DOR DE ŞTEFAN IORDACHE

DOR DE ŞTEFAN IORDACHE

Autor: Mihaela Dordea

E frig. Ciudat şi tragic, vremea s-a schimbat brusc şi a început să bată vântul. Nori vineţii se scurg pe cer ca nişte fantome rele. Când şi când, cad picuri reci de ploaie măruntă. Şi nu ştiu de ce, în aceste momente lumea pare mai împovărată.  Şi mai grăbită. Nu mai e timp…nu mai avem timp….

Şi mă gândesc că poate ar fi bine să ştim cât timp mai avem. Poate aşa am face mai des ceea ce trebuie, atunci când încă mai are rost.  Pentru că iată, o întâmplare m-a pus în faţa unui fapt inedit.

Cu câteva zile în urmă, poate o săptămână, am intrat în posesia unui document , public de altfel, dar nebăgat în seamă de nimeni, pentru că nu ne mai interesează ce se întâmplă cu cei care ne bucură sufletele, cei care ard seară de seară pe scenă, să ne aducă nouă o bucăţică de imensitate, şi care îşi lasă nemurirea acolo, în luminile rampei, artiştii noştri. Documentul despre care vorbesc, este o hotărâre dată acum nouă ani, hotărârea numărul 338 din 29 noiembrie 2001, prin care se acordă de către primăria capitalei titlul de cetăţean de onoare al Bucureştiului unor artişti cu nume rezonante, nume care au făcut să vibreze săli celebre din lume, nume care ar trebui să ardă veşnic ca pe un altar, pe bolta culturii româneşti. Am să amintesc doar două: Baritonul Dan Iordăchescu, care, slavă Domnului se poate bucura de această distincţie, pentru că, mirare! Nu ştia de existenţa ei! Şi, Cel mai iubit dintre pământeni, Ştefan Iordache, pentru care acest titlu vine ca o …recompensă târzie , acum, când tocmai au trecut doi ani de la plecarea lui, undeva sus, printre stelele de foc care luminează scena universului. Atunci nu s-a spus nimic, acum, o fac eu, mulţumind unei doamne care reprezintă cultura în Primăria Municipiului Bucureşti, Irina Bologa, şi care m-a ajutat să repar o mare eroare făcută atunci, în 2001. Tot cu sprijinul doamnei Bologa, în curând voi recupera însemnele acestei distincţii pentru a le aşeza acolo unde le este locul.

Şi merg cu gândul înapoi, ca o trenă de stea căzătoare, pentru a putea fi măcar un grăunte de nisip în clepsidra absurdă a unui timp care nu este nici prezent , nici viitor, doar trecut. Trecut, dar nu uitare. Pentru că nu trebuie să uităm, nu putem.

Ce trist bate vântul…Nori vineţii se plimbă grei pe un cer care pare tot mai aproape. A mai venit o toamnă cu dor de Ştefan Iordache…