Curentul International

DE SĂRBĂTORI, PROHIBIŢIE LA… MAZĂRE

 

Autor: Florica Bud

Nici de Crăciun şi nici de Anul Nou nu ne-a lipsit niciodată de la masă celebra salată de boeuf. Făcutul ei cădea în sarcina noastră, adică a me şi a sorei mele, Valeria-Ana. Învăţasem la şcoală să preparăm maioneza, fără să se taie. Secretul unei maioneze fără surprize neplăcute este… muştarul. Separăm albuşul de gălbenuş. Gălbenuşului îi adăugăm o linguriţă de muştar. Se amestecă bine şi se toarnă uleiul care, spre deosebire de reţeta fără muştar, nu trebuie pus picătură cu picătură. Pot să spun cu mâna pe inimă că de atunci nu am mai păţit ruşinea să mi se taie maioneza! Eram la concurenţă cu sora mea, Valeria, care învăţase reţeta maionezei fără muştar, dar cu un gălbenuş moale şi unul fiert. Când am învăţat să prepar maioneza, am deprins şi felul în care trebuie tocate  ingredientele pentru salata de boeuf. Domnişoara Aurelia Paşca este vinovata!

Desigur nu lipseau nici aiturile (răciturile) de la masa Sărbătorilor de Iarnă. Gospodinele casei le preparau din picioare, urechi şi cap de porc. Se fierbeau bine, până se desprindea piţa (carnea) de pe cioante (oase). Se sfărma aiul (usturoiul) în mojerul de lemn. Aici simt nevoia să fac o precizare. Este o mare deosebire între tocatul usturoiului în mojer şi presarea acestuia în ustensila de metal. Lemnul nu-i alterează gustul, ci dimpotrivă îi accentuează aroma. Se adaugă usturoiul pentru a fierbe împreună cu piţa. Secretul unor răcituri limpezi ca lacrima este fiertul lor pe marginea şporului (maşinii de gătit) câteva ore bune, la foc nu prea mare. În final, se strecoară şi se pun la rece.

Piroşthile (sarmalele)!

Ce să mai zicem despre nemaipomenitele piroşthe?! Mamica spune mereu că nu se simte sătulă dacă duminecă de duminecă nu sunt prezente la masă şi acestea. Cu atât mai mult la Crăciun şi Anul Nou! În zilele de post ele se făceau din păsat, pthitoi (ciuperci) uscate şi ulei, compoziţie pusă în frunză de curecthi (varză). De sărbători şi mai ales după tăiatul porcului ele conţineau din abundenţă carne, slănină, şorici, unsoare (untură de porc), dar şi rişcaş (orez). Din cauza acestor ingrediente nu eram bună prietenă cu sarmalele de sărbători şi intram în conflict armat cu mamica. Dumneaei nu înţelegea aşa-numitele mofturi de domnişoară.

Leveşa (supa) pe găină de casă, carnea friptă, cu morcovi şi usturoi, pireul de cartofi cu unsoare de pe friptura de găină şi friptura de porc la tepşe (tavă) erau alte bunătăţuri. Las la urmă cărnaţul (cârnatul) deja afumat şi călbasul (caltaboşul) fript în tepşe (tavă), în ler. Acritură erau pepenii moraţi (castraveţii) sau popricile (ardeii) umplute cu curethi. Am uitat ceva? Phitha (pâinea) de casă şi cocii copţi în cuptor, pentru copiii veniţi cu… corinda (colindul). În atare condiţii nu e de mirare că era să primesc bătaie, când sătulă de atâtea bunătăţi am cerut, între Crăciun şi Anul Nou, zupă de mazăre (fasole uscată) cu ceapă. Nu ştiam că în săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou era prohibiţie la… mazăre. Aşadar, să nu vă fie teamă că vă vom omeni cu… mazăre, dacă veţi veni la noi cu buhaiul!

Noi vă vom aştepta cu acele bunătăţuri pe care le ştim cu toţii din pruncie!

Vă aşteptăm…

Acum…

La Anul şi la Mulţi Ani!

Florica BUD

Maramureş

31 decembrie 2010

Popularity: 3% [?]

COLINDUL SUFLETULUI ÎNGHEŢAT…

 (O ALTFEL DE POVESTE DE IARNĂ…)

Autor: Magdalena ALBU 

„Ninge ca-n Esenin şi-n poema rusă…” cu fulgi enigmatici şi mari scoborâţi, parcă, din lumea basmului andersenian ori din micul templu al nisiparniţei învechite de unde timpul se scurge liniar şi fără de-ntoarcere prin firicelele mărunte de mineral amorf. Îmi place să ascult, aproape fără să respir, linistea. Liniştea unei poveşti de iarnă în care oameni şi animale, cer şi pământ sălăşluiesc dimpreună în pace şi bunăvoire, ca şi când ar închipui toate la un loc un paradis alb cu vârsta încremenită în propria-i eternitate predestinată. Autorul unic al acestui basm viu, care se prelinge cu limpezime în sufletul omului şi al vremii, este nimeni altul decât Dumnezeu însuşi. Cel ce s-a înomenit în mijlocul ieslii Bethleemului spre a fi sfâşiat cu patimă în bucăţi acum, la început decadent de secol XXI, un ev căruia îi suntem nevoiţi a-i respira cu silă în din ce în ce mai multe lese sufocante aerul şi dezordinea provocată.

 

Trebuie să spunem însă că actorii basmului acesta real suntem noi, noi şi… ceilalţi, personagiile oculte şi pline de condescendenţă neîntemeiată, neputincioase de a mai fi vreodată, măcar şi pentru o efemeră secundă pământeană, oameni – o lume bizară şi pestriţă, nelăsată să existe în voie, să devină, să simtă, să ardă, să experieze iubirea adevărată şi pură, să se aşeze pe marginea propriului destin şi să-şi recunoască păcatul şi limitele trăirii personale pentru a le arunca, mai apoi, în focul gheenic al mitizărilor irelevante de tot soiul ca să ajungă în final la a se reconstrui pe sine definitiv şi la a-şi recompune din bucăţi fiinţa sfâşiată axiologic şi moral, împinsă totalmente controlat în mrejele patologicului agresiv. O lume – cimitir al propriilor sale speranţe alungate – căreia i se tot sugrumă zilnic estetica superioară a poveştii ei reale spre a i se aşeza în loc nimic altceva decât un maldăr uriaş de iluzii macabre născute doar pentru propria-i îngropăciune a spiritului… Să ne amintim în acest sens, totuşi, faptul că “Nu un public alcătuit din ţărani sau târgoveţi ignari, ci criticii muzicali si de artă cei mai avizaţi au negat orice valoare operei unor Wagner sau Monet.” (Mihai Dinu) Prin urmare, toate valorile umanităţii călcate în picioare azi de chipurile multe aflate în spatele măştii mondiale oculte sunt aruncate fără milă în spatele porţilor acestui ţintirim consacrat al morţii – un alt lagăr totalitar cu prizonieri contemporani -, porţi avide de viaţă, ce stau deschise continuu spre a înghite cu nesaţ… Omul. 

După cum se ştie, orice poveste îşi are tâlcul ei misterios, ce doreşte a-i fi dezvrăjit de ascultătorul ei atent şi dornic de a-i cunoaşte cu o imensă curiozitate şi nerăbdare sfârşitul. Basmul nostru de iarnă are însă un miez aparte. El nu se leagă de un fapt anume, ci de o… atmosferă anume – aceea a sufletului îngheţat al omului din prezent, eroul principal al microspaţiului uman din Univers numit simplu Pământ, un copil al dumnezeirii împins violent, fără voia lui, desigur, în noaptea ignoranţei condamnabile şi care este determinat zilnic să îşi ucidă inconştient de urmări istoria trecută, dar şi pe cea prezentă în faţa unui viitor incert, însă în mare parte previzibil. Spiritul acestui personaj aparte este condamnat, iată, prin ceea ce i se oferă ostentativ la mereu aşa-zisele promoţii limitate ale destinului, din ce în ce mai mult şi cu grăbire subînţeleasă de toţi la exil definitiv în braţele morţii hulpave de orice şi descărnat sistematic de propria sa sculpturalitate interioară îndumnezeită întocmai ca un arc ciuntit de hiperbolă ce îşi întinde ameninţător venele uscate de ger înspre întuneric şi nu către Lumină. Înspre întunericul acela al mizeriei oculte glăsuită prin ode satanice lugubre – o ecuaţie existenţială a absurdului lumesc cu Dumnezeul real lipsă, însă cu chipul mefistofelic în imagini 3D de tip Avatar strivind cu putere lemnul vechi cu pictura aproape ştearsă a icoanelor sfinte. O cortină neagră, îmbâcsită de minciuni şi de himere, lăsată cu stridentă nonşalanţă să cadă peste sacrificiul de sine al martirilor vremii de dinainte şi ai celei de după Cristos şi chiar peste Mântuitorul însuşi ca o palmă grea dată cu năduf Omului îndelung pătimitor şi cu răbdare căpătată prin credinţă.

E greu să-ţi închipui momentul când suflul întregii umanităţi va fi aliniat ca un detaşament disciplinat de soldaţi ai gărzii regale la pseudocredinţa impusă de măştile oculte ale timpului actual, cu tot şirul lor de „crize” aruncate cu bună ştiinţă asupra Fiinţei umane spre a o supune şi spre a o sclaviza cu orice preţ – un preţ amar şi de o cruzime înfiorătoare, anume cel al pierderii totale a libertăţii Omului de a fi -, dar nu dificil de explicat ştiinţific faptul cum poate fi „setat” creierul acestei omeniri tocmai pentru a acţiona fără discernământ ca la o comandă experimentală de tip pavlovian dată de cei care se hazardează din răsputeri acum să îi nege existenţa lui Dumnezeu pentru a fixa în mentalitatea colectivă noua lor ordine mondială eronată din start şi construită pe un singur fundament putred: acela de a stăpâni completamente lumea prin puterea banului şi a violenţei, plecând de la accepţia ocultă că „Banii şi puterea sunt totul!”, restul nemaiavând nicio importanţă funciară decât dacă aceasta poate aduce un câştig semnificativ pe linie de marketing planetar. Nimic mai fals şi mai lipsit de raţiune sănătoasă.

Gândire patologică de actori sociali slabi de minte şi nuli de afect, paiaţe efemere strânse în loji masonice ca oile în ţarcuri şi stoarse de vlagă la uşa pierzaniei, închipuind, la cotitura destinului divin al lumii, din coapsele cadaverice roase de viermele nemilos al efemerităţii un alt dans macabru „sui-generis”, un alt fel de poem simfonic cu acorduri mefistofelice precum cel închipuit de Camille Saint-Saëns. Iată preţul vanităţii bolnave cu lungul său şir de erori cu tot !… Poezie a existenţei telurice superioare ucisă cu fiecare bătaie de aripă a orologiului vremii la masa dictatelor totalitare ale noii dictaturi mondiale sortite ca şi celelalte, de altfel, eşecului sumbru într-un viitor imediat!…

În această altfel de poveste hibernală destul de tristă cu personaj unic şi deloc abstract, ce se zbate zadarnic azi între anxietăţi sfâşietoare şi extaz ontologic cu esenţe negative născut de feluritele strategii malefice de manipulare a umanităţii, vrem să propunem, totuşi, un final estetic, aparte, altul decât cel uşor previzibil indus de atmosfera trăirii uscate de suflet de acum, un final care să conţină în el constructul obiectiv de ne-moarte a Fiinţei umane, de revoluţie spirituală a acesteia prin revenirea firească la matca divină şi la sinele său propriu. Să anulăm complet prin puterea Luminii noastre interioare grotescul şi morbidul din jur conturate şocant prin jocul succesiv de imagini şi de sloganuri lapidare ale reprezentanţilor urâţi la chip ai clown-ului satanic cu rol de „mare arhitect” antidumnezeesc al Universului – un Univers, din fericire, real şi cu o forţă de indiferenţă fascinantă în ceea ce priveşte absurdul gândirii umane oculte! E un antidot sigur al jugului actualei sclavii forţate a lumii, dar şi singura poartă către libertatea totală a Fiinţei umane alături de credinţa în Dumnezeu.

Acum, când ceasul vremii pământene stă să bată ultima secundă a încă unui an postcristic, nu vrem ca omenirea să ajungă a rosti (cu inconştienţă vădită şi fără puterea de a prevedea ori de a cuantifica urmările supuşeniei sale ilogice de moment către „mai-marii” autointitulaţi ai planetei) precum porcarul Zsupan al lui Johann Strauss: „…printre porci doar am stat si nu-mi pasă de poezie!” (Voievodul ţiganilor), nu. Vrem însă ca toate dimineţile lumii, care “se duc pe un drum fără întoarcere”, vorba lui Pascal Quignard, toate serile ei şi timpul dintre acestea să fie aidoma detaliilor pe care Marcel Proust le folosea într-una din nuvelele sale pentru a-şi schiţa pur şi simplu cu simplitate personajele închipuite, şi anume: “Fără nici o bijuterie, cu corsajul de tul galben (…), prinsese în părul ei negru cîteva orhidee (…)” (Indiferentul) Căci, în izvorul timpului care şiroieşte istorie, credinţa şi cultura – cele două orhidee suave ale umanităţii – rămân singurele căi de intrare în spaţiul semioticii superioare a lui Dumnezeu, dar şi armele unice ale detrunchierii limitelor unei gândiri contemporane oculte şi reductibile, din nefericire, doar la aspiritualizarea definitivă a Omului pictat pe marea pânză a Universului de mâna Creatorului său singular… 

„Muzica există pur şi simplu ca să vorbească despre ceea ce cuvîntul nu poate vorbi. În acest sens ea nu este întru totul umană.”, ne spune acelaşi Pascal Quignard în „Toate dimineţile lumii”. Povestea noastră de iarnă este însă una esenţialmente umană. Colindul nostru hibernal trist rostit pe drum de seară „…la imaginea unui drum în formă de cerc, un drum care se întoarce mereu de unde a plecat (…)” (Ciprian Mihali, “Sensus communis – pentru o hermeneutică a cotidianului”) ne fixează viaţa în timpul liniar al cotidianului nostru complex şi banal, în aceeaşi măsură, şi ne invită la ne-moartea spiritului colectiv al umanităţii în cuprinsul destinului său tulburător de sinuos. Şi poate că vom fi salvaţi, astfel, de restriştea neregăsirii de sine a Fiinţei umane întru existenţa sa şi ne vom raporta interioritatea în dimensiunea de aici, dar şi în cea următoare acesteia numai şi numai la Lumina veşnică a lui Dumnezeu şi la ceea ce se defineşte drept dragoste pură în ansamblul ei atotcuprinzător. Fiindcă „a spune te iubesc este totuna cu a spune nu vei muri” (F. M. Dostoievski). Iar imago mundi şi sufletul ei tocmai de aşa ceva au nevoie acum pentru a reveni la starea arhetipală proprie concepută de Creator şi pentru a se poziţiona pentru totdeauna pe nivelul altitudinal pe care îl binemerită in infinitum.

Colindul nostru este o rugă fierbinte înălţată către Dumnezeu acum când balanţa vremii se înclină uşor, uşor înspre alt an. Quo vadis, Domine ?… Scapă omenirea de propria-i distrugere atâta vreme cât ea singură nu îşi dă seama că se va pierde în curând definitiv prin forţa ochiului saşiu şi lipsit de iubire adevărată al actualului conciliu diriguitor ocult!…

Magdalena ALBU

31 decembrie 2010

Popularity: 2% [?]

LA CUMPĂNA ANILOR, GÂNDURI DESPRE FIINŢA CUVÂNTULUI

 Autor: Cezarina Adamescu

*În Prag de An,  gândurile mele devin fiinţe.

*Unul din secretele fericirii este acela de a învăţa să te bucuri. Pur şi simplu.

*A preţui împrejurul cu tot ce conţine – iată cea mai simplă lecţie de viaţă.

*De la oameni trebuie să iei: esenţialul. Care nu se vede cu ochiul liber.

*Nu poţi cunoaşte un om doar  privindu-l  pe dinafară. Caută să-i pătrunzi în fiinţă.

*Din interior lucrurile nu sunt ce par a fi, îndeobşte, la prima vedere.

*Rosteşte-ţi gândurile fără teama de a debita platitudini. Nimeni nu este egal toată vremea.

*Învăţ să mă rostesc pe dinlăuntru.

*Fiinţa cuvântului este alcătuită din gânduri.

*Blazon şi titlu de nobleţe să-ţi fie pururi, cuvântul.

*Învaţă să priveşti omul în toate dimensiunile sale:  aspect exterior, înălţime şi adâncime.

*Adevărata măsură a omului nu o dai tu, ci a dat-o Creatorul. Nu poţi, aşadar, după propria ta măsură, să-i apreciezi fiinţa şi faptele.

*Statura umană nu e doar ceva fizic ci şi spiritual şi moral în aceeaşi măsură.

*E lung în cuvinte, dar scurt în fapte.

*Dacă ţi-ai smuls rădăcinile eşti la discreţia vânturilor.

*Oriunde te-ai afla, păstrează-ţi intacte rădăcinile.

*Nu, nu înţelegem că adevăratul nostru destin, nu în oameni, ci doar în Dumnezeu îşi află rădăcina.

*Ce altceva poate fi omul decât o carte veşnic deschisă? A o răsfoi, a te adânci în lectura ei înseamnă, fără doar şi poate, a-l cunoaşte. Vai de cel care,  cu mult înainte de a muri îşi închide cartea…

*Ultima filă a cărţii numită om, înseamnă trecerea sa la cele veşnice.

*Intuiţie: atingerea gândului.

*Telepatia: dialogul gândurilor.

*Te-ai gândit vreodată că scrierile tale provin de la cuvântul (script)ură?

*Precum o evanghelie să-ţi fie scrisul, scriptură umană…

*Vis: Să las bucuria să mă adaste, să mă întrepătrundă…

*Şi ca o apă cu ochi de smarald, să mă inunde cunoaşterea.

*Pe măsura trecutului îţi vei croi viitorul.

*Culmea picturii: să auzi cântând harpele culorilor.

*Ca să scrii ceva despre om, trebuie mai întâi să-l descoperi.

*Şi ghinionul poate fi o şansă.

*Şi meditaţia poate fi o luptă cu tine însuţi.

*Caut un loc potrivit. Într-o inimă.

*Destinul picăturii: să cadă.

*Ridicolul în ochii lumii poate fi sublim în ochii lui Dumnezeu.

*Mi-am îmbrăcat sufletul în haină sărbătorească.

*Cercetează-te cu atenţie la faţa locului. Dar fă cercetări şi de adâncime.

*”Mă mângîi cu gândul”. Şi gândul poate deveni o făptură.

*Doamne fereşte să mă părăsească Dumnezeu!

*Fii învăţător şi învăţăcel al tuturor lucrurilor.

*Ceea ce ai crezut, să rezoneze cu ceea ce crezi şi vei crede.

*Eu plec, dar gândurile mi-o iau înainte.

*Chiar şi când omul stă, gândul lui circulă.

*Gândul nu cunoaşte repaus.

*Doar cu visul poţi să măsori infinitul.

*Cu ansa iubirii vreau să descopăr izvorul binelui.

*Şi în lucrul comun poţi descoperi extraordinarul şi în extraordinar se poate decela ordinarul.

*Când scrii nu ai cum să fii singur. Eşti tu şi cuvintele tale.

*Martore-mi sunt, toate cuvintele.

*Orice poet „traduce” în felul lui, realitatea.

*Trăiesc, legat de funia cuvântului.

*Prin scris trebuie să dai mărturie despre adevăr, despre oameni şi despre tine.

*Nu-ţi trebuie alte mijloace: prin scrisul tău poţi să cucereşti multe suflete.

*Nu mulţi sunt cei care descoperă magia cuvântului. Dar aceia puţini n-o mai părăsesc niciodată.

*Nici nu ştii ce bogat eşti, cu asemenea tezaur de cuvinte!

*Atâtea spirite vii încă, în patrimoniul meu sufletesc!

*A învia lumea-n cuvânt, a re-crea universul – condiţia scriitorului.

*Ce bogăţie se poate afla într-un pumnişor de cuvinte!

*Până şi umbrele prind viaţă-n cuvânt şi degajă lumină.

*Ce-ar fi dacă într-o zi, cuvintele ar prinde viaţă?

*Cuvântul moarte…Iată-l cum prinde viaţă!

*Oamenii dau măsura faptelor. Dar adevărata măsură e doar în Dumnezeu.

*Scriind, poţi reface traseul unui destin, dar poţi să-i şi proiectezi viitorul.

*Gândurile – rareori pot fi aliniate.

*Se insinuează cu puterea gândului.

*Ce putere magnifică are gândul!

*Treptat sau pe neaşteptate, gândul se instalează confortabil.

*Dar cât disconfort poate produce un gând neplăcut!

*Cu propriul trup nu poţi pune stavilă gândului.

*Gândul consimte, trupul încuviinţează. Raţiunea se împotriveşte.

*Mă duc să-mi fac ordine-n gânduri.

*Acuzat şi acuzator la tribunalul gândurilor.

*Gândul poate fi alungat, dar nu nimicit în totalitate. El se poate reîntoarce oricând.

*Acordă importanţă şansei date de Providenţă, apoi şanselor acordate de oameni.

*Dă viaţă artei şi vei avea urmaşi care-ţi vor păstra amintirea.

*A săpa în adâncurile gândului – iată o muncă de cercetare temeinică.

*Chiar şi în cea mai neagră sărăcie, te poţi simţi bogat…sufleteşte.

*A intra şi a ieşi din pagină ca dintr-un tărâm de poveste.

*Cu puterea imaginaţiei putem fi orice şi oriunde.

*Cel mai mare dar primit de om: închipuirea. Vehiculul ei este cel mai rapid. Nu costă nimic şi nu-ţi cere decât să închizi ochii.

*Închipuirea – acest cal alb – la îndemâna poeţilor!

*Deşi inefabilă, creaţia e partea palpabilă a gândurilor şi simţămintelor.

*Colectivă sau singulară, ura arată spiritul anticreştin care ne bântuie.

*Cine spune că monştrii nu pot fi iubiţi? Dovadă – monştii sacri.

*De ce te împotriveşti darului divin şi-ţi urzeşti totdeauna alt plan, altă dorinţă?

*A jindui mai mult, poate fi un pas înainte şi nu neapărat o nemulţumire. Depinde în ce direcţie faci pasul.

*Doar cuvântul, cu adevărat, mă defineşte.

*Cărţile înseamnă de fapt, oameni şi locuri.

*Cine poate desăvârşi gândul omului decât Dumnezeu? Poţi tu continua gândul meu?

*Ce paradox! Scriitorul este un adunător de cuvinte, pentru ca mai apoi, să le risipească. Şi el cu ce se alege?  Cu nemurirea.

*Preţul nemuririi: credinţa, cuvântul şi fapta.

*Nu bijuteria ori vestimentaţia trebuie să te reprezinte, ci vorba şi calitatea morală a faptelor tale.  

*Un discurs spectacular ascunde îndeobşte deşertăciunea ideilor tale.

*Cauţi efecte speciale şi esenţa se pierde ca un imens foc de artificii.

*Sub un rug de cuvinte nu se ascunde totdeauna cărbunele incandescent al ideilor durabile. De cele mai multe ori, rămân doar fumul şi cenuşa spulberate şi ele  de vânturi potrivnice.

*Poezia – suspin al pruncului nenăscut.

*Cuvântul nu schimbă lumi, dar le îmblânzeşte, le îmbunătăţeşte şi adeseori le iluminează.

*Nici singur, nici vulnerabil nu e poetul în faţa hârtiei. Are cu el cuvintele.

*Doar în faţa hârtiei îmi pot arăta puterea.

*Existenţa – fiinţă născută pentru moarte. De acceptat, chiar dacă pare nedrept.

*Cea mai de preţ avuţie naţională – patrimoniul uman.

*Dacă nu te-am văzut nu înseamnă că n-am ochi pentru tine.

*Aşează-ţi cu încredere umbra sub lumina cuvântului.

*Misiunea scriitorului: aceea de a umple goluri: în sine şi în alţii.

*Teme-te, nu de pustiul din singurătate, ci de acela din mijlocul mulţimii.

*Abia când eşti pe cale să le pierzi, toate lucrurile capătă aura însemnătăţii.

*Şi în definitiv, nimeni nu-mi face un rău mai mare decât îmi fac singură.

*Nimeni nu-mi pune bariere mai mari decît cele pe care mi le pun singură.

*Nemărginirea se poate măsura cu pasul…imaginaţiei.

*De ce iubirea altora ne pare îndeobşte ridicolă şi credem că a noastră e cu totul altfel?

*Vai de cel pe care l-au părăsit cuvintele!

*Lipit pământului mă simt, că-s fără de cuvinte…

*Dar vai şi de cei ce se simt jefuiţi de cuvinte!

*Cum să fiu gol, de vreme ce mă acoperă cuvintele?

*Eu stau aici dar iubirea mea îţi iese în întâmpinare.

*Toţi îndrăgostiţii par nebuni, în afară de mine.

*Toţi îndrăgostiţii par nebuni dar nu toţi nebunii par îndrăgostiţi…

*Zigurat, însingurat, negru aureolat, străinând şi singurînd părăsitul nostru gând…

*Nu scriu, trăiesc printre rânduri…

*Cuvintele îmi predau zilnic, lecţii de supravieţuire…

*Deviză: promovează tinerii dar onorează-ţi seniorii.

*O căsnicie armonioasă e ca un cântec etern în care există o relaţie perfectă între text şi muzică. Unul dă tonul muzicii, celălalt aduce în completare cuvintele.

*Oamenii continuă să existe cât timp îşi mai aduce aminte de ei cineva…

*Ţinea doliu fiindcă îi muriseră amintirile.

*A te bucura de bucuria altuia – aşa ar trebui să arate bucuria perfectă.

CEZARINA ADAMESCU

Câteva ore înainte de trecerea anilor.

Popularity: 3% [?]

SCRISOARE DIN BANGKOK: FRONTIERE CELESTE ŞI TERESTRE

 

Autor: Viorel ROMAN (Bremen, Germania)

Vizita papei Benedict XVI si construirea Catedralei mantuirii neamului, langa Palatul lui Nicolae Ceausescu, vor delimita si armoniza frontierele celeste si terestre ale tuturor romanilor. Cerul fireste n-are limite, granite, dar cine se uita la realitatea pamanteana, vede umbrele frontierelor celeste si nori sumbrii, ca la slavii de sud, unde acelasi neam cu aceiasi limba, croatii catolici se razboiesc cu fratii lor, sarbii ortodocsi. Conflictul religios dintre israeliti, suniti si siiti in Orientul Apropiat si Mijlociu este fara sfarsit. Musulamanii vor chiar sa interzica arabilor crestini sa-l pomeneasca in liturghie pe Alah. Marile conflictele sunt religioase, tot asa cum aliantele durabile, credibile sunt numai ale partenerilor de aceiasi credinta.

Romania este de jure in mai toate organizatiile occidentale. Moldovenii, cu toate ca au un Mitropolit moscovit, isi doresc, ca si valahii din Serbia, aceiasi orientare, dar asta nu schimba faptul ca greco-pravoslavnicii au o alta viziune decat occidentali asupra lumii, vietii, mantuirii. Singura lor oportunitate de a iesi in lume a fost vizita generoasa a papeii Ioan Paul II, care a accepat toate conditiile de la Bucuresti stiind ca are de a face cu latini izolati si traumatizati de la Marea Schisma, in Gradina Maicii Domnului. Dar oferta, mana intinsa a Romei a ramas pana acum fara raspuns.

Revolutia din 1989, democratia, economia de piata, societatea civila sunt forme fara fond. Ati mintit poporul (si pe occidentali) cu televizorul!  La Revolutie, reformistii filorusi i-au inlocuit pe nationalistii olteni. O alternativa proocidentala credibila nu exiata fara Biserica unita cu Roma interzisa de ortodocsi. Mimarea apusului cu reforme pe hartie si ajutorul maghiarilor (Tökes), evreiilor (Brucan), regelui (Mihai), grecilor (Tariceaanu), armenilor (Vosganian), masonilor, tiganilor a esuat. Nu numai Presedintele Frantei cand il vede pe omologul sau roman o ia la fuga. Creditul greco-ortodocsilor a scazut in ultimele doua decenii atat de dramatic, ca si ei se intreaba pe buna dreptate daca mai merita maimutareala, acceptarea umilintelor si a mofturilor din vest. N-ar fi mai buna o dictatura sanatoasa a legii, decat o democratie bolnava, se intreaba nu numai Corneliu Vadim Tudor.

Clasa politica moldo-valaha se legitimeaza mereu cu am primt ordin de la Constantinopol, Berlin, Moscova, FMI, UE, fara sa ascunda ca este azi in pectore adepta modelului pravoslavnic, autoritar si autocefal a lui Putin. China mandarinilor rosii, India castelor fara de scapare si Rusia supusilor lui Putin au succese si nu sunt democratice, adepte ale economiei de piata si nu intretin nici macar parazitii societatii civile. Pe de alta parte modelului Made in SUA sau cel vesteuropean a pierdut din atractivitatea din timpul Razboiului rece, pentru ca nu mai face fata drepturilor handicapatilor, imigrantilor, femeilor, somerilor, pensionarilor. In fond lipseste acum elanul marelui proiect al refacerea unitatii crestine. In locul lui, a unitatii dintre ortodocsi si occidentali s-a instaurat o dictatura a relativitatii paralizanta si un sentiment general de jena generat de pierderea unei mari sanse istorice.

In ciuda tuturora, romanii se folosesc de libertatea de miscare din Europa. In cinci ani ei au trimis acasa 35 miliarde de euro. 30 de miliarde de euro ofera UE pentru modernizarea Romaniei, din acestia s-a folosit numai 1,5 miliarde de euro. 2009 FMI a pus la dispozitie 20 de miliarde de euro pentru a preintampina criza. De bine de rau occientalii ii sprijina pe romani, oricum ei nu mai pot parasi tabara UE/FMI/NATO pentru ca s-ar prabusi in gol: dezmembrarea tarii, mizerie materiala, convulsii sociale, dictatura. De aceea singura lor speranta este in Biserica si in vizita papei Benedict XVI. Pentru ca fara un dialog in vederea Unirii, nu ca in anul 1700 sub patronaj nesincer austriac, maghiar si adversitate pe fata greco-pravoslavnica, ci ca in anul 2011 cu toate drepturile si indatoririle unui stat crestin cu frontiere celeste si terestre garantate de Roma si lumea occidentala, din care va face parte nu numai de jure ca pana acum, ci si de facto, model pentru toate tarile din Balcani.
Prof. Dr. Viorel Roman

consilier academic la Universitatea din Bremen

www.viorel-roman.de
Bangkok

decembrie  2010

Popularity: 4% [?]

Gabriela Genţiana Groza

decembrie 2010

 

 Clădirea bisericii cu hramul ,,Înălţarea Sfintei Cruci’’ din cartierul Plopilor Noi, Cluj-Napoca, adună clipă cu clipă din zestrea orologiului pământesc şi a celui ceresc. Aripa divină îi atinge zidurile când clopotele bat în zi de sărbătoare şi cheamă credincioşii care împreună cu părintele înalţă rugăciune spre Ceruri.

Străbat cu privirea pictura înfăţişând scene biblice frumos ilustrate. Mă opresc asupra uneia sau a alteia dintre imagini. Pictura în stil bizantin, realizată cu sufletul de către meşteri cu har, îndeamnă la pietate. Privesc chipurile din vitralii: Sf.voievod Constantin Brâncoveanu, Sf. voievod Neagoe Basarab şi Sf.arhiereu Antim Ivireanul. Fiecare dintre ei reprezintă o personalitate care a înrâurit viaţa semenilor săi la vremea când vieţuiau pe pământ, lăsând o urmă de neşters. Ei sunt dintre acei buni români care au primit esenţe divine picurate de Dumnezeu pe pământ întru creionarea profilului neamului românesc. S-au zdruncinat de repetate ori zăgazurile convieţuirii românilor cu alte neamuri. De fiecare dată s-a aflat forţa necesară pentru a trece peste vitregiile timpului. A izvorât din fibra sănătoasă a neamului în mijlocul căruia era vreunul din sfinţii noştri care ne privesc din vitralii în clipele de rugăciune, sub ascultarea neobositului preot paroh Iulian Benche, ctitorul locaşului impunător de închinăciune. Dăruit cu toată fiinţa misiunii sale deosebite la vreme de restrişte, părintele paroh nu precupeţeşte niciun efort întru slujirea enoriaşilor săi, îndemnându-i la trăire curată, în ascultare de cele sfinte lăsate nouă prin grija apostolilor lui Iisus. Învăţături de seamă aflăm în predicile slujitorului Domnului.

Aşa cum e scris şi în cartea ,,Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” :,,De aceea vă învăţ, fraţii mei, să cereţi de la Dumnezeu minte curată, ca să puteţi împlini toate voile lui” Pregătindu-şi fiul să fie un domn drept îl sfătuia astfel:,,Aşa şi pe tine te-a ales Dumnezeu, să le fii lor stăpân şi păstor bun, ca să paşti turma lui Hristos fără părtinire. De aceea şi tu, dacă eşti vrednic, încă rânduieşte-ţi turma, ca să nu fie unii prea graşi, iar alţii să moară de foame, ci să măsori tuturor la fel, fiecăruia după lucrul său şi fiecăruia după cum îi este slujba, aşa să-ţi fie şi dulceaţa.’’

În biserica din Plopilor Noi, ieşirea părintelui cu Sfintele Daruri este un moment înălţător. El este înconjurat de un ,,sobor de copii’’ îmbrăcaţi în odăjdii, cu lumânări aprinse, pătrunşi de împortanţa momentului. Aşa cum în urmă cu 2000 de ani Mântuitorul spunea: ,,Lăsaţi copiii să vină la mine’’ azi preotul îi îndeamnă pe enoriaşi să îşi aducă fiii şi nepoţii la biserică şi să guste împreună clipe de întărire a sufletului prin credinţă. Emoţionant moment mai ales când în faţa altarului,pruncii aflaţi în braţele mamelor sau abia ridicaţi de-o şchioapă primesc din Sfântul Potir Trupul şi Sângele Domnului.

În aşteptarea minunatei zi a Sărbătorii Naşterii Domnului biserica răsună de colinde strămoşeşti cântate de corişti împreună cu enoriaşii. Corul Municipalităţii Bistriţa condus de un preot a lăsat ecouri adânci în urma interpretării cu multă dăruire a colindelor, în incinta primitoare a Locaşului Sfânt.

Preot şi mireni se adună în fiecare an în jurul bradului împodobit şi se bucură împreună de cântecele interpretate cu emoţie de copii şi adulţi.

Biserica cu hramul ce aminteşte de momentul înălţării celui mai important simbol al creştinilor, Sfânta Cruce, e locul unde rănile sufleteşti se pansează cu multă rugăciune dar şi cu acţiuni care ne fac să cunoaştem scrieri ale semenilor noştri,

aici având loc şi prezentări de cărţi ale unor scriitori.

La sfârşitul slujbei, când ne îndreptăm spre ieşire putem vedea o pictură murală care-l înfăţişează pe ÎPS Bartolomeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului cel care în Pastorala de Crăciun spunea:,,Zadarnic curăţăm pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte’’ Şi, ca o mare responsabilitate pentru educarea urmaşilor noştri, în aceiaşi predică ne îndeamnă cu înţelepciune:,,Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii. E vorba de viitorul nostru ca neam, popor şi patrie.’’

Aduceţi copiii la biserică…

Popularity: 1% [?]

CUM A MURIT OCTAVIAN GOGA?

 

Autor: Dan BRUDAŞCU

Recent, pe blogul unui domn Ion Ionescu, necunoscut mie, apar câteva consideraţii cu titlul de mai sus (minus semnul întrebării). Autorul acestei însemnări indică faptul că această consemnare ar fi aparţinut unui oarecare Victor Ţincu. Bănuim că e cineva apropiat de Bucur Ţincu, scriitor şi apropiat colaborator politic al „poetului pătimirii noastre”. Aparent, consemnarea la care ne referim este corectă. Apar, însă câteva inadvertenţe sau inexactităţi. Una dintre ele este legată de datare: Potrivit declaraţiior Veturiei Goga lucrurile stau un pic altfel decât susţine autorul (respectiv dl. Ion Ionescu) sau cel citat de el (adică un anume Victor Ţincu). Deci, plecarea la Cluj a avut loc în data de 4 mai (nu 5 mai, cum susţin cei amintiţi). În afară de întâlnirea de la avocatul Laurean Gabor, fost subsecretar de Stat în guvernul prezidat de Octavian Goga, poetul, după un mai vechi obicei al său, a făcut un popas la restaurantul New York unde a consumat bere. În exact acel moment au acţionat agenţii lui Moruzov, care, din însărcinarea personală a lui Carol al II-lea, îl urmăreau permanent pe fostul prim ministru, nu atât spre a-i cunoaşte demersurile şi contactele politice, cât pentru a duce la îndeplinire planul suprimării fizice a fostului premier.

Apoi, după cum precizează însăşi Veturia Goga, ea nu se afla la Ciucea şi nici nu a revenit acasă decât după decesul poetului. Octavian Goga nu a murit din cauze naturale. Până în acest moment nu am înţeles de ce Veturia Goga nu a ţinut cont de constatările marelui medic clujean Iuliu Haţieganu, sosit la Ciucea, la chemarea ei sau a apropiaţilor poetului, şi care l-a apostrofat dur pe medicul local Perciun pentru că n-a sesizat că era vorba de otravă, nicidecum de bolile invocate mereu după aceea ca fiind cauza decesului neaşteptat şi extrem de rapid.

Problema decesului unei personalităţi ca Octavian Goga, care a marcat profound istoria naţională şi literatura română, nu este una oarecare, lipsită de importanţă. Spre a lămuri definitiv acest subiect şi a elimina orice opinii contrare adevărului s-ar impune verificarea de către experţii criminalişti a cadavrului poetului. Acesta se află în sarcofagul din mausoleul pe care Veturia Goga l-a construit pentru el la Ciucea. Ministerul Culturii ar trebui să-şi asume efectuarea unor astfel de teste cu atât mai mult cu cât poetul a fost unul dintre primii miniştri ai Cultelor şi Artelor în guvernele formate după făurirea României Mari.

Rezultatele acestor teste, făcute cu mijloacele tehnice moderne de care se dispune în prezent, ar clarifica, în opinia mea, odată şi pentru totdeauna, această chestiune: Octavian Goga a murit, subit şi neaşteptat, datorită unei congestii cerebrale şi a unei complicaţii pulmonare sau din cauza otrăvirii sale la comandă politică.

În interesul aflării adevărului, nici un efort nu mi se pare nejustificat. Anul viitor se vor împlini 130 de ani de la naşterea poetului. S-ar putea marca această aniversare şi prin comunicarea rezultatelor oficiale ale testelor pentru stabilirea cauzelor reale ale morţii sale.

Dr. Dan BRUDAŞCU

http://www.napocanews.ro

Cluj-Napoca

decembrie 2010

Popularity: 5% [?]

SCRISOARE DIN GERMANIA:

APEL PENTRU SALVAREA INSTITUTULUI ŞI BIBLIOTECII ROMÂNE DIN FREIBURG

 Autor: Ion Dumitru (Germania)

 Dragi confraţi întru pribegie şi exod,

DOAMNELOR şi DOMNILOR,

 

În calitate de membru al Asociaţiei Institutul Român-Biblioteca Română din Freiburg, e.V. şi din 1963, de susţinător activ şi desinteresat al acestei ctitorii a exilului combatant anticomunist român, profit de apropeierea Sărbătorii Naşterii Domnului şi Anului Nou, ca să mă adresez Dumneavoastră, cu rugămintea de a Vă alătura eforturilor ce se întreprind pentru salvgardarea şi asigurarea existenţei şi funcţionării normale a susnumitei instituţiii.

 

Biblioteca Română din Freiburg şi-a început existenţa la 1 Mai 1949, din iniţiativa profesorului Virgil Mihăilescu şi cu sprijinul intelectualilor de prestigiu, a oamenilor de suflet şi combatanţilor anticomunişti români din Freiburg, Germania Occidentală şi din cuprinsul a ceea ce s-a chemat Lumea Liberă. În afară de efortul întreprins pentru a poseda un propriu lăcaş, materializat mai întâi în vila donată de A.S. Prinţul Nicolae, în Mercy Straße, iar apoi în actualul imobil, din Uhland Straße 7, D- 79102 Freiburg i. Br., (cumpărat în raport de: 1/3 prin propriul efort – cu concursul generos al exilului şi emigraţiei-; 1/3 prin contribuţia Landului Badenwürtenberg şi 1/3 prin contribuţia Republicii Federale Germania, biblioteca a primit sau a procurat, a clasat şi tezaurizat, a împrumutat şi a pus la dispoziţia universităţilor, instituţiilor de cercetare, cercetătorilor individuali români, germani şi a altor interesaţi, pe toată perioada dictaturii comuniste din Est, tot ce s-a publicat în exil şi în emigraţia provenită din România, implicit în massmedia occidentală referitor la români şi chestiunile conexe – indiferent de spectrele politice cărora le aparţineau autorii şi cei vizaţi -, şi, în plus, tot ce s-a putut cumula şi salva din zestrea documentară, ştiinţifică, culturală, literară, publicistică, artistică ori de altă natură a României de mai înainte de instaurarea teroarei comuniste, valori care în R.P.R., R.S.R. ,R.S.S.M etc., au devenit inaccesibile, interzise sau au fost distruse în mod premeditat. Institutul – Biblioteca Română din Freiburg a constituit, dincolo de ori ce fel de insinuări partizane, un cadru de interferenţă şi referinţă a acţiunilor şi atitudinilor ce au confruntat exilul şi emigraţia noastră în ansamblu, dovedindu-se totodată o vatră de cultură şi spiritualitate românească autentică.

 

În perioada îndelungatei şi controversatei tranziţii, preţiosul său fodul documentar a fost asaltat de feluriţi emisari, „studenţi”, „cercetători” şi reprezentanţi ai noilor institute, fundaţii şi întocmiri create şi întreţinute cu fonduri generoase de către cei ce s-au perindat la putere, şi care le-au speculat în propriul interes, erijându-se în „experţi cercetători”, „cunoscători” şi „post-corifei” ai exilului, folosindu-i moştenirile pentru felurite publicaţii, apărute cu finanţare publică sau cotribuţii particulare, în scop lucrativ sau interesat. Pentru aceste surogaturi ce şi-au arogat  pretenţia de a evalua viaţa exilului – cu care nu au avut nimic comun-, s-au cheltuit sume astronomice din fondurile publice, în timp ce un sprijin modest, acut necesar Bibliotecii, deşi promis perpetuu, a fost  amânat sinedie.

 

În actualul deceniu, Biblioteca, a cărui zestre depăşeşte cca. 90.000 de titluri, a funcţionat numai pe bază de voluntariat, fără retribuiri, graţie sacrificiilor a trei persoane în vârstă: ale Directorlui Ion Iancu Bidian (n. 1934), actualei secretare, Doamna Rodica Moschinschki şi Doamnei Irina Nasta, care, din cauza sănătăţii, de trei ani a  renunţat la orice activitate.

 

Pentru o buna funcţionare Biblioteca are nevoie de trei angajaţi permanenţi, cu diferite grade de răspundere, şi de fonduri de întreţinere, adică de un buget anual de minimum 60.000-70.000 Euro. Este o sumă greu de adunat dar nu imposibil, motiv pentru care mă adresez şi Dumneavoastră, pentru a susţine, printr-o donaţie personală adecuată (eventual ciclică/ permanentă) această acţiune ce am dori-o popularizată activ şi în rândurile amicilor şi cunoscuţilor dvs.

 

Orice donaţie contează şi se expediază numai direct către:

Rumänisches Institut –Rum. Bibliothek e.V.

Uhlandstr. 7, 79102 Freiburg

Deutsche Bank, Filiale Freiburg,

Konto: 461830 – (BLZ 68070030),

cu specificaţia expresă „Spende”-Geldzuwendung, für Rum. Inst.-Rum. Bibl. e.V. pentru care veţi primi o adeverinţă /Bestätigung pentru Einkommensteuer.

 

Pentru contacte sau informaţii suplimentare, în funcţie de programul de lucru facultativ, vă puteţi adresa Doamnei Secretare Rodica Moschinski sau Domnului Director Ioan Iancu Bidian, la Tel. +49-0761- 7 35 51, Fax: 0761-7 35 51 

 

Ajutaţi, ajutaţi, ajutaţi o cauză nobilă!

VĂ ROG, NU UITAŢI!

 

SĂRBĂTORI FERICITE!,

NOROC ŞI VOIE BUNĂ

SĂNĂTATE şi LA MULŢI ANI   

 

vă urează,

 

Ion DUMITRU

München, Germania

E-mai: jondumitru@t-online.de

24 decembrie 2010

 

Popularity: 3% [?]

Vadim înainte și după 1990

 

Autor: Ion Coja

„Cred că este momentul unui divorț civilizat între PRM și Vadim”

Domnule profesor ION  COJA, ați promis că veți veni cu detalii noi asupra rolului nefast jucat de Corneliu Vadim Tudor în politica românească.

         Despre rolul nefast al individului nu mai este nevoie să dau niciun detaliu. Orice om cu judecată sănătoasă și-a dat seama de răul imens făcut de acest Vadim. A compromis ideea națională, a coborît discursul naționalist la nivelul șanțului, al mahalalei sordide, a discreditat partidul naționalist pe care îl conduce. Este principalul vinovat pentru situația în care ne aflăm: nu avem în Parlament oameni care să reprezinte electoratul naționalist. Iar în România electoratul naționalist trece de 40%. Problema este dacă Vadim a făcut atâta rău din prostie, fără să-și dea seama, sau din ticăloșie! Aceasta e întrebarea! Deci eu am promis că voi veni cu detalii privind ticăloșia sa, abjecția prestației sale. Asupra răului făcut de Vadim, nu încape nicio îndoială. Să vedem ce se poate spune despre ticăloșia sa, ca explicație a răului produs în jurul său.

Aveți și documente, sper.

        Există tot mai multe dovezi că înainte de 1990, cei care de ani de zile erau preocupați de debarcarea lui Ceaușescu au organizat un vast sabotaj, menit să scadă popularitatea lui Ceaușescu, să exaspereze populația, să ne pregătească pentru a ieși în stradă la momentul decis de ei, manipulatorii istoriei! Am dovezi că atât frigul din case, cât și sărăcia din galantarele magazinelor au fost amplificate prin acțiuni de sabotaj. Precum și alte mizerii, cunoscute din acea vreme, mizerii care n-ar fi fost atât de dureroase și de exasperante dacă trădătorii din PCR, din Securitate ori Armată nu ar fi profitat de orice ocazie pentru a spori cota de absurd din existența noastră în anii Epocii de Aur! Deocamdată, în discuția noastră, am în vedere sabotajul făcut de cei care s-au ocupat de cultul personalității tovarășului. A existat un vast serviciu de propagandă, cu sarcina de a ne face pe toți să-i iubim pe Nicolae și Elena Ceaușescu, și să fim mulțumiți, chiar mândri de realizările României noastre Socialiste! Sunt convins, ba pot spune că am dovezi, că și această activitate, atât de importantă, a fost sabotată, desfășurându-se în forme care au stârnit printre români mai degrabă un efect invers: repulsie și lehamite față de Ceaușești. În primul rând prin exces, prin exagerarea laudelor și omagiilor aduse celor doi și prin frecvența cu care eram bombardați zilnic în mass media de chipul și numele lui Ceaușescu.

        Mulți au participat la corul lăudătorilor din oportunism, firea lor de lingăi incorigibili determinându-i să nu piardă nicio ocazie de a-l adula și supradimensiona pe bietul Ceaușescu. Alții l-au lăudat cu sinceritate, dar prostește, cu argumente caraghioase sau puerile. Alții însă l-au lăudat pe Ceaușescu în cadrul unui program kaghebist de subminare și deformare a imaginii sale reale. Eu îl includ pe Vadim în această din urmă categorie! Și am ca prim argument faptul, ascuns de Vadim, că el s-a ocupat intens de scenariile și regia acelor monstruoase spectacole de masă care ne-au îngrețoșat pe toți atât amar de ani. Vadim a scris textele acelea atât de nesuferite, apologetice dincolo de orice măsură sau cenzură a bunului simț, texte pe care toți le auzeam la radio și televiziune însoțind prezentarea evenimentelor în care era implicată persoana lui Ceaușescu. Vadim a fost plătit cu bani grei să-și pună talentul literar în slujba acestui sabotaj prin care organizatorii loviturii de stat din decembrie 1989 au pregătit de ani de zile discreditarea lui Nicolae Ceaușescu. Cred că arhivele CC al PCR, deocamdată inaccesibile, vor furniza multe documente neașteptate. Din păcate, opinia publică a fost indusă în eroare și s-a mulțumit cu deconspirarea arhivei Securității. De ce nu avem acces public la arhivele PCR? S-ar putea ca din ele să rezulte mai clar sensul celor petrecute înainte și după 1990. Inclusiv cu Vadim.

Sincer să fiu, argumentul Dvs nu este convingător. Faptul că Vadim va fi găsit pe un stat de plată al PCR nu spune mult, căci vor mai fi fiind și alții! Gândiți-vă la Adrian Păunescu, Nicolae Dragoș, Dinu Săraru, chiar și Octavian Paler, care a lansat sintagma EPOCA DE AUR…

      Sunt foarte mulți, e drept, dar dintre ei numai Vadim și-a depus carnetul PCR în vara lui 1989, în semn de protest, de dezicere…

A făcut un asemenea gest Vadim?!

      L-a făcut, dar ecoul nu a fost pe măsura așteptărilor, adică la Europa Liberă nu s-a făcut caz de Vadim, așa cum s-a făcut de Dan Deșliu, care și el renunțase la calitatea de membru al PCR. De ce a făcut Vadim acest gest neașteptat și care nu i se potrivea nicicum? Eu nu găsesc decât o singură explicație: Vadim făcea parte din complot, a știut ce urmează să se întâmple cu Ceaușescu și atunci a încercat să schimbe masca, să ia chipul dizidentului. Nu l-a luat nimeni în serios, dar asta e altă poveste. Important este să ne spună Vadim de unde a știut în vara lui 1989 că trebuie să-și abandoneze stâpânul?! Oricum, aceasta este interpretarea mea, s-ar putea să greșesc. Să ne explice Vadim gestul său de renunțare la calitatea de membru al PCR! Până acum n-a dat nicio explicație coerentă.

Atât?

        Deunăzi, un scriitor din Craiova, mi-a povestit cum a încercat dînsul, în ianuarie 1990, să scoată o revistă mai naționalistă. Ca orice oltean, s-a adresat altui oltean, spre a fi sprijinit. Un astfel de oltean, cu o poziție tare în presa de atunci, era dl Darie Novăceanu, director la Adevărul. I-a împărtășit acestuia intenția sa și a primit următorul răspuns: nu are rost să te ocupi dumneata, o revistă naționalistă va fi scoasă de Vadim!… De la Darie Novăceanu citire!

        Evident, era vorba de revista România Mare, care a apărut câteva luni mai târziu. Discuția, repet, a avut loc în ianuarie 1990. Planificarea la acea dată a apariției unei reviste naționaliste condusă de Vadim nu are altă explicație. Este clar, cel puțin pentru mine, că planificarea se făcuse mai demult, dinainte de decembrie 1989… Oricum, sigur e că alții au decis înființarea revistei România Mare, iar Vadim a fost pionul de execuție! Însăși înfățișarea revistei, modul de paginare etc. au fost copiate după o publicație grecească, controlată de serviciile speciale elene!

Această poveste într-adevăr mă pune pe gânduri! Dacă nu mă înșel, în apariția revistei România Mare a avut un amestec și Petre Roman! Se cam leagă lucrurile…

 

         Petre Roman nu putea să-l sprijine pe Vadim din simpatie personală, din afinitate spirituală. A făcut-o numai pentru că acesta era scenariul și trebuia să-l respecte!… Mai trebuie știut că imediat de la apariția sa, în sprijinul revistei au sărit o mulțime de oameni din Vatra Românească! Adică din PUNR! Oameni de bună credință! Patrioți adevărați. Care au scris pentru revistă despre ce se întâmpla în Ardeal sau au difuzat revista voluntar. În aceste condiții, te întreb: de ce Vadim nu s-a înscris în PUNR? Și, mai ales, întreb de ce a înființat un partid naționalist de vreme ce deja exista unul? De ce a făcut să apară această scindare a electoratului patriotic, naționalist, unii cu PUNR-ul, alții cu PRM?! S-a ivit astfel o concurență nefirească, deloc benefică pentru români, pentru naționaliștii români! În plus, de-alungul anilor, cele mai murdare atacuri la adresa Vatrei Românești sau a PUNR au fost găzduite de revista România Mare. Despre Funar personal s-au publicat niște texte abjecte de-a dreptul! La fel despre Radu Ciontea, despre mine! Nici publicațiile UDMR nu au fost așa de preocupate ca revista lui Vadim să publice tot felul de mizerii despre Vatra Românească și despre PUNR?

Care este explicația?

       Explicația este simplă: înființarea Vatrei Românești și a PUNR s-a produs spontan, ca reacție de auto-apărare a societății românești față de atacurile iredentismului maghiar, ale UDMR! Scenariul gorbaciovist, KGB-ist și cominternist deopotrivă, după care s-a produs lovitura de stat din decembrie 1989 și instaurarea falsei democrații de după 1990, prevedea înființarea a zeci de partide, dintre care toate partidele mai importante, inclusiv cele istorice, să fie strict controlate din umbră, prin persoane infiltrate în structurile de conducere. Scenariul prevedea și apariția unui partide naționalist, de asemenea controlat. Singurul eveniment politic neprevăzut și pe care la început nu l-au putut controla a fost apariția Vatrei Românești. Noi, după ce am înființat Vatra Românească, am cerut reprezentare în CPUN, în acel parlament de strânsură în care UDMR fusese acceptat, deși nu era partid politic. Ion Iliescu s-a împotrivit și a spus că nu putem fi primiți deoarece nu suntem partid politic. Am fost nevoiți să înființăm PUNR, Partidul Unității Naționale a Românilor. PUNR a fost imediat resimțit ca partidul naționaliștilor români. Din păcate, mulți au interpretat apariția Vatrei Românești și a PUNR ca o concurență la înființarea PNȚ-ului. Am avut discuții pe această temă cu Corneliu Coposu, și i-am reproșat că nu a luat nicio atitudine față de acțiunile udemeriste, de natură iredentistă, anti-românească. Coposu a mers cu declarații pro-maghiare până la afirmația că drumul României spre democrație trece prin Budapesta!… Binevoitori față de UDMR s-au arătat și liberalii în 1990! Pasămite, sperau la voturile maghiare pentru alegerile prezidențiale din mai 1990!… Atunci, în ianuarie 1990, când s-a aflat de crimele udemeriste și de abuzurile separatismului maghiar, toată lumea a așteptat replica lui Coposu, a PNȚCD. Această replică nu s-a produs însă. Și așa românii din Transilvania s-au văzut nevoiți să se descurce singuri, să dea ei o replică la amenințarea UDMR. A fost o replică a societății civile!

       Cum spuneam, nici Vatra Românească, nici PUNR, deși infiltrate și ele de oamenii noii securități, nu s-au lăsat controlate de noua putere, de cei care manipulau FSN-ul. Repulsia noastră față de Brucan era publică! Noi, Vatra Românească am reacționat primii și singurii față de nebunia privatizării, așa cum o concepea gașca lui Petre Roman, prin legea 15 din 1991. Reacția establishment-ului, adică a comiternismului revenit la guvernarea României în decembrie 1989, a fost să înființeze și să susțină o altă organizație, un ONG așa zis patriotic, puternic susținut financiar, prin care să concureze și să contracareze Vatra Românească. Această organizație a fost botezată cu numele lui Avram Iancu. Pe plan politic s-a încercat slăbirea PUNR prin apariția unui partid cu aceeași orientare, naționalistă: Partidul România Mare! Dacă Vadim era într-adevăr un naționalist, un patriot, și punea interesul național deasupra celui personal, se înscria în PUNR, în Vatra Românească… Numai că noi nu i-am fi permis să transforme politica interesului național în circ, în dezbrăcinarea publică!

Vreți să spuneți că înființarea PRM a fost preconizată de Iliescu, Brucan & comp. încă dinainte de 1990?

      Nu este exclus! Oricum, apariția PRM a fost resimțită de noi, cei din Vatra Românească, ca fiind de natură să deruteze electoratul naționalist. Mai târziu ne-am dat seama că aderența mare pe care au avut-o la români Vatra Românească și PUNR a stârnit panica autorităților! Li s-a interzis militarilor să aibă vreo legătură cu Vatra Românească, de pildă. Puteau să activeze în orice ONG, numai în Vatra Românească, nu! Dar manevra principală împotriva naționaliștilor români a fost efectuată prin Vadim, care jucase rolul naționalistului de operetă și înainte de 1990, al antisemitului de serviciu, care reacționa la comandă, pe care puteau să-l controleze ușor.

De ce puteau să-l controleze așa de ușor?

      Pentru că era unul de-al lor! Nu uita că Vadim și-a scos dosarul de securitate din arhivele Securității și îl ține acasă, mai publică din când în când ce îi convine. Eu îl invit pe Vadim să pună dosarul său de urmărire la dispoziția membrilor PRM! Și-l întreb: cum a putut Vadim să-și scoată dosarul de la Securitate? Și ce interes a avut? Spune multe grija lui Vadim de a împiedica accesul altora la dosarul său de securitate. A fost urmărit de Securitate? Pentru ce soi de activități? Pentru care suspiciuni?… Și eu am fost urmărit de Securitate și nu mă deranjează ideea ca dosarul meu să fie citit de oricine dorește! Sunt chiar mândru de ce va putea citi acolo! Și ca mine sunt mulți în Țara asta! Dar au mai fost urmăriți și unii care după 1990 au făcut moarte de om ca să-și poată distruge dosarul de urmărire. Vezi Militaru și ceilalți. Chiar, ce s-a întâmplat cu dosarul lui Iliescu, al lui Petre Roman?… Deci, atâta timp cât Vadim își ascunde dosarul de la Securitate, orice suspiciune asupra integrității sale politice și morale este justificată! Iar suspiciunea cea mai verosimilă este aceea că a colaborat cu cei care l-au trădat în decembrie 1989 nu numai pe Ceaușescu, dar au trădat și poporul român! A colaborat cu ei înainte și după 1990!

       Lui Vadim nu i s-a repartizat niciun rol în timpul evenimentelor din decembrie 1989, ci numai după! Iar rolul său a fost să conducă un partid naționalist și să facă de rîs și de batjocură nu numai partidul, ci și ideea națională. Mai ales ideea! Făcându-i astfel pe mulți să se ferească de adoptarea sau afirmarea unui crez naționalist de teama că vor fi percepuți drept partizani ai lui Vadim, ai unui nebun spurcat la gură, mincinos, poltron, bolnav de narcisim, un egolatru fără măsură în tot ce face.

Dar nu credeți că personalitatea lui Vadim era prea puternică ca să se împace cu ideea de a fi numărul 2 sau 14 într-un partid ca PUNR?

      Fie, iau în calcul și ipoteza nebuniei lui Vadim, a megalomaniei sale vecină cu paranoia, care într-adevăr îi impune să fie el cel mai cu moț în orice adunare… Altfel, pleacă! Dar atunci să-mi explici ce a căutat la PNȚCD în ianuarie 1990, când s-a prezentat la poartă umil, cerând să-și pună întreg talentul său literar și gazetăresc la dispoziția opoziției!… De ce nu a venit niciodată să pună umărul alături de patrioții din Vatra Românească, din PUNR?… Simplu: pentru că menirea lui nu era să întărească naționalismul românesc, ci să-l slăbească prin divizare și discreditare, compromițându-l cum nu l-a mai compromis nimeni vreodată! Dar admit ideea auzită la unii cum că Vadim ar fi fost manipulat, că știindu-se ce soi de om este, a fost folosit, l-au ajutat să parvină în fruntea unui partid naționalist știindu-se că-l va compromite. Știindu-se că orice idee ar susține, Vadim va sfârși prin a o compromite!

 

Așadar și-a oferit serviciile, dar a fost refuzat de PNȚCD… Nu știam!

     Binențeles. Au făcut multe greșeli țărăniștii, dar nici chiar așa, să-l accepte alături pe unul ca Vadim! Iar pentru acest refuz Vadim s-a răzbunat porcăindu-i pe țărăniști ca pe nimeni alții! Înjurându-i și calomniindu-i cu o rară ticăloșie, folosindu-se de orice pretext! Inclusiv pe Corneliu Coposu. Oricum, Vadim ar trebui să explice ce a căutat în ograda PNȚCD. Cine l-a trimis?

În ce relații ați fost cu Vadim?

      Ca să zic așa, l-am mirosit ce-i poate pielea încă dinainte de 1990. Cât am fost în Senat împreună, la doi pași unul de altul, nici nu i-am răspuns la salut! Mă aveam bine cu toți parlamentarii PRM, dar cu Vadim nu stăteam de vorbă!… Efectiv am refuzat, în mod ostentativ. Nu l-am confundat niciodată pe Vadim cu partidul, cu membrii PRM, printre care am avut și am mulți prieteni sau cunoscuți cu care mă respect! Mi-am călcat pe inimă și, la insistențele colegilor din Vatră, pe la sfârșitul anilor ’90 am încercat o apropiere, o colaborare, ne-am întâlnit de câteva ori, cu mai mulți peremiști de față. Nu i-a convenit că de multe ori am avut altă părere și l-am contrazis… Mi-a trimis la un moment dat vorbă prin Ungheanu că nu este bine pentru el să se mai vadă cu mine, că se supără evreii!..

       Repet, nu fac greșeala de a-l confunda pe Vadim cu PRM-ul oricât se străduie mass media controlată și vândută să acrediteze această confuzie, această identitate. De aceea, în 2008, când am aflat că Vadim a căzut la înțelegere (știe el cu cine!) și a acceptat ca PRM să nu mai prindă Parlamentul, am vrut să verific această informație. Dar și din dorința ca, dacă informația este greșită, să ajut PRM-ul să rămână în Parlament, i-am oferit lui Vadim sprijinul electoral al Vatrei Românești. Concret, îi plecaseră din partid o mulțime de oameni de valoare și nu avea destui candidați. Eu, în numele Vatre Românești, i-am oferit zeci de candidați de valoare pentru alegerile din 2008, inclusiv un candidat la funcția de prim ministru, care să participe la dezbaterile televizate și să facă propagandă pentru PUNR. Dacă vă aduceți aminte, toate partidele parlamentare au promovat o candidatură la funcția de Prim ministru, mai puțin PRM. De ce?

Ce candidat a oferit Vatra Românească? Cumva pe dumneavoastră înșivă?

      Nu, domnule! Vadim a acceptat sprijinul Vatrei Românești cu condiția ca eu să nu candidez! Nu m-am supărat și am menținut oferta noastră. Am acceptat această restricție și i-am făcut o propunere foarte bună la funcția de prim ministru: domnul Constantin Cojocaru. Economist de mare clasă! Dacă ar fi participat la dezbaterile cu ceilalți candidați, i-ar fi băgat în buzunar pe toți! Ați văzut ce succes a avut la OTV, cu proiectul legii Cojocaru!… Succes ar fi avut și ca candidat al PRM, ar fi adus multe voturi pentru PRM. I-am scris lui Vadim un E mail, i l-am recomandat călduros pe Cojocaru și i-am cerut să se întâlnească să discute amândoi strategia pentru alegeri. L-am sfătuit ca PRM să-și facă campanie electorală cu proiectul legii Cojocaru! Vadim l-a chemat pe dl Cojocaru la conferința sa de presă și n-au stat de vorbă mai mult de trei minute, de față cu toată lumea! Nu i-a dat nicio atenție și nicio importanță. Mi-am dat seama atunci că Vadim ori nu vrea ca PRM să mai intre în Parlament, căci așa i s-a cerut!, ori este complet imbecil și nu are niciun simț al realității politice! Cum e posibil, în situația grea în care se afla PRM în toamna lui 2008, el să-i întoarcă spatele unui om ca dr. Constantin Cojocaru?! Om care venea cu câteva zeci de specialiști după el, ca să nu spun sute! Iar în teritoriu, de exemplu la Timișoara, candidații propuși de Vatră au fost boicotați de liderii locali, din dispoziția lui Vadim…

Ce candidați a propus Vatra la Timișoara pe lista PRM?

       Un comandor de aviație, lider CADA, și un profesor universitar, doctor în filosofia dreptului, o somitate internațională. Au acceptat să candideze de dragul meu, iar eu am insistat foarte mult să rămână pe liste, chiar dacă eu nu mai candidez. Nu cred că PRM nu a scos cele 5 procente! Dar atitudinea lui Vadim a fost a unuia care cunoștea rezultatul dinainte și-l acceptase! Când ești prins într-o structură diversionistă, disciplina și ascultarea oarbă este lege!

Deci sunteți convins că Vadim n-a acționat de capul său?

       Nu totdeauna. Deseori a fost lăsat și de capul său, când păpușarii care au făcut din el o marionetă au văzut că e capabil să facă mult rău Țării și din proprie inițiativă… Prima oară când mi-am dat seama că Vadim trădează a fost prin 1994-95, atunci când în Parlament s-a propus să li se acorde străinilor dreptul de a cumpăra pământ. Propunerea a venit de la PDSR. Toată lumea a fost de acord. Dă-mi voie să mă laud că eu m-am opus, i-am convins pe colegii din PDAR să fim solidari pe ideea de a respinge această propunere, imediat ni s-au alăturat colegii din PSM, cu Adrian Păunescu în frunte, și curând foarte mulți parlamentari din grupul majoritar. Care a fost poziția lui Vadim? A declarat că parlamentarii PRM vor vota fiecare cum îi dictează conștiința!… Inadmisibil din partea unui naționalist, a unui patriot!

      La fel, în 2003, la referendumul pentru noua Constituție, o constituție păguboasă pentru români, Vadim l-a admonestat pe Funar care își permisese să recomande absența masivă de la vot. Vadim le recomanda alegătorilor să se prezinte la vot!… Am avut atunci sentimentul că Vadim se conforma unui ordin din afara partidului. Ulterior, la presiunea colegilor din PRM a adoptat poziția lui Funar, cea corectă. Dar după alegeri, nu a protestat cum se cuvenea față de neregulile comise la referendum, nereguli care au dus la falsificarea rezultatelor… Din nou: ori nu și-a dat seama de importanța momentului ori făcea jocul care i se cerea!

Nu credeți că este șantajat? Manipularea politicienilor se face mai ales prin șantaj!

      E posibil. Tocmai de aceea Vadim ar trebui să pună dosarul său de urmărire la dispoziția publicului, a alegătorilor. Și așa ar trebui să facă orice politician, mai ales președinții de partid! Eu bag mâna în foc că în acel dosar se află lucruri atât de compromțătoare încât dacă dosarul se va face public, lui Vadim îi va fi rușine să mai iasă din casă! Chiar așa nerușinat cum îl știm, tot nu va mai îndrăzni să dea ochi cu lumea!

Cum comentați faptul că PRM nu a afost niciodată la guvernare?

      Asta mi-aduce aminte de o vorbă latinească despre femeia urîtă care se laudă că a rămas virgină!… Virgină pentru că nu s-a găsit niciun bărbat s-o dorească! Vadim ar fi vrut tare mult ca PRM să ajungă la guvernare, dar nu l-a invitat nimeni. Vadim ar trebui să dea explicații colegilor de partid, de ce, prin comportamentul său de mahalagiu, prin inconsecvențele sale, toate partidele au evitat să fie colegi cu el în guvern! Evident, de teama că va compromite guvernul! Așa cum deseori Vadim a compromis calitatea de parlamentar! De român! De om!…

     Dar să fim serioși: Vadim a acceptat să participe la trocul imoral al funcțiilor în administrație, conform algoritmului! A desemnat oameni de-ai săi în funcții bine bugetate, unde s-au pus la adăpost de vitregia vremurilor mulți oportuniști din PRM. Iau lefuri mari și nu mișcă în front!

Cum vedeți viitorul lui Vadim?

      Nu mă interesează viitorul lui Vadim. Mă interesează soarta naționalismului românesc, deci și a PRM, partid în care activează mulți naționaliști. Și când spun naționaliști, spun oameni de calitate! Aud că Vadim încearcă să bată palma cu PSD și să se lase absorbit, cu partid cu tot, în PSD, contra unor posturi de parlamentari. Umblă Vadim prin țară să-și convingă colegii și nu prea are succes!… Cred că este momentul unui divorț civilizat între PRM și Vadim. Vadim să meargă la PSD, unde cred că nu-l dorește nimeni. Iar PRM să-și vadă de drum!

Adică?

      Adică PRM să strige adunarea pentru patrioții români! Să-și deschidă porțile pentru foștii PUNRiști, pentru foștii PDAR, pentru foștii PSM, partide care au fost desființate de oculta cominternistă cam la fel cum vrea Vadim acum să desființeze PRMul: prin trădarea președinților. Dar mai ales să se pună PRMul la dispoziția tineretului naționalist, oferindu-le acestora șansa de a avea un partid. Și când spun tineret naționalist îi am în vedere în primul rând pe tinerii care au plecat din PRM dezamagiți și exasperați de inconsecvențele președintelui. Iar cei din conducerea PRM, care ani de zile nu au fost în stare să-l tragă de mânecă pe tribun, să facă acum un pas înapoi și să-și pună cenușă în cap! Sunt foarte vinovați în fața românilor. PRM prin statut, în următorii trei-patru ani ar trebui să încredințeze funcțiile de conducere, inclusiv cea de președinte, numai unor persoane sub 45 de ani! Vadim, cine știe?! Poate va avea ocazia să se disculpe cu un certificat medical, dar ceilalți, din anturajul său de yesmani, nu au nicio scuză. Se fac vinovați în primul rând față de colegii din PRM…

Sunteți dispus să participați la refacerea PRM?

      Dacă sunt invitat, nu voi refuza. Voi veni să sprijin impunerea spiritului de solidaritate românească pe care s-a întemeiat înființarea Vatrei Românești. Acest spirit nu a dispărut dintre români. Voi veni ca fondator al PUNR, ca fost senator PDAR, ca persoană apropiată de mai multe grupări de tineri naționaliști! La viitoarele alegeri, din 2012, este musai ca naționaliștii să poată candida pe o singură listă de partid! Lista PRM sau a PPP sau a altui partid, dar toate partidele și ONG-urile cu vocație patriotică, naționalistă, trebuie să se coordoneze și să facă front comun împotriva actualei clase politice. Adică listă comună!

Și totuși Vadim nu ar încăpea în această formulă nouă? Unele idei ale lui Vadim sunt corecte, după părerea mea.

      Sunt foarte corecte aceste idei, numai că nu sunt ale lui Vadim, sunt ale mele, ale dumitale, ale românilor, în general. Sunt idei care circulă în lumea noastră, nu este un merit deosebit să le faci cunoscute prin tipar… Singurele idei care au fost numai ale lui Vadim a fost să ridice monumente unor lideri evrei, să-l bage în Parlament pe Nati Meir, să-l facă consilierf de taină pe Maximilian Katz… Problema este că toate ideile corecte, de iz naționalist, patriotic, au fost compromise prin felul în care le-a susținut Vadim, prin comportamentul său în Parlament, la Televiziune, în alte ocazii. Firește, am în vedere în primul rând limbajul, vulgar, violent, trivial, jignitor și pentru observatorul neutru! Precum și duplicitatea sa! A când în cârdășie, când în dușmănie cu mai toate partidele politice cu toți liderii politici.    

       Eu nu sunt omul care să spună că nu vine în partidul cutare decât dacă pleacă X sau Y… Vadim poate să rămână în PRM, dar dacă Vadim rămâne la conducerea PRM asta înseamnă dispariția PRM. Vadim trebuie să-și facă public dosarul de securitate pe care l-a sustras din Arhiva Securității. Iar după aceea colegii săi să decidă. Până nu va intra în legalitate, până nu va înapoia dosarul furat din Arhivele Statului român, până nu va pune acest dosar la dispoziția colegilor de partid, asupra sa poate fi formulată orice acuzație, oricât de gravă. Acuzații care, de altfel, au și fost puse în circulație. Cumplite acuzații. E timpul să nu mai ascundă nimic din trecutul său! E timpul ca Vadim să aleagă: nu poate să mai rămână în viața politică și în același timp să ascundă dosarul său de securitate. Ori dosarul, ori partidul!

      Greșesc cu ceva?

Cred că nu, din păcate!

22 decembrie 2010

 A consemnat Nichita Vancea

Popularity: 8% [?]

OPEN HOUSE – Pastila de Craciun

Autor: Monica- Ligia Corleanca (Cincinnati, Ohio)

La inceputul lui decembrie am zărit la panoul cu anunţuri din holul condominionului nostru un anunţ colorat şi cu litere de-o şchioapă în care eram inviţaţi la un “OPEN HOUSE“ în apartamentul #7 pe 14 decembrie, la ora 2pm. Eram rugaţi să ne facem timp să onorăm invitaţia unei familii mutate de un an in condo-ul nostru, prilej cu care să ne mai cunoaştem cu noii vecini, ca să împlinim ceea ce americanii numesc to socialize înainte de Crăciun.

M-a sunat preşedintele blocului să nu lipsesc la celebrare, apoi  o altă vecină englezoaică, în fine, se făcuse destul tam-tam despre eveniment. Intâlnisem de câteva ori cuplul locuind în  ap.#7  având garajele vis-a-vis şi mi s-au părut oameni foarte drăguţi, care mă invitaseră de Paşte să merg la biserica lor lutherană, calvină, evanghelică sau apostolică (nu mai ştiu de care), când am refuzat politicos ştiind că toţi vor să te atragă la religia lor, pe care nici ei nu şi-o cunosc prea bine, dar se duc la slujbe precum oile la un social club.

Cu câteva zile înainte de 14 decembrie tocmai înmormântasem o prietenă şi nu aveam eu sufletul deschis pentru o vizită, însă mi s-a părut nepotrivit să jicnesc nişte oameni care poate se pregătiseră să primească musafiri.

M-am dus după ora fixată găsind uşa deschisă pentru orice invitat. Hall-ul de la intrarea lor era decorat cu Moşi Crăciuni de toate felurile, apoi un ţap de lemn în mărime aproape naturală (care se vroia cerb) cioplit grosolan cu coarnele făcute din crengi înfipte în capul strâmb de care atârnau câteva beculeţe colorate,  proptit chiar în uşă… era opera de artă executată cu mândrie de stăpânul apartamentului cu pricina.

Când am ajuns gazda a sărit să mă întâmpine, cu zâmbete şi vorbe dulci, iar eu am păşit pragul apartamentului unde am găsit câţiva vecini stând de vorbă. Stăpâna foarte amabilă,  m-a indemnat să merg să-mi arate cum şi-a decorat apartamentul, trecând prin toate camerele în care se aflau zeci si zeci de jucărioare de gips cu alţi Moşi Crăciuni, îngeraşi de toate mărimile, toate kitch-uri, nişte animale vopsite pe post de bibelouri, apoi beculeţe atârnate din plafoane, de pe lămpi, din jurul câtorva poze înrămate pe pereţi sau de nişte plase de pescuit puse deasupra  patului sugerând că locuiesc la o margine de ocean, mi-a explicat ea. Două felinare marine tronau pe cele două noptiere ca să completeze peiesajul rustico-romantico-marin care mi-a amintit de satul 2 Mai de la Marea Neagră. De ce ne-o fi chemat, mi-am zis eu, să ne arate colecţiile lor de artă?

Mi-a mai arătat amintirile de famile aşezate pe  diferite piedestale, vorbindu-mi de la cine moştenise acele obiecte de artă, despre însemnătatea lor, alţi îngeraşi făcuţi din gips, vopsiţi ca la bâlci, apoi nenumărate alte jucării din pomul de Crăciun, la baza căruia era instalat un trenuleţ care funcţiona. Acela era drăguţ fiindcă mi-a amintit  de copilărie.

Ne-am reîntors în bucătărie unde soţul tocmai pregătise o carafă mare de cafea, mirosind a orice, numai a cafea nu, să  ofere oaspeţilor, când m-am lovit de un birou aşezat în colţul unde ar fi trebuit să existe o masă. Atunci gazda mi-a explicat, cu o mină foarte dulce, că acela este locul unde îşi face bill-urile fiindcă ei nu pregătesc decât caféa sau ceai în bucătărie (că oricum le făcea tot honey), mănâncă numai în oraş de când s-au căsătorit, de vreo cincizeci de ani. In fine, e treaba omului cum îşi organizează viaţa, dar m-am întrebat eu de ce a făcut atâta reclamă să nu cumva să lipsim de la invitaţia ei la Open House. Casă deschisă la ce?

Putea să fi făcut efortul să comande măcar o pizza, să improvizeze ceva simplu, sau să ne fi spus să aducem fiecare ceva de mâncare fiind ora mesei.

M-am îndreptat spre living să stau puţin de vorbă cu vecinii, când ea şi soţul m-au urmat invitând graţios pe toată lumea să servească ceva de pe masa aşezată acolo; mai corect pe jumătatea de masă pe care se aflau nişte prăjiturele scoase dintr-o cutie mică de danish cookie, iar pe un şerveţel aşteptau exact cinci pacheţele de ceai Lipton, din cele ieftine care se găsesc gratis la orice restaurant şi… o cutie dreptunghiulară cu compartimente foarte mici în care se aflau cubuleţe de brânză, câţiva crakers, un salam cât un creion mai gros şi un ball de brânză acoperit cu migdale sau nuci.  Această cutie era cu siguranţă un cadou adus de cineva, dar nu putea sătura decât o vrabie, dar mite optsprezece oameni!?

Gazdele generoase şi zâmbitoare ne tot invitau să gustăm din bunătăţile de pe masă, oamenii se uitau unul la altul, că nu prea aveai ce să iei, iar eu am cerut un ceai. A sărit prompt găzdoiul să mă onoreze cu nişte apă călâie într-o cană de ceramică în care aruncase un pacheţel de ceai. Mi-a făcut antologia acelei ceşti antique din care numai mama lui a băut şi ce valoare avea (lut ars de duzină, vopsit pe deasupra) de mi-a trecut şi setea. Când am văzut pacheţelul cu ceaiul de trei parale am mulţumit frumos şi am fugit la mine în apartament să-mi iau un ceai verde englezesc să am şi eu măcar o bucurie. La înapoiere le-am adus în dar o cutie originală cu ceai verde de Ceylon  şi o pungă de Cafe Rare primită de la prietenii mei din Franţa. El a sărit să mă îmbrăţişeze cu foc pentru gest, dar mă îndoiesc că ştia de ce calitate era conţinutul pachetelor aduse. A fost pomana mea pentru sufletul morţilor că dumnealor tot nu ştiu ce înseamnă asta, lipsindu-le cu desăvârşire spititualitatea  ca şi cultul celor plecaţi dintre noi.

Am încercat cu mare efort să stau alături de invitatele la “petrecere”, să leg două vorbe cu vreuna. Conversaţiile lor artificial-superficiale numai despre copii, scutecele nepoţilor şi ceva savings exprimate în fraze sterile din care respira numai ignoranţă şi lipsă totală de cultură, m-au lăsat mută; măcar vreo ştire din ziarul local şi tot era mai cu rost. Să nu credeţi că vecinii mei sunt oameni săraci (câţiva sunt milionari), sau analfabeţi; aşadar, ar fi putut să-şi arunce nişte bani pe câteva cărţi, spectacole bune sau călătorii să se mai lumineze la minte… Dacă au şapte clase, sau două, sau college, nu ştiu, însă doamnele merg la coafor cel puţin o dată pe săptămână, au unghiile lungi şi strident colorate, sunt pline de bijuterii foarte scumpe,  mănâncă de două ori pe zi numai la restaurant şi fac “nimic” acasă, unde unicul mijloc de culturalizare este TV-ul. Aş fi fost curioasă să le văd măcar scrisul!

Nu tu educaţie, nu gospodărie, nu croşetat, nu cusut, nu citit, nu călătorit, nu, nu, nu, nimic, cum or fi trăind cu creierele aşa de goale? Intre dusul la biserică şi făcut copii doar coaforul şi vidul.

Meschinăria gazdei de a pune pe masă nişte pişcoturi râncede uitate pe vreun raft şi alte fleacuri minuscule când ai invitat oameni din 24 de apartamente, rămâne de neînţeles pentru mine. N-am rezistat mult şi am inventat un motiv să dispar când amfitrioana casei m-a oprit insistând să servesc ceva din cele puse pe masă. Am ignorat masca ei zâmbitoare şi glasul mieros  bine regizat, am găsit o scuză şi am fugit. Am făcut-o fiindcă gustasem dintr-un biscuit ca să-mi beau ceaiul, dar era vechi şi cu un gust rău.

Acasă, m-am aruncat într-un fotoliu şi mi-am amintit de mesele făcute de noi, româncele, bine şcolite şi cu servicii grele în ţară sau aici, când ne pregăteam cu cel puţin o săptămână înainte de a primi oaspeţi şi când ne întreceam ce să punem mai bun pe masa lor, dacă invitam la ceea ce se numeşte aici open house. Chiar în timpurile de sărăcie tot improvizam ceva pentru servit musafirii, păstram cu grijă vreo bucată bună de şuncă luată pe sub mâna, caşcaval, ceva sardele, schimbam reţete de torturi cu ingrediente mai ieftine, inventam fel de fel antreuri ca să arate masa frumos.

Noi am învăţat acasă să croşetăm, să brodăm, să  gătim sănătos şi aspectuos, să împlinim toate funcţiile unei gospodine, paralel cu studiile pe care le-am urmat. Noi ştim care este capitala Mexicului şi nu spunem că Franţa se află în Angola! (Vezi show-ul lui Leno de peste noapte)

Noi putem face corect spelling-ul limbii americane, am putut face rapoarte şi scrie materiale grele, chiar manuale, în timp ce 47% din absolvenţii unei şcoli medii de aici nu pot citi ziarul!? (vezi “Scientific American” record).

Noi nu avem nevoie de calculator să împărţim 100 la 10, cum făcea managerul meu din NY, putem face la viteză orice înmulţire, împărţire si chiar extrage rădăcina pătrată care, pentru locuitorii ţării tuturor posibilităţilor este de neconceput, fiindcă unii nici nu au auzit ce este asta.

Mi-am amintit deasemeni că în orice sat din fundul ţării te-ai fi nimerit din întâmplare, oamenii pământului românesc primitori şi generoşi erau încântaţi că le-ai călcat casa şi improvizau din nimic nişte mese minunate. Dacă nu aveai unde să înoptezi te invitau cu tot dragul să dormi la ei şi-ţi ofereau patul lor cu aşternuturi curate, ei culcându-se pe jos, pe o saltea sau pe vreo laviţă.

Am fost în vizită la ţărani săraci din Bucovina, care aveau numai două camere modeste cu o bucătărie, dar am dormit şi mâncat ca la rude bogate, fiindcă au tăiat viţelul (în taină, că era interzis la acel timp), pe care l-au declarat mort şi împărţit cu veterinarul si miliţianul satului, numai ca să ne onoreze pe noi.

La fel în numeroasele excursii prin ţară şi delegaţii la minele din Băiţa, Bihor, unde oamenii locului ne-au tratat ca pe rude.  Minerii care ne-au invitat la ei acasă ne-au oferit măcar pită cu slană (clisă), cârnaţi făcuţi de casă şi eventual o palincă, dacă nu au avut altceva în sărăcia lor, doar asta mâncau şi ei. Imi amintesc cu emoţie cum noaptea, când stăteam în abataje alături de ei la măsurători, îşi desfăceau pâinea şi slana cu ceapă aduse de acasă şi nu te lăsau până nu gustai şi tu, întinzându-ţi să serveşti primul. La fel moţii din Apuseni, săracii-săracilor, te învitau măcar la un boţ de brânză afumată în coji de brad, dar  nu plecai din casa lor neomenit.

Asta înseamnă cultură acumulată de mii de ani, asta înseamnă nobleţe sufletească şi bucuria  omului că poate să-ţi ofere ceva din puţinul lui, asta înseamnă sentimentul de frăţie. Acest lucru se întâmplă numai la popoare vechi, la popoare care şi-au transmis din generaţie în generaţie acele trăiri profunde traduse prin grija şi respectul pentru de aproapele său, prin ospitalitate, sentiment care nu există pe acest continent al actorilor cu măşti de cânepă. Un rânjet fals şi o cană de cafea surogat este tot ce oferă ei unui om pe care l-au invitat în casă..

Asta înseamnă că trebuie să fim mândri de neamul din care ne-am ridicat şi să ne ştim valoarea; băşinaşii n-ar fi în stare să supravieţuiască dacă i-ar scoate cineva din ograda lor fără Mc Donalds, fără Burger King, fără scramble eggs gata făcute, fără ceapa gata tăiată, fără găina gata curăţată, fără supa scoasă “proaspătă” dintr-o tinichea coclită, pe care scrie “home made”.

(25 decembrie, 2010)

 

Popularity: unranked [?]

Redactia “Curentului International”,

 Ureaza tuturor romanilor din intreaga lume, un Craciun Fericit alaturi de familie si cei dragi, un An Nou cat mai bun si cat mai prosper.

*

Multumim tuturor colaboratorilor nostri, din toate colturile lumii, cei care – nestiut si nevazut – trudesc din umbra, alaturi de noi, la alcatuirea acestei publicatii care tine limba romana vie pe aceste meleaguri nord-americane.

Iar celor de acasa, in primul rand lor, le dorim putere pentru a depasi greutatile prin care trece tara noastra, un an nou mai bun si mai prosper.

 Va dorim La Multi Ani!

Popularity: 1% [?]