Archive for October, 2010

Basarabia – Căderea comuniştilor

Posted by Stefan Strajer On October - 17 - 2010

ENCICLOPEDIA MINCIUNILOR COMUNISTE

 Căderea comuniştilor

 Prof.univ.dr. Vasile Şoimaru (Chisinau)

Titlul acestui articol nu este o constatare a unui fapt împlinit, nu este nici un pronostic al rezultatelor alegerilor anticipate, este un proces care durează de ani de zile şi care poate deveni o constatare în seara zilei de 28 noiembrie, dacă liderii Alianţei au învăţat ceva din referendumul de ei ratat, iar de comunişti necâştigat, pe 5 septembrie curent…

Opt ani, cinci luni si trei zile, sau în total 3076 de zile şi nopţi, am urmărit cu atenţie dinamica guvernării neokominterniste de la noi, de la înălţarea ei triumfală până la prăbuşirea totală. Şi am făcut acest lucru cu pixul şi cu aparatul de fotografiat în mâini. Recunosc şi de ce am fost cu ochii pe ei în tot acest răstimp: pentru că ei încă nu s-au dezis de nicio crimă a înaintaşilor lor din partidul bolşevic, care, după cum se ştie, au omorât mai multă lume de-a rândul anilor decât toate regimurile naziste luate la un loc. Cum să nu te întrebi cine-s mai fascişti: socialiştii lui Hitler sau comuniştii lui Lenin? Şi dacă actualii comunişti nu s-au dezis de ,,faptele eroice” ale înaintaşilor lor bolşevici, înseamnă că ei sunt de acord şi azi cu acele crime odioase. 

Dar mai am un argument în acest sens, unul secundar, subiectiv: am făcut-o din răzbunare! M-am răzbunat pe ei şi pe prostia mea de a-mi spurca biografia în faţa viitorilor nepoţi şi strănepoţi cu titulatura de membru al partidului comunist, cedând astfel în faţa presiunilor unor colegi cu stagiu de partid, care-mi aduceau în 1989 ,,argumente ştiinţifice” privind posibilitatea reformării acestui PCUS (partid criminal al Uniunii Sovietice) din interior. Chiar dacă am stat acolo doar 456 de zile (21 martie 1989 – 20 iunie 1990), intrând în rândurile acestuia, ultimul la Facultatea de Economie, unde lucram, când în comitetul de partid al USM activau opt fruntaşi ai Mişcării de Eliberare Naţională, fondatori ai FPM, părăsindu-l primul, nu-mi pot ierta acea lipsă de voinţă în faţa foştilor colegi universitari. Douăzeci de ani după aceasta, n-am ezitat nicio clipă să consider acest partid bolşevic unul banditesc la drumul mare al zbuciumatei noastre istorii…

Numărătoarea acelor 3076 de zile începuse pe 26 februarie 2001, după publicarea rezultatelor alegerilor parlamentare la care comuniştii au câştigat 73 de mandate din totalul de 101…

Despre pericolul acestei victorii a forţelor coloanei a cincea revanşarde, comuniste, pro-ruse de la noi, în alegerile parlamentare din 25 februarie 2001, ne-a prevenit şi Cerul, încă de la 21 octombrie 2000, când R. Moldova a fost acoperită de sute de mii, poate milioane, de corbi negri ca dracul, veniţi peste noi dinspre iadul de la Răsărit… O adevărată invazie a cioroilor, care s-a mai repetat şi pe 24 noiembrie 2000…

Această revanşă însă a coloanei a cincea din Basarabia a început mai devreme, la 5 iulie 2000, în ziua când în R. Moldova a avut loc o adevărată antirevoluţie de catifea, ziua în care a fost modificată Constituţia de către Parlamentul R. Moldova, schimbând forma de guvernământ din republică semiprezidenţială în republică parlamentară. Abia mai târziu a devenit clar care sunt forţele care au stat în spatele acelui scenariu, cine a fost interesat şi care a fost miza adevărată a modificării Constituţiei, care nici azi nu ne dă voie să respirăm …
Acele forţe, cu pregătire specială la Lubeanka, înţelegând că Guvernul ADR, condus de către Ion Sturza, a ieşit eroic din criza prin care a trecut R. Moldova în vara anului 1998, consecinţă a dezintegrării financiare şi economice din Rusia din acea vară, au înţeles că se apropie clipa când reformele dificile promovate de ADR în perioada 1998-1999 vor aduce rezultate economice şi sociale pozitive. Imaginea ADR-ului naţional românofil, care a promovat cu insistenţă aceste reforme, avea mult de câştigat în faţa alegătorilor moldoveni, îndepărtând revenirea programată a coloanei a cincea la putere în R. Moldova.

De aceea, s-a făcut tot posibilul ca Parlamentul să între într-o criză politică profundă, care a provocat alegeri parlamentare anticipate, iar ADR a rămas în memoria colectivă a electoratului moldovenesc ca forţă care a plătit salarii şi pensii mici, cu mari întârzieri, în galoşi, mălai şi mult orez. S-a făcut tot posibilul ca rezultatele acelor reforme dureroase să fie asumate de coloana a cincea în următorii opt ani…
Criza a fost provocată de către preşedintele de atunci, cu ideea unor modificări ale Constituţiei, care ar fi transformat R. Moldova în una prezidenţială, crezând că, în aşa mod, ar salva moldovenii de sărăcie. P. Lucinschi era interesat în acel spectacol, pentru că nu avea rezultate palpabile cu care să apară a doua oară în faţa electoratului în decembrie 2000.

Reacţia Parlamentului nu s-a lăsat mult aşteptată. Peste noapte, Fracţiunea PPCD, liderul căruia se împăca pe atunci bine cu Petru Lucinschi, pentru că PPCD îi făcuse un mare bine părăsind Convenţia Democratică şi Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, a şi venit cu proiectul modificărilor pentru semnare de către o treime din deputaţi… Curios e că primele semnături pe acest proiect n-au fost ale ,,autorilor” frontişti, ci ale fruntaşilor ADR-işti.

Dar să revin la posibila izbăvire a moldovenilor de urmaşii celor care ne-au ocupat, maltratat, schingiuit, deportat, aruncat în gropile de var.
Acea invazie a corbilor din 21 octombrie 2000 a durat 3076 de zile şi nopţi şi era să mai dureze încă 1460 de zile, dacă Marian Lupu nu părăsea Partidul Comuniştilor la 10 iunie 2009, rupând astfel 12 mandate de la comunişti, şi doar unul de la AMN, faţă de scrutinul din 5 aprilie 2009, voturi care au permis, după 29 iulie, formarea Alianţei pentru Integrare Europeană, izbăvindu-ne astfel de neokominternismul basarabean…

Să nu fie clar oare de ce Voronin, prin consilierii săi cu misiuni speciale, îl atacă furibund pe Marian Lupu şi pe finanţatorul său, Vlad Plahotniuc, care măcar vorbeşte româneşte… Era mai bine dacă ne conducea în continuare o bandă de rusofoni din Familia românofobă a lui Voronin?

Nu afirm ci, pur şi simplu, întreb şi eu, că nu-s ultimul care-şi pune această întrebare.
Departe de mine, românul convins, gândul de a-l apăra pe moldovenistul Marian Lupu sau pe prietenul său miliardar Vlad Plahotniuc, dar, dacă nu dorim să revină Voronin la putere, să avem răbdare să-i menţinem pe cei din AIE la putere şi apoi să vedem cine a furat mai mult ca Familia Voronin…

Dacă dorim să cadă definitiv comunismul de la noi, să nu-l atacăm prea tare pe Marian Lupu. Nu el este tartorul moldovenesc… Răsfoiţi cu răbdare presa moldovenească din anii 1990-2010 şi veţi ajunge la concluzia mea. Oricum, vă spun şi pronosticul meu faţă de viitoarele alegeri, cu o probabilitate de 95 la sută: vor rămâne în Parlament aceleaşi forţe politice, cu mici diferenţe în procentaj faţă de scrutinul din 29 iulie 2009. Comuniştii vor propune cele câteva voturi care nu le vor ajunge celor din Alianţă, ca să-şi aleagă un preşedinte democrat cu o singură condiţie – să i se garanteze libertatea tatălui şi fiului şi celor câţiva hoţi ai lor în lege, care aşa şi n-au reuşit să înveţe limba acestui stat, pe care l-au condus atâta amar de vreme. Pădurarul Popuşoi nu va nimeri în această listă salvatoare pentru că s-a născut prost şi fără de noroc…

P.S. Interviul lui Vladimir Voronin, cu faţa crispată, de după plenara cc-ului comunist de sâmbătă, 2 octombrie curent, mi-a amintit de adresarea sa către populaţie în seara zilei de 7 aprilie 2009, imediat după revoluţia tinerilor noştri, dar ambele mi-au amintit de următorul banc:
- Domnule doctor, impotenţa te ia aşa, dintr-odată?
- Nu… Mai întâi te lasă să te faci de râs de vreo două-trei ori…
După fiecare apariţie a lui Voronin în public, în ultimii doi ani, mă tot întrebam: chiar nu există niciun patriot moldovean în rândurile comuniştilor, care ar putea să-i reprezinte şi să reformeze acest partid, aruncând la groapa istoriei vechea gardă bolşevică, gardă ce urăşte din toată inima acest popor şi acest pământ blestemat tot de ei? Sau se doreşte să-l facă de râs pe Voronin nu de două-trei ori, ci de 20-30 de ori, până va înţelege el însuşi acest lucru?…


Popularity: 5% [?]

ROMÂNIA VA DEVENI GROAPA DE GUNOI ETNIC A EUROPEI! (1)

Posted by Stefan Strajer On October - 16 - 2010

ROMÂNIA VA DEVENI GROAPA DE GUNOI ETNIC A EUROPEI! (1)

Autor: col. (r) Vasile Zarnescu

Asociaţia STRĂJERII NEAMULUI                               ADMINISTRAŢIA PREZIDENŢIALĂ

Revista SANTINELA                                                       REGISTRATURA GENERALĂ

www.strajeriineamului.ro                                                         Nr. 20487/14.X.2010

  Scrisoare deschisă

 Domnului Traian BĂSESCU, PREŞEDINTELE ROMÂNIEI,

Domnului Emil Boc, premierul României,

Domnului Teodor BACONSCHI, ministrul de Externe al României

Înnegrirea imaginii României din cauza confundării pe plan internaţional a românilor cu ţiganii s-a produs, în timpul tranziţiei, ca urmare a impunerii vocabulei „rom/rrom“ în  limbajul oficial şi al mass media îndeosebi prin Memorandumul nr. D2/1094 din 29.02.2000. Expulzarea ţiganilor din Italia, începută în 2008, continuată şi intensificată acum, şi expulzarea ţiganilor din Franţa – care repetă demersul Italiei şi, deci, confirmă criminalitatea crescută a unor clanuri din cadrul acestei etnii – constituie o inadmisibilă deteriorare a imaginii României. Mediatizarea respectivelor acţiuni în mass media internaţionale reprezintă campanii de presă care, din vulnerabilităţi, s-au transformat în veritabile atacuri contra ţării noastre, care periclitează securitatea naţională. De aceea, este necesară eliminarea sus-menţionatului memorandum şi reactivarea Memorandumului nr. H03/169 din 31.01. 1995. Ca atare, se impune cu promptitudine: a) utilizarea exclusivă a cuvîntului ţigan în limbajul oficial şi al mass media; b) eliminarea logo-ului „ROMânia“ din brandul Explore The Carpathian Garden, întrucît face trimitere evidentă la făcătura „rom“; c) reactivarea proiectului legii Funar-Păunescu, privind eliminarea vocabulei „rom“ şi utilizarea exclusivă a cuvîntului ţigan.

            Aceste demersuri minimale trebuie conjugate cu capacitarea în acest sens a guvernelor ţărilor europene. De aceea, vă solicit traducerea în limbile europene a studiului „România va deveni groapa de gunoi etnic a Europei“, care face parte integrală din prezenta Scrisoare deschisă, studiu care să fie trimis atît respectivelor guverne, cît şi organismelor Uniunii Europene.

Colonel (r.) Vasile ZĂRNESCU

            Redactor şef

 

 

 

Evoluţia unei idei

La Congresul Naţional de sociologie din 14-16 decembrie 2000, am prezentat studiul Ubicuitatea războiului axiologic, publicat în volumul editat şi prezentat la Congres. În acest studiu am propus un nou concept în domeniul politologiei şi al polemologiei: „războiul axiologic“. Am definit războiul axiologic drept „totalitatea formelor de luptă atipică întreprinse pentru distrugerea valorilor economice, politice, morale, religioase, culturale şi sociale ale unei naţiuni prin devalorizarea lor – prin bagatelizare, ridiculizare, denigrare, satanizare – şi înlocuirea lor cu altele – cu non-valori –, impuse de anumite centre de putere străine“. Prin acest proces agresiv, valorile sunt inversate, răsturnate. Evident, cu ajutorul cozilor de topor din ţară. În cadrul acestui studiu, am trecut în revistă principalele domenii în care se manifestă această formă insidioasă de război, cu rezerva rezultată din formularea prezentă în titlu, care denotă calitatea sa esenţială: ubicuitatea – faptul că se manifestă peste tot, în toate sistemele şi subsistemele societăţii.

Relevasem, atunci, că dintre agresiunile axiologice comise contra României fac parte, printre altele, impunerea frauduloasă şi folosirea intensă a vocabulei „rom/rrom“ şi a derivatelor sale referitoare la aşa-zisa „limbă“ vorbită de ţigani – „romali“ sau „romani“ sau „romanes“ – şi avertizasem asupra consecinţelor pernicioase provocate de confuzia [1] creată deliberat, cu scopul de a-i confunda pe români cu ţiganii – consecinţe care, din nefericire, s-au adeverit.

Am dezvoltat această problemă a inducerii confuziei „român/rom“ în studiul «Cuvântul „rrom“: o agresiune axiologică», [2] tipărit, apoi, puţin mai extins şi cu bibliografia aferentă, sub titlul „Înnegresc ţiganii imaginea României?!“ [3]. Între timp, situaţia existentă – relevată în mass media externe, îndeosebi în anii 2008-2010, în unele publicaţii britanice, spaniole, franceze şi italiene – a confirmat, din păcate, o dată în plus, anticipările mele, în special teza că vocabula „rom“ constituie o agresiune axiologică, precum şi faptul, devenit tot mai evident, că ţiganii, prin comportamentul lor, ne compromit şi afectează grav imaginea României – fapt subliniat într-o formă, adusă la zi, a articolului sus menţionat, în studiul „Ţiganii: o bombă politică iminentă a Uniunii Europene“ [4], ambele postate pe site-ul AlterMedia şi preluate, ulterior, de alte publicaţii on line.

De la Memorandumul nr. H03/169 din 31 ianuarie 1995

la Memorandumul nr. D2/1094 din 29 februarie 2000

În studiul citat, am relevat că, în virtutea atribuţiilor profesionale, am realizat diverse sinteze pe această temă – a agresiunii axiologice reprezentată de cuvântul „rom/rrom“ –, materiale care au fost înaintate, pe cale ierarhică instituţională, „factorilor de decizie din stat“ şi că, într-o mare măsură, inclusiv acele materialele au constituit unul dintre factorii care au stat la baza Memorandumului H03/169 din 31 ianuarie 1995, al Ministerului Afacerilor Externe al României, în timpul mandatului lui Teodor Meleşcanu. Acest Memorandum a explicat caracterul periculos al folosirii cuvântului „rom/rrom“ – prin consecinţele sale nefaste – şi, ca atare, cerea eliminarea cuvântului „rom/rrom“ şi a derivatelor sale din lexic – pentru început, din limbajul oficial şi al mass media – şi folosirea exclusivă a cuvântului statuat istoric şi ştiinţific, de „ţigan“.

În 1997, Convenţia Democrată din România (C.D.R.), dintre cei „15.000 de specialişti“ ai ei, l-a ales şi l-a pus în scaunul de ministru la Externe pe Andrei Pleşu, care, pe de o parte, obedient faţă de organismele internaţionale şi de organizaţiile interne ale ţiganilor, şi, pe de altă parte, în dispreţ total faţă de limba română şi de România, a dispus ignorarea respectivului memorandum şi a impus, dimpotrivă, utilizarea denominaţiei incriminate anterior: „rom/rrom“. Mergând pe urmele acestui studiu – dar fără să-l citeze –, ziaristul Victor Roncea a relevat că, spre sfârşitul mandatului Convenţiei Democrate, ultimul ei ministru de Externe, Petre Roman, a „emanat“ Memorandumul nr. D2/1094 din 29 februarie 2000, adresat premierului de atunci, Mugur Isărescu, prin care a anulat expres Memorandumul ministrului Teodor Meleşcanu, care «recomandase (…) utilizarea, în documentele oficiale, a termenului de „ţigan“, în detrimentul celui de „rom“, care de-abia începuse să se impună.» Şi, în continuare, Petre Roman preciza: „(…) Având în vedere cele de mai sus, propunem folosirea, cu precădere, a termenului rrom în corespondenţa M.A.E., în paralel cu formulele alternative menţionate mai sus (Roma/Gypsies, Roms/Tsiganes, Roma and Sinti) în corespondenţa cu organizaţiile internaţionale care le utilizează“ (s. n. – V.I.Z.) [5].

Dar, în realitate, Petre Roman a impus, dimpotrivă, utilizarea exclusivă a vocabulei „rom“, recunoscînd că a emis acest memorandum la presiunea organizaţiilor ţigăneşti – care consideră că, chipurile, cuvântul „ţigan“ ar fi jignitor – şi după consultarea unor experţi români şi străini, îndeosebi ai O.S.C.E.

Îl întrebasem, pe această cale, pe ex-ministrul Petre Roman: nu cumva unul dintre „experţii“ O.S.C.E. a fost şi ţiganul sociolog Nicolae Gheorghe (zis, mai frecvent, şi Gheorghe Nicolae), care a parvenit şi acum este reprezentantul ţiganilor la O.S.C.E.?! Dar, în esenţă, Petre Roman a ignorat total motivele ministrului Teodor Meleşcanu – care, şi el, apelase la experţi în susţinerea Memorandumului său – şi, implicit, a acceptat să se producă prejudiciile devenite evidente, deja, încă din timpul mandatului C.D.R., imediat după schimbarea de macaz provocată de Andrei Pleşu! Iar alte pericole aveau să vină în curând.

Între timp, mass media, în cvasitotalitatea lor, din lichelism, din lipsă de curaj civic, din lipsă de patriotism sau din spirit mercenar – sau din toate aceste motive la un loc –, au preluat ucazul Pleşu-Roman, iar efectul acestei agresiuni axiologice s-a văzut deja: pretenţia impusă de ţigani de a fi denumiţi „romi“ a ajuns atât de mare, încât ei au ajuns să facă legea în România. Ca o fatalitate istorică, ţiganii sunt „jigniţi“, „discriminaţi“ de toţi, inclusiv de cei care le iau apărarea şi le poartă de grijă, pe când ţiganii nu insultă, nu fură, nu înjunghie, nu omoară, nu poluează sonor, vizual şi olfactiv pe nimeni!

Prin intermediul aşa-zisului Consiliu „Naţional“ (!) pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) – care este ilegitim, imoral, anticonstituţional, antinaţional, şi, îndeosebi, antiromânesc, întrucât este condus de maghiari –, românii au ajuns să fie daţi în judecată de ţigani pentru că îi „discriminează“ – cazul senatorului Iulian Urban fiind aproape la fel de notoriu ca al preşedintelui Traian Băsescu! Dar când li se dau locuri fără concurs la liceu şi la facultate, în detrimentul românilor care rămân fără locurile ocupate, astfel, abuziv de ţigani, atunci nu mai sunt discriminaţi: atunci li se cuvine! Când sunt graţiaţi şi scoşi prea devreme şi nereeducaţi din închisori, atunci nu mai sunt discriminaţi: atunci li se cuvine! După care recidivează în crimele pe care le comit, ale căror consecinţe se repercutează, inclusiv pe plan internaţional, asupra românilor! Vezi cazurile Mailat, Argint, Cămătaru şi celelalte.

O expresie clasică a obedienţei Guvernului României – condus, atunci, de premierul interimar Mugur Isărescu – faţă de organismele europene a fost şi Ordonanţa de Guvern nr. 137/31 august 2000; în baza art. 23 alin. (1) al acesteia, printr-o hotărâre abuzivă – ca expresie a obsecviozităţii depline a Guvernului, condus de Adrian Năstase –, Hotărârea de Guvern nr. 1194 din 27 noiembrie 2001, modificată ulterior, a fost înfiinţat C.N.C.D., care, acum, îi discriminează pe toţi românii, deşi ei reprezintă 85 la sută din populaţia ţării. Asta este esenţa „democraţiei“ Occidentului impusă României: nu dictatura majorităţii – care este autentica democraţie! –, ci dictatura minorităţilor, adică inversarea valorilor. Iar inversarea valorilor este „diferenţa specifică“ a satanismului!

Este, deja, de notorietate că valorile româneşti suferă un proces de devalorizare prin inversare: sunt minimalizate, ridiculizate, călcate în picioare şi sunt înlocuite cu anti-valorile ţigăneşti şi ale altor minoritari! După tiparul cunoscut, „marca“ Sorin Mitu, Lucian Boia, H.-R. Patapievici ş.a., care înlocuiesc valorile româneşti cu elucubraţiile lor. Ca atare, Petre Roman, Andrei Pleşu, H.-R. Patapievici et comp. se numără, şi ei, printre vectorii războiului axiologic dus contra României. 

Cuvântul „ţigan“ derivă din „ti Gange“ şi nu din „athinganoi

Cuvântul „ţigan“ nu are nimic peiorativ în el; noţiunea, în sine, e nevinovată. În schimb, modul de viaţă şi comportamentul agresiv – neschimbate de secole şi neschimbabile, prin efectul cutumelor ţigăneşti – sunt cele care le conferă caracteristica peiorativă, ba, încă, semnificând un pericol social nu numai în România, ci peste tot în lume. Cuvântul „ţigan“ are, dimpotrivă, o conotaţie generică – şi, deci, nobilă – în el, căci dezvăluie zona geografică cu care etnia se mândreşte: „ţigan“ provine, după cum afirmase Iosif Constantin Drăgan, din expresia „ti Gange“, care ar însemna în limba hindusă „de dincolo de Gange“ – de unde ar fi provenit ţiganii. Prin pierderea ultimei silabe, a devenit ti-gan, apoi „ţigan“. Oricum, celor mai mulţi lideri ai ţiganilor le place să afirme că ţiganii au venit din India, iar Chris Nickson chiar le precizează locul: Rajahstan (!), un deşert în care India a detonat prima sa bombă atomică.

Unii „lideri“ ţigani vor să-şi confecţioneze o genealogie asezonată cu termeni livreşti şi arhaici, ca să le confere o sorginte mai răsărită şi pretind că denumirea ar proveni dintr-un cuvânt grecesc, „athinganoi“ sau, după alţii „athiganoi“ [6], care ar fi însemnat „de neatins“ şi care, astfel, îi indica pe „cei care nu trebuie atinşi“; de aici, ar fi rezultat, ulterior, cuvântul „ţigan“. Dacă ar fi să acredităm această „rută“ etimologică, atunci „athinganoi“ a dat, mai degrabă, prin prescurtare succesivă – athing-anoi, athing, ating –, pe românescul „ating“, nu pe „ţigan“. Apoi, dacă însemna „de neatins“, relevă, totuşi, faptul pe care propagandiştii ţigani îl trec sub tăcere: că era un îndemn imperativ al grecilor sau romanilor să nu-i atingă pe ţigani, fiindcă, pe atunci, când umblau cu şatra, erau mult mai împuţiţi decât sunt acum! Probabil că de la această lecţiune subliminală a cuvântului provine respingerea de către ei a denumirii de „ţigan“, fiindcă le reaminteşte mizeria fizică şi morală din care descind şi în care se menţin. Ţinând cont de cum arată acum etnia ţigănească, să ne închipuim cum era în urmă cu un mileniu, când a fost adusă aici, din India, târâtă de hoardele tătărăşti. Apoi, chiar şi acum, India este stratificată foarte rigid în clase sociale, cea inferioară fiind numită paria, cu care celelalte clase nici nu au voie să intre în contact şi, deci, pe ai cărei indivizi nu au voie să îi atingă! „Iezuiţii, din respect faţă de structura socială indiană, evitau contactul deschis cu paria ca să nu devină, astfel, inacceptabili pentru influenţii brahmani“ [7]. Evident, ţiganii nu puteau să provină decât din clasa paria şi, după aducerea lor în Europa, aşa au rămas, în mileniul următor, tot paria, „de neatins“ – desigur, cu excepţia indivizilor care s-au civilizat şi s-au adaptat, cu greu şi tardiv, în marginea popoarelor în cadrul cărora s-au aciuat.

Dar, oricare ar fi antecedentul din care provine cuvântul „ţigan“ – „athinganoi“ sau „ti Gange“ –, vocabula „rom“ nu are nici o legătură cu numele etniei. Ideologii ţigani pretind că „rom“ ar însemna, în „limba“ lor, „om“, deşi ei nu au limbă, ci au doar nişte rudimente argotice, specifice fiecărui clan şi neinteligibile între ele: la „Olimpiada de rromani“ (sic) s-a văzut că ţiganii nu pot comunica între diverse clanuri şi, fireşte, s-au ţigănit între ei [8]. Dar „om“/„rom“ nu este un nume de etnie, ca dovadă că ţiganii, în cvasitotalitatea lor, nici nu ştiu că ar fi „romi“: ei se ştiu că sunt doar ţigani! Deci nu există nici o raţiune să fie folosit ca denominaţie etnică.

În acest sens, simptomatic este şi ceea ce spune un ţigan care se străduieşte, din răsputeri, să acrediteze limba „romani“ şi a scris chiar un dicţionar „rrom-român“ (!): «Am lăsat la final o explicaţie pe care, mai mult sau mai putin, o datoram cititorilor. Am optat pentru termenul de “rrom” si nu de “tigan”, nu atât pentru faptul ca ultimul este perceput de catre comunitatea rroma internationala ca fiind peiorativ, ci pentru simplul motiv ca de un mileniu încoace rromii îsi spun în limba lor rrom (sg.) “rrom”/ rromá (pl.) “rromi” si nu “tigan(i)” (acesta din urma fiind un termen prin care au fost denumiti rromii în Imperiul Bizantin la începutul acestui mileniu). Asadar, este bine de stiut ca rromii s-au adresat si se adreseaza între ei, în limba rromani (tiganeasca), prin formula: “Tu san rrom?” (”Tu esti rrom?”) si nu printr-o formula aberanta de tipul “Tu san cigan?” (”Tu esti tigan?”). Deci, forma legitima este rrom si nu tigan. Nu pierdem nimic daca o folosim. Nici italienii nu-si fac probleme, de pilda, ca ROMA ar putea fi pus în legatura cu Rromá “rromii (tiganii)” ori sintagma FORO ROMANO ar fi confundata cu cea din limba rromani (tiganeasca) Fòro rromanó (sau rromano fòro) “orasul rrom (tiganesc)” etc. etc.»

Am citat, ad litteram, din fabulaţia lui Gheorghe Sarău, RROMII, INDIA şi LIMBA RROMANI, Bucureşti, 1997, pag. 161-162. Falsitatea deplină a polologhiei lui Sarău este relevată chiar de faptul că aduce ca argument născocirea „rrom“, deşi această grafie a trebuit „inventată“ abia prin 1994, ca urmare a protestului românilor la invazia făcăturii „rom“. Cât despre semnele diacritice, importanţa lor este evidentă şi din citatul de mai sus, postat, precum şi în materialele din publicaţiile electronice, cel mai adesea, tot fără diacritice: lipsa lor măreşte confuzia dintre români şi „romani“ – căci între timp, văzându-se cu „măgarul legat la gard“, ţiganii l-au uitat pe al doilea „r“, pus artificial, pentru a înlătura, chipurile, eventuala confuzie între „rom“ şi român! De fapt, după cum se vede, şi „filologul“ Sarău este nevoit, aici, după scamatoria „rrom“/„rromani“, să precizeze, în paranteză, „ţigan“ şi „ţigănească“. Or, pentru străini, când văd scris „rromani“ şi „romani“, apoi „romani“ fără â, nu ştiu că primele două cuvinte se referă – tendenţios şi subversiv, e-adevărat! – la ţigani, iar ultimul la „români“ fără diacritice, în presa electronică!

Evident, „profesorul“ de ţigănească (pardon, de „limba“ romali/romani/romanes) Sarău aduce argumente ideologice şi absolut false, pentru că realitatea este exact inversă: toţi ţiganii îşi spun între ei ţigani şi nu ar fi ştiut că sunt „romi/rromi“ dacă nu le-ar fi băgat această diversiune în cap unii ca Gheorghe Sarău, Nicolae Gheorghe, Nicolae Păun et comp. Să meargă, acum, la Roma, la Livorno, Neapole etc., Gheorghe Sarău şi să-i întrebe pe italieni cum este cu Roma şi cu Foro Romano – dacă se confundă sau nu cu „comunitatea roma“ sau „Fòro rromanó“! Şi să vedem dacă ar mai scăpa cu viaţă! Iar noi încă le mai răbdăm impertinenţa, poluarea limbii şi a mediului înconjurător!

Scopul impunerii vocabulei „rom“: subversiunea

Aşadar, impunerea vocabulei „rom“ nu are nici o justificare – în afara acesteia singure, subversive şi diversioniste, din cazul de faţă: de compromitere deliberată a României, prin asocierea ţiganilor cu românii, a substituirii lor şi, în final, a creării impresiei că românii sunt, de fapt, ţigani – aşa cum susţin, acum, francezii şi italienii („ginta latină“!), englezii, Jirinovski, Voronin, ungurii. Până şi amărâţii ăştia de bulgari, care acum 7-8 ani mureau de foame şi treceau, masiv, Dunărea ca să cumpere pâine de la noi, ne insultă pe stadioane strigând sportivilor noştri „Ţiganilor!“ [9] – pentru că au aflat din presa românească şi internaţională că între „romi“/rromi/romani“ şi români nu e diferenţă decât de un semn diacritic –, îi jefuiesc la drumul mare pe turiştii români, iar în presa lor mai pretind şi Dobrogea, după ce ne-au luat, abuziv, Cadrilaterul. Prin asta, bulgarii se asociază cu politica revanşardă a ungurilor şi, împreună, „îi ridică mingea la fileu“ lui Vladimir Putin, care şantaja, pe plan internaţional, România, cu spectrul destrămării ei: „Vorbind despre Kosovo la summit-ul Rusia-U.E. de la Lisabona, liderul de la Kremlin a făcut aluzie la posibilitatea revendicării Transilvaniei şi Dobrogei de către etnicii maghiari şi bulgari“ [10]. Care a fost reacţia guvernanţilor la „aluzia“ lui Putin?! Au zis, şi ei, pe ţigăneşte: „Mucles!“

Esenţial, însă, este faptul că, indiferent de etimologia lui, nu cuvântul „ţigan“ este acela care este jignitor, peiorativ, cum cred liderii ţiganilor, care, astfel, se ascund după deget, confecţionând ţinte false pentru eludarea problemei şi pentru a-şi justifica fondurile europene şi româneşti însuşite nemeritat, inutil şi abuziv, ci comportamentul lor funciarmente criminogen şi refuzul lor încăpăţânat de a-şi schimba modul de viaţă, chipurile „tradiţional“, cum pretind, pompos, ei, „liderii“. Aşa cum le-am mai propus, pot să-şi zică şi gerrmani, sau neoindieni, sau în alt fel, denumirea – oricare ar fi ea! – nu va schimba cu nimic atitudinea celorlalţi faţă de ei, dacă nu se schimbă ei înşişi, civilizându-se. În fond, de 20 ani ţiganii îşi zic, cu impertinenţă, „romi/rromi“. Au dobândit mai mult prestigiu, a avut vreun efect aproprierea acestei vocabule în afară de faptul că i-a ultragiat, i-a denigrat şi i-a devalorizat pe români pe plan internaţional din cauza confuziei insinuate?! Au făcut vreun progres în integrarea lor în România sau în Italia, Franţa, Spania, Anglia, Elveţia, Germania etc.?! Nu! Ţiganii au fost repudiaţi la fel ca înainte, de peste tot; în ultimii ani, taberele din Italia le-au fost incendiate – ca în Evul Mediu –, iar, începînd din vara aceasta, a reînceput expulzarea lor din Franţa, cu şi mai mare energie şi în mod întemeiat! Dar, evident, dacă îşi vor mai zice „romi/rromi“, în mod cert nu vor mai avea nici o şansă să mai se integreze în România, pentru că, deja, ne-au compromis definitiv în ochii străinătăţii, iar pentru asta nu vor fi iertaţi niciodată. Deja forumiştii români sunt unanimi împotriva ţiganilor şi, implicit, împotriva folosirii vocabulei „rom“, spre furia C.N.C.D.

După ce i-am tolerat cinci secole şi după 20 de ani de agresiune axiologică, ideologică şi faptică din partea ţiganilor, trebuie să se termine cu toleranţa faţă de ei [11], ca, de altfel, şi faţă de celelalte minorităţi agresive – toleranţă care, dacă va mai fi continuată, atunci nu va mai fi decât prostie patentă! Şi prima modalitate de a şterge această ruşine este, deocamdată, una radicală şi irevocabilă, cu care să înceapă imediat: să nu-şi mai zică şi să nu li se mai zică „romi/rromi“, ci aşa cum îi ştie toată lumea – ţigani. A doua modalitate este să înceapă să se civilizeze, iar a treia, să fie civilizaţi „forţat“, inclusiv prin muncă şi prin şcoală, cum indicase, cam încurcînd lucrurile, Daniel Barbu, şeful unei catedre de ştiinţe politice: „pentru că un tînăr ţigănuş se poate să nu-şi dea seama la ce-i serveşte şcoala. Ar trebui introdusă de urgenţă obligativitatea învăţămîntului pînă la 18 ani“ (sic). Evident, Daniel Barbu ar fi trebuit să zică „reintrodusă“, fiindcă în Socialism fusese, deja, introdusă, iar profesorii erau, şi ei, obligaţi să se ducă pe la cocioabele ţiganilor ca să le aducă puradeii la şcoală – unde veneau, o vreme, dar nu ca să înveţe, ci ca să fure şi să-i violenteze pe copiii românilor! După care abandonau şcoala. De altfel, abandonul şcolar al ţiganilor, în oricare ţară s-ar afla, este relevat de Sir Angus Fraser, peste tot, în cartea sa, ŢIGANII (vezi infra, nota 14). Dar, aşa cum atestă interviul pe care i l-a luat ziaristul Răzvan Ciobanu, Pentru autoritatile romane, un tigan in minus, o problema in minus, plin de contradicţii şi de omisiuni condamnabile în referirile sale la ţigani, deşi este doctor în politologie, prin ideile sale inextricabile – ca să mă exprim eufemistic –, prof. univ. Daniel Barbu seamănă, mai degrabă, cu doctorul Ciomu: elocvente, în acest sens, sunt foarte numeroasele comentarii pe forum, aproape toate negative [12]!

Ţiganii: o bombă social-demografică cu explozie întârziată

Dacă problema maghiarilor reprezintă o bombă politică interetnică [13] – în special prin posibila promulgare, de către P.D.-L. plus U.D.M.R., a autonomiei aşa-zisului „Ţinut Secuiesc“ – cum pretind tot mai vehement Laszlo Tokes şi Marko Bela –, problema ţiganilor constituie o bombă demografică cu explozie întârziată – de care s-a temut şi Cehoslovacia în deceniul 7 al secolului trecut, motiv pentru care intenţiona ca, „după 2-3 naşteri, ţigăncile să fie sterilizate“ [14]; apoi constituie o bombă socială prin bolile transmise, prin conflictele provocate şi crimele comise, prin înmulţirea în proporţie geometrică/exponenţială şi prin revendicările neîntemeiate de protecţie socială şi de „restituire a aurului confiscat de comunişti“ – deşi respectivul aur provenea tot din furt. Acuzele făcute de ziarul britanic The Sun [15], cum că aduc T.B.C.-ul în Anglia, nu erau întru totul lipsite de temei. Mai mult, spre deosebire de tendinţa generală de scădere a populaţiei româneşti, etnia ţigănească manifestă tendinţa contrară: de creştere demografică accelerată.

Motiv pentru care preşedintele Traian Băsescu s-a arătat îngrijorat de perspectiva sumbră a diminuării ponderii românilor! Ca atare, nu mai este o excentricitate gratuită avertismentul emis, la congresul neonaziştilor din Europa, ţinut în Germania, că, în curând, Europa va fi dominată de ţigani! Deja deputatul-ţigan P.S.D. Mădălin Voicu ne ameninţase şi el, acum vreo câţiva ani, că, dată fiind tendinţa de înmulţire a ţiganilor, este posibil ca, „peste vreo două decenii, ţiganii să conducă România, nu atât pentru că ar fi rromi, cât pentru că îi vor depăşi numeric pe români şi, dintr-o etnie conlocuitoare, ţiganii vor deveni una înlocuitoare“! Şi, ca lider al lor, probabil că le ştie mai bine situaţia decât statisticienii noştri! Repet sugestia dată editorilor de la National Geographic, numărul din noiembrie 2006, în limba română: să traducă cele 26 de pagini despre ţigani în limbile de circulaţie internaţională în care apare revista [16]. E util de ştiut şi ceea ce scriu unii ţigani despre ei înşişi, poate se mai lămuresc şi cei din Uniunea Europeană sau de la Mental Disability Rights International (M.D.R.I.), din S.U.A., care ne-au denigrat, americăneşte, în New York Times [17].

Pe postul Realitatea TV a fost difuzată, la începutul lunii noiembrie 2008, o emisiune care purta ca titlu chiar ideea perspectivei ameninţătoare enunţată de Mădălin Voicu: „Etnie conlocuitoare sau înlocuitoare?!“ Dincolo de tenta aparent ironică, trebuie să vedem, mai degrabă, perspectiva terifiantă care ne aşteaptă dacă nu luăm, urgent, măsuri radicale de contracarare!

14 octombrie 2010

NOTE

[1] Vasile I. Zărnescu, Ubicuitatea războiului axiologic, în volumul coordonat de Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir, Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pag. 900-901.

[2] Idem, «Cuvântul „rrom“: o agresiune axiologică», în LUMEA Magazin (nr. 9/2005, pag. 10-11, http://ro.novopress.info/?p=598), reluat, apoi, puţin mai extins şi cu bibliografia aferentă, în Justiţiarul, 14 sept. 2005, pag. 7-8).

[3] Idem, „Înnegresc ţiganii imaginea României?!“; în revista SANTINELA, nr. 11/2006, pag. 4-6, http://www.strajerii.ro/SANTINELA011.pdf. Articolul a fost adus la zi, după un an, sub acelaşi titlu, pe site-ul http://ro.altermedia.info/minoritati/innegresc-tiganii-imaginea-romaniei_7929.html.

[4] Idem, „Ţiganii: o bombă politică iminentă a Uniunii Europene“, pe http://ro.altermedia.info/minoritati/tiganii-o-iminenta-bomba-politica_8220.html#more-8220, şi pe http://justitiarul.ro/semnal/122.html şi http://justitiarul.ro/semnal/133.html; preluat, la fel, pe mai multe site-uri, precum aici: http://asymetria-anticariat.blogspot.com/2010/01/vasile-i-zarnescu-tiganii-o-bomba.html.

[5] Victor Roncea, „Cum au devenit românii romi“, în Ziua, nr. 4095, 24 noiembrie 2007, pe http://www.ziua.net/display.php?id=229814&data=2007-11-24, şi pe http://ro.altermedia.info/minoritati/romania-in-plin-razboi-axiologic-cum-au-devenit-romanii-romaniromitigani_7955.html). Pentru alte detalii, cf. Victor Roncea, „Ayatollahul Băsescu, anti-semit şi anti-român“, în Ziua, nr. 3823, 8 ianuarie 2007, http://www.ziua.ro/display.php?data=2007-01-08&id=213794. Similar, vezi şi: Iulia Popovici, „Cum au devenit ţiganii o temă“, în Ziua, nr. 4025, 4 septembrie 2007, pe http://www.ziua.net/display.php?id=226157&data=2007-09-04.

[6] Dr. M. Băcanu, TIGANII – minoritate naţională sau majoritate infracţională. Editura Bravo-Press, 1996, pag. 11-13. Vezi şi: Corneliu Filip, doctor în istorie, „Ţiganii sau romii – problemă a României sau a Europei?“, în Evenimentul, http://www.evenimentul.ro/articol/iganii-sau-romii-problema-a-romaniei-sau-a-europei.html; Delia Radu, „Romii – un nou serial BBC“, pe http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2005/06/050622_romi_repere_istorice.shtml; *** „Ţiganii – o poveste“, pe http://www.ziare.com/?ziare=details&a_id=170158; Chris Nickson, „Roma (Gypsy) Music Overview“, pe http://worldmusic.nationalgeographic.com/worldmusic/view/page.basic/genre/content.genre/roma__gypsy__music_778.

[7] William V. Bangert, S.J., Istoria iezuiţilor, Editura Ars longa, Cluj-Napoca, 2001, pag. 383-384 şi 442-448. Vezi şi Florian Bichir, Mircea Marian, „Marele eşec al integrării rromilor“, în Evenimentul zilei, nr. 5027, 7 noiembrie 2007, pe http://www.evz.ro/detalii/stiri/marele-esec-al-integrarii-rromilor-467147.html.

[8] Florentina STOIAN, „Ursarii şi căldărarii s-au certat la Olimpiada de rromani“, în Adevărul, nr. 4865, 27 febr. 2006; http://www.adevarul.ro/articole/ursarii-x15f-i-c-x103-ld-x103-rarii-s-au-certat-la-olimpiada-de-rromani/176000.

[9] Marius Niţu, „Ţigăneala ne-a mâncat mămăliga“, în Adevărul, 19 nov. 2007, http://www.gandul.info/puterea-gandului/tiganeala-ne-mancat-mamaliga.html?4237;1043221.

[10] *** „Putin ameninţă România“, în Ziua, nr.  4071, 27 octombrie 2007, http://www.ziua.net/display.php?data=2007-10-27&id=228580. Vezi şi: „Putin ameninta Romania cu fragmentarea“, Asociaţia Civic Media, 27 octombrie 2007, pe http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=512&Itemid=77.

[11] Pentru îndemnul Consiliului Europei la toleranţă, vezi M. C. „Rromii, discriminaţi în România“, în Adevărul, nr. 4861, 22 febr. 2006, http://www.adevarul.ro/articole/rromii-discrimina-x163-i-n-rom-nia/175471; pentru intoleranţă europeană, vezi: Adina Şuteu, „Rromii, o minoritate pe care Europa nu o vrea“, în Adevărul, nr. 5389, 7 noiembrie 2007, http://www.adevarul.ro/articole/de-ce-nu-iubim-tiganii/331280; Marie Marty, „Prison avec sursis pour le maire incendiaire“, în Le Parisien, 16 mai 2006, pe http://www.leparisien.fr/faits-divers/prison-avec-sursis-pour-le-maire-incendiaire-16-05-2006-2006989253.php.

[12] Cf. Cotidianul, 14 noiembrie 2007, http://www.cotidianul.ro/index.php?id=15612&art=38859&cHash=64bfeacc60; vezi şi Viorel Ilisoi, „Veşti bune despre ţigani: ghetoul din Dorohoi“, eodem loco, http://www.cotidianul.ro/index.php?id=15612&art=38848&cHash=ea1f157c1e. Vezi şi: Dr. M. Băcanu, TIGANII – minoritate naţională sau majoritate infracţională, Editura Bravo-Press, 1996, pag. 42-45.

[13] Ion Marin, „Bomba interetnică / Cine minimalizează (şi de ce) pericolul «legitimaţiei de maghiar»“, în Ultima oră, 26 aprilie 2001, pag. 1; vezi şi Almona Ţilea şi Andrei Dumitrescu, „Marea diversiune antiromânească / Ungaria vrea să dea «legitimaţie de maghiar» tuturor ardelenilor“, în Ultima oră, nr. 635, 25 aprilie 2001, p. 5.

[14] Angus Fraser, ŢIGANII. Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, pag. 297-298. Vezi şi Ultima oră, 15 martie 2001, pg. 6.

[15] Cornelia Roşoga, „După hoţi şi criminali, presa britanică ne face şi TBC-işti / Tabloidul The Sun continuă campania de denigrare a românilor“, în Gardianul, nr. 1349, 4 nov. 2006, pag. 7; ***, „The Sun ne face tebeciştii Europei“, în Adevărul, nr. 5079, 4 noiembrie 2006, pag. 5; Diana Opriţă, „Zid împotriva rromilor români“, în Curentul, nr. 258(3632), 4 noiembrie 2006, pag. 6; D.E., „Londra exclude românii pe baza unor statistici eronate“, în Ziua, nr. 3773, 6 nov. 2006, pag. 4; vezi şi: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Actualitate/47297/Londra-exclude-romanii-pe-baza-unor-statistici-eronate.html; Ionuţ Apahideanu, „Semper fidelis Patriae“, în http://ro.altermedia.info/politica/semper-fidelis-patriae-sau-romania-who-gives-a_5328.html etc., etc.

[16] „Ţiganii din România“, în National Geographic (ediţia în lb. română), noiembrie 2006, pag. 25-51.

[17] Ioana Bojan, „NYT «dezvăluie» starea mizeră a copiilor instituţionalizaţi. Să fie vorba de adopţii? / Un articol negat ferm de autorităţile de la Bucureşti pune în pericol aderarea României la U.E.“, în Gardianul, 11 mai 2006, pag. 4. Vezi şi: Ioana Bojan, „NYT «dezvaluie» starea mizera a copiilor institutionalizati. Sa fie vorba de adoptii?“, Infonews, 11 mai 2006, pe http://www.infonews.ro/node/36026.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile ZARNESCU

Popularity: 5% [?]

GODUL NORDIAN – ÎNSEMNĂRI DIN CLANDESTINITATE

Posted by Stefan Strajer On October - 15 - 2010

GODUL NORDIANÎNSEMNĂRI DIN  CLANDESTINITATE

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg, Canada)

MOTTO: „Dumnezeule mare, trimite-le un psihiatru, că popii oricum nu ajută la nimic.” (pag. 170 din GODUL NORDIAN de  Cristian Bădiliţă)

A apărut în 2009 la Editura  Galaxia Gutenberg din Târgul Lăpuş. Autorul, Cristian Bădiliţă, fiind istoric al creştinismului timpuriu, eseist, poet, preocupat de patristică, poartă in raniţa sa de scriitor un doctorat la Sorbona şi câte şi mai câte trofee  dobândite prin educaţie, inteligenţă, randament. Volumul începe cu un „avertisment cu dedicaţii” pe care-l încheie cu voia sau fără voia dumneavoastră!? Să reţinem doar că „godul nordian” este o făcătură bădiliţeană din nodul gordian.

Eu, cititorul, sunt convins ca mulţi dintre dumneavoastră ştiu mult mai mult despre Cristian  Bădiliţă  (CB) decât mine, dar pot afla şi mai multe citind acest jurnal, scris pe sărite, şi sărit din când in când. Întâi, autorul se prezintă direct, pe alocuri, în acest jurnal editat şi răspândit cu intenţia vădită să-i demonstreze şi clandestinitatea pe lângă originalitatea, care-l face interesant, atractiv. Plus că se ceartă cu unii şi se contrazice cu el însuşi ca la uşa cortului (spiritul critic şi autocritic este apanajul oamenilor inteligenţi şi liberi). De la început subliniază că atunci când scrie mă golesc de mine însumi, deci să urmărim de ce se goleşte CB!! Dar până atunci aflam o schimbare „Cogito, ergo sum” a lui Descartes devine „concurez, deci exist” pentru CB şi e bine de ştiut şi pentru supuşii, cu voie sau fără voie, globalismului. Iar două pagini mai la vale, aflam că: Sunt de pretutindeni şi de nicăieri. Un exilat din leagăn şi până la mormânt (pe urmă, probabil, va avea un suflet exilat). Şi apropo de mormânt, ne spune că visează o moarte prin explozie, risipire totală din aceasta vedem o reminiscenţă de naivitate tinerească, pentru că la maturitate, la senectute nu va mai scrie aşa ceva, dar acum, încă, poate brava. Dar până la explozia aceea, spune tânjesc după starea de început a vieţii mele, adică din vremea când era exilat în leagăn. Încet, încet descoperim în autor un mare nemulţumit, ghinionul inteligenţilor cu personalitate morală. Nu are decât să treacă şănţuleţul la inteligenţii oportunişti, la concurenţa prin frauda, globalistă. Nu e hotărât, deşi vorbeşte de bani, bani, bani dar si de am avut toată viaţa decepţii pentru ca sunt incapabil să pun de la bun început pe fruntea cuiva etichetele: măgar, lipsit de caracter, lichea. Oare? Să mai citim, dar până una alta, aflam că s-a născut antropofil şi presimte ca va muri mizantrop. E un salt!! Poate, între timp, să aibă alte presimţiri. Gândirea omenească e vânt în vânt, zic io! Din cele de mai sus, rezultă că e deschis şi franc având acea rară dotare: libertatea intrinsecă, ce dă curajul să te porţi altfel decât marea masă. Majorităţii  indivizilor îi e teamă şi de libertatea extrinsecă, cea permisă de la stat, guvern, şefii lor direcţi! Oricum cea mai bună prezentare a lui CB, o face fiica lui de trei anişori: „Tata e cu capul în străchini” pe care autorul o acceptă cu „Aşa o fi”. 

Acum, să încep să justific de ce am ales acest motto din jurnalul său. Cristian Bădiliţă simte cu acurateţe şi trăieşte intens ceea ce se întâmpla în România de azi (1989 – 2009). Scrie: înainte de 1989, Romania era o închisoare. După 1990, a devenit un ospiciu. Schizofrenii de azi pregatesc închisoarea, mult mai perfecţionată, de mâine. Indubitabil, dar termenul de schizofren nu trebuia folosit, nici măcar metaforic, nu sună la locul lui. Nominalizaţi totul!! De obicei CB nominalizează în acest jurnal. În paranteză, comparând, în literatura şi mass media românească de azi se practică intens critica la modul general, în linii mari, ne nominalizarea răufăcătorilor, trecerea cu vederea a ceea ce este o apă de ploaie pe hârtie. În jurnalul său CB de obicei nominalizează, aceasta a fost o excepţie. Să exemplificăm cu ce se întâmplă în cultură. Preambul: În culturiţa română de azi îşi împart setea de notorietate nepricepuţii şi neterminaţii! Care sunt?  Patapievici – „ce meserie are asta dom’le?”‚ „meseria de ştab”‚ „asta nu-i meserie”‚ „Ba în România este. Singura meserie”, în plus zice că este proţăpit într-un post inutil în RSR, fiind în fapt eseist de clasa IX-a seral cu pantalonaşi scurţi şi papion de comic american la gât”. E tare stimabile, e tare… o semnez ! Este a treia carte cosecutivă citita în această vară în care Patapievici este prezentat aşa cum este: gol, goluţ. Gonflat!! „Uşa interzisă” a lui Liiceanu este capodoperă a penibilului scriitoricesc. Aşa este, am citit-o şi am prezentat-o altor cititori ca mine. Ţi se face greaţă când citeşti ce onoare a avut el, Liiceanu, să toarne Fanta în paharul ex-rex-ului Mihai, care are cele mai frumoase lacrimi pe care le-a văzut în viaţa lui şi multe alte penibilităţi. Îl consideră întemeietor de grupupuscul elitar în fundul curţii. Corect. CB a citit, ca sa nu moară prost zice el, o carte de O.Paler – „Polemici cordiale” - compuneri filosssoficoase pentru absolvenţii de politehnică  din care, adaugă, răzbate, din fiecare pagină, dorinţa de afişare a parvenitismului cultural şi altele dar la urmă precizează esenţialul ca activistul PCR a sărit din barca spartă la ţanc. Apoi se întreabă cum se explică această pasiune pentru scrierile comunistului Paler şi îşi răspunde, ne răspunde reflex pavlovian şi incultură de masă. Pe Pleşu  îl ia în colimator de câteva ori, dar mă opresc la caracterizarea: autor de pastile jurnalistice despre WC-urile japoneze, aşa, în bătaie de joc ce o merită având în vedere că nu a făcut nimic pentru România al cărei ministru a fost de două ori. Incapabil! Şi pe BUZURA îl agaţă de două  epitete: neocomunist (îi aparţine) şi escroc (preluat dintr-un răspuns primit). Probabil ştie el ce ştie, eu reţin doar cât s-a aplecat în faţa lui Jean Ancel şi a tăcut ca o slugă când acela îl denigra pe Mihai Eminescu, iar pentru  Elie Wiesel a scos bani din micul buget al institutului cultural să-i renoveze casa din Sighetul Marmaţiei, lăsând multe case memoriale ale scriitorilor români în paragină. Bun scriitor, dar din clasa nevertebratelor fără caracter. Pe cei din GDS (Grupul de Dialog Social, de fapt un grupuleţ dresat de Sörös pe dolari) îi consideră fabrică de creiere spălate, care la rândul lor spală creierele cititorilor creduli în elite parvenite. Despre revistele Observator Cultural,  Dialog, România literara scrie ca au cretinizat o generaţie întreagă pretinzându-se „formatoare de elite”. Constat că tot mai mulţi intelectuali marcanţi realizează daunele morale şi ideologice ale acestor reviste, ce practic sunt anti-româneşti din moment ce proslăvesc continuu tot ce e străin şi repudiază ce este românesc, iar în loc de idei şi soluţii potrivite redresării şi refacerii răspândesc neîncredere şi pesimism general. Intoxicaţii GDS!!

Însemnările lui CB sunt în pastile condensate din toată paleta sociala, de pe o vastă arie geografica, de la Washington la Nichiteni, din Normandia la Gurile Dunării, de Paris nu vorbesc iar despre Bucureşti reproduc ca îi spune Stâna lui Bucur şi nu-i un loc real în spaţiul tridimensional, ci expresia metafizică a Jegului, în sens platonician. Nu ştiu, nu am mai fost de la cutremur şi nici nu mă mai duc. Apoi, însemnările cuprind o varietate de  subiecte, idei, observaţii cu sare şi piper potrivite. Fiind  istoric al creştinismului şi ocupându-se de patristică desigur ca are un ochi format cu care analizează, de multe ori, BOR-ul nostru. Fiind laic nu mă amestec, nu mă pronunţ, reţin doar ca este foarte nemulţumit de ierarhii ei. Cât priveşte notările despre femei in general şi mai ales cele despre familia sa, soţia sa, mi s-au părut puţin deplasate, dar vorba Mătuşii Augustina din Prundul Bârgăului: fiecare rumegă ce paşte! Punct. 

A vorbit frumos de omul Paul Goma şi opera sa, ceea ce îi demonstrează discernământul.   

A fost o lectură foarte interesantă, atractivă prin varietatea celor expuse, indiferent daca multe nu sunt chiar aşa, cum le-a încondeiat el. Este GODUL NORDIANUL  LUI, dreptul lui să-l înnoade şi deznoade cum vrea!! Cui nu place, poate să-l critice sau să  scrie el ce vrea! 

(Sepetembrie 2010, Winnipeg, Canada)

Popularity: 4% [?]

Târgul de carte de la Frankfurt, 6-10 Octombrie 2010

Posted by Stefan Strajer On October - 15 - 2010

 Târgul de carte de la Frankfurt, 6-10 Octombrie 2010

Autor: Viorel Baetu (Germania)

Standul României, la Târgul de Carte de la Frankfurt, unul din cele mai importante evenimente culturale internaționale ale anului, a fost organizat și în acest an de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Editurile care au fost prezente aici în 2010, au fost: AD LIBRI, ALL, Amaltea, Cartea Românească, Casa Radio, Coresi, Curtea Veche, Corint, Egmont, Grupul Editorial Humanitas, Editura Niculescu, Editura Lider, Litera Internaţional, Lamserv Trading, Editura Logos, Meteror Press, EdituraMix, Nemira Publishing House, Polirom, Paralela 45, Rao Internațional, Regia Autonomă Monitorul Oficial,Sedcom Libris, Simona kessler Internațional, Editura Teora, EdituraTrei, Editura Tritonic, Editura Universității din București, Editura Vivaldi, Editura Vremea.

Programul prezentat la standul României a adus pe platforma literară nume mai noi sau mai vechi, scriitori mai cunoscuţi, sau mai puţin cunoscuţi, dar care cu toţii sau străduit să facă cinste acestei ţări de la poalele Carpaţilor numită România.

Invitaţii speciali din acest an au fost scriitorii:

Dan Lungu – Cum să uiţi o femeie (Polirom), carte apărută și în limba germană la editura Residenz Verlag

Gabriel Chifu – Năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită (Ramuri)

Varujan Vosganian – Cartea şoaptelor (Polirom)

La stand și-au prezentat carțile și scriitori:

Horia Gârbea. - Azer–focul viu (Editura Nouă)

Karin Gündisch – Weit, hinter den Wäldern (Editura Schiller, Sibiu)

Joachim Gremm – Siebenbürgische Reise (Editura  Schiller, Sibiu)

 Adriana Cârcu – Povestea zilelor noastre. Artişti români plecaţi în lume, (Editura Institutului Cultural Român) – tradusă și apărută în limba germană  la editura Waro Verlag din Heidelberg.

Aceasă prezentare a avut loc în cadrul unei mese rotunde la care au participat scriitori români și germani.

 Doamna Ana Andreescu, consilier în Ministerul Culturii care a fost coordonatoarea acestui proiect mi-a acordat un scurt interviu.

R:Vă rog să faceți o scurtă prezentare a standului.

A.A: Standul național al României organizat de ministerul Culturii și Patrimoniului Național, găzduiește anul acesta 29 de edituri interesate să-și promoveze autorii și operele publicate, pe plan internațional.

R:Tărgul de Carte în general, este la ora actuală vital pentru supraviețuirea cărții românești, credeți că suplinește deficiențele difuzării de carte dezastruoasă și monopolizată din România?

AA: Nu în nici un caz.

La târgurile clasice românești, BooK Fest și Gaudeamus,  numărul vizitatorilor este în continuă creștere și vânzărea de carte este foarte bună.

Lumea vine la târg și cumpără pentru că aici prețurile sunt mai mici.

Problema este prețul destul de ridicat al cărților, raportat la puterea noastră de cumpărare la ora actuală, dar sperăm în mai bine.

Distribuția de carte este o problemă spinoasă care nu este nici în ziua de azi încă total rezolvată. Distribuția costă enorm și încă nu există companii serioase care să se implice constructiv în această problemă.

R:Care sunt liniile directoare ale Ministerului Culturii, privind scriitori români din diasporă.

AA: În ultima vreme există un reveriment al interesului general, din partea Ministerului Culturii, Uniunii Scriitorilor, ICR, pentru scriitori români din diasporă, de fapt se organizează o întâlnire anuală cu aceștia.

Foarte bine structurată este relația noastră cu scriitori de limbă română din Israel, din Germani, din Spania. De asemenea ne străduim să lărgim aria de colaborare și cu toate țările în care trăiesc scriitori români din diasporă.

R:Ce le lipsește autorilor români pentru a fi la fel de cunoscuți ca cei din SUA și Vestul Europei.

AA: Trebuie cred eu să depășim un handicap psihologic, handicapul unei limbi de mică circulație, care nu are foarte mulți traducători.

Dar lucrurile se dezvoltă în sens pozitiv, așa de exemplu cartea lui Dan Lungu apărută anul trecut ”Cum să uiți o femeie” a fost deja tradusă în trei limbi de mare circulație.

R: Vă mulțumesc și sper să ne reântălnim la unul din târgurile de carte din România la care Ministerul Cultelor va invita și scriitori din diasporă în anul 2011.

 Deci nu ne rămâne decât să sperăm ca marile edituri din România, vor edita și vor distribui în librăriile din țară, într-un viitor apropiat, mai multe cărți scrise de scriitori români care trăiesc în afara granițelor țării.

O colaborare mai strânsă în domeniu cultural, pe tărâmul literaturii între asociaţiile româneşti din ţările în care diaspora românească este foarte bine reprezentată, Germania, SUA, Spania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Anglia, Canada, Australia, de altfel de peste tot pe unde s-a împrăştiat neamul românesc de-a lungul anilor și Ministerul Culturii, ar fi benefică pentru numele de Român şi România.

Popularity: 3% [?]

MĂȘTILE POETULUI – Sorin Olariu: Poeme apocrife

Posted by Stefan Strajer On October - 15 - 2010

Mastile poetului – Sorin Olariu:  Poeme apocrife

Autor: Silvia Jinga (Michigan, USA)

Poeme apocrife (Editura Solaris, MI 2010)

Un univers liric fascinant prin complexitatea emoțiilor și caracterul surprinzător al imaginii ne întampină în volumul Poeme apocrife de Sorin Olariu.  Un profund sentiment al tragicului conviețuiește cu sentimentul parodic al existenței, tonalitatea elegiacă stă alături de persiflare, întunericul este din când în când străpuns de lumină, grotescul lasă locul sublimului, apostazia se topește în pocăință.

Cele trei secțiuni ale volumului nu sunt întâmplătoare, ci răspund unei evoluții poetice de la revolta luciferică la calmul contemplației marilor teme ale poeziei din totdeauna, Eros și Thanatos, de la sfâșierea lăuntrică la împăcare elegiacă, de la barocul imaginii la simplitatea clasică. Anotimp împăturit, prima secvență a volumului corespunde unei efervescențe metaforice care dă expresie convulsiilor interioare ale poetului. Poeziile acestui ciclu circumscriu o lume disonantă, dominată de alienarea care a urmat acelei “morți a lui Dumnezeu” la care se referea Friederich Nietzsche.  Meditația asupra artei poetice este o constantă a întregului volum, poezia care dă titlul primei secvențe fiind ea însăși o ars poetica. Metafora împăturirii trimite la răsfrângerea în sine, la explorarea depunerilor succesive de sedimente sufletești în acea finită-infinită fântână a timpului subiectiv. Ultimele versuri ale volumului se referă la „ochiul fântânatic”, adică la conștiința poetică în stare să pună laolaltă „chipul” din firmiturile existențiale. În căutarea acestui timp „împăturit”, „pierdut”, ca să folosim sintagma lui Marcel Proust, pornește autorul acestui volum. Spuneam că o lume dizarmonică, deșucheată în fragmentarea ei se conturează din paginile ciclului Anotimp împăturit.  Este o lume cu „megasfinți pletoși/răstigniți în chitarele sparte/pe pereții cei reci”, o lume uitată de „dumnezeu”, care „stând pe un nor/se delectează dezlegând/integrame.” (Prezentul autopsiat, p. 7.) Cum, am zice, cele sfinte sunt luate în deșert deoarece credința s-a golit de substanță pentru practicanții ei.

Foto.Sorin Olariu

 Care este locul poetului în acest amestec de contraste, care nu se pot contopi într-o polifonie din cauza absenței dirijorului suprem?  Ne-o marturisește Carte de vizită, un fel de autoportret care afirmă natura demonică a artistului, „înger subteran” chinuit de o zvârcolire a antinomiilor greu de stăpânit.  Metafore ca „lup spânzurat de propriul urlet”, „schimonoseală de înger martir”, „amiază de întuneric”, „corcitură împuțită de ying și yang”, toate trimit la o stare de continuu asediu lăuntric. De la romantici încoace poeții s-au descris ca îngeri căzuți din starea originară de grație, pe care visează neîncetat s-o recupereze.  În Prezentul autopsiat poetul este chiar mai explicit privind  condamnarea sa și anume aceea de a lupta cu cuvântul spre a-și tălmăci chinurile: „arzând interior trupul poetului este/numai și numai o rană”.  Să amintim în această ordine a circumscrierii suferinței creației extraordinarul simbol al lui Nastratin Hogea, care în poezia lui Ion Barbu se hrănește, smulgând fâșii din carnea sa. S. Olariu spune și el: „sufletul/ah sufletul/mi-e ca o unghie/întorsă în carne”. (Gând, p.41) Așadar, spre a ne da minuni care să ne bucure, poetul se autodevoră.

 Conștiința de ființă damnată nu lipsește din autoportretul lui S. Olariu: „eu sunt un lup singuratic/un dobitoc pe cale de dispariție/o fiară nebună, nebună, nebună/care se scaldă noaptea/în râul rece al morții”. (p.5) „Râul rece al morții” este Lethe din mitologia elină, cel pe care Orpheu cu harfa sa l-a trecut, în extraordinara sa aventură pe tărâmul de dincolo în căutarea minunatei sale Euridice. Și așa aflăm încă de la vechii greci ca poezia are valențe magice care pot înfrânge moartea prin frumusețea cântecului. Obsesiva căutare de sine a poetului o descoperim în întregul volum.  Rețin ca remarcabila poezia Dar poate că la noapte (p.49) inclusă în  Anotimp regăsit, a doua secțiune a volumului. Ritmul creației este asociat aici cu cel cosmic, în buna tradiție romantică. „Dar poate că la noapte va mai muri o stea” vers sincronizat  cu „dar poate că la noapte voi mai muri odată” și rezultatul acestei „morți” va fi „și lumea se va naște din ochiul meu de orb”.  Aceste referiri lirice trimit la procesul de „mortificare” care are loc în timpul transgresiunii de la emoție la artă. Dramaturgul Luigi Pirandello a explicat sugestiv „mortificarea” ca un salt de la trăirea vie, realitatea palpabilă a sufletului, într-un cuvânt de la tot ce ține de subiectivitate la obiectul artistic. Subiectivitatea perisabilă se detașează de ființa creatorului, precum sufletul de trup, intrând în veșnicia artei.

Tema iubirii și a morții e marcată în unele piese din primul ciclu al volumului de o cenzură cerebrală care parodiază emoția din teama de a nu se exhiba prea mult, din teama de sentimentalism: „iar tu femeie cu sâni de-ntuneric chicoteai înfundat în/amiaza vernală din când în când/te mai acompania scârțâitul/ușii stricate a liftului oprit de decenii/la subsol.” (Sfâșiat între două ceruri, p.6). Trecerea bruscă de la sublim la grotesc și sarcasm este șocantă în unele versuri ca acelea din Poem care trebuia să fie ochei: „rătăceam amândoi peste ochiul lumii ca doi îngeri/bizantini/împiedicându-ne din când în când tu/de surâsul meu știrb iar eu de/părul din nările dilatate ca un vagin de lăuza”. (p. 15).  În al doilea ciclu (Anotimpul regăsit) lirismul erotic și elegia se purifică de tentă grotescă, lăsând loc confesiunii simple, ca în poeziile Dacă, Vine o zi, Era așa tristețe, Gând siluit, Scurtă rugăciune.

Filonul elegiac ocupă un loc special în întregul volum care este în profunzimea lui o stăruitoare meditație asupra morții. Evocarea părinților generează poezii care înfiorează. Dezbrăcat de orice teribilism al imaginii poetul lasă durerea să se prelingă în voie în stihuri cu vizibile ecouri eminesciene: „din candela visării începi ușor/să picuri/lăsând în urmă lumea creatî/din nimicuri/nu te mai doare tată deloc/nici o-ntrebare/durerea lumii noastre de-acum nu te/mai doare” (Am inflorit statuie p. 67).  Amintirea „palmei” tatălui are parcă darul sa reașeze lumea dezechilibrată în rosturile ei firești, ca în poezia Rătăcind prin roua străină (p. 8): „îmi amintesc de palma grea a tatei/cum despica cerul copilăriei/mele în două/ca un trosnet de muguri/copți/ca o vecernie într-o limbă/uitată”. 

Șarpe sărutând, o piesă de rezistență a volumului este sinteza a motivelor și atitudinilor lirice ale poetului: obsesia artei sale, obsesia morții, atracția irepresibilă a vieții, obsesia rădăcinilor care ne vin din părinți,  expresia directă a emoției, spiritul ludic și autoironia.  Ar merita citată în intregime pentru frumusețea ei clasică.  Simbolul mamei este cel ancestral, evocat fie în imaginea mamei încremenite cu copilul ei la Pompei (Copilul fără nume, p. 53) fie în cea a măicuței poetului care plânge „mocnit” într-un ungher în poezia deja amintită. Ea este una și aceeași cu Maica Domnului din Pieta sau cu „măicuța bătrână” din Miorița.  Ea este martora celei mai profunde inițieri:  inițierea în moarte.

Ciclul Anotimpul regăsit aduce înainte de toate o oarecare împăcare cu eul sfâșiat de contradicții, având la bază împăcarea cu divinitatea: „acum/când las în urmă/atât de multe toamne/primește-mi/sufletul/de piatră/la temelia templului tău Doamne.” (Scurtă rugaciune, p.69)  În aceeași direcție a penitenței se înscrie poezia Șapte păcate. (p. 79-80) Tonalitatea dominantă a ciclului este elegiac contemplativă. Ebuliția primului ciclu este lăsată în urmă, în favoarea sublimării clasice a expresiei, ceea ce-l conduce pe poetul parcă obosit de dramatismul cuvintelor să se retragă în concizia haiku-urilor. Ce mare e distanța parcursă de la barocul expresiei din Trecerea mieilor la secvența finală a volumului.

Lui Sorin Olariu nu i se poate contesta forța imaginației, imprevizibilul asociațiilor, o genuină expresie lirică. Simplitatea lucreaza în acest volum în favoarea lirismului deoarece uneori aglomerarea metaforică dă un iz de poezie compusă cu tot dinadinsul, cum ar fi Era ca o primavară (p.11).

Poeme apocrife este cartea unui autor matur sedus de capcanele limbajului  pe care le explorează cu un perpetuu sens al descoperirii inefabilului și al orchestrării unei ample varietăți de tonalități lirice originale.

Din volumul “Poeme Apocrife”

ŞARPE SĂRUTÂND

sărutând glezna subţire a nopţii poetul se împrăştie

în toate cele şasesuteşaizecişişase
de zări

pe umerii ei goi moartea îl luă să-i arate
mult-umblatele-i neumblate
cărări

la birtul din colţ trei beţivi cântă ceva despre

dragoste despre bani
despre viaţă

doar mama poetului într-un ungher plânge mocnit
cu faţa în mâini sau cu
mâinile-n faţă

hei zise ofticat barmanul cel gras cine dracului
a încuiat timpul
pe dinafară

cum cine spuse mama poetului fiul meu drag
scumpul meu fiu care astăzi învaţă
să moară

 

ŞAPTE PĂCATE

eu l-am ucis în mine

demult pe

dumnezeu

cioplind în piatră idoli

şi-uitând de rostul

meu

iisus nazariteanul m-am

bucurat să

moară

în mintea mea bolnavă

pe cruce-a doua

oară

am pângărit fecioara

cea pururea

virgină

ales-am întuneric

în loc s-aleg

lumină

apostolii scripturii

i-am omorât de-a

rândul

cu fiecare moarte

înseninându-mi

gândul

iar sfinţii-n calendare i-am

răstignit pe

veci

în patru pioneze de pe

pereţii-mi

reci

am dărâmat biserici

blesteme-am

înălţat

urcându-mi nepăsarea

la rangul de

păcat

şi-acum plângând mă caut

sunt oare de găsit

la fel de pur cum fost-am

din luturi

zămislit?

SUNT TOAMNĂ

o frunză stingheră
în palmă îmi cade
căderea ei mută mă
doare mă
roade

pătrunde în carne să-mi

ardă de-a valma
şi mâna-ncleştată
şi ochiul şi
palma

iar moartea porneşte
să-mi cate ocol
mi-adulmecă
trupul nevolnic şi
gol

sunt una cu frunza
ce-n palmă o strâng
sunt una cu frunza
ce moare şi
plâng

şi-acum înţeleg ce
anume mă doare
sunt singur şi
veşted sunt frunza

ce moare

 

Sorin Olariu

 

Popularity: 4% [?]

Întâlnirea cu scriitorul Corneliu Florea

Posted by Stefan Strajer On October - 15 - 2010

Întâlnirea cu scriitorul Corneliu Florea

 

Autor: Doina Popa (Michigan, USA)

Corneliu Florea este un “pen name” format din numele părinţilor în semn de recunoştinţă şi preţuire, cu care Domnul Dumitru Pădeanu îşi semnează scrierile: articole politice, pamflete şi polemici, eseuri, note de călătorie, observaţii sociale, memorialistică.

Printre scrierile domniei sale se numară: “Jurnal de lagăr liber”; “Constituţia de la 29 februarie”; “Obsevator munchenez”; “Cine tulbură liniştea Transilvaniei”; “Afacerea holocaustului”; “Note de pe drumurile lumii”; “Jurnalul unui medic” şi multe altele.

Iată că primim o invitaţie din partea scriitorului pentru data de 25 septembrie, la Câmpul Românesc, aşezare cu rezonanţă culturală românească aflată în perimetrul Hamiltonului canadian, din dorinţa de a ne prezenta cele doua volume cu note de călătorie pe care le-a publicat în acest an la  editura ALETHEIA din Bistriţa: “Peregrinări” şi “Note de pe drumurile lumii”.

Ne aşternem la drum, d-l prof. Sorin Olariu, redactorul cultural al revistei “Curentul Internaţional” din Michigan, d-na inv. Sanda Bedea din Alba-Iulia şi subsemnata. D-l Olariu soseşte din Clinton Township, Michigan cu portbagajul plin cu exemplare proaspete din Curentul Internaţional pe care directorul mensualului Ştefan Străjeri le-a trimis în dar românilor din Hamilton şi participanţilor la eveniment.

Câmpul Românesc ne întâmpină cu o după-amiază răcoroasă de septembrie, cu frunze foşnitoare sub paşii tremurânzi de emoţia primei intâlniri, cu capela singuratică în aer liber si lacul liniştit, cu Eminul nostru drag, imagine blândă şi răbdătoare aşteptându-şi oaspeţii la fiecare eveniment. Căldura cu care suntem întâmpinaţi chiar de la intrarea în vechea clădire, sediu al intâlnirilor, de către D-l si D-na Tomescu, D-l Dumitru Padeanu, D-nii Ovidiu Creangă si Valeriu Cercel mă învăluie cu senzaţia că nu mă aflu  pentru prima oară in acest loc simbolic.

Scriitorul Corneliu Florea ne conduce, insoţit de grupaje foto proiectate, în călătoriile şi peregrinările sale în Insula Paştelui – “Rapa Nui”, într-o lume de întâlniri şi meditaţii, călătorii ce fac parte dintr-un program de viaţă al scriitorului: “libertatea de a călători”. D-l Alexandru Tomescu ne-a condus spre întrebări/răspunsuri la care au participat invitaţii. Reţin o frază aparţinând scriitorului Corneliu Florea: “Scrisul pentru mine nu este o profesie, este doar libertatea mea de exprimare”. Frumoasă, incitantă exprimare, căci medicul Dumitru Padeanu ne uimeşte cu neastâmpărul scrisului său, caracteristic unui scriitor perseverent de înaltă ţinută, care comunică contemporanilor şi urmaşilor tot ceea ce simte si gândeşte despre evenimentele secolului nostru. Scriitorul ne poartă pe trasee memorabile cu  o abilitate compoziţională bine gândită, într-o ordine narativă în care memoria prodigioasă si disciplinată este impresionantă. Ne indeamnă să călătorim, să călătorim în şi spre noi înşine cu convingerea că oamenii trebuie să-şi reorienteze viziunile, concepţiile despre lume si viaţă. Scriitorul ne marturiseşte, parcă spre a-şi justifica neastâmpărul: “Continui să simt trebuinţa de a scrie”. Pentru că am plecat cu  rădăcinile româneşti de acasă şi-mi stau neclintite în suflet de aproape trei decenii”. Plecăm de la întâlnire cu mulţumirea si bucuria că aşa trebuie să fie. În noapte, pe drumul de întoarcere derulez filmul. Da! Aşa e! “Un om nu compune un popor, dar poate reprezenta un popor, naţiunea sa”.        

(Dexter, Michigan, 26 septembrie 2010)

Popularity: 3% [?]

Toamna se numără…poantele

Posted by Gabriela Petcu On October - 1 - 2010

Gabriela Genţiana Groza      

 Moto:

Cum guriţa nu ne tace

Şi să criticăm ne place,

S-a luat şi o măsură:

Ne-au băgat la saramură!

  •                                                                                                                                                                                                                                                

             Am fost obişnuiţi, timp de douăzeci de ani  să  întâlnim odată pe an în Cluj-Napoca ,,toată floarea cea vestită’’ a epigramiştilor din ţară dar şi din câteva ţări europene sau  SUA, condeieri plecaţi departe dar care au ţinut să arate că au încă în sânge tăria de a mai face haz de necaz în aceste vremuri ,,simpatice’’. Ei, bine, cea de a XXI-a ediţie a Fetivalului ,,Eterna Epigramă’’ organizat de Consiliul  Judeţean Cluj, Consiliul Local, Primăria municipiului şi Casa de Cultură a municipiului Cluj-Napoca  precum şi Asociaţia Epigramiştilor clujeni SATIRICON  s-a desfăşurat  de data aceasta puţin altfel.

            Colaborarea noastră cu Consiliul local şi Primăria  Turda  respectiv cu Consiliul local şi Primăria comunei Viişoara a permis evadarea epigramei în afara Cetăţii. Juriul festivalului a fost alcătuit din: Ion Bindea, Eugen Pop, Silvia Popescu iar invitaţi au fost din Republica Moldova, Germania, Israel, Serbia, Canada, SUA, precum şi din Aiud, Alba Iulia, Bucureşti, Baia Mare, Brăila, Buzău, Braşov, Caransebeş, Craiova, Cluj-Napoca, Călimăneşti, Constanţa, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Piteşti, Ploieşti, Sibiu, Sinaia, Suceava,Târgu-Jiu, Timişoara, Râmnicu Vâlcea, Vaslui şi Vişeu de Sus. Într-o atmosferă de bună dispoziţie în amfiteatrul din Salina Turda, în prezenţa primarului Tudor Ştefănie, preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România, George Corbu, alături de epigramişti din conducerea satiriconului: Eugen Albu, Eugen Pop şi Silvia Popescu au prezentat premiile obţinute de epigramiştii care au compus epigrame la tema ,,Mafia şi democraţia” . A fost vernisată expoziţia de caricatură cu chipurile unor epigramişti, realizată de Mircea Roşa.

            Au urmat turnirurile epigramatice presărate ici-colo cu câte un monolog umoristic în grai local. În aceiaşi zi am avut privilegiul să recităm epigrame şi la un al doilea spectacol, de data aceasta la Căminul Cultural al comunei Viişoara, unde am fost plăcut impresionaţi de atmosfera caldă creată de spectatori şi de primirea pe care ne-a făcut-o primarul Ioan Roman.

            Cotidianul  Făclia din 22 şi 24 septembrie a.c.a publicat epigrame al invitaţilor noştri şi bineînţeles, ale satiriconiştilor clujeni printre care sunt şi eu. Găsesc că e normal să lansez câteva poante personale presărate cu sare din salina Turda.

 

  • Pe uliţa democraţiei

Toată strada-i cufundată

Într-o linişte ciudată

Că la patru case-odată

Soacra este suspendată!

 

  • Export românesc

Fabricile s-au topit,

Mediul parcă-i mai curat

Exportăm necontenit

…Aer îmbuteliat.

 

  • Pensionar cu condiţie fizică bună

–Dacă  nu e vreme bună

Să alergi, oare, mai poţi?

–După ce poştaşul sună,

Fug…cu pensia la nepoţi!

 

  • Efectul schimbării climei

La pol gheaţa se topeşte,

Faţa lunii se zbârceşte,

Râurile ies din matcă

Iar salariul se contractă.

 

  • Nici o doză de scleroză

Eu, cu ţinerea de minte

Bine stau, de bună seamă

Chiar mai bine ca –nainte;

Am uitat doar cum mă cheamă…

 

  • Salariul de bugetar

Se aude-n buzunare

Zornăit sfios de bani:

,,N-aveţi grijă,cresc eu mare,

La anul şi la mulţi ani!’’

 

  • Urgenţă medicală

         la 112

 Doi vecini deopotrivă

Sunt în stare depresivă

C-au mâncat pe săturate

Ouă de găini stresate.

 

  • Rugă pentru politicieni

Se ruga un bătrânel:

,,Doamne, fă-i un pic mai buni…’’

Şi  aude-o voce el:

,,S-a dus vremea cu minuni!…’’

 

  • A consemnat,

Gabriela Petcu

Popularity: 4% [?]

VIDEO

TAG CLOUD

Sponsors