Curentul International

Al Florin ŢENE

 

La doi ani de la înălţare în Nirvana

Nu întotdeauna cel care se înalţă în „Patria veşniciei” lasă urme adânci şi roditoare, precum brazda  răsturnată de plug în ogorul roditor, însă în cazul scriitorului, istoricului, filozofului şi enciclopedistului Artur Silvestri urmele rodniciei sale din timpul vieţii se văd şi azi pe ogorul memoriei şi al cuvântului „cules de pe pajiştile infinit colorate şi cu parfumuri inefabile, pe care le parcurge fără oprire, ne cuprinde şi ne supune, strecurând în noi înţelesuri superioare, menite să ne extragă din contigent”. (Acad.Prof. Dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga).

Acest dor veşnic de Artur Silvestri izvorăşte din înţelepciunea  lăsată în cărţile de proză scrise, de istoria culturii şi eseistică, de analiză imobiliară, economică şi socială, de documentele iniţiate şi îngrijite de el, de generozitatea sufletului său pusă la temelia publicaţiilor înfiinţate şi mai ales de căldura interumană pe care o degaja când interacţionai cu el.

Reverberaţiile primite şi acum de la Artur Silvestri, vin, nu numai dinspre paginile cărţilor sale, dar şi prin memoria celor care l-au cunoscut, prin amintirile vi turnate în sâmburii cuvintelor însămânţate, într-un rodul veşniciei, în ogorul fertil al paginilor recentei cărţi apărute „ARTUR SILVESTRI – Aşa cum l-am cunoscut”, volumul I, Editura Carpathia Press, Bucureşti, 2010. Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri.

Cartea, ce se deschide cu „Faţetele unui portret” de Mariana Brăescu Silvestri şi o prefaţă „O carte onestă” de Teodora Mîndru – sociolog, ce s-a îngrijit de alcătuirea acestui volum -, cuprinde 25 de mărturii semnate de personalităţi marcante ai culturii noastre care l-au cunoscut, în diferite etape ale vieţii, pe autorul lucrării „Perpetuum mobile – Piese improvizate pentru violoncel şi oboi”.

Citind cu emoţie mărturiile lui Ion Marin Almăjan, Nicolae Georgescu, Theodor Codreanu, Preot Theodor Damian, Adrian Dinu Rachieru, Vasile Parizescu, Melania Cuc, Viorel Roman, Doina Maria Păcurariu, Dimitrie Grama, Virgiliu Radulian, Lucian Hetco, Al. Florin Ţene, Dan Brudaşcu, Vasile Andru, Elvira Irşai, Monica Atanasiu, Mariana Gurza, Teofil Răchiţeanu, Elena Buică, Cristian Bunea, Maria Cristea Vieru, Elisabeta Iosif, Rodica Lăzărescu şi poezia lui Traianus, statura morală şi  verticală a lui Artur Silvestri se încheagă, se recompune, precum bronzul modelat, într-o statuie a veşniciei.

Imaginile de la sfârşitul cărţii unde îl revedem pe Artur Silvestri cu Nicolae Georgescu (reputat eminescolog), cu Vasile Parizescu, prof.univ. Virgiliu Radulian, Dan Atanasiu,  Dumitru Grama, Mariana Brăescu, Aurel Sasu, Lucian Hetco, Mircea Micu, Al.Ruja, N.N. Negulescu, Nicolae Petre Vrânceanu, Ion Spânu, Ovidiu Ghidirmic, Anghel Rugină, Z.Cârlugea, Constantin M. Popa, Octavian Lohon, Mihai Unghianu, Gabriela Hurezean, Constantin Stan, Nicolae Dan Fruntelată, Vasile Leviţki, dr.Rareş Nechifor, A.I.Zăinescu, Ion Marin Almăjan, Iosif Constantin Drăgan, Al. Florin Ţene, Dan Atanasiu, Ion Rotaru, Florin Constantiniu, reconstituie asemeni unui puzzle, personalitatea acestui mare om de cultură despre care Pr.Dr. Theodor Damian spunea că „Locul lui Artur Silvestri în cultura română e cel de ctitor. Creator. Nu numai prin ceea ce a scris el, dar şi prin faptele lui de cultură şi spiritualitate”.

Monseniorul Vladimir Ghika spunea că „Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede”. Din păcate acest adevăr  la Artur Silvestri este mult mai dureros fiindcă opera lui monumentală a rămas, neterminată. Multe ar fi avut de spus cel care a scris cu multă profunzime, interpretare şi acribie „Arheologia unei ore”.

Acum, la doi ani de la urcare în Nirvana, acel repaus absolut, meritat pe drept cuvând după atâta zbatere în folosul culturii şi al „OMULUI MARE”   merită din plin să-l citim, să-i interpretăm faptele şi să-i apreciem opera. Aşa cum o fac prietenii săi rămaşi aici, cei ştiuţi şi ne ştiuţi, în Ţara Morilor de Vânt, dar mai ales scriitoarea Mariana Brăescu Silvestri, a cărei dragoste faţă de memoria soţului, a cărei inteligenţă, spirit justiţiar, luciditate, tenacitate şi stăpânire de sine, îmi aduce aminte de o altă moldoveancă, din „Baltagul” lui Mihai Sadoveanu, Victoria Lipan, personaj mitic şi  figură reprezentativă de erou popular.

Al. Florin ŢENE

Cluj-Napoca

noiebrie 2010

Popularity: 4% [?]

Adalbert GYURIS:

„Poetul depinde de inspiraţie

care în esenţă nu e în puterea lui,

este cea ce îi vine!”

 

În 1996 la Timişoara l-am văzut şi ascultat pentru prima oară pe Horia Roman Patapievici*. M-a fascinat cum a vorbit şi cum a gândit asupra lucrurilor esenţiale ale existenţei noastre. Ca bănăţan ce sunt  „îs  fălos” că am cunoscut un asemenea OM de mare valoare. Noi românii trebuie să ne mândrim că-i de-al nostru şi că avem printre semenii noştri astfel de capacităţi.

***

Adalbert  GYURIS: Aţi terminat fizica, o ştiinţă exactă ca apoi să cochetaţi şi să luaţi în serios filozofia… Cum descrieţi acestă trecere?

Horia Roman  PATAPIEVICI: Domnule Gyuris nu am trecut propriu-zis de la fizică la filosofie pentru că nu a fost mai intâi fizica şi  apoi filosofia. Eu am început să fac deopotrivă fizică, matematică, filosofie,  dacă este să vorbesc de discipline în care m-am instruit sistematic, încă din clasa a noua, adică de la vârsta de 14-15 ani. Opţiunea mea pentru fizică a fost mai degrabă o decizie constrânsă de situaţia în care se afla facultatea de filozofie sub regimul comunist. Probabil că dacă aş fi trăit în libertate, aş fi făcut filozofia cu un interes special pentru filozofie clasică, prin asta înţelegând filosofia antică. Am fost foarte pasionat de limbi şi aş fi vrut să învăţ greceşte şi latineşte. N-am făcut-o pentru că am fost pasionat de matematică şi de fizică, cu un interes special pentru ştiinţele naturii. Aşa că nu a fost propriu-zis o trecere şi acuma când nu mai fac fizică ca cercetător, am încetat să mai fac din 1994, continui să citesc cărţi de fizică şi de matematică şi nu este nici un „divorţ” între filozofie, matematică, fizică şi aş adăuga şi poezie pe care continui să o citesc la fel de asiduu ca pe vremea când m-am hotărat ca aceste trei discipline: fizica, matematica şi filozofia sunt cele în care îmi investesc eforturile.

AG: Să înţeleg că de fapt între fizică, matematică, ştiinţele exacte şi filozofie există o legatură?

HRP: În felul în care le practic eu, da, există o legătură. Eu cred că de fapt la originea oricărei discipline se află  interogat de tipul filozofic, pentru că  a devenit foarte evident practica mea care a fost practica unui cercetător între  alţii. În exempul lui Eistein, cine citeşte cu atenţie articolele lui revoluţionare din 1905 înţelege foarte bine că întrebările de la care a pornit  sunt întrebările filozofului. Ce înseamnă simultaneitate? El a dat un răspuns la această întrebare pornind de la exigenţele măsurabilităţii simultaneităţii. Pe vremea lui Newton la întrebarea „ce înseamnă simultaneitatea?” răspunsul a fost dat nu din perpectiva posibilităţii de a o măsura, ci din perspectiva teologica a omniprezent în Dumnezeu. Răspunsul lui Newton diferă de cel a lui Eistein prin  presupoziţiile filozofice care stau la baza acestor răspunsuri. Prin urmare eu cred că de fapt întrebările prime ale ştiinţelor exacte şi ale oricărei discipline, atunci când aceste întrebări sunt fundamentale, sunt de natură filozofică.

AG: De unde vă vin aceste idei… filozofice, domnule Patapievici?

HRP: Din claritate domnule Gyuris! Ştiţi cum există o experienţă a gândirii pe care orice om o descoperă la o anumită vârstă. În şcoală am descoperit-o pentru că am fost constrâns de materiile care îmi erau  predate. Am fost constrâns să mă raportez la ele, fie sub raportul constrângerii, cum cred că fac majoritatea elevilor… şi anume toceşti lecţia şi dai răspunsul, fie sub raportul economiei de mijloace pe care trebuie să le investeşti ca să îţi aprofundezi  acele discipline. Şi atunci am descoperit, confruntat cu această opţiune a mea pentru a doua variantă, aceea de a găsi o metodă economică ca să înţeleg şi să reţin materiile de şcoală. Am fost confruntat cu experienţa gândirii, şi lucrul cel mai important din experienţa gândirii este să dezvolţi o claritate geometrică a ceea ce gândeşti. Este ca şi când închizând  ochii ei  s-ar deschide spre o lume pe care o poţi vedea şi este o lume a gândurilor. Dacă aceste gânduri sunt la fel de clare şi de limpezi, atunci când închizi ochii şi vezi lumea interioară ca atunci când deschizându-i vezi corpurile lumii fizice, atunci se obţine ceea ce eu am numit mai devreme claritatea.

AG: Ce credeţi că poate forma un intelectual?

HRP: Cea ce formează un intelectual este decizia de a se forma cu seriozitate ca un intelectual, iar asta este o decizie personală. După ce aceasta decizie personală este luată, la dispoziţie îi stau bibliotecile şi lucrul, care într-o societate modernă îi stă la îndemâna tuturor procesul de educaţie. Un intelectual se poate forma indiferent de specialitatea pe care o îmbrăţişează dacă dincolo de specialitate îşi păstrează curiozitatea cognitivă  pentru mai multe domenii ale cunoaşterii. Intelectualul nu este pur şi simplu specialistul, intelectualul  este specialistul şi încă ceva în plus, iar acest încă ceva în plus este interesul mai global, mai cuprinzător  care este un interes de fapt umanist în sensul  tradiţiei europene faţă de mai multe  domenii  ale cunoaşterii.

AG: Am lucrat în învăţământ, un coleg a fost propus pentru funcţia de primar, însa el a refuzat. De aceea vă întreb: ce rol joacă un intelectual în politică?

HRP: După cum vedem nu prea joacă… deoarece sunt foarte puţini intelectuali în politică! Imediat dupa 1990 au fost câţiva, însă mai degrabă s-au dezgustat de politică şi s-au retras, sau unii n-au reuşit să se califice pentru poziţiile pentru care candidau, mă gândesc în special la faptul că în Convenţia Democratică, când au fost alegerile preliminare pentru candidatul convenţiei la alegerile prezidenţiale, un intelectual notoriu şi foarte respectat, Nicolae Manolescu, şi-a propus candidatura pentru a fi selectat intern în Convenţia Democratică pe poziţia de candidat al convenţiei la prezidenţiale. A eşuat! A fost respins, a fost preferat Emil Constantinescu. Emil Constantinescu este un intelectual, el provenea din mediul universitar ca şi domnul Manolescu. Nu putem decât astăzi să comparăm ce a făcut domnul Constantinescu, cu ce ar fi putut face domnul Manolescu!? E la latidudinea fiecăruia. Eu cred că intelectualul nu trebuie neapărat să facă politică, cred că politicienii trebuie să facă politică, iar politicienii trebuie să facă ca nişte profesionişti ai politicii şi nu ca nişte oameni în căutare de averi, animaţi de sete de putere şi puşi pe căpătuirea clanului care i-a trimis în funcţia politică pe care o ocupă. Cred că rolul intelectualului este mai degrabă critic. El este acela care în spaţiul public, particulează acele nevoi ale societăţii care sunt pentru clasa politică în limitele în interiorul cărora politicianul trebuie şi are dreptul să îşi desfăşoare activitatea. Un intelectual este inapt pentru viaţa politică, viaţa politică este o viaţă bazată pe lupta pentru putere politică. Eu cred că intelectualul este fundamental inapt pentru lupta pentru putere politică. Există ceva în educaţia care a condus la formarea intelectualului care îi interzice să se identifice cu setea  de putere politică.

AG: Aţi fost membru de conducere în colegiul de  la CNSAS. Ce reprezintă pentru dumneavoastră perioda de la acesta instituţie?

HRP: Am intrat în colegiu ca urmarea propunerii pe care mi-a făcut-o în decembrie 1999 domnul Rădulescu Zoner, un om pe care îl respect enorm şi care mi-a propus să intru în colegiu din partea Partidului Naţional Ţărănesc. Când s-a votat legea 187, în baza căreia funcţionează, a fost înfiinţat şi a funcţionat CNSAS, până când legea a fost declarată neconstituţională de Curtea Constituţională. M-am gândit puţin şi am acceptat această funcţie ca un serviciu public. Acestă perioadă pe care am petrecut-o ca membru în colegiul CNSAS este o perioadă de serviciu public, nici mai mult, dar îmi vine să spun că nici mai puţin.

AG: Credeţi că se va afla adevărul dosarelor?

HRP: În perioada în care am activat la CNSAS, adică perioada 2000-2005, înainte de venirea preşedintelui Traian Băsescu, a funcţionat un ordin dat de Consiliul Suprem de Apărare al ţării, dat de preşedintele de atunci al României Ion Iliescu, ca dosarele să nu fie date. Şi deci noi am funcţionat în consemn pe care şeful statului l-a dat deţinătorilor de arhivă care erau în serviciile de informaţii moştenitoare ale fostei securităţi, s-au dat dosare cu ţârâita. Când am plecat din CNSAS erau opt mii de dosare. În cinci ani serviciile de la securitate au dat cinci mii de dosare! În momentul în care preşedintele Băsescu a anulat ordinul fostului preşedinte Iliescu, din Consiliul Suprem de Apărare al ţării şi a dat dispoziţie să fie date toate dosarele, în mai puţin de câteva luni s-a ajuns să existe un milion şi jumătate de dosare. Acuma putem vorbi de o adevărată pătrundere în arhivele fostei securităţi ca instituţie menită să pună la dispoziţia cetăţenilor dosarele pe care securitatea le-a făcut pe  numele lor şi în funcţie de asta fiecare poate stabili adevărul din dosarul pe care securitatea i l-a făcut.

AG: Scrieţi şi poezii, desigur şi proză. Este mare deosebirea între  poet şi scriitor?

HRP: Da! E o mare deosebire. Scriitorul este un laic, îmi vine să spun, pe când poetul este ca un preot. Pentru că poetul depinde de inspiraţie care în esenţă nu e în puterea lui, este cea ce îi vine! Anticii spuneau că este vocea zeilor care vorbeşte în poet. Eu cred cu tărie că aşa este, în timp ce scriitorul este un profesionist al scrisului. Este cineva care are anumite idei, sau are anumite viziuni pe care le configurează literar şi depinde de talentul şi tenacitatea lui, profesionalismul lui ca scriitor, ca să rezolve de aici o bucată literară acceptabilă după standarde comune. Poetul e în altă categorie. Din cauza asta nu sunt poeţi buni şi medii, poetul sau este bun sau nu este de loc.

AG: Aş dori să vă întreb ce înseamnă pentru domnia voastră fericirea?

HRP: Este un vis frumos. În constituţia Statelor Unite scrie că fiecare om are dreptul la fericire, mai puţin lucrul la care avem dreptul cât este şansa pe care am putea să o avem dacă ne-am învrednici să fim atenţi la viaţa noastră.

AG: Ca preşedintele Institutului Cultural Român cum îi ajutaţi pe românii care locuiesc în afara ţării noastre?

HRP: Nu doar în sarcina Institutului Cultural Român cade obligaţia de a face ceva din punct de vedere cultural pentru românii din afara graniţelor. Există „Direcţia românilor de pretutindeni” care funcţionează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi care are tocmai menirea de a oferi asistenţă culturală pentru conservarea identităţii culturale şi naţionale a românilor care trăiesc în afara graniţelor. Pot doar să le descriu mecanismele care le-am pus la punct pentru ca I.C.R. să se achite de acestă sarcină. Există o direcţie şi în cadrul institutului care se numeşte „Direcţia românilor pretutindeni” şi care stabileşte parteneriate cu asociaţiile românilor din străinătate care propun programe – şi atunci institutul le finanţează – sau care primesc programe pe care institutul le pune la punct, fiind de fapt în viziunea mea un fel de Institute Culturale Româneşti  informale la nivelul comunităţilor româneşti. Pentru asta trebuie ca acele comunităţi româneşti să se structureze, să se autostructureze prin asociaţii cu care I.C.R. să poată face parteneriate.

AG: Ce transmiteţi românilor aflaţi în străinătate?

HRP: Le transmit atât: să preţuiască într-un fel care să nu fie naţionalist, să fie mai degrabă filozofic, faptul că sunt români, adică să vadă ce anume înseamnă ca frumuseţe, ca unicitate, ca bogăţie faptul de a se fi născut într-o cultură şi într-o limbă ca aceasta românească. Pentru asta i-aş îndemna să înveţe de la vecini de-ai noştri cum sunt ungurii şi să-şi păstreze limba în mult mai mare măsura decât o fac. Îi respect enorm pe unguri pentru grija de a-şi păstra limba oriunde s-ar afla pe suprafaţa acestui glob. Românii, în dorinţa lor de a se integra uşor, îşi uită limba şi este un mare păcat, pentru că de fapt un om  când se naşte, se naşte în primul rând într-o limbă. Iar o limbă înseamnă un fel de a dezmărgini lumea pornind de la aparent o graniţă a ei  cum este limba.

AG: Distinse domnule Patapievici a fost o onoare să vorbesc cu domnia voastră şi de aceea vă muţumesc tare mult pentru timpul acordat acestui interviu de mare sensibilitate pentru mine, sper şi pentru cei ce vor citi acest material.

A consemnat cu mare emoţie,

 

Adalbert GYURIS

Germania

noiembrie 2010

—————————————————–

* Horia Roman PATAPIEVICI, născut la 18 martie 1957, în Bucureşti, este unul dintre cei mai apreciaţi şi mai prolifici scriitori şi eseişti români de după 1989. Absolvent al facultăţii de fizică, secţia „Optică, spectroscopie, laseri, plasmă” (1982).

• 1986-1989 – Cercetător ştiinţific principal la Institutul pentru Studierea semiconductorilor (I.C.P.M.S.-Bucureşti)
• 1990-1994 – Asistent universitar la Catedra de fizică a Institutului Politehnic din Bucureşti
• 1994-1996 – Director al centrului de Studii Germane al facultăţii de filosofie din Universitatea Bucureşti
• Din 1998 – editorialist al revistei „22”.
• 2000-2005 – Membru al colegiului de conducere al CNSAS (Consiliul Naţional pentru studierea arhivelor Securităţii)
• Din 2005, preşedintele Institutului Cultural Român.

 

Volume publicate

Cerul văzut prin lentilă, eseuri, editura Nemira, Bucureşti, 1995, 384 pp.

Zbor în bătaia săgeţii, Bildungsroman, editura Humanitas, Bucureşti, 1995, 320 pp.

Flying against the Arrow, Central European University Press, Budapest, 2000

Politice, (conţine eseuri politice, scrisori către Alexandru Paleologu, editoriale publicate iniţial în revista 22), editura Humanitas, Bucureşti, 1996, 304 pp.

Omul recent, editura Humanitas, Bucureşti, 2001

Discernământul modernizării, editura Humanitas, Bucureşti, 2004

Ochii Beatricei, sau cum arată cu adevărat lumea lui Dante, editura Humanitas, Bucureşti, 2004

a tradus

David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, (titlul original: The Wholeness and the Implicate Order) editura Humanitas, Bucureşti,1995

Popularity: 12% [?]

APEL – alegerile din Basarabia 28 noiembrie 2010

adresat studentilor basarabeni din Romania si de pretutindeni de catre un grup de organizatii Romanesti din America cu prilejul alegerilor de la 28 Noiembrie!

Tineri Basarabeni! Ne adresam voua, urmasii celor deportati, pentru ca sunteti profund atasati de pamantul tarii! Ne adresam voua in numele parintilor risipiti prin Siberia in morminte fara cruci! Ne adresam voua in numele generatiilor de azi si de maine ca sa nu impartaseasca si ele aceiasi soarta! Participati la alegerile din 28 Noiembrie si spuneti un NU categoric comunismului. Atitudinea si actiunile voastre sunt extrem de importante. Orice absenta inseamna un vot pentru robie. Votati pentru Libertate, Dreptate, si Democratie!

• Viitorul tarii de pe ambele maluri ale Prutului poate fi in mainile voastre.

• Sunteti “exilati” in propria voastra tara, dar exilul a avut un rol hotaritor in trecut la trezirea natiunii si poate avea un rol crucial si in prezent.

• Fiti activi si hotariti indiferent de vitregiile prin care trece azi tara.

• Aveti curajul si demnitatea politica pe care nu le mai au conducatorii de azi.

• Daca nu veti vota, comunistii vor prelua din nou puterea si vor reinstaura tirania.

• Votati pentru restabilirea Adevarului Istoric; pentru numele domnului Stefan Cel Mare; pentru limba nemuritorului Eminescu.

• Nu pierdeti aceasta sansa! Votati pentru identitate proprie si traditii stramosesti.

• Alaturi de Europa nu veti mai risca arestari, persecutii, asasinari, ori profanari de monumente si morminte.

• Alegeti viitorul, care este al celor care cred in Dreptate si Democratie.

• Votati cu inima si apropiati-va de frati si de matca familiilor Europene.

• Dovediti ca pamantul dintre Prut si Nistru nu este al lor, ci al Vostru.

Suntem alaturi de voi!

Comitetul Romano-American pentru Basarabia: Dr. Claude Matasa, Dr. Nicolae Dima, Dr. Silviu Ziscovici, Valentin Tepordei, Lia Roberts

Consiliul Mondial Roman: Nicolae Popa, Mircea Popescu, Stefana Bianu, Carmen Sabau, Mihai Stan, Elvira Opran

Fundatia Iuliu Maniu: Justin Liuba, Dan Manuila, Patricia Issarescu

Fundatia Grigore Vieru: Florin Carlan, Andrei Guzun, Nicolae Zagariuk

Forul Democrat al Romanilor din Republic Moldova-Filiala Canada: Iacob Cazacu-Istrati

APELUL

membrilor FILIALEI DIN CANADA al FDRM

către toţi românii basarabeni de pretutindeni

Fraţilor!

A sosit timpul ultimii bătălii pentru a ne afirma ca popor, ca naţiune.

Să nu ratăm posibilitatea de ai acorda societăţii RM (România Mică) şansa de a se dezvolta într-adevăr pe principiile democratice- stat bazat pe drept; separarea puterilor; respectarea drepturilor omului; pluralismul politic şi libertatea gândirii şi a expresiei; crearea unei economii de piaţă funcţionale, viabile şi asigurarea stabilităţii sociale; păstrarea sfintelor valori nationale, care sunt adevăraţii piloni spre atingerea obiectivelor strategice a societăţii noastre – aderarea la Uniunea Europeană şi înfăptuirea visului cel mai scump- Unirea cu Patria-mamă România Mare!

Pentru atingerea acestor obiective noi vă rugăm să participaţi activ la alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2010 pentru a vota Democraţia şi Adevărul, pentru ca societatea RM (României Mici) să ajungă în cel mai scurt timp la o viaţă normală alături de frumoasele ţări-surori ale bătrânei Europe.

Să aplicăm ultima lovitură Balaurului Roşu (comunismul) şi imperiului său, care ne-a înghiţit trecutul a două secole şi prezentul …

Alegeţi Viitorul!

Daţi votul celui care luptă pentru Adevăr!

Daţi votul celui care condamnă crimmele săvârşite de „îngerii roşii” (hidrele roşii).

Votaţi Libertatea!!!

Votaţi Democraţia!!!

CREDINŢĂ! SPERANŢĂ! VICTORIE!

Preşedintele de onoare a Filialei din Canada al FDRM Ovidiu Creangă

Preşedinte executiv a Filialei din Canada al FDRM Iacob Cazacu-Istrati

Popularity: 8% [?]

Interviu cu Giovanni “Ioni a lu’ Ceku” De Cecco, Enescu din Italia

Autor: Gabriel Teodor Gherasim (New-York)

Motto: “M-am apropiat si de jazz (cineva numeste stilul meu “etno-jazz”), dar nu pot sa spun ca eu cant jazz, pentru ca jazz-ul autentic are o mare legatura cu folclorul afro-american, in timp ce muzica mea este un fel de “jazz” nascut la taranii romani.” (Ioni a lu Ceku’)

Exista romani de sange si romani de suflet. Giovanni De Cecco este un roman rupt din spiritul lui Enescu. Are talentul, compozitiile si dragostea

pentru poporul Romaniei care sa dovedeasca prin fapte cele de mai sus.

Un baiat, in a carui maini orice pian clasic devine suava doina, mistica

hora, sincopatul joc, mandra sarba si alte stiluri milenare de muzica sacra

si profana ale tezaurului folcloric romanesc. El mai vorbeste si scrie pe

de-asupra romaneste, cu familiaritatea cu care un imigrant tanar a invatat

limba unei tari adoptive.

Giovanni a absolvit in 1999 Filozofia cu nota maxima la Universitatea Ca’ Foscari din Venezia. In 2005 s-a laureat la Conservatorul Benedetto Marcello tot din Venezia, cu specialitatea pianul clasic. A facut studii etno-folclorice in Romania intre 2004-2010, cu mestesugari ai folclorului romanesc, precum Ioan Pop “Popicu”, in special in zonele Maramures si Transilvania. A incorporat gen Ciprian Porumbescu, George Enescu, Franz Liszt si Bela Bartok, melodii din folclorul daco-roman in orchestratii clasice si a (re)adus muzica romaneasca in scenele salilor de concert clasice. Fire contemporana, a integrat si elemente fine de jazz in aceste compozitii exceptionale si a dus melosul daco-roman in cluburile de jazz international.

Din palmaresul de muzica romaneasca atat de impresionant a lui “Ioni” amintim numai cateva spectacole: la Nagoya in Japonia, spectacol

reprezentand Romania cu ocazia expozitiei internationale Aichi Expo 2005, in fata Presedintelui Traian Basescu si a domnului Toyota; Palatul Cotroceni, interpretand compozitiile sale de sorginte romaneasca in fata fostului Presedinte Iliescu; spectacole cu compozitii romanesti in Italia (Venezia, Roma, Udine, Barletta, Bari, Treviso, Reggio-Emilia), Romania (Bucuresti, Cluj, Iasi), Turcia (Istambul), Austria (Viena), Cehia (Praga), Suedia (Stockholm), SUA (New-York), s.a. De la posturile nationale si private de televiziune si radio din Romania, Italia, Germania si Suedia, la presa scrisa din tot atatea tari (si nu numai), “Ioni a lui Ceku’” a

prezentat mai mult frumusetea Romaniei decat au facut-o unele institutii de

stat din Romania, care sunt platite ca sa o faca.

L-am rugat pe Giovanni “a lu’ Ceku’” sa imparta cu cititorii nostrii cate ceva despre cine este el si ce l-a atras la tezaurul cultural al muzicii

daco-romane.

*

Gabriel Teodor Gherasim: Draga Giovanni, pentru cine iti asculta compact discurile, ca sa nu mai vorbim de cei care te vad fie in direct pe scena, fie la You Tube, Facebook s.a., esti o revelatie venita din Romania. Si totusi esti italian sadea si traiesti la Venezia. Cum ai ajuns tu din Tara Dodgilor Veneziei, in Tara Maramuresului lui Dragos, si in Romania in general, si ce te-a atras si iti da pasiunea pentru muzica poporului roman?

Giovanni De Cecco: Intalnirea mea cu Romania a fost ceva foarte mistic. Cand eram un copil mic, desenam peisaje de munte cu casute mici si colorate; schitele astea erau foarte diferite de orasul in care m-am nascut (Udine). La varsta de 27 ani, am vrut sa merg in Romania pentru o vacanta. De multi ani imi spuneam: “vreau sa merg in Romania, doresc foarte mult.” Nu stiam tangibil ce ma atragea acolo, dar ceva din mine insista ca sa vad acea tara. Cand am ajuns in Bucovina, pentru mine a fost un fel de soc sentimental cat si o revelatie: am observat cu stupoare ca acele schite desenate de mic copil de mine, reflectau cu fidelitate arhitectura, peisajelele, muntii si satele locale.

Dupa 2-3 ani, cand am citit “Spatiul mioritic” de Lucian Blaga, am inteles despre ce era vorba; simteam ca aveam in sangele meu un fel de memorie jungiana [C.G.Jung] a unui trecut pe care altcineva l-a trait…

G.G.: Ce memorii ai din Romania lautarilor rurali si urbani cu care te-ai format la stilul popular romanesc? Poti sa ne relatezi cateva episoade favorite?

G.D.C.: Am foarte multe memorii, multe sunt diferite; am fost la ceterasi din Maramures, in Bucovina, in Ardeal, dar am avut norocul si sa-i cunosc si pe lautarii din Bucuresti si pe cei din sudul Romaniei.

Pentru mine, episodul cel mai favorit a fost cand l-am intalnit pe ceterasul Ionu lu’ Grigore zis “Paganini”, din Salistea de Sus, Maramures. Un om formidabil: omul asta cand iti canta se uita direct in ochii tai, are puterea hipnotizanta a ceterii cu care iti invaluie sufletul. Odata cand am fost la un “joc” din Maramures, am stat in picioare aproape 5 ore fara ca sa ma misc, ascultand muzica cantata de “Paganini”si de un alt ceteras, Mihai Covaci, zis “Diavolu’”.

Nu pot sa spun numai ca o “ascultam” acea muzica, cum asculti de exemplu o simfonie de Brahms, adica cu un creier muzical educat de scoli si in spirit occidental. Pot sa spun ca experienta era ca o comuniune, adica ca si cum muzica ar fii circulat “prin propriile vine”. Pot sa spun ca atunci n-am mai simtit nici o conditionare a societatii, ci ca muzica m-a preluat ca o invaluire de dragoste, pasiune, ritm, frumos si libertate, pe care n-am mai simtit-o in asemenea conditii inainte. A fost o experienta “lisergica” (fara drogul respectiv, desi un pahar de horinca buna bausem inainte). In acest sens am inteles mai bine ce mi s-a intamplat ulterior, dupa ce am citit eseurile marelui Mircea Eliade asupra folclorului, mai ales cele despre riturile Matragunei.

G.G.: Orice imigrant trece prin dificultatile inerente ale adaptarii si

aclimatizarii la tara adoptiva, fie lingvistic, cultural, social sau

personal. Cum te-au primit romanii cand ai imbratisat (fie si temporar)

lumea sedentara sau nomada a muzicienilor traditionali din Romania?

G.D.C.: Romanii sunt foarte primitori; pentru ei este o surpriza mare insa, ca un italian este indragostit de Romania si de muzica lautareasca. Eu arat ca un fel de “soi” deosebit. Ma duc in Romania si ei vor sa ma primeasca cu pizza, spaghetti, etc…, ca sa ma simt “ca acasa.” Dar cand eu le spun “dati-mi un viorist, acordeonist ‘tuica si oamenii buni’”, ei inteleg eventual ca acolo nu mai sunt Giovanni De Cecco, dar sunt Ioni a lu’ Ceku’.

Apropo, am fost botezat “Ioni a lu’ Ceku’” de Vasile Ionescu, seful tiganilor, cand am dat un recital la “Art Jazz Club” din Bucuresti, organizat de Partida Rromilor (Tigani, n.r.), pentru lautarii din Bucuresti. A fost o emotie foarte mare pentru mine, mai ales pentru ca am cantat in fata celor mai importanti lautarii din Bucuresti: Ionica Minune, Marian Mexicanu, George Udila si altii….

G.G.: Au mai fost cazuri de muzicieni din Vest, pregatiti clasic, precum Colea Serban, care au preluat si adaptat muzica romaneasca pentru compozitii si spectacole in fata publicului occidental. Ce a insemnat pentru tine transpunerea pentru pian a unor piese romanesti cantate traditional la vioara cu goarna, nai, tambal sau fluier? In ce masura a fost muzica romaneasca primita de publicul tau?

Poti sa ne redai niste episoade in acest sens?

G.D.C.: Pentru mine transpunerea pentru pian a muzicii lautaresti a fost grea la inceputul, in special cand am vrut sa cant muzica lautareasca la pian singur. Pianul nu este in general un instrument traditional de muzica lautareasca. Dar am ascultat atat de multa muzica traditionala romaneasca, am vazut ce fac acordeonistii, tambalistii si dupa niste ani am creat un stil foarte personal de a interpreta muzica aceasta la pian. Am invatat foarte mult de la Ferenc Liszt cum sa gandesc “orchestral” la pian solo. Pot sa spun ca muzica romaneasca este primita de publicurile diferite in masuri diferite…

Turcii si nemtii au fost cei mai pasionati; lautarie romaneasca (in special din sudul Romaniei), are o legatura foarte puternica cu muzica turceasca, in timp ce publicul neamtesc are urechi si o sensibilitate mare pentru fiecare muzica, sensibilitatea care provine din educatia si din sufletul lor.

G.G.: Cine sunt colaboratorii tai de interpretare a compozitiilor tale, ce i-a atras si cum s-au adaptat la muzica romaneasca?

G.D.C.: Am inceput sa cant muzica romaneasca cu naistul Nicolae Voiculet, in special la orga. El a fost o persoana foarte importanta pentru mine pentru ca am inceput cu el sa cant muzica aceasta. La sfarsit drumurile noastre s-au despartit, dar am o mare recunostinta pentru el.

Am colaborat foarte mult cu clarinetistul italian Francesco Socal, care este specializat in muzica klezmer. Klezmer-ul este 70% muzica romaneasca cantata de evreii din Basarabia, Bucovina si Maramures; atunci n-a fost prea greu pentru el sa cante ceva romaneste cu mine…

Dar colaboratorul cel mai important pentru mine a fost violonistul Leonardo Jeszensky. L-am cunoscut in Maramures, la ziua lui “Popicu”, un

cantaret-zongorist-ceteras foarte faimos (este liderul grupului “Iza”), un

prieten comun al nostru. Leonardo, este jumatate ungur si jumatate brazilian, si era foarte indragostit ca si mine de muzica romaneasca, in special din Ardeal. A fost o imbinare ideala de la prima vedere! Am vrut sa colaboram impreuna si am facut foarte multe concerte in Germania, Austria, Turcia, Suedia, Romania, Ungaria….Am inregistrat si un compact disc impreuna, pentru vioara (respectiv vioara cu goarna) si pian (“Traditional music from Romania”, De Cecco – Jeszensky Duo). Chiar daca amandoi stim si engleza, noi vorbim numai romana impreuna, eu cu accentul meu italian, el cu accentul portughez, -va dati seama de coloratura lingvistica care iese-.

G.G.: Multi muzicieni din etniile minoritatilor etnice ale Romaniei, precum armeni, evrei si tigani, au preluat repertoriul muzical romanesc si l-au propus comunitatilor lor din restul lumii cu mult succes (vezi lautarii

evrei ai secolului trecut din New-York, sau lautarii armeni din aceeasi

perioada din Los Angeles). Unde vezi imbinarile ideale ale muzicii romanesti in culturile minoritatilor, si cum au fost primite compozitiile tale atasate predominant melosului romanesc, la audientele evreiesti, tiganesti si din alte etnii, fie in Romania, sau in strainatate?

G.D.C.: Pentru mine chestia asta a fost foarte importanta. In Romania de la lautarii batrani din Maramures si Bucovina am invatat foarte multa muzica evreiasca care o cantau in trecut la nunti evreiesti. Deci tezaurul folcloric al stilului evreiesc a ramas acum in posesia unor lautari tigani din Romania. Pe de alta parte, o parte puternica a culturii romanesti si a acestor imigranti din SUA a ramas, sau a fost usor modificata, de catre lautarii evrei de klezmer nascuti in SUA.

Ce vreau sa fac este ca sa amintesc tuturor ca toate aceste etnii, romani, evrei, unguri, tigani, hutuli, au contribuit masiv la splendidul si bogatul tezaur muzical romanesc. Incerc sa le explic la oameni ca pe de-o parte le este usor ca sa conceapa ca jazzul, de exemplu, este creatie afro-americana. Dar tot acesti oameni ar trebui sa conceapa tot asa de usor ca muzica klezmer este 70% romaneasca. Trebuie sa amintesc la multi minoritari ca doinele, sarbele, horele, pe care ei le declara “evreiesti” sau “tiganesti”, sunt din mostenirea folclorului romanesc.

In acelasi timp, trebuie sa dezbat si cu unii romani idea ca, pe langa muzica “pura” romaneasca, trebuie de dat credit si altor minoritati care si-au adus aportul la bogatia folclorului din Romania.

Am dat un concert, la Iasi in ianuarie pentru comunitatea evreiasca. Evreii cei mai batrani au apreciat foarte mult ce am cantat, si au spus: “da, hora asta se canta la nunta la noi, la evrei”. Dar un spectator roman mi-a spus: “da, a fost foarte frumos, dar cand ai cantat klezmer? Ca eu n-am sesizat diferenta”.

Asta s-a intamplat pentru ca eu am cantat un repertoriu de muzica romana-evreiasca. Evreii au zis: “da, e evreiasca.” Romanii au zis: “da, e romaneasca.” Romanii asociau klezmerul cu repertoriu din SUA cantat in orchestrele conduse de dirijori ca Benny Goodman, si cu melodiile poloneze sau ucrainiene cantate in formatul “swing”, nu cu repertoriul evreilor basarabeni din SUA, ca cel a lui Belf’s Roumanian Orchestra, sau Abe Schwartz and His Orchestra. De asta spectatorii mei romani au zis, ca aud numai muzica romaneasca.

G.G.: In ciuda faptului ca ai sustinut spectacole in fata a doi presedinti ai Romaniei, imi spuneai intr-o discutie anterioara ca inca nu ai un publicist care sa-ti tipareasca si distribuie partiturile pe piata muzicienilor interesati. Cum te pot asista admiratorii muzicii romanesti si guvernul Romaniei ca sa expui splendidele tale compozitii de inspiratie romaneasca de acum inainte?

G.D.C.: Da, inca n-am un publicist, dar ce-i drept, inca nici nu l-am cautat pana acum. Stilul meu, pot sa spun ca s-a nascut si va muri cu mine. Eu sunt un improvizator, de fiecare data cant diferit, ca un lautar. Dar, in acelasi timp, structura compozitilor mele are o mare legatura cu traditia occidentala clasica, in special din timpul romantismului.

M-am apropiat si de jazz (cineva numeste stilul meu “etno-jazz”), dar nu pot sa spun ca eu cant jazz, pentru ca jazz-ul autentic are o mare legatura cu folclorul afro-american, in timp ce muzica mea este un fel de “jazz” nascut la taranii romani. Este insa adevarat ca am unele compozitii (cele mai complexe) care ar putea beneficia de publicare si de propunerea lor in repertoriul muzicienilor occidentali, dar am si rezervatii ca astfel ar putea “stagna” pe hartie si si-ar putea pierde un pic din “viata” lor.

G.G.: Unde vezi muzica si cultura romaneasca in contextul muzicii si culturii universale ale secolului acesta, al satelitilor, telefoanelor

mobile si a predominantei Occidentale in avalansa de consum cultural modern?

G.D.C.: Traim intr-o perioada foarte grea pentru acei muzicieni care nu vor sa faca muzica comerciala. In Romania aud foarte multa lumea care spune: “Tiganii astia cu manelele lor au distrus gustul muzical romanesc”; dar ce au facut rromii cu muzica lor, romanii au facut tot la fel: acum se canta muzica cu clape electronice, cu efecte de sintetizator, si lumea se justifica spunandu-si: “asa-i modernitatea”. Daca asta este modernitatea, eu insa o refuz.

Traim intr-o perioada de deteriorare umana, ceea ce Hindusii chiama “Kali Yuga,” dar cred ca mai exista si un mic loc in aceasta lume a muzicii, artei, filozofiei, unde sa sa ofere lumina frumosului omenirii, inclusiv al acelui frumos milenar al culturii si muzicii romanesti.

G.G.: Ar mai fii ceva care ai vrea sa adaugi pentru cititorii nostril?

G.D.C.: Doresc ca sa cant pentru ei, imi place la nebunie sa cant!

G.G.: Cum poti fii contactat de cititorii nostrii, atat pentru spectacole cat si pentru comandarea de compact discuri?

G.D.C.: Mobilul meu este +39 347 1581706

Email-ul este: giovannidececco@giovannidececco.com

Web-site-ul meu este: www.myspace.com/giovannidececco .

M-a gasit si pe Facebook : http://www.facebook.com/dececco.giovanni

Am multi prieteni romani cu care comunic!

G.G.: Multumim pentru interviu si mult spor in interpretarea si compozitiilor tale inspirate din milenarul tezaur muzical al Daciei-Romania!

G.D.C.: Eu va multumesc din suflet. Sa traiasca poporul roman! Ioni va iubeste!

Popularity: 9% [?]

IN MEMORIAM GABRIEL STĂNESCU

Autor: Adrian BOTEZ

S-A MAI STINS, MULT PREA GRABNIC, O FĂCLIE A NEAMULUI ROMÂNESC

 

Duminică, 21 noiembrie 2010, la Bucureşti, s-a mai stins, mult prea grabnic, o făclie a Neamului Românesc: GABRIEL  STĂNESCU – om de vastă şi rafinată cultură, scriitor, editor, publicist de marcă, manager extrem de energic şi, în primul rând, om de mare curaj şi cu un caracter puternic. Cu crezuri neclintite – întru creştinismul ortodox. Probabil, efortul de a se bate, într-una, cu o lume împotriva strâmbătăţii căreia lupta încă din tinereţe (cu nădejdea că, dacă nu el, măcar generaţiile ce vor veni, vedea-vor lumina izbăvirii, prin re-îndumnezeire, a Neamului Românesc şi a Lumii Umane de pe Terra!…) – l-a frânt…Dintr-odată, fulgerător, ca pe stejarii  multiseculari!

Nu avea decât 59 de ani. Se născuse la Bucureşti, în 1951. Era Licenţiat al Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti, 1977. Doctor în filosofie, în 2002, cu teza: Particularităţi etno-culturale ale românilor americani. Contribuţii la studiul comparativ al etnosului românesc. A debutat la revista ieşană Cronica, în 1969. Era membru al Uniunii Scriitorilor din România. În 1983, a fondat, alături de Ştefan Damian și Sergiu Ştefănescu, cenaclul Universitas, sub conducerea dlui profesor Mircea Martin. Fondator al revistei-blazon de onoare şi demnitate românească „Origini” (revistă cu un conţinut hotărât de dreapta – un conţinut elevat, atât ideatic, cât şi estetic) – dar şi al revistei Caietele Internaţionale de Poezie! – şi director al unei prestigioase edituri (cu răsunet nu doar românesc, nu doar american, ci internaţional: Criterion Publishing.

După 1990, Gabriel Stănescu a emigrat în SUA, revenind în România după mai mulţi ani de exil. A condus şi o revistă româno-americană de cultură: Romanian Roots. Prin această revistă şi prin tot ce-a făcut, din punct de vedere cultural, în SUA, GABRIEL STĂNESCU S-A DOVEDIT UN CU MULT MAI BUN ŞI AUTENTIC AMBASADOR AL CULTURII ROMÂNEŞTI, AL VALORILOR TRADIŢIONALE ŞI DE DUH ROMÂNEŞTI, DECÂT  AMBASADORII NUMIŢI OFICIAL, DE LA PALATUL COTROCENI/ BUCUREŞTI… şi infinit mai luminos, sincer şi util Neamului nostru, decât „şefi/ responsabili” (IRESPONSABILI! aculturali, trădători de neam, cum este „şeful” I.C.R., dl Horia Roman Patapievici (de fapt, directorul onorific al I.C.R. este dl preşedinte al României, Traian Băsescu!) – trădător „patapievicean” care a devenit blasfemiator de frunte, ca autor al „expoziţiilor cu cântec” (cea cu zwastica de pe “posteriorul” poneiului roz şi cu „erecţiile necontrolate” ale, cică, Neamului Românesc! cea din SUA, fireşte…)  – şi, apoi, cea de la Bochum/Germania: „Omagiu lui Iuda”! Că Neamul care a fost „întâi creştin, şi apoi român”, cum zice Nichifor Crainic, despre noi, cei creştinaţi de Întâiul Chemat, Apostolul Andrei… – da, noi… noi lui Iuda ne închinăm, iar nu Luminii Lumii-Hristos! Şi ne mai mirăm de bătaia Lui Dumnezeu.

Practic, GABRIEL STĂNESCU „făcea naveta”, de câteva ori pe an,  între România (unde avea familia… şi toate dorurile Duhului!) – şi S.U.A., unde-şi împlinea, cu o conştiinciozitate martirică, misiunea culturală, întru recunoaşterea DEPLIN DESLUŞITĂ a Vocii Neamului Cultural Românesc, în simfonia vocilor Corului  Neamurilor de Duh ale Pământului!

Cărţile lui Gabriel Stănescu, publicate la diverse edituri: Exerciţii de apărare pasivă, Ed. Albatros, 1984; Împotriva metodei, Ed. Albatros, 1991; America! America!, Ed. Euphorion, 1994; Sfârșitul care începe, Ed. Panteon; 1996; Stress, Ed Helicon, 1998; Identitatea neantului, Colecţia Poeţi optzeciști, Ed. Axa, 1998; Manuscrisul unei veri fierbinţi, Editura Muzeul Literaturii Române, 2008.

Cărţile lui Gabriel Stănescu, publicate la Editura sa, Criterion Publishing: Peisaj cu memorie, Poeme haiku memory landscape, 1996; Unde am fugit de acasă?, 2001; Pentru o definiţie a specificului, 2006; Curajul de a sfida moartea. Convorbiri cu Mircea Nicolau, 2007; Day after night; O speranţă numită Mayflower, 2008; Ultimele dialoguri cu Petre Ţuţea, 2008; Dumnezeul lui Borges – poeme (ediţie bilingvă), 2009; Jurnal în căutarea poeziei; Mircea Eliade, în conştiinţa contemporanilor săi din exil; Aventura culturii româneşti în America, 2010.

Destul de recent, prin 2007, a apărut ANTOLOGIA DE POEZIE A DIASPOREI ROMÂNEŞTI DIN AMERICA (lucrare excelentă, calitativ! – şi exprimând un viguros punct de vedere al culturii poetice româneşti, ajunse pe  tărâmul „modelului democraţiei mondiale” – SUA): „Timpul – Rană Sângerândă. Poeţi români în Lumea Nouă”, volum apărut la Editura „Criterion Publishing”. Antologatorii volumului: Ştefan Stoenescu şi Gabriel Stănescu.

L-am cunoscut, întâi, indirect, prin unchiul meu, profesorul universitar şi oratorul creştin Constantin Em. Bucescu, alături de care a ţinut, prin toată ţara, dar şi în străinătate, pentru românii (cu lacrimi în ochi…) din diaspora cea necăjită, sute de conferinţe fierbinţi şi inspirate, închinate acelei miraculoase mişcări de renaştere naţională şi, deci, ortodoxistă, a tineretului român interbelic – Mişcarea Legionară, cunoscută şi sub numele (încriptând zori ai unei noi etape de evoluţie spirituală a planetei Terra şi, implicit, a României) de Legiunea Sfântului Arhanghel Mihail.

Apoi, l-am  cunoscut şi direct, la Tecuci: era o lansare de carte a unui prieten comun, acum vreo 4-5 ani (şi, văzându-mi cele câteva cărţi publicate, mi-a şi propus nu doar să colaborez  la revista lui dragă, cu care se mândrea, precum cu un blazon nobiliar, autentic şi  boreal de străvechi – Origini – ci s-a oferit să-mi publice şi o carte…mai greu publicabilă, de vreo editură, în aceste vremi de dictatură anti-naţional/globalistă,  drapată greţos sub faldurii… „democraţiei liberale”!)  – apoi, ne-am re-întâlnit pe Internet, de sute de ori (până chiar acum două săptămâni!)…şi, în cele din urmă, la Târgul de Carte din Bucureşti/Bookfest, de acum 2 ani (printre alţi scriitori, îmi lansa şi mie o carte  scoasă de editura sa, la standul său relativ mic, dar extrem de bine pus în valoare şi  de frecventat, în cele 5 zile de expunere, de către sute şi mii de împătimiţi ai cărţii-care-nu-minte!).

Anul acesta, omul de rafinată cultură Gabriel Stănescu mi-a acordat, prin fundaţia revistei sale, Origini, Premiul pentru Publicistică… Îi rămân profund recunoscător…în eternitate!

Era un om extrem de deschis, fără fasoane şi  cu o mobilitate intelectuală absolut remarcabilă: prindea ideile, sugestiile… din zbor, ca un destoinic Vânător al Văzduhului Celui Tare, al Duhului Dumnezeiesc. În acelaşi timp, însă, era extrem de meticulos, chiar acribios, când era vorba de scoaterea unei cărţi: dacă nu ieşea cum era el convins că e frumos şi e bine – întorcea cartea şi pe corectorii şi pe tehnoredactorii ei, fie şi  de zece de ori într-o zi! Niciun rabat de la calitate! – fie ea calitate morală sau estetică!!!

Dumnezeu să-ţi odihnească sufletul tău generos, harnic întru ale Cerului şi atât de luminos, GABRIEL STĂNESCU! Fie ca însăşi “editarea” (cu “toate drepturile rezervate  Editorului Ceresc”!) Cărţii Noii Creaţii Dumnezeieşti/a Noului Ierusalim ioanic, de după Sfârşitul lumii ticăloşite de acum -  să-ţi fie încredinţată ţie… – ţie, smerit scriitor şi editor al cărţilor despre şi pentru Credinţă şi Omenie, aici, pe Pământ – şi la fel de credincios slujitor al Lui Dumnezeu, “Supremul Editor al Lumii”! – …lumea  NU în “formatul” actual… ci „ÎN FORMATUL EI CEL DINTÂI ŞI DESĂVÂRŞIT,  PARADISIAC”!

Prof. dr. Adrian BOTEZ

Noiembrie 2010

Popularity: 5% [?]

NOUĂ COMENTARII DESPRE PARTIDUL COMUNIST

Autor: Adrian STURDZA

Luni, 22 noiembrie, ora 12:00, la Târgul de Carte „Gaudeamus”, Romexpo, a avut loc lansarea în România a cărţii „Nouă Comentarii despre Partidul Comunist”

„Noua Comentarii despre Partidul Comunist” reprezintă o serie de editoriale tipărite în luna noiembrie 2004 de ziarul DaiJiYuan, ediţia în limba chineză a ziarului The Epoch Times (www.theepochtimes.com). Începând de atunci, ele au avut un efect extraordinar asupra cititorilor din întreaga lume şi în special în China, unde au declanşat un val uriaş de demisii din Partidul Comunist Chinez. În câteva săptămâni de la publicare, chinezii au început să îşi posteze demisiile pe un site special construit, numărul demisiilor crescând în fiecare an: în prezent, numărul total al celor care şi-au dat demisia din PCC a ajuns la peste 80 de milioane.

 

Prin publicarea acestei colecţii de articole, editorii secţiei române a ziarului The Epoch Times (www.epochtimes-romania.com) îşi propun să iniţieze o dezbatere despre caracterul Partidului Comunist, pornind de la analiza extrem de documentată a istoriei terorii comunismului chinez, prezentată în lucrarea de faţă, o analiză ce are la bază documente oficiale ale Partidului Comunist Chinez (PCC), relatări ale unor terţe persoane, sau mărturii detaliate bazate pe experienţa personală.

 Temându-se de răspândirea celor Nouă Comentarii, PCC a interzis cartea în China, a folosit “Marele Firewall” pentru a bloca în mod sistematic accesul prin internet la Nouă Comentarii; a trecut la predepsirea celor implicaţi în promovarea şi distribuţia Nouă Comentarii. Cu toate acestea, Nouă Comentarii au continuat să se răspândească în China. În timp ce distribuirea în mod public a cărţii nu este posibilă în China, în chinatown-urile din întreaga lume este ceva obişnuit să găseşti standuri care ajută cetăţenii chinezi să-şi dea demisia din Partid.

 Datorită unor motive lesne de înţeles, identitatea autorului colecţiei de articole nu a fost făcută publică.

Oficial, în România, comunismul a murit în 1989. Dar efectele sale se mai resimt încă, uneori chiar foarte puternic şi dureros – atât cele de natură materială, cât, mai ales, daunele produse conştiinţei româneşti – care sunt mult mai greu de reparat şi cu efecte devastatoare mai subtile, pe termen lung.

 Poate că citind aceste Comentarii veţi avea, ca şi noi, impresia că obţineţi o înţelegere mai profundă a dramei petrecute în România. Poate veţi crede, ca şi noi, că aceste Comentarii ne privesc pe toţi cei care am trăit sub comunism şi care am fost de-a lungul vremii influenţaţi de maleficele doctrine.

În limba română ne puteţi urmări la www.epochtimes-romania.com. Mai multe informaţii pe: http://ninecommentaries.com/

Adrian STURDZA

Presedinte Epoch Times Romania

http://epochtimes-romania.com

 

Popularity: 3% [?]

Centrul European de Studii Covasna – Harghita, Sf. Gheorghe

Asociaţia Romano – Catolicilor  „Dumitru Mărtinaş”din Moldova, Bacău

Autor: Dr.Ioan Lacatusu

 

                                                Comunicat

Un nou semnal de alarmă pentru prevenirea, până nu este prea târziu, a   creerii unei „enclave etnice”, în inima României.

Joi 18 noiembrie 2010,  la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău, a avut loc colocviul cu tema „Relaţiile cu românii în dezbaterile congreselor secuieşti. O paralelă istorică: 1902-2010”. Manifestarea a fost organizată de Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi Asociaţia Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”. La colocviu au participat cercetători, cadre didactice universitare, arhivişti, muzeografi, preoţi, profesori, studenţi, reprezentanţi ai Departamentului de cercetare istorică al Episcopiei Romano-Catolice de Iaşi, ai Asociaţiei Generale a Arhiviştilor din România – Filiala Bacău şi alţi iubitori ai istoriei naţionale din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Tg. Mureş, Sf. Gheorghe şi Bacău. Manifestarea şi-a propus să facă o paralelă istorică între modul în care şi-au proiectat relaţiile cu românii reprezentanţii populaţiei de etnie maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, la Congresul secuiesc care a avut loc la Tuşnad, în anul 1902, şi la manifestările similare organizate în perioada 1990 – 2010.

 În cadrul colocviului au fost prezentate comunicările: Un memoriu despre importanţa Congresului Secuiesc, ţinut în anul 1902 la Tuşnad din punct de vedere românesc, dezbătut în şedinţa Consiliului de Miniştri din mai 1941 (prof. univ. dr. Petre Ţurlea, Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti); Relaţiile cu românii în dezbaterile Congresului Secuiesc ţinut în anul 1902 la Tuşnad (Drd. Vasile Lechinţan, Arhivele Naţionale Cluj); Intervenţia baronului Nandor Urmanczy din Topliţa, la Congresul Secuiesc de la Tuşnad Băi, din anul 1902 (Dr. Dorel Marc, Muzeul Judeţean Mureş); Mişcarea migratorie a populaţiei din scaunele secuieşti înspre România, la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX (Lector univ. drd. Ana Dobreanu, Facultate de Arhivistică Bucureşti);  Legături de familie între transilvăneni şi moldoveni (Dr. Silviu Văcaru, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” al Academiei Române, Iaşi); Secuii şi relaţiile cu românii în presa de altădată ( prof. Vasile Stancu, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Sf. Gheorghe);  Secuii şi atitudinea lor faţă de Principatele Române (Erich-Mihai Broanăr, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Sf. Gheorghe); Originea ideii autonomiei secuieşti (Dr. Alexandru Porţeanu, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române); Identitatea asumată şi identitatea dorit impusă romano-catolicilor din Moldova (Dr. Anton Coşa, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, Bacău); Limba română argument suprem al identităţii (Conf. univ. Dr. Ioan Dănilă, Universitatea Bacău; Românii în dezbaterile congreselor şi adunărilor populare organizate în judeţele Covasna şi Harghita, în perioda 1990-2010 (Dr. Ioan Lăcătuşu, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Sf. Gheorghe); Problematica romano-catolicilor din Moldova în mass-media maghiară (Ing. Gheorghe Bejan, Asociaţia Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”, Bacău). Cu această ocazie au fost lansate monografiile comunelor Oituz şi Nicolae Bălcescu, din judeţul Bacău, autor dr. Anton Coşa şi volumul „Nu, nu, niciodată!”Redobândirea hegemoniei maghiare în Bazinul Carpatic”, ediţie îngrijită de dr. Gheorghe Olteanu, din Germania.

 Având în vedere importanţa problematicii abordate şi faptul că tema dezbătută este prea puţin cunoscută atât în mediile academice din România, cât şi în general de către opinia publică românească, organizatorii au hotărât să publice studiile prezentate  într-un volum care va apărea la începutul anului 2011. Până la apariţia volumului amintit prezentăm o sinteză a materialelor susţinute în cadrul colocviului.

În preajma împlinirii a 100 de ani de la Congresul Secuiesc care a avut loc la Tuşnad, în anul 1902, au fost relaute manifestările pe tema dezvoltării “Ţinutului secuiesc”, manifestări organizate de instituţii, asociaţii şi personalităţi maghiare din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş şi nu numai. Acestea se revendică ca nişte continuatoare ale Congresului respectiv, invocându-se actualitatea problemelor de acum 100 de ani: “Pământul Secuiesc se află în aceeaşi situaţie ca în urmă cu 100 de ani”.

 În articolele din presa maghiară, apărute în perioda postdecembristă referitoare la Congresul secuiesc de la Tuşnad din 1902, apar informaţii despre cauzele care au determinat organizarea congresului (lipsa dezvoltării economice şi consecinţele în planul migraţiei populaţiei în România), despre problemele dezbătute şi scopul congresului (elaborarea unei stategii de dezvoltare a zonei, sprijinirea secuilor şi maghiarilor din România pentru păstrarea identităţii lor naţionale).

În anul 1902 accentul dezbaterilor şi a hotărârilor luate a fost concentrate pe probleme economice, respectiv pe dezvoltarea zonei şi crearea de noi locuri de muncă pentru diminuarea sărăciei şi a migrării populaţiei. Problema păstrării identităţii s-a referit doar la secuii şi maghiarii trăitori în România.  Din comunicările prezentate în cadrul colocviului a rezultat că, participanţii la Congresul de la Tuşnad, din anul 1902, au constata că, secuii trăiesc în curbura interioară a Carpaţilor împreună cu românii, încă de la aşezarea lor în această parte de ţară.. Că, în decursul istoriei, „de câte ori erau înfrânţi, secuii găseau adăpost şi scut pe pământul românesc vecin. În felul acesta între secui şi români s-au stabilit raporturi bune de vecinătate.(…) Că unirea Ardealului cu Ungaria la 1867/1868 nu a schimbat în bine soarta secuilor. Că o ridicare social-economică a secuilor nu se poate face decât în strânse legături cu teritoriile de dincolo de Carpaţi”. Dintre cererile formulate de  participanţii la congres amintim: „ înfiinţarea de şcoli industriale pentru formare de meseriaşi destoinici, în stare să rivalizeze cu meseriaşii din ţările vecine, în deosebi  cu cea românească; articole fabricate după gustul românilor, pentru a le plasa cu uşurinţă pe piaţa românească; căi de comunicaţii numeroase cu România pentru a-şi putea trasporta cu uşurinţă produsele spre România şi restul Răsăritului European; tratate comerciale favorabile cu România, ca producţia de export să poată fi plasată pe piaţa românească, de unde în schimb să se poată aproviziona cu produse agricole, în primul rând cu cereale; posibilităţi uşoare de emigrare în România, ca secuii să nu fie siliţi să iee drumul  Americii; înfiinţarea de căminuri de remaghiarizare pentru secui şi şcoli ungureşti în România pentru secuii emigranţi, ca în felul acesta să fie readuşi la matcă cei ameninţaţi de asimilarea românească”.

            În adunările, conferinţele şi manifestările organizare după 1990 (dezbateri, simpozioane, conferinţe etc.), accentul cade pe păstrarea şi afirmarea identităţii şi obţinerea cadrului normativ instituţional pentru asigurarea dezideratului formulat atât de liderii „radicali” cât şi de cei „moderaţi”: autonomia teritorială a „ţinutului secuiesc”. Problemele economice sunt lăsate în seama „autoguvernărilor locale” şi a politicienilor de etnie maghiară care ocupă demnităţi de stat, în cadrul parlamentului şi guvernului României. În nicio dezbatere şi nici într-un articol dedicat problematicii Congresului Secuiesc de la Tuşnad, din anul 1902, nu se fac referiri la discuţiile şi hotărârile adoptate referitoare la proiectarea dezvoltării economice a „secuimii”, în strânsă corelaţie cu România.

            Comparând dezbaterile iniţiate de liderii populaţiei maghiare din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş care au avut loc, la Tuşnad în anul 1902, cu cele de după anul 1990, observăm următoarea situaţie paradoxală: în anul 1902, liderii „Ţinutului Secuiesc”, ţinut aflat în componenţa Imperiului Austro-Ungar, recunosc că după dualismul din 1867, Budapesta nu a făcut nimic pentru dezvoltarea acestei zone şi îşi elaborează stategiile de dezvoltare, complementare economiei Regatului României; după 1990, la aproape nouă decenii de când localităţile Arcului intracarpatic fac parte din România, în dezbaterile prilejuite de marcarea împlinirii a 100 de ani de la Congresul de la Tuşnad, nu se mai fac niciun fel de referiri la poziţia înaintaşilor faţă de România, iar elaborarea strategiilor de dezvoltare a zonei şi de păstare a identităţii etnice, se face doar cu instituţiile şi personalităţile din Ungaria, cu excluderea totală a celor româneşti. La majoritatea manifestările organizate de către liderii maghiari în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, în ultimii 20 de ani, reprezentanţii Budapestei au fost prezenţi în calitate de finanţatori, organizatori, parteneri, consultanţi, participanţi etc, iar cei ai Bucureştiului, cu excepţiile cunoscute, nu au participat deloc. Asistăm practic la proiectarea prezentului şi viitorului unei regiuni situată în mijlocul României, cu excluderea totală a factorilor de decizie ai statului român.

În toţi aceşti ani, problematica specifică a „ţinutului secuiesc”, împreună cu cea a „ceangăilor maghiari din Moldova”, s-au aflat printre problemele prioritare ale administraţiei publice centrale şi locale, parlamentului, mediului academic, societăţii civile şi mass-media din Ungaria, dar nu şi din România. Toate simpozioanele, adunările, conferinţele, colocviile, dezbaterile etc. organizate de liderii comunităţii maghiare din România, după decembrie 1989 – în diferite localităţi din România şi din Ungaria – în care s-au dezbătut strategiile de dezvoltare ale „Ţinutului Secuiesc” -regiune situată în inima României- s-au desfăşurat fără participarea reprezentanţilor principalelor instituţii ale statului român, a mediului academic românesc, a societăţii civile (cu excepţia participării sporadice a Ligii „Pro Europa”) şi nici a unor personalităţi ale vieţii publice româneşti.

             În ultimul deceniu, asistăm la constituirea unor instituţii publice şi organizaţii neguvernamentale care au ca obiectiv cercetarea realităţilor din aşa zisa „secuime” şi, pe această bază, fundamentarea şi elaborarea deciziilor vizând realizarea autonomiei teritoriale pe bază etnice a acestei zone, potrivit obiectivelor politice stabilite în congrese, adunări populare şi alte reuniuni politice şi civice ale maghiarilor din Transilvania. Din multitudinea manifestărilor organizate în judeţele menţionate se evidenţiază o puternică implicare a Academiei Maghiare de Ştiinţe şi a institutelor sale de specialitate, a unor personalităţi marcante ale vieţii publice din Ungaria şi din „diaspora” maghiară.

             Analiza de conţinut a articolelor din mass-media maghiare evidenţiază poziţia liderilor politici şi civici şi a principalilor formatori de opinie faţă de istoria şi cultura română şi faţă de populaţia românească în general, şi la cea trăitoare în Arcul intracapatic, în special. Astfel, până în 1918, intensele schimburi de populaţie, de o parte şi alta a Carpaţilor, aşezarea în zonă a numeroşi români, nu era percepută ca un pericol, deoarece de-a lungul timpului, aceştia au fost maghiarizaţi şi integraţi în comunităţile locale, contribuind la întărirea zestrei genetice a populaţiei secuieşti şi maghiare din „secuime”.

            După Unirea de la 1 Decembrie 1918, românii stabiliţi în localităţile Arcului intracarpatic, au fost priviţi ca o amninţare la schimbarea compoziţiei etnice a „blocului compact secuiesc”, fiind denumiţi „cotropitori”, „venetici” ş.a. fiind inventat pericolul „românizării ţinutului secuiesc”. În acest mod, liderii populaţiei maghiare din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş comit o gravă igratitudine, faţă de românii de peste Carpaţi, în mod deosebit faţă de moldoveni, adică faţă de cei a căror înaintaşi le-au oferit găzduire generoasă, în momente dramatice ale istoriei comune (vezi Sicilicidium) Din oamenii cei mai apropiaţi, vecini şi parteneri de nădejde, la bine şi la greu, în ultimii 90 de ani, pentru o bună parte din elita maghiară românii au devenit „inamicul public numărul 1”. Toate relele din „Ţinutul secuiesc” vin de la români: sărăcia, neacordarea autonomiei, militarizarea zonei etc. Soluţia la toate problemele cu care se confruntă locuitorii zonei este autonomia teritorială.

 Susţinătorii înfocaţi ai autonomiei pe baze etnice a „ţinutului secuiesc” nu menţionează şi nici nu ţin cont de faptul că, fără sprijin financiar de la bugetul de central de stat, instituţiile publice din cele două judeţe, şi peste 80% din administraţiile publice locale,  nu pot funcţiona. S-a ajuns până acolo încât, prezentând cu obstinaţiei faptele „antimaghiare” ale românilor, să nu fie evidenţiate cauzele reale ale unor mari provocări cu care se confruntă comunităţile locale maghiare, şi care nu sunt cauzate de români, precum: îmbătrânirea populaţiei, depopularea localităţilor rurale monoetnice maghiare, procentul peste media pe ţară al sinuciderilor, creşterea ponderii populaţie de romi (ţigani) în multe localităţi ş.a.

            Solicitând obţinerea drepturilor colective, liderii populaţiei maghiare, practic doresc controlul exclusiv al resurselor zonei şi eliminarea, sau limitarea accesului la puterea locală a românilor. În realitate, populaţia de etnie maghiară din România în general, şi cea din sud-estul Transilvaniei, în mod deosebit, dispun de toate drepturile  consfinţite de sistemul democratic românesc postdecembrist. În judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş, cei care au nevoie de discriminare pozitivă sunt cetăţenii de naţionalitate română, numeric minoritari în aceste judeţe.  În relaţia cu românii, din partea liderilor maghiari, se poate observa existenţa unor comportamente şi nivele de aşteptare, diferenţiate, ca să nu spunem duplicitare: din partea românilor trăitori în afara „ţinutului secuiesc”, promotorii separatismului etnic, aşteaptă respect şi preţuire, în timp ce faţă de românii care locuiesc „pe pămînt secuiesc”, se comportă cu aroganţă şi intoleranţă. Sensibili faţă de istoria şi valorile proprii, liderii maghiari, şi o parte a populaţiei zonei, manipulată de mass-media şovine, nu respectă valorile şi simbolurile româneşti. Pentru a evidenţia „puritatea” maghiară a „ţinutului secuiesc”, este sacrificat adevărul istoric referitor la relaţiile cu românii, la convieţuirea şi interferenţele stabilite cu aceştia, în decursul istoriei.

Aplicând cu consecvenţă stategia de ocupare simbolică a spaţiului public din judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş, stategie concepută în laboratoarele adepţilor separatismului maghiar, personalităţile istoriei şi culturii româneşti nu se mai regăsesc în nomenclatorul denumirii străzilor şi instituţiilor publice din judeţele Covsana , Harghita şi Mureş. În timp ce personalităţile româneşti percepute de liderii locali maghiari, ca indezirabile pentru atitudinea şi comportamentul lor faţă de maghiari, nu sunt acceptate în spaţiul public din „ţinutul secuiesc” (expl. Andrei Şaguna, Horia, Cloşca şi Crişan, Mihai Eminescu ş.a), fără a ţine seama de sensibilităţile româneşti, sunt promovate cu prioritate personalităţi cunoscute pentru antiromânismul lor: Petofi Sandor, Vass Albert, Kos Karoly, Marton Aron, Konya Adam ş.a.) În  acelaşi timp, când partide politice şi asociaţii civice din Ungaria nu au acceptat ridicarea bustului mitropolitului Andrei Şaguna la Gyula sau, mai recent, închirierea sălii Teatrului Naţional din Budapesta, pentru susţinerea unui concert simfonic cu ocazia Zilei Naţionale a României, localităţile din Arcul Intracarpatic, areal al etnogenezei româneşti, situat în inima României, sunt împânzite cu statui şi simboluri cu mesaje nostalgice, revizioniste şi  antiromâneşti, cea mai recentă sfidare fiind ridicarea statuii honvedului de la Reci, jud. Covasna.

            Deşi concetăţenii maghiari din Pustă se raportează negativ la populaţia secuiască, vocabularul popular maghiar înregistrând numeroase expresii şi glume mai puţin prietenoase faţă de aceasta, totuşi liderii maghiarilor din România, acuză pe români care chipurile ar avea un comportament discriminatoriu faţă de maghiari, şi s-ar raporta la aceştia ca la nişte „cetăţeni de rangul doi”. Un studiul imagologic despre imaginea românului în literatura maghiară şi a maghiarului în literatura română este mai mult decât necesar. Rămâne în sarcina specialiştilor în materie de a cerceta şi problema promovării cu insistenţă de către liderii maghiari a prevederilor legislative referitoare la separarea şcolilor pe criterii etnice şi la atituudinea lor faţă de studiul limbii române de către elevii de etnie maghiară.

            În proiectele autonomiste maghiare, locul populaţiei româneşti din „ţinutul secuiesc” este confuz şi incert, formulat la modul general. Harta viitorului „ţinut secuiesc” autonom a fost elaborată cu excluderea unor localităţi care au aparţinut tradiţional de această zonă istorică, dar astăzi sunt locuite de români (expl. localităţile din Depresiunea Întorsurii Buzăului), în scopul asigurării unei poderi de 80% populaţiei de etnie maghiară. În realitate, conform datelor recensământului populaţiei din 2002, populaţia de naţionalitate română din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş reprezintă 36,04% din totalul populaţiei celor trei judeţe. Conform aceloraşi date, populaţia de naţionalitate română şi cea de etnie romă, deci nemaghiară reprezintă aproape 40% din totalul populaţiei judeţelor amintite. La aceştia se mai adaugă cele 25.000 – 30.000 persoane, membrii ai familiilor etnic mixte, precum şi cele cu dublă ascendenţă identitară. Pentru liderii maghiari, partenerii români preferaţi, pentru dialogul pe tema convieţuirii interetnice sunt cei cunoscuţi pentru predispoziţia lor pentru compromis şi cedări în defavoarea dăinuirii româneşti în zonă. Cetăţenii de etnie maghiară, indiferent de locul de baştină şi de reşedinţă, se pot aşeza în „ţinutul secuiesc” şi pot vorbi în numele secuilor (vezi cazul primarului din Sf. Gheorghe Antal Arpad, născut în Rupea, dar devenit cel mai înfocat şi îndreptăţit susţinător al autonomiei teritoriale pe criterii etnice a „pământului secuiesc”). Românii, chiar şi cei născuţi în localităţile monoetnice din judeţele Covasna şi Harghita, atunci când se stabiliesc în aşezările din „ţinutul secuiesc” sunt consideraţi „colonişti” şi ”venetici”.  

Liderii populaţiei maghiare s-au confruntat şi se confruntă cu următoarea dilemă: dezvoltă economic zona şi îşi asumă riscul modificării compoziţiei etnice a populaţiei sau, rămân la acelaşi nivel de dezvoltare, dar cu aceeaşi structură etnică a populaţiei. Printr-o subtilă manipulare prin mass-media, consecinţele negative ale acestei strategii sunt puse în cârca Bucureştilului, respectiv a lipsei descentarlizării şi a unei nedrepte repartizări a fondurilor de la bugetul central destinate dezvoltării zonei. În discursurile publice sunt formulate acuzaţii nejustificate precum: continuarea colonizărilor dirijate, făţişe sau mascate, prin care se urmăreşte modificarea procentelor etnice; atrofierea intenţionate a economiei Pământului Secuiesc şi o dezvoltare inechitabilă a infrastructurii; restanţe în retrocedarea bunurilor bisericeşti şi comunitare confiscate; extinderea unităţilor militarizate ş.a

În toate cercetările întreprinse, în studiile şi lucrările redactate, referitoare la „Ţinutul secuiesc”, populaţia românească este eludată, minimalizată, marginalizată. Nu se menţionează faptul că o bună parte din actuala populaţie din zonă sunt români maghiarizaţi. În timp ce „recâştigarea, salvarea identităţii maghiare a romano-catolicilor din Moldova”, reprezintă una din priorităţile principale ale maghiarimii de pretutindeni, numai la auzul posibilităţii reactualizării proiectului interbelic de readucere la matcă, a românilor maghiarizaţi din „secuime”, liderii maghiari au sărit ca arşi.

Sub pretextul menţinerii unui echilibru privind structura etnică a funcţionarilor publici din instituţiile deconcentrate şi cei din instituţiile administraţiei publice locale, în majoritatea primăriilor, caselor de cultură, bibliotecilor, centrelor de cultură ş.a, din judeţele Covasna şi Harghita, nu este încadrat niciun funcţionar român (expl. bibliotecile judeţene, casele municipale de cultură, primăriile municipale, orăşeneşti şi comunale ş.a.). Instituţiile publice de cultură nu sunt preocupate de istoria şi cultura românilor din cele două judeţe. Monografiile locale, albumele de prezentare a patrimoniului cultural local, pliantele turistice, site-urile unor instituţii publice din zonă  ş.a prezintă caracterul monoetnic al judeţelor respective, făcând abstracţie de istoria, cultura şi patrimoniul creat de populaţia românească din zonă. Una din temele predilecte  ale unor ziarişti din presa de limbă maghiară din judeţele Covasna şi Harghita şi nu numai, o constituie „ expansiunea ortodoxiei în Transilvania”,  respectiv „ expansiunea violentă a Ortodoxiei pe Pământul secuiesc”, „cucerirea Pământului secuiesc, prin extinderea bisericilor  având „cupole sub formă de ceapă”, Biserica Ortodoxă fiind considerată „cel mai periculos duşman al intereselor maghiare.

Există o discrepanţă enormă între ceea ce întreprind maghiarii pentru obţinerea autonomiei etnice şi ceea ce fac românii pentru a asigura caracterul multietnic şi pluriconfesional al zonei. Concetăţenii maghiari elaborează cadrul normativ, sistemul instituţional, pregătirea resurselor umane, elaborează planuri strategice cu implicarea mediului politic, academic şi asociativ, a bisericilor „istorice maghiare”, instituţiilor de învăţământ organizate pe criterii etnice, mass-media ş.a. Se caută identificarea unor parteneri europeni şi internaţionalizarea problemei autonomiei „ţinutului secuiesc”. În acest timp, din perspectiva interesului naţional românesc, aproape nu se face nimic.

 Partidele politice româneşti abordează problematica specifică a judeţelor Covasna, Harghita şi Mureş, conjuctural, politicianist, în funcţie de interese politice de moment. Atunci când se află în opoziţie şi în campanie electorală au „sacul plin de promisiuni”, dar când ajung la putere şi au nevoie de voturile UDMR, totul se schimbă radical. Aşa cum la nivel politic, zona este lăsată la discreţia UDMR şi a PCM, acest areal fiind considerat fieful celor două formaţiuni etnice, tot aşa se întâmplă şi în celelate domenii. Este de neînţeles lipsa de interes manifestată de Academia Română şi institutele sale din Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi, de Institutul Cultural Român, precum şi de unele ONG-uri cu preocupări în domeniul culturii şi identităţii româneşti, faţă de zona sud-estului Transilvaniei.

Prin activitatea comună a europarlamentarilor de etnie maghiară din România şi a celor din Ungaria, mai ales după alegerea ca vicepreşedinte al Parlamentului European a pastorului Laszlo Tokes, se urmăreşte înscrierea pe ordinea de zi instanţelor europene a problemelor autonomiei teritoriale a „ţinutului secuiesc” şi salvarea de la dispariţie a minorităţii formată din „ceangăii maghiari”. Este formulat apelul de a profita de configuraţia actuală a puterii politice din Ungaria: „avem obligaţia să profităm de această conjunctură astrală favorabilă, pentru că în ultimii 20 de ani rar s-a întâmplat ca în Ungaria, problemele ţării şi ale naţiunii să fie conduse de un partid şi de o echipă pentru care politica naţională şi, în cadrul acesteia, autonomia comunităţilor maghiare din Bazinul Carpatic să fie importante” ( Toro T.Tibor)

 Laszlo Tokes vorbeşte de „erodarea demografică a maghiarimii transilvane”, respectiv de un „genocid etnic paşnic”, fără a arăta cauzele reale ale acestor evoluţii. În discursul public se vorbeşte curent despe probleme precum: „ideea unificării naţiunii dincolo de graniţe”; „ţinutul secuiesc ca patrie din interior pentru maghiarii din diaspora” (prin diaspora înţelegându-se maghiarii din celelate localităţi din România); sunt folosiţi termenii de autoguvernare locală, în loc de consiliile locale ş.a.. Autonomia „Ţinutului secuiesc” este privită ca soluţie pentru viitorul maghiarilor din întreaga Transilvanie, respectiv şi pentru maghiarii din „diaspora”. Lingviştii maghiari propun soluţia „promovării bilingvismului cu dominaţia limbii materne (maghiare –n.n.), pentru că altă situaţie duce la asimilare. În aceste condiţii s-ar crea şi o nouă identitate a românilor din zonă, aşa cum propunea Kolumban Gabor, respectiv aceea de „ români-secui”, bilingvi.

Mai nou, asistăm la aplicarea unei stategii care urmăreşte înfăptuirea autonomiei teritoriale pe criterii etnice, cu paşi mici, sub forma colaborării dintre „autoguvernările locale” dintre judeţele Covasna, Harghita şi Mureş şi la afişarea ostentativă a comportamentului unui „stat în stat”, existent de facto, şi care, în anii următori, urmează să devină de iure o entitate distinctă faţă de statul român. Pentru înfăptuirea instituţionalizării autonomiei se folosesc multiple şi variate modalităţi, uriaşe resurse finaciare, materiale şi umane, inclusiv o enormă acţiune de manipulare a populaţiei de etnie maghiară, care nu dispune de surse alternative de informare, din pricina necunoşterii limbii române. Manipularea amintită conţine sloganuri precum: cel mai mare pericol: românizarea secuimii; cei mai mari duşmani ai populaţiei maghiare din zonă: instituţiile fundamentale ale statului român şi „naţionaliştii români”; cea mai mare dezinformare: prezentarea instituţiilor şi personalităţilor care promovează cultura românească din zona ca fiind „antimaghiare” ş.a.

Din perspectivă geopolitică, cea mai mare provocare pentru statul român („o adevărată bombă cu explozie întârziată”) o reprezintă formarea în mijlocul României a unei mase de câteva sute de mii de oameni care nu cunosc limba română şi care sunt educaţi împotiva românilor şi a României.

 La rândul lor, reprezentanţii Asociaţiei Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”, au tras un nou un semnal de alarmă asupra politicii de maghiarizare forţată, prin cumpărarea identităţii, pe care o aplică organizaţii maghiare sprijinite de Budapesta, populaţiei române de confesiune romano-catolică din zona unor judeţe din Moldova.

 Prezentele concluzii  au fost formulate pe baza analizei de conţinut a mass-media maghiare,  din  perioada 1990 – 2010, respectiv pe baza discursurilor şi comportamentelor publice ale principalilor liderilor politici, culturali, spirituali şi civici ai populaţiei de etnie maghiară. Ele se constituie într-un nou semnal de alarmă pentru instituţiile fundamentale ale statului român, partidele politice, mediul academic, societatea civilă, mass-media şi toţi românii conştienţi de marea răspundere ce ne revine tuturor faţă de perspectiva creerii unei „enclave etnice”, în inima României. Cu o „inimă” bolnavă, întreg organismul naţional românesc va fi „bolnav”, pe termen mediu şi de perspectivă.

 Cercetările sociologice riguroase, au pus în evidenţă faptul că, pentru majoritatea  populaţiei de etnie maghiară din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, autonomia teritorială pe criterii etnice nu reprezintă o problemă prioritară. La nivelul oamenilor de rând, există formată convingerea că viitorul populaţiei de etnie maghiară din Arcul intracarpatic îl reprezintă continuarea relaţiilor de bună convieţuire cu românii, relaţii care au o îndelungată tradiţie istorică. Depinde de actuala elită românească, cât şi de liderii populaţiei de etnie maghiară, dacă această realitate va fi continuată, consolidată şi va deveni durabilă, în interesul tuturor locuitorilor zonei, sau  dacă se vor amplifica norii negrii ai intoleranţei şi separatismului etnic, cu consecinţele cunoscute, din alte zone cu probleme asemănătoare ale lumii comporane. 

 În numele organizatorilor,

 Dr. Ioan LĂCĂTUŞU   

Nota C.I. Text pentru publicare pus la dispozitie de catre Nicolae Balint.

Popularity: 9% [?]

CARPE DIEM!

 

Autor: Cornel COTUȚIU

Mai zilele trecute îmi intitulam un articol (privindu-l pe Adrian Păunescu) cu o expresie latinească: „De mortius nil nisi bene.” Îmi pare acum potrivit să folosesc alta, în încercarea mea (riscantă) de a opina, ca un mod de atitudine civică.

Pentru cei mai puțin familiarizați cu crâmpeie din gândirea antică, cred că e potrivit să luminez sintagma din titlu:

În latină, „Carpe diem” înseamnă „Bucură-te de ziua de azi, folosește-te de ziua de azi.” E un vers dintr-o odă a faimosului poet latin Horațiu. Cuvintele acestea au căpătat o mare răspândire de-a lungul veacurilor, înțelese ca un îndemn de a culege („carpere” înseamnă „a culege”) roadele și bucuriile zilei de azi.

Ei bine, cred că Adrian Păunescu a venit pe lume, a trăit și s-a dus sub acest dicton,  asumat cu un orgoliu furtunos, cu o vanitate care nu a cunoscut scrupule, nici măsură.  Spuneam în textul anterior că în gândul înțeleptului din Sparta aș introduce un cuvânt, adică: Despre morți, deocamdată, numai de bine. Nu credeam că voi ajunge foarte repede să depășesc, temporal,  durata lui „deocamdată” în ce-l privește  pe cel recent trecut în lumea umbrelor. Hora  laudativă la adresa lui Adrian Păunescu, glăsuită de voci mediocre în mass-media românească, mai mult sau mai puțin mediocră, mă determină să mă delimitez de ele, riscând, deopotrivă, să cred despre mine că nu sunt un cabotin.

Iată, mai întâi, semnale, opinii, titluri din Mediafax (pentru unele având rezerve, pe altele împărtășindu-le):

Toți suporterii prezenți pe stadionul „Dinamo” s-au ridicat în picioare și au aplaudat imnul Craiovei (la meciul cu Universitatea Craiova, textul imnului fiind compus, se știe, de Păunescu).

Cărțile de poezie ale lui Adrian Păunescu – epuizate din librării, după moartea poetului (Mde! așa e la români).

Adrian Păunescu a lăsat în urma sa o avere de 3.700000 euro, plus bijuterii, obiecte de artă și conturi bancare (Săracu de el!).

O stradă din Chișinău ar putea purta numele lui Adrian Păunescu (Mai nou, am auzit că primarul satului Bârca umblă să schimbe toponimul, localitatea urmând a se numi Adrian Păunescu.; după cum se vede, cultul stalinist al personalității e încă vioi).

Ion Iliescu: „A.P. a devenit liderul generației lui de mari creatori” (Moșul Iliescu a uitat că „liderul”era fugărit de către bucureșteni în jurul hotelului Intercontinental, în zilele în care el, Iliescu, regiza cacealmaua sângeroasă din finalul lui decembrie 1989).

Patriarhul Daniel: „Cu tristețe am primit vestea trecerii la cele veșnice a lui A.P.” (Chestia cu veșnicia o va hotărî urmașii acestor ani urâți).

Kelemen Hunor: „A.P. și-a trăit viața cu greșeli omenești (puteau fi și greșeli animaliere? – n.n.), dar și cu generozități de înger” (În cazul acesta, mai e un pas și îl trecem… în calendarul creștin).

Mircea Dinescu: „Destinul lui A.P. e absolut dramatic. Și-a subminat destinul de scriitor.” (Să recunoaștem că e un fel de autocaracterizare).

Viorel Padima: ”Poet nu prea original și deci, în fond, minor – căci stilul său fusese descoperit și bătătorit hăt demult, de Bolintineanu, Coșbuc, Goga, chiar dacă admiratorii săi contigenți habar n-au ce înseamnă chestia asta, a unicității stilistice, în ordinea creativității fundamentale.”

Am revăzut scrisoarea deschisă pe care Laurențiu Ulici a publicat-o în 26 septembrie 1990, unde (eu folosesc acum un limbaj de stradă) îi propunea  „ciocu mic”. Neavând decența de a se retrage în umbră și cumpătare ( precum, de pildă, a făcut-o D.R.Popescu, ultimul președinte al Uniunii Scriitorilor din România ceaușistă), Adrian Păunescu s-a îmbățoșat în plan politic. A fost o sfidare sub același dicton: „Trăiește-ți clipa!” O asemenea atitudine publică (provenită din reflexe de cenaclul „Flacăra”) aduce foarte aproape de zicerea unui rege francez: „După mine, potopul!”

Apropo de  cei doi, Păunescu și Ulici. Un flașnetar folk, acum, culmea!  parlamentar (poate e semnificativ) îl numea pe cel recent dus pe lumea cealaltă „om de caracter”. Pardon! Laie Chiorul, lăutarul lui Goga, da, cred că va fi fost om de caracter, dar nu acest zdrăngănitor în fostul (așa-zis) cenaclul „Fleașcăra”., care a devenit un fel de anexă specială a „Cântării României”, unde se practica un fel de religie atee a dictaturii. Așa –zisul cenaclu era pentru A.Păunescu o posibilitate de a slugărnici dictatura ceaușistă, și care, în paralel, îi facilita manifestarea orgoliului său patologic.

În scrisoarea menționată adineaori, dreptul, cinstitul Laurențiu Ulici (ajuns ulterior el însuși președinte al Uniunii Scriitorilor, după circăraia practicată de Mircea Dinescu) se mira naiv, pe seama lui Păunescu, în felul următor: Cum de nu și-a dat seama că o dictatură nu poate exista „fără zidari”, că nomenclatura e sursa totalitarismului,, că regimul ceaușist nu numai că ne-a ținut în foame și frig, dar a urmărit distrugerea forței morale a neamului nostru, iar apoi, în lunile postdecembriste să încerci să găsești justificări și circumstanțe atenuante unui astfel de regim.

Cred că Ulici făcea pe naivul, știa destul de bine că imperativul existenței sale Păunescu l-a trăit copios: „Trăiește-ți clipa!”, iar după tine, potopul!

Moartea lui Adrian Păunescu a revigorat nevoia de superlative a românului trăitor în această vreme urâtă. Deopotrivă, s-a excitat o degradare a unor noțiuni, stări, morale, civice, de genul: „coloană vertebrală”, „patriotism”, „naționalism”, „poet național” etc. S-a atentat până și la cuvântul „poezie”.

Înțelesul cuvântului „poezie” e extrem de greu de priceput, precum acela de „femeie” sau „lumină”. Iar apropierea lui Adrian Păunescu de Mihai Eminescu e , pur și simplu, un sacrilegiu. E o ofensă adusă culturii române. Îmi voi aduce argumente, pentru această afirmație, în tableta următoare, dar încheind cu o afirmație a unui alt scriitor de curte ceaușească (Eugen Barbu): „Totul mă supără la acest poet în afară de poezia lui.”

Popularity: 4% [?]

 

Gabriela Petcu prezintă

 CĂRŢILE SCRIITORULUI CORNELIU LEU

 

“…căci nu este alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor!”

Miron Costin

 

 

Pentru procurarea cărţilor scrise de domnul Corneliu Leu, vă recomand următorul site:

 

www.amazon.com 

Acces direct: 

http://www.amazon.com/s/ref=nb_sb_noss?url=search-alias%3Dstripbooks&field-keywords=Corneliu+Leu

 Altă legătură:   www.cartesiarte.ro conţine un bogat “flux de ştiri culturale” din toată ţara. Cu un simplu clik  pe “Harta culturală a României contemporane” veţi avea informaţii despre spectacole, concerte, cărţi şi lansări, simpozioane şi dezbateri publice, expoziţii, festivaluri şi multe altele.

 

 

Corneliu Leu. Scriitor, dramaturg şi regizor de film. Fondator al mai multor organizaţii social-culturale printre care, filiala din Constanţa a Uniunii Scriitorilor.  Cu o activitate culturală impresionantă.  Primeşte numeroase premii şi dinstincţii. Meritul său în cultura şi arta românească, este incontestabil. Aveţi posibilitatea să-l cunoaşteţi mai bine, accesând următoarea pagină:  http://ro.wikipedia.org/wiki/Corneliu_Leu

Lectură plăcută!

 

Popularity: 4% [?]

NEW AMERICAN PROGRAM prezintă:

 

ÎNTÂLNIRE MUZICALĂ LA NEW YORK CU CÂNTĂREAŢA LIA LUNGU

 

QUEENS LIBRARY SUNNYSIDE ,  

LONG ISLAND CITY,

NEW YORK

ORGANIZEAZĂ UN SPECTACOL CU TRADIŢII ŞI COLINDE ROMÂNEŞTI

DE CRĂCIUN

Ziua de 6 Decembrie în România, reprezintă sărbatoarea creştină a Sfântului Nicolae, zi în care încep pregătirile rituale pentru Crăciun. Din această zi vătafii şi colindătorii, jucătorii de urs şi de capră se întâlnesc pentru repetiţiile „marelui spectacol al tradiţiilor religioase de iarnă”.

Vă aşteptăm la o întâlnire muzicală cu doamna Lia Lungu, o interpretă cunoscută de folclor, născută şi educată în Timişoara.

Lia Lungu este o cântăreaţă de succes care a reusit să aducă tradiţiile şi ritualurile româneşti pe scenele americane.

Celor prezenţi li se vor oferi colăcei tradiţionali româneşti de Crăciun şi băuturi răcoritoare.

Admiterea este gratuită!

Luni, 6 Decembrie

la 6:00 p.m.

Sunnyside

43-06 Greenpoint Ave.

Long Island City

718-784-3033

Tren: 7 pâna la 46th Street

Bus: B24,Q39,Q32, Q60, B30

Queens Library

Pentru mai multe informaţii, sunaţi:

în engleză: 1-718-990-0891

în romană: 1-718-990-0883

www.queenslibrary.org

————————————————————–

NEW AMERICAN PROGRAM PRESENTS:

 

A TRADITIONAL ROMANIAN CHRISTMAS CELEBRATION

 

December 6 in Romania is Saint. Nicholas Day, which is traditionally the start of the

Christmas season. One of many ways that Romanians welcome in the season is by singing carols (colinde). Please join Lia Lungu, a Romanian folk singer, born and educated in Timisoara.

Lia has helped introduce traditional Romanian music to American audiences.

Traditional Romanian pastries and refreshments will be available.

Admission is free!

Monday, December 6

6:00 p.m.

Sunnyside

43-06 Greenpoint Ave.

Long Island City

718-784-3033

Train: 7 to 46th Street/Bliss St.

Bus: B24, Q32, Q39, Q60

For more information, call

in English: 718-990-0891

in Romanian: 718-990-0883

www.queenslibrary.org

Popularity: 8% [?]