noi: copiii şi scrierile noastre… publicate sau nu! Restul valorilor materiale se diluează şi dispar după o scurtă perioadă şi nu ne mai aparţin nici cel puţin ca amintire.

Georgeta NEDELCU: Sunteţi un om fericit? Ce vă mai doriţi de la viaţă? Ce regretaţi că nu aţi putut face? Ce proiecte aveţi de viitor?

George ROCA: Încerc cât de tare să fiu fericit! Mai dau chix câteodată! Ce îmi doresc? Să rămân aşa cum sunt încă vreo o sută de ani, dar… tempus fugit! Nu prea am regrete! Dacă aş avea n-aş mai fi eu, cu calităţi şi defecte, cu bune şi mai puţin bune… Proiecte? Să fiu sănătos! Atât. Restul sunt anexe!  

Georgeta NEDELCU: Vă mulţumesc din suflet că aţi acceptat acest interviu public.

A consemnat,

Georgeta NEDELCU

Revista Constelaţii Diamantine

Craiova-Sydney

26 ianuarie 2011

Popularity: 3% [?]

Scrisoare deschisă d-lui preşedinte Traian Băsescu

Autor: Col.(r) Daniel-Horia ILIE 

Sunt colonel în rezervă Daniel-Horia ILIE. Am solicitat şi mi s-a aprobat ieşirea din rândul cadrelor active ale Armatei la sfârşitul lui februarie 2009, după o carieră militară de 28 ani, 5 luni şi 7 zile, dar intrând la liceul militar la 14 ani (cred că ştiţi că 4 ani de liceu militar nu se adună la vechime, deci eu nu am stat lângă fusta „mămicuţei“ mele până să termin măcar această forma de învăţământ)  şi adunând, datorită grupelor speciale de muncă (cred că ştiţi şi că asta înseamnă muncă în condiţii nu tocmai uşoare, adică nu la birou şi nu în buricul târgului) încă 8 ani, 8 luni şi 20 zile. Adică în total 37 ani, 4 luni şi 3 zile, rotunjiţi la 37 ani. Sunt decorat cu „Virtutea Aeronautică“ în grad de cavaler şi în grad de ofiţer şi cu „Meritul Militar“ clasa I de preşedinţii României, inclusiv de dumneavoastră. Deşi am îndurat umilinţă impusă de Guvernul României şi am depus documentele pentru recalcularea pensiei, din care evident, lipsesc 62 de luni (ca şi cum eu aş fi dezertat), nu am primit încă decizia de pensie, deci nu ştiu dacă pensia mea va creşte sau va fi diminuată. Ce pensie am primit în ianuarie? O suma reprezentând 41 la sută din suma primită în decembrie 2010.

Va scriu abia acum pentru ca am asteptat, recunosc cu o speranta care s-a dovedit, din păcate, deşartă, să interveniţi şi să readuceţi ordinea în haosul creat de slujitorii dumneavoastră prea-supuşi, „domnii“ Emil Boc şi Gabriel Oprea, în domeniul pensiilor militare.

Am să fiu scurt şi la obiect, pentru că sunt militar şi politicos, din respect pentru instituţia prezidenţială,  considerând în acelaşi timp că, deşi nu meritaţi să ocupaţi fotoliul respectiv, sunteţi obligat să mă ascultaţi. De ce să mă ascultaţi? Pentru că sunteţi, la fel ca şi mine, cetăţean al României, dar care spre deosebire de mine, sunteţi plătit pentru a vă îndeplini atribuţiile şi din impozitele pe care le plătesc eu din pensia mea „nesimţită“.

În primul rând, doresc să vă spun că nu sunt aliniat politic, că nu sunt afiliat la nici un sindicat şi că nu sunt  manipulat nici de „moguli“ şi nici de Opoziţie: am învăţat nu numai să mă feresc pe mine, dar şi pe alţii de manipulare şi, de aceea, înţeleg perfect manevrele dumneavoastră şi ale guvernului de a ridica românii împotriva românilor, pentru ca între alte funcţii, am fost la un moment dat ofiţer 2 cu contracararea acţiunilor de război psihologic ale adversarului! Vă spun asta pentru a vă asigura că cel care vă scrie o face doar pentru că se simte umilit, dezonorat, minţit cu neruşinare, supus încercărilor de manipulare şi prostire de către instituţiile statului prizoniere în mâinile unor neaveniţi, îngrijorat de soarta sa şi a ţării şi, îngrozitor de trist, fără speranţa de mai bine. Deci nu fac jocul nu ştiu cui, nu servesc cine ştie ce interese oculte şi nu vreau să atentez la suveranitatea statului, la liniştea sa internă sau la democraţia constituţională (la a cărei instituire eu am ajutat, iar dumneavoastră nu).

În al doilea rând, doresc să vă spun că dumneavoastră sunteţi cel care minţiţi în faţă poporul român atunci când spuneţi că militarii care au trecut în rezervă începând cu 1998 până în 2009 au trecut în rezervă pentru că au vrut ei. Nu, domnule preşedinte! În majoritatea lor covârşitoare, au trecut în rezervă pentru că au fost daţi afară, pentru că ţara le-a cerut-o şi, în condiţiile create de ţara lor, chiar dacă au făcut rapoarte pentru că aşa le-au spus cadriştii să facă: dacă nu făceau rapoarte, ar fi fost daţi afară oricum, pierzând, însă – vă citez – şi „miliardul“; însă, atenţie, nu uitaţi că şi alte categorii profesionale au primit salarii compensatorii, poate nu la fel de consistente, dar tot pe acolo. Şi nu vă spun asta din auzite. Am fost comandantul a trei unităţi desfiinţate (pentru ştiinţa dvs., am şi înfiinţat două) şi am lucrat un an în compartimentul personal şi mobilizare al unei divizii aeriene în plină reformă a organismului militar. Am văzut, domnule preşedinte, privirea din ochii subordonaţilor şi colegilor mei când le-am adus la cunoştinţă ordinele de desfiinţare, am simţit la unii teama, iar la alţii deznădejdea că erau aruncaţi pe drumuri, la 40 de ani, cu familiile lor, cu o pensie mică şi, mulţumim „Măriei sale Poporul Român“, cu o speranţa slabă – soldele compensatorii (ce să facă cu ele mai întâi – să mănânce ei şi ai lor mâine, să intre în lumea afacerilor pe care nu o cunosc pentru că nu au lucrat în întreprinderile de comerţ exterior ale statului comunist sau la reprezentantele sale comerciale de aiurea, pentru că atunci când alţii făceau afaceri, bişniţă în port sau taximetrie, ei erau de strajă, şi asta până când, până când, în sfârşit, găsindu-şi o slujbă la vreo primărie sau vreo şcoală din cine ştie care cătun, au venit „înţelepţii“ P.D.L. care au interzis cumulul pensiei cu salariul!). Am văzut lacrimile din ochii lor la festivităţile de desfiinţare a unităţilor de care erau mândri pentru că acolo era munca, viaţa, sănătatea, chinul şi bucuria lor (pot să vă ofer casete video ca probe) şi i-am condus şi i-am stimat, înţeles şi iubit atunci când au tăiat ceea ce cu mâinile lor construiseră. Când şi-au dărâmat cu mâinile lor visele şi viitorul, intuind parcă ceea ce avea să li se întâmple: să ajungă nişte „asistaţi social“. Ce a făcut societatea pentru cei antrenaţi să ucidă şi pregătiţi să moară pentru ţară şi poporul lor în momentul în care li s-a spus că nu mai este nevoie de serviciile lor şi s-au întors printre civili?! Asistenţă psihologică pentru reintegrare? Nu! Reconversie profesională? Nu! Le-a dat o pensie şi salarii compensatorii şi ei au înţeles că atât se poate, şi-au înghiţit şi amărăciunea şi frustrarea, şi-au luat soarta în mâini şi au plecat. Mai sunt cei care au ieşit la cerere, dar care prin plecarea lor au lăsat loc altora care ar fi trebuit să plece. Aceştia au fost poate cei mai valoroşi specialişti ai organismului militar, care, sătui de lefuri proaste, de desconsiderarea societăţii ale cărei valori s-au întors cu susul în jos, ale căror idei şi principii au fost călcate în picioare de şefii lor limitaţi intelectual şi politic, fără coloană vertebrală şi fără valoare, dar promovaţi în funcţiile lor tocmai de aceea şi care, pierzând orice speranţă de mai bine, au plecat, având sau nu o alternativă în viaţa civilă. Pe aici, pe undeva, sunt şi eu. Am plecat din două motive: 1) pentru că am fost operat de două ori pe coloana vertebrală şi am câteva şuruburi în ea ca să ţină (cred că intuiţi că cei, hai să spunem, numai 32 de ani efectiv în uniformă au contribuit şi ei cu ceva la asta, nu?) şi 2) fiindcă, asemenea colegilor mei, eram scârbit de bătaia de joc faţă de organismul militar, manifestată în primul rând de clasa politică, prin bugete din ce în ce mai proaste, insensibilă la necesitatea de reformare profundă a organismului militar (chiar dacă necesitatea respectivă se transformase în planuri negociate la sânge cu aliaţii noştri din N.A.T.O. şi, ulterior, asumate de noi, militarii, dar şi de ei, politicienii) şi, în al doilea rând, sătul de lipsa de valoare şi servilismul politic a unei părţi dintre cei care erau chemaţi să ne reprezinte, să ne conducă, să apere interesele instituţiei şi ale slujitorilor ei (nu pe ale lor) şi să se bată pentru ele (aş!). Şi nu „am întins mâna la miliard“, aşa cum nu au întins mâna nici unii dintre noi. Ni s-a aplicat legea, domnule preşedinte! Legea în vigoare la momentul respectiv, o lege pe care nu noi am iniţiat-o, nu noi am aprobat-o şi nu noi am promulgat-o! Nu am fost şi nu suntem milogii nimănui, domnule preşedinte, şi pentru umilinţa la care ne-aţi supus nu numai pe noi rezerviştii, dar, prin noi şi prin legea pensiilor în care militarii sunt neica-nimeni, inclusiv pe cei activi, ar trebui, măcar, să ieşiţi în fata naţiunii şi să vă cereţi iertare, dacă nu chiar, într-un gest de supremă înţelepciune şi de bun simţ, să demisionaţi. Da! Aţi greşit grav faţă de noi, o parte din cetăţenii României, care plăteşte şi salariul dumneavoastră şi al „şefului mafiei personale a lui Adrian Nastase“.

Şi mai este o categorie. Cea a oamenilor fără valoare pentru Armată (beţivi, indisciplinaţi şi/sau proşti). Rebuturi pe care le are fiecare subsistem al societăţii, nu numai Armata sau Jandarmeria sau Poliţia. Şi care au plecat şi ei, beneficiind unii de pensie şi de salarii compensatorii. Da, se mai fac greşeli. Unele se plătesc, altele nu, dar şi dumneavoastră spuneaţi că sistemul este imperfect. Şi aş mai include la acest capitol jigodiile. Adică unele persoane neapărat din conducerea „ministerelor militarizate“ şi structurilor subordonate, pe care alaltăieri le-am văzut în uniformă, iar ieri în civil, dar ocupând, uneori, chiar acelaşi birou luxos şi, cu siguranţă, având în cont „miliardul“. Pe ăştia, făcuţi, evident, de clasa politică sau, măcar, cu ştiinţa ei, nu i-a mai amintit nimeni. Dar noi nu uităm şi mai ştim şi că acesta a fost unul dintre motivele pentru apariţia legii care interzice cumulul pensiei cu salariul. Şi iată un alt exemplu de cum, pentru a stopa un abuz, s-a lovit în pensionarul militar cu 1.500 lei pensie, care, învăţând copiii istorie la Cuca-Măcăii, a fost obligat să plece acasă sau în străinătate, la cules căpşuni, şi să renunţe la cei, să zicem, 500 lei în plus pe munca lui.

În al treilea rând, nu pot să înţeleg cum dumneavoastră, cel chemat să lucreze pentru unitatea poporului român şi cel care clamează că o face (a se vedea discursul dvs., de azi, de la Iaşi) poate să încerce să semene vrajba între rezervişti, între militarii activi şi rezervişti, între militari şi societatea civilă şi mă opresc aici nu pentru că nu mai sunt astfel de situaţii, dar cred că este suficient şi nici nu vreau să lărgesc sfera discuţiei. Uneori, şi este trist, chiar prea des, aveţi succes. Pentru moment, nu pot decât să sper că, în ceea ce ne priveşte pe noi militarii, nu o să reuşiţi.

În al patrulea rând, ultimul şi este şi unicul punct în afara problematicii militare, dar pe care, ca cetăţean, îmi permit să vi-l semnalez, invocaţi – ca sursă a nenorocirilor care lovesc poporul român – criza şi, ca una dintre modalităţile de a depăşi dificultăţile, solidaritatea socială. O să vă mire, dar sunt de acord, domnule preşedinte! Cu toate acestea, nu mă voi alinia unui efort care înseamnă că eu, un cetăţean oarecare, să mă solidarizez, iar alţii nu. Nu pot să fiu de acord să se solidarizeze numai bugetarii, angajaţii firmelor cu capital privat şi pensionarii, asistaţii sociali, „mămicuţele şi bebeluşii“. Aş vrea să văd că se solidarizează şi datornicii cu T.V.A.-ul la stat, cei care nu plătesc contribuţiile la fondul de asigurări sociale (fondul de unde se plătesc pensiile), cei vinovaţi de infracţiuni economice, patronii/angajatorii din privat, toţi cei pe care statul se face că nu-i vede că nu plătesc impozite de nici un fel. Aş vrea să văd că statul poate să diminueze contrabanda, frauda şi furtul şi încă atâtea altele. Unde este dreptatea în România, domnule preşedinte?

Închei aici cu părerea de rău că aţi mai ratat o ocazie (comunicatul dvs. din seara zilei de 23 ianuarie) de a fi un adevărat comandant pentru militari şi un adevărat preşedinte pentru poporul sau. Acolo unde am sperat că vom găsi înţelepciunea şi dreptatea, nu am găsit decât umilinţă, dezbinarea şi lipsa de soluţii în problema fundamentală a apărării demnităţii şi onoarei militare, principiilor fundamentale de drept şi unităţii naţiunii. Păcat! 

Pentru că protocolul îmi impune, dar fără să vreţi să ştiţi ce este în sufletul meu,

Am onoarea să vă salut, domnule preşedinte!
Colonel (r.) Daniel-Horia ILIE 

24 ianuarie 2011, Constanţa

P.S. Pentru că ne-aţi umilit public, aceasta scrisoare este, la rândul ei, o scrisoare deschisă. A fost trimisă, iniţial, pe adresele: traianbasescu@presidency.ro, mihai.gadea@antena3.ro, victor.ciutacu@jurnalul.ro, drp@mapn.ro, tvr1@tvr.ro, dar nu a fost semnalată de nici unul dintre cei din presă, la care s-a apelat.

N. Red. „Scrisoarea deschisă“ a fost preluată de către colonel (r.) Vasile Zărnescu, de pe http://scmdfiliala1constanta.blogspot.com/2011/01/scrisoare-deschisa-adresata.html, cu acordul autorului.

Popularity: 7% [?]

„Preajma prezentului și viața care a devenit istorie” – Interviu cu Cornel Cotuțiu

 Autor: Mihaela Solomon

Mihaela Solomon: E greu, e ușor să devii scriitor?

Cornel Cotuțiu: E ușor, dacă-l consideri scriitor pe cel care scrie cu creta o înjurătură pe gard ori pe îndrăgostitul care alcătuiește o epistolă de amor către femeia visurilor sale; sau pe infractorul care dă declarații la poliție. Nu?

M.S.: Nu. Știți prea bine că am avut în vedere omul de condei – cum se spune -,adiică poetul, prozatorul, dramaturgul, eseistul, criticul literar ș.a.

C.C.: Desigur că glumeam. E greu să ajungi scriitor, asta chiar dacă nu ești membru al acestei bresle. Nu există o rețetă, o vârstă. Definirea noțiunii de scriitor e inevitabil ambiguă, inevitabilă incompletă. De la Vasile Cârlova au rămas doar cinci poezii, însă a intrat în istoria literaturii române. Mateiu Caragiale a scris un singur roman, dar e considerat unul dintre cei mai originali prozatori români. A.Toma, în plin avânt proletcultist, era considerat de către propaganda comunistă nici mai mult nici mai puțin decât un geniu; astăzi, doar câțiva vârstnici își mai amintesc de el, așa, ca să-l dea de exemplu cum o nulitate poate fi socotită, într-un anume context socio- politic, o personalitate scriitoricească nemaipomenită. Ca să ajungi scriitor veritabil, aceasta presupune un cumul de trebuințe: talent (dar ce e… talentul?), vastă lectură, inspirație (dar ce e… inspirația?), curajul de a căuta forme proprii de exprimare, perseverență,   sacrificiu, noroc, poate și un dram de nebunie (dar ce e… nebunia?), iscusința de a te comunica pe tine însuți prin virtuțile conotative ale cuvântului și încă altele și altele. Încât, îl invoc pe esteticianul italian Benedetto Croce, parafrazându-i o afirmație năucitoare: Scriitorul este ceea ce toată lumea știe că este. Parcă e…simplu. Nu?

M.S.: Cum ați trăit momentul intrării dv. în Uniunea Scriitorilor din România?

C.C.: Sunt uneori clipe când dorești ceva cu ardoare, dar împlinirea, intrarea în posesie întârzie, e amânată. Până la urmă, visul, dorința, aspirația se concretizează, însă constați că trăiești o stare lăuntrică potolită, stoarsă; nu e de amploarea celei pe care o anticipai.             Am devenit scriitor cu „patalama” în primul an postdecembrist. Până atunci avusesem „la activ” trei cărți tipărite, cronici în reviste literare, recomandări. Și totuși – nu! Eram printre cei câțiva zeci de autori refuzați. De ce?  Pentru că asta era politica organismelor ceaușiste în domeniul creației artistice. În primul deceniu de după război se putea intra în obștea scriitoricească chiar dacă nu scoseseși nici măcar o carte, însă aveai în tolbă cinci articole și trei poezii de preamărire a regimului impus de Kremlin. E de reținut și faptul că în ultimii ani ceaușiști scriitorimea devenise o categorie de intelectuali incomozi și, în bună măsură, retractilă pentru omagiile către dictator. În consecință, se intra în USR „cu țârâita”.

M.S.: Dintre cărțile publicate de dv., care vă este…preferata?

 

C.C.: Ah, ce întrebare dură mi-ai pus! E ca și cum ai întreba o mamă cu mai mulți copii pe care îl iubește cel mai mult. Îți va răspunde că îi sunt dragi toți, la fel. Totuși, hai să îți șoptesc un titlu, dar…rămâne între noi, să nu afle și alții. E vorba de romanul Ce rămâne. Câteva persoane, care îmi cunosc cărțile, prin lectură integrală, mi-au mărturisit – fără să le fi cerut – că le-au plăcut cel mai mult această carte.

M.S.: Ce izvoare de inspirație stau la baza scrierii uneia sau alteia dintre cărțile dv?

C.C.: Preajma prezentului și viața care a devenit istorie.

M.S.: Există câteodată o insinuare malițioasă cum că scriitorii nu citesc decât propriilor lor cărți. Sunteți… în situația asta?

C.C.: Cunosc o astfel de opinie, însă nu e decât o mică răutate, o maliție ieftină. Recent am citit o plachetă de versuri, Coarda curcubeului, a româncei Doina Popa, stabilită în SUA, dar cartea tipărită la Eikon Cluj-Napoca. Apropo de asta și de interesul pentru lectură: Am încredințarea că, treptat-treptat, poezia și proza scurtă sunt speciile literare care vor face…carieră în viitor.

M.S.: În această ipostază de scriitor, desigur că ați participat de-a lungul anilor la tot felul de manifestări culturale. E vreun eveniment care v-a rămas în suflet ca fiind unul special?

C.C.: O, iarăși o întrebare dificilă pentru cel intervievat! Au fost momente, unul mai frumos decât celălalt, mai emoționant, începând cu turneul în Transilvania, organizat de Editura Dacia, în 1978 (când debutam editorial) până mai deunăzi, când Editura Eikon (prin directorul ei, poetul George Vasile Dâncu) a organizat la faimoasa cafenea „Arizona” de la Cluj-Napoca o triplă lansare de cărți semnate de Viorel Mureșan, Radu Țuculescu și Cornel Cotuțiu. Hai să zicem că iese din comun „Revelionul Saeculum” din pragul anului 1984, pe care l-am organizat la Beclean, la sugestia (de acum) a  regretatului Radu Săplăcan. Au participat atunci nu numai membri ai cenaclului„Saeculum”, ci și invitați. Au fost prezenți scriitori de la București, Brașov, Cluj-Napoca, Dej, Bistrița, Baia Mare. A fost un revelion al prieteniei și solidarității într-o atitudine de neaderență la slugărnicia cerută de regimul comunisto-securist din anii aceia.

M.S.: Mai toți tinerii își gândesc viitorul având un idol, un model de viață. Presupun că și dv.ați avut.           

C.C.: Da! Un „da” din toată inima. În timpul liceului (și după aceea) am fost fascinat de personalitatea profesorului Petru Săplăcan (tatăl poetului și criticului literar Radu Săplăcan). Nu l-am avut la clasă nici măcar o oră. Ne-am apropiat când am îndrăznit să-i dau spre lectură primele mele încercări literare. Purtam după amiezile discuții pe teme culturale, cunoștea culisele vieții literare din anii 5o, din vremea șederii la București, apoi fusese regizor la un  teatru din Baia Mare. Ajuns profesor la Beclean (originar fiind dintr-o comună la câțiva km. de oraș), a întemeiat o trupă de teatru a corpului profesoral din localitate și una a elevilor (din care făceam parte și eu), ceea ce a însemnat turnee, ecouri în presă notorietate. Era o bucurie chiar să-ți răspundă la salut; o făcea cu o expresie și un glas de bunăvoință vie, afectuoasă. Râsul, surâsul, timbrul vocii, ironia fină, privirea de cărbune luciu – toate, tot atâtea mângâieri pentru adolescentul ce eram. Sugestia pentru povestirea  Luna, cu care am debutat în „Tribuna”, el mi-a dat-o. Nu mai zic că primele articole de ziar publicate (licean fiind) în „Făclia” clujeană, la îndemnul lui le-am scris. În anii studenției, când mai trăgeam câte o fugă acasă, mă chema să asist la câte o lecție de română, apoi, în altă ocazie, schimbam locurile, el trecând în banca din spatele sălii, eu trecând la catedră. Faima de dascăl excepțional și om de aleasă cultură a sporit când s-a stabilit la Dej. Îl vizitam și acolo, mai cu seamă că, între timp, mă împrietenisem cu Radu, fiu-său. Iată modelul și norocul meu, ca profesor și condeier.

M.S.: Vi s-a întâmplat în viață ceva ce n-ați fi vrut să vi se întâmple?

C.C.: Andre Gide spune undeva: Ceea ce nu s-a întâmplat, nu putea să se întâmple. Întorcând foaia: Ceea ce a fost, nu putea fi evitat. Așa cred. Doi oameni de decizie mi-au hotărât nefast destinul. Decanul Mircea Zaciu m-a exmatriculat, fără temei, din facultate. Chiar dacă mai târziu, într-o dedicație pe o carte a sa, mărturisea că se simte vinovat pentru ce a făcut – vină pe care el însuși nu și-o iartă, preciza el -, asta nu putea să repare ceva, mă mutase ireversibil, pe altă cărare. A doua persoană, tot om de decizie, un  secretar cu propaganda al proaspătului înființat județ Bistrița-Năsăud (1968). Tocmai terminasem (cu întârziere) un institut pedagogic, iar nou înființatul ziar de la Bistrița („Ecoul”) avea nevoie în redacție de un tânăr reporter care să zburde pe plaiurile zonei și să aducă la ziar texte. Fusesem recomandat de Valentin Raus. O lună de zile am făcut așa ceva, redacția mă dorea încadrat, nu și acel politruc, care a replicat: Nu! Dascălul să meargă la țară! Așadar, precum zice tot omul: Așa a fost să fie. Ceea ce nu înseamnă că regret profesia pe care am practicat-o peste 40 de ani. Nici o fărâmă de îndoială. Dacă ar fi să dau timpul înapoi, aș hotărî așa cum îmi propusesem încă din clasa a VII-a: mă voi face dascăl de română. De aceea, obligația de a intra în pensie a fost pentru mine o ofensă. Politrucul de atunci, demnitarii de azi? Aceeași varză stricată.

M.S.: Se acreditează ideea că s-a pierdut interesul pentru lectură, mai ales în rândul tineretului. Sunteți de acord?

C.C.: Parțial. Atitudinea față de carte depinde de mulți factori. Exercițiul lecturii, nevoia de a citi o carte de beletristică, de istorie, de filozofie poate începe încă din familie. Dacă pruncul crește obișnuindu-și privirea cu cele câteva rafturi de cărți din casă, dacă o vede pe mama adâncită în lectura unei cărți, dacă își vede tatăl  scoțând din mapă, la întoarcerea de la serviciu, o carte tocmai cumpărată, dacă în oraș intră în librărie însoțindu-și unul dintre părinți, atunci acest interes pentru carte intră în firescul existenței diurne. Cred că nu exagerez considerând că deprinderea lecturii este un element component a ceea ce se numește „cei șapte ani de acasă”. Mama mea a fost o împătimită a cititului. În tinerețe, a făcut pe menajera câțiva ani în casa unei familii bucureștene. Mare mirare a fost pentru surorile ei mai mici când, întoarsă la casa părintească, au văzut că jumătate din geamantanul ei era ocupat de cărțile cumpărate în timpul șederii la București. Rețin apoi o scenă de acasă (eu abia intrasem la școală): tata trebăluind la măsuța lui de pantofar și, alături, mama, citind cu voce tare din ”Anna Karenina”. Asta m-a stârnit să împrumut și eu o carte de la bibliotecă. Doamna bibliotecară s-a înveselit și mi-a replicat condescendent: „Ești încă mic pentru așa ceva”. Interesul pentru lectură poate fi cultivat sau diminuat de calitatea școlii, a profesorilor, mai cu seamă, desigur, a celor de limba și literatura română. Când ora la clasă e însuflețită de dialog, de problematizări (pornind de la o frază, de la o strofă), când elevul este ajutat să decodeze frumusețea unui enunț, așa apropierea de carte nu mai e silită, plicticoasă, ci dorită.  Nu e mai puțin adevărat că mass-media și internetul pot tenta, mai cu seamă tineretul, îndepărtându-l însă de actul lecturii unei cărți. Curiozitatea pentru computer, nevoia de el, snobismul,  pot deveni un viciu periculos, îndeosebi pentru sănătatea psihică. Treptat, în  cel contaminat de „sticla” calculatorului, se strecoară și persistă o stare de însingurare, de izolare și, pe de altă parte, se clădește în mentalul lui o zestre culturală mediocră, rezultată din informații trunchiate, uneori greșite, din texte manipulate, mesaje tendențioase. În ultimă instanță – un ghiveci. Diapozitivele, filmele, documentarele așează privitorul într-un fel de nișă unde nu e loc decât pentru el. Dimpotrivă, citind o pagină de roman (de pildă), te situezi într-o intimitate a relației dintre emițător și receptor, într-o interacțiune care stimulează sensibilitatea, imaginația; ceea ce echivalează cu o prelungire a dialogului, cu o replică proprie la metaforă, la nuanțele gestului tocmai descris de scriitor. Nu poate fi însă ocolită și o altă ipostază a actului lecturii, a contactului cu litera tipărită: adulții, vârstnicii citesc, dar, nu puțini, preferă un ziar, cărți de umor ieftin, eventual volume  cu documente, mărturii, integrame, publicații tabloide; deci, mai rar beletristică. Și totuși, librarii au observat, în ultima vreme, că a sporit numărul cumpărătorilor de carte, chiar dacă prețul lor crește mereu. E un semn de reviriment al actului lecturii? Concluzionând: E drept că multă tinerime își potolește hormonii în discoteci ori prin tufișuri sau devine dependentă de calculator, dar nu puțini tineri au pasiunea lecturii. Da, deocamdată mass-media și internetul precumpănesc (deocamdată!), ceea ce nu înseamnă că lectura unei cărți e un fapt marginalizat sau pe cale de dispariție.

M.S.: Să trecem acum la presa scrisă. Din experiența dv. de ziarist, ce condiții credeți că ar fi necesare să îndeplinească un  text pentru a merita să vadă lumina tiparului?

C.C.: Să fie persuasiv în opinie, să aducă informații proaspete, să convingă prin discernământ, să pledeze pentru adevăr, să atragă prin acuratețea limbajului, prin argumente serioase (în cazul unui text critic, al unei polemici, dezvăluiri), să atragă prin obiectivitate și echidistanță.

M.S.: În prelungirea întrebării anterioare: Care credeți că sunt calitățile pe care trebuie să le aibă un bun jurnalist?

C.C.: Mai întâi: jurnalistul nu poate fi decât bun sau foarte bun. Ceilalți sunt impostori; eventual, jenanți veleitari, fanfaroni, cameleoni. Ziaristului adevărat îi pretind coloană vertebrală, ochi limpede în a vedea ceea ce alții neglijează, cunoașterea fără reproș a limbii române, subtilitate în stil (dar nu prețiozitate), evitarea improvizației în redactarea articolului, evitarea supozițiilor debile, a insinuărilor de prost gust. Avem, din păcate, gazetari (e drept, de duzină) care fac texte-chisăliță, amestecând informația cu opinia. Unii se descalifică prin însăși formularea titlului: sintagme obosite de prea multă folosință, ziceri prăfuite, incolore, luate (din lene ori lipsă de imaginație) din tolba limbajului de lemn.

M.S.: În textele dv. de gazetă ce problematică abordați?

C.C.: Nu am un anume program tematic. Scriu când și cum „îmi vine”. Imboldul de a alcătui un articol e uneori neașteptat, neprevăzut, el țâșnind din reacția la ceea ce se întâmplă în jur, în această societate din ce în ce mai debusolată, mai bolnavă. Am speranța că mă situez în categoria formatorilor de opinie, că mă situez exponențial. Textele mele sunt stârnite de te miri ce: o afirmație din mass-media, o zicere năucitoare a președintelui de la Cotroceni, un  gest de generozitate al cuiva, o mitocănie de pe stradă, un colț de natură, un obicei tradițional, o personalitate a locului, lacrima unui copil, căderea unei frunze, apariția unei cărți, declarația incalificabilă a vreunui demnitar. În general, sunt dintre cei care văd jumătatea goală a paharului și de aici apoi tonul meu uneori persiflant, acid, cu inserții pamfletare. Ceea ce, am observat de-a lungul anilor, place cititorului. Adesea primesc mesaje de genul: Bine ai zis-o! Ține-o tot așa!

M.S.: În postura de cititor de ziare și reviste, ce căutați mai cu seamă?

C.C.: Caut, întâi de toate, paginile, rubricile de sport, apoi știrile, reportajele din domeniul culturii, rar texte de informație din sfera politicului. Din păcate, cele mai multe dintre cotidiene au început să se manelizeze. În revistele de literatură și artă mă interesează cronicile literare, interviurile, eseurile pe anumite teme ; rar, beletristica.

M.S.: Ce sfaturi le dați tinerilor care vor să se afirme ca jurnalist și/sau scriitor?

C.C.: Nu se dau sfaturi decât celor care le cer. Prin urmare, nu pot să-ți dau decât ție sfaturi, fiindcă mi-ai cerut. Să scrii, să scrii, să scrii! Să exersezi deprinderea de a sesiza metonimiile vieții cotidiene. Până la urmă, se va vedea ce iese: floare ori buruiană. Desigur, te vreau floare.

M.S.: Vă mulțumesc pentru bunăvoința și timpul acordate.

Mihaela SOLOMON

Popularity: 5% [?]

Dezastrul militar de la Caransebeş din anul 1788

Prin librăriile americane

 

Autor: Ioan Ispas (Delaware, USA)

De-a lungul istoriei au fost numeroase confruntări militare în care victoria strălucitoare a unei armate însemna dezastru pentru cealaltă. Un dezastru militar mai puţin cunoscut, la care inamicul nu era de faţă, este cel de la Caransebeş, din anul 1788. El este descris în cartea “Great Military Disasters“, editor general Michael E. Haskew, editura Perragon, 2009, alături de alte 23, începând cu cel de la Cannae (216 î.H) unde Hanibal zdrobeşte o armată romană şi terminând cu cel de la Mogadiscio (1993) unde americanii obţin o victorie cu pierderi inacceptabile, 18 morţi şi 79 răniţi din 200 de militari. Mai amintim retragerea lui Napoleon din Moscova (1812), dezastrul trupelor aliate din peninsula Galipoli (1915), dezastrul flotei americane de la Pearl Harbour (1941).

În anul 1787 a izbucnit războiul dintre Imperiul Austriac şi Imperiul Otoman. A intervenit şi Rusia care avea un tratat de alianţă cu Austria. Operaţiunile au mers prost pentru beligeranţi, turcii având probleme cu aprovizionarea iar austriecii au fost afectaţi de câteva epidemii, astfel că anul 1787 s-a încheiat nedecis pentru cele două părţi.

Armata Imperiului Austriac era formată din soldaţi adunaţi din toate teritoriile sale, ceea ce crea probleme de comunicare între ofiţeri, majoritatea austrieci, şi trupă. În unele unităţi ofiţerii aveau interpreţi, care cunoşteau cât de cât limbile diferite vorbite de soldaţi. Erau şi anumite probleme politice. Ofiţerii superiori aveau puţine în comun cu trupa, iar bariera lingvistică făcea divizarea şi mai mare. Ofiţerii superiori nu erau interesaţi de starea trupei, ceea ce era o greşeală. De asemenea, deşi erau de aceeaşi parte, grupurile entice nu se agreau între ele, ba unele chiar se urau. Vechi dispute avute în timp a făcut ca unele grupuri etnice să nu fie prea dispuse să se ajute cu adevărat unele pe altele când era nevoie. Conducătorul lor n-a făcut nimic să rezolve această situaţie periculoasă. În plus, chiar dacă toţi aveau de făcut faţă aceluiaşi pericol, ofiţerii superiori erau mai mult preocupaţi de statutul lor în societate, decât să rezolve problemele acestei armate atât de pestriţe. Comandantul suprem al armatei austriece era Împăratul Iosif al-II-lea (1741 – 1790). În vara anului 1788 armata austriacă a reluat ostilităţile pornind în marş către cetatea Vidin cu intenţia de a o cuceri. Turcii pornesc şi ei în întâmpinarea austriecilor. În avangarda armatei austriece erau husarii, cavaleria uşoară imperială. Când armata austriacă a ajuns în 17 septembrie la râul Timiş, lângă Caransebeş, o parte a husarilor a fost trimisă peste pod, în Caransebeş, să vadă dacă turcii sunt acolo sau nu. Ei n-au găsit nici o urmă de turci, aceştia se aflau la două zile de marş depărtare, dar au dat peste o şatră de ţigani, care le-au oferit ţuică spre vânzare. Husarii au acceptat şi în scurt timp s-au îmbătat. În timp ce petreceau cu ţiganii i-au ajuns din urmă un grup de infanterişti. Între cavalerişti şi infanterişti erau rivalităţi. Infanteriştii voiau şi ei să bea ceva, dar cavaleriştii nu i-au lăsat. La insistenţele infanteriştilor, cavaleriştii beţi au tras cu puştile în ei, iar aceştia au răspuns la fel. Alte grupe de infanterişti s-au apropiat şi au început să tragă crezând că sunt atacaţi de turci. Zgomotul împuşcăturilor i-a alarmat şi pe ceilalţi infanterişti. Era deja întuneric. Un ofiţer austriac a încercat să facă ordine strigând de mai multe ori “Halt“ în germană, dar acest sunet semăna cu “Allah“, care le-a sugerat, celor din spate, că forţele din faţă sunt sub atacul turcilor. Au continuat să tragă, pe întuneric, unii în alţii, în cei care se retrăgeau vorbind în diverse limbi pe care nu-i înţelegeau. Văzând caii alergând pe câmp un ofiţer a ordonat artileriei să tragă, crezând că este vorba de un atac al cavaleriei. Individual, sau în mici grupuri, oamenii au încercat să se salveze, trăgând unii în alţii când se apropiau. În întuneric nu se distingea cine sunt ceilalţi, inamici sau de-ai lor. S-a instalat haosul. Chiar împăratul a fost împins jos de pe cal. Soldaţii au început să jefuiască satele vecine, dând foc la case. Abia dimineaţa s-a văzut dezastrul.

La Caransebeş a sosit o armata de 100.000 de oameni. Într-o noapte a pierdut 10.000 de oameni, morţi, răniţi sau dispăruţi. Au pierdut şi materialele de aprovizionare. Peste două zile au sosit turcii, dar austriecii cu moralul căzut s-au retras. Caransebeşul a fost capturat fără să se opună rezistenţă din partea armatei austriece.

Asemenea incidente se pot întâmpla în orice armată, dar lipsa de încredere între ofiţeri şi trupă, dintre unităţile de diferite naţionalităţi, plus indiscipline şi problemele de limbă, au făcut imposibilă restabilirea ordinei la timp. În armata austriacă se găseau înrolaţi şi români din Banat şi Ardeal, probabil ca infanterişti. O mare parte din husari erau unguri. Având în vedere că armata trecea printr-o regiune locuită de români, logic era ca infanteriştii din avangardă să fie dintre cunoscătorii locurilor. În memoria românilor era destul de proaspătă Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crişan din 1784 şi cruzimea cu care a fost înăbuşită de grofii maghiari.

Un alt dezastru militar în care au fost implicaţi românii este cel suferit de trupele Axei  la Stalingrad, amintit şi el în lucrarea menţionată.

De obicei sunt marcate cu monumente sau alte semne locurile în care s-au obţinut victorii. Locurile în care au fost înfrângeri sau dezastre se încearcă să fie uitate, deşi se pot trage învăţăminte şi din asemenea evenimente. De exemplu la Caransebeş s-ar putea pune un semn, o troiţă de exemplu, având în vedere că oastea era creştină, cu o inscripţie care să arate cam aşa: În acest loc, în 17 septembrie 1788, armata imperială austriacă a pierdut 10.000 de oameni în lipsa inamicului, din cauza indisciplinei şi aroganţei  husarilor, a lipei de comunicare dintre ofiţeri şi trupă, a dezinteresului ofiţerilor superiori faţă de trupă şi a animozităţilor dintre etniile înrolate. Prezenţa Caransebeşului alături de locuri celebre cum ar fi Cannae, Pearl Harbour sau Stalingrad, cred că este onorabilă şi merită scoasă în evidenţă având în vedere şi faptul că lucrarea este scrisă într-o limbă de circulaţie internaţională.

(Delaware, oct. 2010, Ioan Ispas)

Popularity: 11% [?]

I.L.Caragiale – 106 ani

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Nu, n-am greșit. Desigur, ziua de naștere a lui Caragiale este 30 ianuarie, așadar, 159 de ani de la venirea sa pe lume, în Haimanale, satul de lângă Ploiești.

Ce e însă cu acest 106? Înseamnă atâția ani de când – în 1904 – la vârsta de 52 de ani a părăsit definitiv Bucureștiul, autoexilându-se la Berlin (asta, bineînțeles, grație moștenirii lăsate de răposata și bogata sa mătușă, Momuloaia).

De ce am optat pentru această „aniversare”? Vine de la o iritare provocată de un slogan pe un canal tv. din ultimele zile ale lui 2010: „Fii mândru că ești bucureștean!” Și așa, de-aiurea, mi-am amintit de Caragiale, de faptul că atunci părăsise „micul Paris” cu o silă pe care doar o bănuim, căci nu a mărturisit nicicând care a fost motivul. Oricum, nu a fost mândru că era bucureștean. Atitudinea sa civică, articolele critice, nu o dată sarcastice, privind societatea românească de la finele secolului 19, în speță cloaca socio-morală, culturală și politică a Capitalei, persiflarea fină din momentele și schițele sale i-au provocat treptat o drojdie de repulsie de așa natură, încât fabuloasa moștenire l-a determinat să-și ia aluatul și să plece, lăsând copaia goală.

Zeci de ani după trecerea lui în lumea umbrelor s-au tot mestecat, în ziare, în cărți, cauzele pentru care a părăsit definitiv regatul României. Ar fi vrut să se stabilească undeva în Transilvania, îi plăceau ardelenii (chiar dacă făcuse o spumoasă bășcălie cu personajul său Marius Chicoș Rostogan), avea o seamă de prieteni în acest areal. Se gândea la Brașov, Sibiu, Bistrița, Cluj. Or, în anii aceia, instituțiile culturale din această provincie nu corespundeau, totuși, exigențelor , gusturilor sale elevate. Poate a renunțat la a se stabili în Transilvania și pentru că nu accepta fenomenul brutal al maghiarizării românilor.

Caragiale fusese un mare iubitor de muzică cultă, un adevărat meloman, or, Berlinul îl putea îndestula în această privință, cu Offenbach, Mozart, Haydn, dar mai ales Beethoven, pe care-l numea, cu familiaritate și respect, „babacul” ori „boierul”.

Ceea ce nu înseamnă că firele intime ce-l lega de pământul natal, românesc, ar fi fost rupte. Inegalabilul său exeget – Șerban Cioculescu – avea să remarce: „Prin prieteniile românești, întreținute cu atâta statornicie, prin curiozitatea sa față de mersul evenimentelor, prin atitudinea lui civică și patriotică /…/ s-a dovedit nedespărțit de realitățile noastre românești.”

Nu e greu de presupus ce reacție ar fi avut Caragiale la îndemnul președintelui de azi al României, către concetățeni, de a-și părăsi țara.

Popularity: 5% [?]

24 ianuarie, sau dulcele românesc al fiintarii

Autor: Andrei Vartic (1948 – 2009)

Cautând diamantele spirituale ale românilor, capabile sa uimeasca şi Parisul, şi Berlinul, şi Roma, dar şi elitele româneşti de la 1848, patriarhii Unirii Principatelor au descoperit traditiile româneşti, cântecul batrânesc, teatrul sarbatorilor de peste an şi neasemuitele jocuri populare, adevarate manifestari ale „cosmosului liturgic”. Despre acestea şi Alecsandri, şi Balcescu, şi Russo, şi Kogalniceanu spuneau ca pot fi invidiate de „un Virgil şi Ovid”. Traduse în limbile de circulatie europeana diamantele culturii noastre traditionale au devenit atunci, înainte şi dupa 24 ianuarie 1859, şi parte a patrimoniului cultural european. Nici un muşchi de pe fata luminata a bardului de la Mirceşti nu s-a clintit a umilinta intelectuala atunci când prezenta la Paris „Miorita”, „Toma Alimoş” sau „Monastirea Argeşului”. Revenea apoi în Tara şi raporta cu mândrie: România nu este o fundatura a Europei, ci o capitala a ei.
De când unii intelectuali „corecti”, deveniti şi sfetnici ai partidelor de guvernamânt, şi-au delegat mai toate drepturile (inclusiv de autor) de a reprezenta România în lume numai cu eu-l lor egocentric, „fariseic, fatarnic şi dogmatic” (Hans Magnus Enzensberger), cultura europeana a natiei româneşti a coborât în ridicol. Ei banalizeaza istoria poporului român, ei batjocoresc pe Eminescu (sa ne închipuim ca nemtii îl batjocoresc pe Goethe), ei alunga icoanele şi chiar religia din şcoli. În opinia lor nimic nu ne mai deosebeşte etnic, etic, estetic, metafizic şi religios de ceilalti europeni, aşa cum au dovedit la timpul lor Hasdeii, Eliad sau Negruzzi, apoi patriarhii Unirii, sau, mai încoace, Mircea Eliade sau Mircea Vulcanescu. Nimic, mai zic ei, nu ne reprezinta aşa ca toata Europa, dar mai ales noi, poporul român, sa spunem: Da, asta e partea de stralucire intelectuala a poporului român; da, acest drum spre stele nu-l poti confunda cu nimic; da, asta este dulcea noastra România.
Colindând Padurea Neagra (care e la izvoarele Dunarii) Martin Heidegger  a ajuns la potecile care se terminau în pamântul ce mustea de apa. Aşa el a descoperit izvoarele Daseinului, adica a participarii acum la construirea destinului universal al fiintei. Tot aşa, colindând, dar mergând pe urmele magului calator prin stele (şi asta se întâmpla pe la anul 1875), Eminescu a descoperit în adâncul Codrului izvoarele mistice ale fiintarii acum, acelea care echilibreaza setea veşniciei de temporalitate (şi spatielitate) şi a temporalitatii (şi a spatielitatii) de veşnicie. Acele izvoare fac posibila naşterea lumii din „goluri” şi, prin „undele de timp”, dispar iar şi iar, fara urma, „în stingerea eterna” (ce formula geniala a tertului inclus i s-a revelat lui Eminescu în „Andrei Mureşanu”). Aşa de înalt, universal şi mândru este neamul românesc în comparatie cu cea mai filosofica natiune moderna a lumii.
Iar ei topaie cu dive dezgolite şi barbati fardati – pe la televiziuni româneşti -  peste fagaşul sacru al Caluşarilor sau al doinei pure (vezi şi „Cine iubeşte şi lasa”, cântata de Maria Tanase), aşa de parca Eminescu nu a scris „Memento mori”, de parca nu exista Voronetul şi Hurezii, de parca toti stâlpii caselor româneşti nu încânta, împreuna cu Brâncuşi, oameni de pe toate continentele. În aceasta lume a suicidului global („Doar un zeu ne mai poate salva!”, spunea în 1967 acelaşi Heidegger), dantul lor este cu certitudine ospat în vreme de ciuma. Şi totuşi „dulcea Românie”, adica adevarata Românie, creştina şi spirituala (şi geto-dacica) îşi tese anume aici şi acum, în spatiul ei de geneza şi fiintare, spre binele spiritual al întregii lumi, drumul sau spre stele. Faptul ca acest drum nu este scos în primplanul mass media de mucava sau al neghiobului discurs politic, ci este tainuit în ascunderea schitului (aşa cum arata în numarul din ianuarie al „Convorbirilor literare” profesorul ieşean Petru Ursache) demonstreaza cât de magnifica este aceasta lucrare şi cât de fantastic „netemerea de moarte” şi „rezidirea altarului sacru” lucreaza pentru neamul românesc şi în noile conditii ale lumii şi Cosmosului. Doina, Caluşarii sau Eminescu, expresii arhetipale ale acestei lucrari, reprezinta dulcele ontologic al fiintarii noastre, româneşti, pe harta schimbatoare a lumii. Enescu, Brâncuşi sau Blaga îl onoreaza cu cinste. La 24 ianuarie este frumos ca toata natia româneasca sa se mândreasca simplu ca şi Basarabia, macar prin Alexandru Hâjdau, Alecu Russo, Mihail Kogalniceanu, B. P. Hasdeu, Constantin Stere, Vasile Pârvan sau Paul Goma îndulceşte acest dulce al României fara a fi pretins vreodata alta medalie decât sacrificiul pe altarul patriei.

(Articol scris in ianuarie 2008)

Popularity: 6% [?]