Balticii noştri

 Autor: Vasile Şoimaru (Chisinau)

De la început, nu intra în planurile mele să-i vizitez şi pe fraţii noştri din cele trei ţări baltice – Estonia, Letonia şi Lituania, foste republici sovietice, fraţi de suferinţă în fostul imperiu al răului, numit URSS.

Nu credeam că voi putea aduna aici un capitol distinct într-o viitoare ediţie a Albumului despre românii din lume sau a site-ului meu cu aceeaşi temă. M-a convins să mă aventurez în acest drum ziaristul Vlad Pohilă, un veritabil enciclopedist al culturilor celor trei popoare baltice, şi basarabeanca noastră Raisa Vieru-Pampe, cetăţeancă a Letoniei independente, care a şi sponsorizat această călătorie. Tot ea a organizat o serie de întâlniri cu reprezentanţi ai românilor (moldovenilor) din toate comunităţile româneşti din cele trei ţări baltice, din care fac parte originari din R. Moldova, din Ucraina, dar şi din România de azi.

Prima constatare pe care am făcut-o este că, din păcate, în rândurile conaţionalilor noştri nu există o unitate, dar asta, de fapt, nu-i o noutate absolută… Neocominterniştii care au guvernat R. Moldova circa nouă ani de zile au reuşit să dezmembreze de-a binelea rândurile lor, transformând societăţile române în unele moldoveneşti, născând peste noapte şi unele societăţi „de alternativă”… Dar liderii celor trei comunităţi culturale: Lucia Bartkiene-Andrievschi (Societatea „Dacia” din Lituania), Gheorghe Tofan (Societatea „Dacia” din Letonia) şi Vasile Porcul (Societatea „Luceafărul” din Estonia) sunt nişte veritabili români, oameni la locul lor, adevăraţi patrioţi ai neamului pe care îl reprezintă cu cinste departe de Patria lor istorică. La întâlnirea de la Vilnius a participat şi cunoscuta luptătoare pentru idealurile noastre, Lica Zalakeviciene-Pozdniakovas (Melnic), fondatoarea Societăţii culturale a românilor din Lituania, venită special de la Helsinki, unde locuieşte în prezent.

Adevărate revelaţii au fost întâlnirile pe care le-am avut cu unii reprezentanţi ai popoarelor baltice, mari admiratori şi propagatori ai culturii române în ţările lor. La Riga – cu letonul Leons Briedis, mai român ca mulţi din Bucureşti, un traducător din română. Are 40 de cărţi traducere din autori români, inclusiv din Grigore Vieru, Spiridon Vangheli, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi mulţi alţii, dar ICR-ul român se face că nu-l observă pe acest om de litere…

… Şi când te gândeşti cine şi pentru ce merite s-a învrednicit de „Steaua României” (şi „Ordinul Republicii” noastre independente), dar iată că acest harnic erudit din Letonia n-a meritat nici un titlu, nici o medalie…

Pentru mine personal, cea mai frumoasă întâlnire a fost cea de la Klaipeda, Lituania, cu Jonas Vaupşas şi Danuti Vaupşene, pe care i-am revăzut după 27 de ani şi de la care am învăţat cândva ce înseamnă dragostea de neam şi de limba maternă, demnitatea şi mândria naţională, dar şi ce înseamnă ura faţă de ocupantul sovietic… Discuţiile şi amintirile noastre au durat o zi şi o noapte, după care, somnoroşi, am plecat lângă oraşul Şilialis, pe nemaivăzuta şi nemaiîntâlnita pe glob Colină a Crucilor, unde au fost instalate sute de mii de cruci de către reprezentanţi ai creştinilor din majoritatea ţărilor creştine de pe glob…Văzând panorama, te minunezi de ce au fost capabili lituanienii, chiar dacă ocupanţii ateişti sovietici de mai multe ori le-au distrus prin ardere… Interesant, oare mitropolitul nostru moscovit, Vladimir, şi amicul său Valeriu Pasat au vizitat această minune a lumii? Un astfel de monument al creştinismului la noi ar înlocui toate Bazele Ortodoxismului lui Pasat, care vor fi predate de către unii popi care nici n-au apucat bine a citi „Albinuţa” lui Grigore Vieru…

Sau întâlnirea de suflet de la Tallinn cu nonogenarul scriitor Ralf Parve, soţul regretatei scriitoare estone Lilli Promet, autoare de cărţi de circulaţie mondială, ambii autori ai cutremurătorului eseu De ce iubim noi România. Aceasta s-a întâmplat imediat după cutremurul din Ţară, din anul 1977… Iar la Chişinău, unele gazete, tirane şi subterane, şi azi mai scriu de ce noi, românii basarabeni, nu trebuie să ne iubim România…

În penultima zi a aflării noastre în Ţările Baltice, am ţinut morţiş să ajungem în oraşul estonian Tartu. Cu adevărat sufletească, precum ar fi cu un om viu, a fost această întâlnire cu faimosul, atât de drag nouă, oraş, al doilea oraş după mărime din Estonia, cu 100 de mii de locuitori. În centrul oraşului există încă din perioada sovietică un monument cu cifra 100.000 pe soclu, ceea ce însemna că populaţia oraşului dat nu putea depăşi cifra de o sută de mii de locuitori… Astfel, Estonia şi-a salvat istoricul oraş de invazia veneticilor din Estul rusesc. Dar cum s-a întâmplat la noi cu oraşele Tiraspol, Tighina, Bălţi, Râbniţa şi chiar Chişinău? Aici, la Tartu, am fost la Universitate (fondată la 1632), unde au învăţat mulţi basarabeni, în perioada ţaristă, care au făurit Marea Unire de la 1918 – Pan Halippa, Ion Inculeţ, Ioan Pelivan, Nicolae Bivol şi alţii. Pentru că universitarii erau în vacanţă, n-am putut vizita muzeul personalităţilor marcante care au studiat aici, unde, posibil, mai există un stand dedicat activităţii lui Pan Halippa, cu inscripţia: scriitor şi om politic român.

Am constatat că şi aici, în Ţările Baltice, ca şi în Kazahstan, conaţionalii noştri au multe probleme consulare, de deschidere a vizelor pentru cei ce încă nu şi-au dobândit cetăţenia europeană… Scriau comuniştilor, dar scriu şi actualilor democraţi de la guvernare, dar carul tot pe loc stă şi problemele lor rămân nerezolvate…, chiar dacă majoritatea conaţionalilor noştri sunt respectaţi pentru că sunt harnici, corecţi şi nu se opun legilor, obiceiurilor locale, precum o fac la noi venetici de-alde Klimenko…

Popularity: 9% [?]

TUDOR PETRUȚ REVINE PE PLATOURILE DE FILMARE

  Autor: Nicholas Buda (New York)

După o îndelungată absență, Tudor Petruț revine pe platorurile de filmare și debutează ca actor la Hollywood, într-o serie de spoturi publicitare pentru Discover Card. Tudor a petrecut câteva zile în istoricul „Studio 28” din incinta celebrului „Universal Studios”. „A fost o experiență unică pentru mine și trebuie să recunosc că am avut emoții”, ne destăinuie Tudor. „Am învățat multe în timpul filmarilor – continuă acesta – fiind pentru prima oară expus la regimul de creație a reclamelor publicitare”. Cele trei spoturi, intitulate “Loyalty”, “Hold” si “Transfer” fac parte din noua campanie publicitară Discover Card, coordonată de celebra Martin Agency, și sunt o producție Harvest Films. Reclamele au fost realizate de catre premiatul regizor Baker Smith și filmate de cunoscutul operator Eric Treml. „Am avut șansa să lucrez cu personalități de înalt nivel din lumea reclamelor”, ne mai declara actorul, care este de fapt absolvent de regie de teatru și film, la București. „Cu asentimentul lor, am fost implicat în diversele faze de producție. Am simțit că pe lângă experiența din fața aparatului de filmat, am participat, practic, la un curs rapid și eficient în producția americană de reclame, care mi-a adus aminte de anii de facultate, și am realizat ce important este să te educi mereu, la orice vârstă.” Tudor este personajul principal “Peggy”, un simpatic dar inept operator, care nu este capabil să răspundă întrebărilor clienților și problemelor lor. A fost în intenția realizatorilor ca reclamele să fie hazlii și să stârnească, de fapt, interesul în seriozitatea companiei Discover Card. Primul dintre spoturi rulează deja pe canalele principale de televiziune americane. Campania va continua în timpul serialelor de seară și va fi preluata și în timpul meciurilor din cadrul popularului campionat studențesc de fotbal american. Pentru rolul său, actorul Tudor Petruț a fost acceptat în prestigioasa asociație artistică americană „Screen Actors Guild”. 

 

TUDOR PETRUT STARS IN NEW DISCOVER CARD TV AD CAMPAIGN

NICHOLAS BUDA (New York) – After a long absence, Romanian-American actor Tudor Petrut returns on the soundstage as the principal in a series of spots for Discover Card. Successful film actor and stage director in his native country, Tudor, a Californian for more than a decade, plays “Peggy” in the new ad campaign by the Martin Agency. Produced by Harvest Films, the spots were directed by award winning Baker Smith, and photographed by Eric Treml. “The new Discover spots make their point via a customer service agent called Peggy, who is actually a he. Peggy is seen in each spot attempting to deal with a customer who has called a financial institution named USA Prime Credit. In each instance, the interaction with Peggy leads to a situation that is both funny and familiar — at least to anyone who has struggled to get through to — and then deal with — a banking representative. It’s a tribute to Martin’s skills that the shop has managed to make us laugh at what is, in fact, a hugely frustrating experience for so many, namely the decline of customer service”, writes the Chicago Sun Times. Tudor enjoyed this experience a lot: “I learned a lot about the production process at the highest level. It was more than trying to be funny on camera, for I tried to be involved and become familiar with the ways of making a commercial” the actor said in a short interview for several American-Romanians newspares. The ad campaign will be featured on prime-time shows, and will expand to college football live coverage.

Popularity: 8% [?]

Fără timp… fără spaţiu… cu maestrul Dan Iordăchescu

 Autor: Mihaela Dordea (Bucuresti)

Călătorie de gând şi suflet.

                                                                                   

Fără timp… fără spaţiu… Asta înseamnă nemurire.

Îl ascult pe maestrul Dan Iordăchescu şi mă simt ca într-o noapte de An Nou, când un înger coboară peste lume, adunând stropi de lumină, transformându-i în picuri de argint topit ce visează să devină cleştar.

Îl privesc pe maestru şi rămân în lumina ochilor săi ca un grăunte de nisip ce pluteşte pe o rază de soare în oceanul cosmic, şi vreau să spun ceva, dar nu pot, pentru că sunetul care vine dinspre el este ca un descântec unde silabele ţes reflexe de curcubeu peste umbra care se deschide ca un mugur de floare spre lumina dintâi, apoi te încleştează, cuprinde totul în jur, până şi liniştea de dincolo de pereţi, tatonând spaţiul concav al atingerii, alintându-se sub mângâierea obiectelor, trecând peste întrebarea mea cu indiferenţa unui demiurg.

Şi totuşi întreb: Cine eşti? Şi nu ştiu dacă întrebarea am pus-o în gând sau cu voce tare. Ochiul meu vede însă că ceva stă gata să iasă de dincolo de ferestrele ce par ermetic închise pe dinlăuntrul său, acolo unde intuiesc suişuri şi coborâşuri încă nevindecate ale sufletului, şi mă aud din nou: Cine eşti?

« Trecutul meu sunt eu! Prezentul, sunt iarăşi eu. Viitorul este acontat de Dumnezeu: veşnicia… » Ascult cuvintele pe care le spune maestrul şi mă gândesc la o discuţie pe care am avut-o amândoi despre trecut. Trecutul este singurul care contează. Prezentul nu există, practic, pentru că imediat ce se naşte devine trecut. Viitorul?! Ei bine, aşa cum spune maestrul viitorul aparţine lui Dumnezeu în veşnicie.

Dan IORDĂCHESCU: Eu cred că am venit dintr-o lume… tot pământeană. Pentru că iată, există o migraţiune. Unii vin din sudul Căii Lactee, la mare depărtare de noi, ori din constelaţii: Magellan, Andromeda, că doar n-or veni din găurile negre! O scurtă tăcere şi reia, cu ochii jucând în lumini, poate rămase din stelele pe care le-a întâlnit în drumul spre Terra. Este motivul pentru care eu cred cu toată tăria, cu toată sinceritatea că universul este clădit în aceeaşi formulă în care este alcătuit corpul uman. Acolo, în Univers, miliarde şi miliarde de stele, corespunzând miliardelor şi miliardelor de atomi din corpul nostru, de fapt al tuturor fiinţelor vii…Apoi face o incursiune mai mult decât documentată, aş spune însuşită organic, în momentul începuturilor tuturor timpurilor. Ajunge la păcatul primordial, mărul muşcat de Eva, şi, peste urma buzelor ei, muşcătura bărbatului, Adam. De ce or fi ales ei tocmai mărul ca obiect al păcatului? Se întreabă maestrul. Este cel mai sănătos fruct din lume. Şi cel mai frumos! Este perfect!… Şarpele… cu limba aia despicată a lui, insinuant şi iscoditor, şoptea Evei să ia mărul şi să muşte… Cine sunt eu?”

Tresar, pentru că nu mai aşteptam, acum, un răspuns la întrebarea mea. Mă furase cu totul povestea…
Dan IORDĂCHESCU: Eu sunt Dan Iordăchescu al certificatului de naştere, al mamei şi al Tatei, pentru că Dumnezeu, spiritul creator este tatăl meu, Tatăl ceresc! Primul, marele şi de neîmpărţit cu nimeni Tată: Dumnezeul ceresc, cel care mi-a dat mie viaţa şi harul. Pentru că eu aş fi putut muri în pântecul mamei…El mi-a dat exact data, ora, minutul, secunda când a trebuit să vin în lume. Aşadar, Dumnezeu…Tatăl ceresc. Şi cu asta am spus şi la cine mă rog. Iar când mă rog, spun aşa: Tată-eu aşa îi spun, şi nu îl agresez cu dorinţe deşarte, cu cereri de putere, de bani… eu mă rog spiritului suprem, nu ştiu ce e acolo sus, inima, sufletul lui, dar îmi simt inima care pulsează şi pe El îl simt acolo – Doamne, îi spun, ia-mă în paza Ta şi hotărăşte Tu, clipă de clipă, ceea ce trebuie să fac. Nu ceea ce pot să fac, nu ceea ce vreau să fac! Ceea ce trebuie să fac!. Sigur, nu am făcut întotdeauna ceea ce trebuia…”

Se ridică şi merge spre pian. Ia de acolo două fotografii înrămate. Din cadru privesc senin doi copii. Zâmbesc şăgalnic. Un zâmbet care îmi aminteşte de zâmbetul maestrului, puţin studiat,foarte puţin… doar ochii privesc din apele lor irizate, cu lumina veselă a bucuriei de a se juca. Prima imagine: „ Fratele meu , Bebe, şi cu mine. La trei ani – eu, doi – el. suntem cu doica Simona, parcă… – am avut mai multe – în faţa casei de la Iaşi. Era în 1933.”

Iau fotografia şi o privesc. Maestrul îmi arată şi cea de-a doua imagine. Aceiaşi băieţi, cu un an mai târziu. „La Bicaz. Râde. Eram îmbrăcaţi în costume naţionale…Ce mândri eram…” Maestrul vorbeşte despre copilărie. Îi văd ochii cu pleoapele lăsate peste amintiri. Îi privesc mâinile, mâini frumoase, care, acum, prin orbitele degetelor strecoară sfioase atingeri spre adăpostul duratei, atunci când cerul dorinţei nu ningea peste lucruri de acolo, de la marea altitudine a îndoielii, de acolo de unde cercul dualităţii pure păstra încă albul la plus, iar negrul era, clar, la minus. Văd copiii cu ilice şi iţari şi zâmbesc unei alte imagini, undeva pe o scenă, unde maestrul, între Irina şi Cristina, fiicele sale, cântă împreună „S-ar găti badea de nuntă”…

Şi mă gândeam dacă există, oare, clipa regăsirii de sine? Oare o căutăm, o pândim cu ostenire până la durere a ochilor lăuntrici, paji ai răstignirii?…Vocea de lângă mine, cu inflexiuni moi, parcă modelată de o apă lină, răcoroasă, spune:

Dan IORDĂCHESCU: Riccardo Mutti mă îndemna să rămân în Italia, după ce am cântat la Scalla. „Rămăi aici, Dan – spunea Mutti – şi vei deveni baritonul meu şi al lumii!” Eu am preferat să fiu mai puţin baritonul lumii, pentru că mă întrebam de ce nemţii, când merg la ei spun: „der Rumänisch Dan Iordăchescu”, italienii: „il Rumeno Dan Iordăchescu”, francezii la fel: „le Roumain Dan Iordăchescu” şi în China, Malaezia, Australia, peste tot… ei spun „Românul Dan Iordăchescu”. Şi dacă eram român, unde să rămân?! Aici, în ţara mea! Am vrut să rămân în continuare român… O umbră se lasă peste chipul maestrului… Cu multe necazuri, poate nu e bine să spun… Dar cu prea multe necazuri”

Nu încerc să îl întrerup, pentru că simt cum cuvintele curg, coboară ca o doină din zenit, se strecoară uşor printre clipele ce se scurg şi ele, şi apoi urcă din nou, în amiază, cu înfiorarea amintirilor în ele.

Dan IORDĂCHESCU: Ţara noastră are multe frumuseţi. Nenumărate locuri clădite de Dumnezeu pe pământ. Oltul, Bicazul, şi mai ales acel tărâm, Nordul Moldovei… Suceviţa, Dragomirna, Voroneţ, Putna… Nu există frumuseţi mai mari nicăieri în lume…Şi asta o spune omul care a văzut lumea! Nicăieri nu există un peisaj, un loc mai bun de închinat spiritului divin.

Eu: Eu îl numesc „ locul unde locuiesc îngerii”.

Dan IORDĂCHESCU: Da, exact! Acolo locuiesc îngerii! Ai dreptate! E minunat ce spui! Acolo mi-am întâlnit trecutul şi acolo am început să sper la viitor. Dar am plecat de acolo şi am venit la Bucureşti…Şi rău a fost….Tot timpul în luptă cu cineva..(sună telefonul)Eu nu am avut linişte…Nu am avut clipă de linişte!

În timp ce maestrul vorbeşte la telefon cu doamna doctor Ana Plătăreanu Mociorniţă, privesc imagini, zeci, înrămate, aşezate într-o geometrie personală, pe pian, pe pereţi… Este el în toate, maestrul! Compus, recompus, contrapus, juxtapus, în personajele sale… Încerc să pătrund în împletitura unui fir răsucit pe trecut ca o liană… Unde este timpul? Şi unde este spaţiul? Nu mai există…Reia discuţia exact de unde a lăsat-o: La mănăstiri.

Dan IORDĂCHESCU: Acolo vin îngerii şi se roagă împreună cu noi. Uneori ne şoptesc: „tu ai vrea să faci…asta, dar nu e bine să o faci!”, sau: „asta e bine să faci!”

Eu: Totul e să ştim să îi ascultăm, să le înţelegem cuvintele…

Dan IORDĂCHESCU: Ei, da! Ei da! Sigur! O clipă de tăcere… Apoi: A fost un singur trimis al lui Dumnezeu pe pământ: Mântuitorul. I-am pus coroana de spini şi l-am răstignit!

Vorbeşte despre patimile Domnului. Despre calvar. Are atâta emoţie în glas şi atâta revoltă interioară, încât simt spinarea încovoiată a pământului sub greutatea vinei de a nu fi putut sprijini cerul. „şi nu-i calvarul lui Dumnezeu – spune maestrul, – este calvarul oamenilor. El a fost trimis să ne scape de acest calvar, iar noi ce facem?!”

Eu: ÎL răstignim în continuare…

Dan IORDĂCHESCU: ÎL răstignim în continuare…

Cuvintele curg şi curg şi mă mir că omul din faţa mea nici măcar nu bănuieşte că în minte îmi înfloresc întrebări ca nişte boboci galbeni de trandafir, cu petalele îndreptate spre el, ca nişte mirese nerăbdătoare să fie nuntite.

Eu: Sunt multe lucruri pe care le-ai spus, şi care deja sunt ştiute despre tine. Ce, oare, este neştiut şi aşa trebuie să rămână?

Dan IORDĂCHESCU: Nu trebuie să se ştie… suferinţele. Primul titlu al cărţii mele a fost: „Dumnezeu, viaţa, cântul”. Am dat apoi o altă interpretare şi am spus aşa: „Pelerin al cântului, peregrin al cântului.” Am mers şi m-am închinat văzând minunile lui Dumnezeu pe acest pământ. Apoi, ca peregrin, am fost peste tot pe unde puteam să merg, peste tot pe unde am vrut să merg. Am refuzat să merg la Scalla di Milano unde mai cântasem de câteva ori, ca să pot merge acolo unde voiam eu, unde visasem de mic copil să ajung. Mexic, Venezuela, Peru şi în partea cealaltă, Singapore, Manilla şi toată lumea: Beijing, Canton… Ei bine, am renunţat şi la această prezentare pe copertă şi am pus un alt titlu… Poate voi renunţa şi la el între timp… sau poate să îl las şi să fie o surpriză… Da, titlul este: „Zbucium şi cânt”. Pentru că, într-adevăr, viaţa mea a fost un continuu zbucium. În primul rând pentru a acorda harul dumnezeiesc. De acolo ne vine totul. De la Dumnezeu. Noi îi spunem „Domines Deus”. Pentru mine iadul este pe pământ şi purgatoriul în acelaşi timp. Uite, un orăşel, mic, de oriunde în lume, este purgatoriul. Dar ceva mai departe, în oraşul cel mare, capitala, este locul unde omul îşi ispăşeşte păcatele. Aici e dur… Dincolo, omul se purifică, aici plăteşte!

Încet-încet, lumina zilei păleşte, dar noi nu simţim, pentru că o altă lumină inundă camera în care suntem, pe cea din dreapta ei, pe cealaltă, unde la fereastră au venit porumbeii să îşi ceară porţia de mâncare, şi o fac cu eleganţă, ciocănind în pervaz. Maestrul vorbeşte despre statuia lui Iisus de la Rio de Janeiro. Despre suferinţă şi decădere, aşa cum le-a întâlnit el în cele două părţi ale oraşului.

Poveştile se interferează cu stelele nopţii. În jurul nostru, o lume ţese o viaţă. Şi nu vreau să întrerup cursul firesc, cu proiecţii în realitatea trecută, dar atât de prezentă. Omul, artistul, bărbatul îndrăgostit prima oară, prima dezamăgire. Apoi durerea, spaima, când la 21 de ani a apărut obstacolul cel mare: o tuberculoză subclaviculară. „Sunt singurul cântăreţ din toată lumea care cântă după tuberculoză. Nimeni nu mai poate face asta. Pentru că diminuează respiraţia. Enrico Caruso spune: „Cântul are ca bază respiraţia.” Ori dacă nu te dilaţi bine intercostal şi diafragmatic, nu ai de ce să cânţi. Iar eu, atunci, tuşeam, abia respiram… Aşteptam pneumotoraxul care să comprime şi să termin cu cântatul. Acum, după doi ani în care aveam deja o experienţă naţională şi internaţională, cântasem, din 1949. Ca solist. Fusesem în Finlanda, la Helsinki, la Moscova, Leningrad, Riga… Lumea ovaţiona, îi plăcea, era dat deja semnalul pentru ceva măreţ ce se apropia de harul divin. Ştiam şi spuneau şi ei, că sunt la o răscruce. „Ce e mai important pentru tine, viaţa sau cântul?” – întreba doctorul, directorul sanatoriului. Iar eu spuneam: „Cântul, domnule director, cântul…”

Îi încolţise în minte gândul sinuciderii. Dacă nu mai avea cântul, pentru ce să mai trăiască? Găsise locul, undeva pe munte, „în sus pe Stejăriş, pe culme. Drumul mergea lin în sus şi odată devenea abrupt spre stânci şi bolovani. Acolo era locul…” Acolo… Dar soarta a vrut altfel şi maestrul, acolo, în acel loc, a găsit o nouă iubire. O iubire care l-a salvat. Aşa a venit vindecarea. A urmat apoi o carieră strălucitoare în care, de la răsăritul lumii la apusul lumii vocea baritonului Dan Iordăchescu a fascinat, a făcut să vibreze de emoţie suflete, să curgă lacrimi, să explodeze aplauze nesfârşite la scenă deschisă. Şi au urmat alte iubiri… Cea mare a început să ardă pe când lumina păgână a toamnei răstignită în trup şoptea printre dinţi taine din univers. Era octombrie 1957 când Pasărea Măiastră, Maria Tănase, a trecut în transparenţa molatecă a clepsidrei, măcinând boabele de nisip ale timpului ce i s-a dat ca zbor şi flacără. Apoi s-a stins, ca un gând adormit sub florile cireşelor de mai. Era 1958. Maestrul pleca la Paris, Maria simţea că nu trebuie să îl oprească, dar nici să aştepte.

Parisul! 20 de luni la Paris. Şi lumea la picioarele tânărului bariton. O lume pe care a văzut-o de la începutul ei, la capătul ei, în 62 de ani de carieră. La braţ cu muzica în cele mai frumoase locuri. Macciu Picciu, cu Sacsayhuman, cel mai vechi tărâm al civilizaţiei inca, acel teribil calendar care măsoară timpul secundă cu secundă, cea mai înaltă cascadă, Angels Falls din Venezuela, Puebla, Coahuila, Popocatepetl, Cholula, oraşul cu 365 de biserici, câte una pentru fiecare zi a anului… Şi Viena, Şi Hamburg, şi Milano, şi Roma, şi Moscova, şi Beijing, şi Doamne, câte locuri încărcate de frumuseţe au încântat sufletul său!

„Uimit de frumuseţe, încărcat de emoţie”, aşa a trecut maestrul prin cele mai impresionante locuri lăsate de Dumnezeu pe pământ… Despre toate acestea şi despre multe, multe altele, povesteşte în cartea scrisă cu sufletul, pe care o va dărui lumii în toamna aceasta.

Amintiri, amintiri… un moment fascinant în care maestrul mă ia în călătorie. Albumele sale cu fotografii. Ce este în aceste albume? Aş spune …o eternitate simplă în care timpul dispare în cuvinte şi imagini. Cerul doarme în leagănul de argint al luceferilor şi noi ne pierdem în frumuseţi fără spaţiu.

Ajungem înapoi, în trecut, acolo unde pruncul Dan Iordăchescu zâmbeşte lumii fără să ştie că acel prim cuvânt cântat: mama, îl va trimite într-o viaţă pe cât de frumoasă, pe atât de plină de renunţări, poate de regrete, răsfăţ, de tăceri şi nelinişti…

Iată-l în plină glorie, alături de nume care numai la simpla rostire te înfiori: Riccardo Mutti, Pavarotti, Placido Domingo, Renata Scotto, Virginia Zeani, J. MacCracken şi încă mulţi, mulţi alţii, şi din nou mama şi tata, Sevastia şi George Iordăchescu, cei care au dat lumii un mare artist. Şi cele trei fete, frumoase şi talentate, Raluca, Cristina şi Irina.

O viaţă, un om, un artist cu suflet de copil. Şi mă emoţionează şi mă bucură că în camera de alături văd un brad împodobit, acum, în mijlocul verii, pentru că aşa trebuie să fie, cât mai avem în căuşul palmelor un boţ de suflet. Şi ne e dor de copilărie, ne e dor de poveşti, ne e dor, mereu ne e dor de noi.

E întuneric afară. Râurile nopţii ca nişte aripi de înger măsoară adâncimea amintirii. Timpul şi spaţiul… nu mai există.

Mihaela DORDEA
august 2010

Popularity: 2% [?]

LA  STÂNCA DISCORDIEI – GIBRALTAR

 

Autor: Corneliu Florea (Winnipeg,Canada)

 

ÎMPREUNA  PRIN  LUMEA  CATOLICĂ. TOAMNA 1996

Winnipeg -  Toronto  cu Air Canada  2000 Km, pe o linie curbă

Toronto  – Paris  cu Air France vreo 9000 Km , pe intuneric

Paris  – Madrid  tot cu un Air France ceva mai mic,  plin de gintă latină

Frumoasă primire, plăcut grup turistic nord american. Multa sangrino, multa voie bună

Cu autocarul GLOBUS First Class Escorted Tour  prin Spania, jur împrejur.

Madrid – Segovia – Burgos – Victoria din Tara Bascilor = 460 Km

Prima oprire la Segovia pentru trei obiective. Alcazar adică fortăreaţă, masivă, impenetrabilă pe vremuri, acum un muzeu adormit. O grandioasă catedrală gotică.  Apeductul roman de două mii de ani, fără fisuri, de pe un deal pe altul, înălţat pe două rânduri de arcuri din piatra şi a funcţionat continuu până în secolul trecut. Impresionaţi de apeductul roman: Imperiul roman a cucerit să şi construiască, cel ruso-comunist să distrugă totul. Plecam. Oprim la Burgos, în faţa Arco de Santa Maria unic, plin de statui si turnuleţe, este o bijuterie arhitectonica medievală. Apoi Catedrala, şi mai gotică, a doua pe ziua de astăzi. Legendarul El Cid calare, în zborul victoriei e înfricoşător. Intram în Ţara Bascilor cu grijă. Oprim în Victoria, capitala. O urbe frumoasă, cu semne bilingve. Curată şi verde. Localnici paşnici, care nu dorm, visează …  

Victoria – Pamplona – Zaragoza (Saragossa) = 270 Km

Pamplona este internaţional cunoscută pentru Sanfermines, festivalul de voie bună de o săptămână, când taurii dezlănţuiţi aleargă pe o strada îngustă  luând în coarne pe toţi vitejii ce le stau în cale. Şi Hemingway a fost aici la festival, apoi a scris Fiesta. Pamplonezii au fost mândri şi i-au fost recunoscători cu un bust pe un soclu. Ne-am plimbat pe acea străduţă, am admirat clădiri frumoase din centru şi multitudinea statuilor din Piaţa Taurilor. La  Zaragoza  turul începe cu ce a mai rămas de la romani, apoi palatul maur Alfajeria, ce a încântat tot grupul. Şi  la urma, aţi ghicit, catedrala !! Basilica de Nuestra Senora del Pilar  o imensitate cu unsprezece cupole .

Zaragoza (Saragossa) – Montserrat – Barcelona (310 Km)

Plecam, stăruindu-ne in minte Alfajeria, nu am mai văzut un palat maur până acum. Montserat, aşa, un munte cu vârfuri ca dinţii unui joagăr gigant, cu o altă catedrală, cu o altă Marie, una neagră: La Moreneta despre care se spune că datează de la începuturile creştinismului, dar carbonul radioactiv dovedeşte ca e din Evul Mediu timpuriu. Oricum, mare pelerinaj, mare plus o nuntă. Coborâm la Barcelona, ne fascinează de la început. Am privit marea şi oraşul din citadela de pe Montjuic. Panoramă cu obeliscul lui Columb. Stadionul olimpic. Ne-am plimbat pe Rambas, unde dimineaţa se vând flori si ziare iar seara se cumpăra femei şi droguri. Am vizitat orasul vechi, ridicat pe cel maur care se aşezase pe forul roman. Catedrala, la fel ca toate catedralele Spaniei, este foarte catolică şi dominantă, aici au fost botezaţi amerindienii aduşi de Columb în 1493, după care au şi murit. Fără alte comentarii! Dar ceea ce domină pe toţi peregrinii este  Sagrada Familia a lui Gaudi, mai mult decât o altă mare catedrală, un impresionant monument de arta catolică! Se construieşte de o sută de ani şi când va fi gata, desăvârşită, va fi şi ultima …               

Barcelona – Taragona – Valencia  (370 Km)

În Barcelona am stat două zile, odată,  am vrea să stăm măcar o lună. Taragona port de pe vremea romanilor, pe aici au intrat legiunile romane în Iberia, cucerind-o. A mai rămas ruinele marelui amfiteatru roman. Atât şi mai departe. Valencia  romană, maură, spaniolă  o insulă într-o mare de portocali, cu catedrală aferentă, dar cu turnul rămas neterminat ! Merge şi aşa. După o catastrofală inundaţie a râului, care trecea prin oraş, locuitorii s-au înfuriat şi l-au scos în afară oraşului !! Asta ne-a impresionat enorm ! Albia râului au transformat-o în parcuri şi terenuri sportive. Ce oameni determinaţi. Am vizitat un muzeu unic in lume: Museo Artista Fallero- umorul pe pământ, sunt, aici, replicile statuilor ce li se dau foc anual, în Martie, când are loc marea sărbătoare a primăverii Fiesta las fallas, ce ţine o săptămână.   

            Valencia – Murcia  – Pasul Mora -  Granada  (550  Km)  

Rămâne în urma Valencia, drum lung. Murcia, doar catedrala. Urcam, şi în locul portocalilor apar terasele cu măslini. Pasul Mora, popas. Coborâm în Andaluzia, la Granada. Seara mergem la Capela regala – ataşata uriaşei catedrale, unde sunt îngropaţi regii catolici: Fernando şi Isabela. Ştim bine istoria anului 1492: învingerea maurilor, expulzarea evreilor, Columb peste Atlantic, începutul Inchiziţiei. Cel mai mare an catolic! A doua zi, o altă istorie a lumii: ALHAMBRA. Paradisul islamic pe pământ, pe o culme verde împrejmuită. În interior, islamicii au imaginat cam cum sunt palatele şi grădinile lui Alah … şi Alah s-a bucurat, pentru ca el le-a dat imaginaţia …

            Granada -  Costa del Sol – Torremolinos (165 Km) 

Costa de Sol, de la Malaga la Gibraltar, este o suită de largi plaje cu 300 de zile calde şi însorite. Între ele se află Torremolinos, un fost sat pescăresc, ce a devenit cea mai mare staţiune de pe litoralul iberian prin investiţia unui capital enorm, ce aduce un profit pe măsură. Petrecem o după masă plăcuta, plimbându-ne prin staţiune şi pe plajă. Seara, cinăm în doi pe balconul camerei noastre de la etajul zece, de unde marea şi plaja sunt la picioarele noastre, iar deasupra universul ne zâmbeşte şi face din cap, îngăduitor, tuturor celor de aici …  

Torremolinos -  GIBRALTAR  -  Seville (410 Km)

Şi dintr-odată ne-am înţepenit total. Pentru prima data în aceşti peste două mii de kilometri iberici, plus Ţara Bascilor, parcurşi până acum. Stăm de oră. Acest minunat tur care a decurs atât de confortabil, de interesant şi instructiv, intr-o atmosferă armonioasă de grup turistic plăcut, cu o directoare de tur ca un înger înţelept şi păzitor, s-a oprit. Stăm de o oră. Stăm la cea mai severă, dură şi rigidă frontieră europeană: trecerea pe stânca discordiei, în Gibraltar .   

Senora Covadonga Fernandez, directoarea turului, ingerul nostru păzitor, trimisă de Sfântul Cristofor patronul creştin al călătorilor, cu vocea ei de înger, cred că vă imaginaţi cum este o voce de înger,  începe să ne facă o pregătirea psihică. Gibraltarul mai  este încă un teritoriu britanic pentru poziţia sa strategică, şi acum aşteptam la frontieră controlul, care este foarte amănunţit, deci durează. Când ajungem acolo, noi, toţi coborâm din autocar numai cu paşapoartele în mână. Femeile au dreptul sa-şi ia poşetele iar bărbaţii doar portofele cu alte acte şi bani. Atât. Nu se fac glume sau comentarii. E de prisos, nul şi neavenit. Ei au dreptul să ceară să deschideţi poşeta sau potofelul. Autocarul va fi inspectat separat, eu şi şoferul sunt acolo, dacă sunt probleme se deschide o anchetă, care este o durere de cap şi o mare pierdere de timp. Sper că noi suntem în regulă. Aşteptam. Atât a trebuit şi comentariile, de tot felul, au şi început. A fost bine, pentru ca nu mai eram iritaţi de aşteptare, ştiam motivul  aveam subiect serios de dezbătut. Pentru unii aşa ceva era o mare noutate, neauzită până acum şi părerile lor au fost întinse între: e absurd, ca în blocul comunist, sau e ridicol, nu e nimeni în război cu UK  şi nelipsita nepăsare okey, it’s fun. Noi, Ica şi cu mine, ne-am adus aminte, cu gust amar, cum era în blocul comunist, dar am ales varianta să trecem cu indiferenţă peste acest episod de frontieră, aveam atâta experienţa încât nu mai conta. Ceea ce conta pentru noi, era că ne împlineam o veche dorinţă: să punem piciorul pe Stâncă, să vedem cum arată Gibraltarul, atât de auzit, citit şi visat.   

Se spune şi se scrie că, primii oamenii care au pus piciorul pe Stâncă, au fost îndepărtaţii noşti strămoşi de Neanderthal. Antropologii au găsit urmele lor în peşteră şi au tras concluzia că au locuit aici, pe Stâncă, aproximativ o sută de mii de ani. Apoi au dispărut şi au venit ceilalţi strămoşi, Cro-Magnon, mai apropiaţi, mai bine făcuţi. Alte zeci de mii de ani, până ce apare prima mărturie scrisă de la fenicieni. Grecii au fost cei ce au numit Coloanele lui Hercules cele două stânci, una africană şi alta europeană, ce  delimitează strâmtoarea dintre mare şi ocean. După greci, cartaginezii şi apoi romanii, care nu au loc de cartaginezi şi după războaiele punice îi termină pe cartaginezi, dominând ei Peninsula Iberică câteva secole. Cad şi romanii, vin vizigoţii, trec şi ei. Pentru următoarele şapte secole apar beduinii, islamici de vizavi, care numesc stânca Jabal Tariq, adică muntele lui Tariq, conducătorul lor, era deja AD 711. Din denumirea aceasta a derivat Gibraltar. Nu au făcut aproape nimic vreo trei sute de ani, erau doar nişte flotanţi aici în golful stâncii. Apoi a devenit o aşezare permanenta cu port, fortăreaţă care avea şi palatul aferent.

Moda  istorică în Evul Mediu era ca odată ce înflorea undeva o aşezare prosperă din manufacturi sau comerţ, clădind biserici şi palate, apăreau, ca din pământ, cuceritorii ei. De motive războinice omenirea nu a dus lipsă şi nu va duce lipsă! Legea negării negaţiei e valabilă şi aici: războiul vrea amor cu pacea şi pacea cochetează cu războiul ! Deci s-au bătut ce s-au bătut până ce creştinii au preluat controlul Stâncii, care e doar un marcaj, la capătul Mediteranei, înalt de 500 de metri, cu o suprafaţă de aproape şapte kilometri pătraţi, formând malul estic al unui golf. Atât tot, pardon, avea o fortăreaţa cu palat şi o peşteră enormă. Un Duce de Medina, devenit  proprietarul stâncii şi al golfului le vinde la conversos, adică evreilor convertiţi la creştinism. Târg pe bani şi daruri, după care vreo patru mii de conversos, din Cordoba şi Sevillia se mută în golf şi pe stâncă. La numai doi ani după târgul încheiat, creştinul Duce de Medina îi dă afară pe convertos, care, să nu uităm, să nu neglijăm, erau creştini cu acte în regulă, după ce fuseseră băgaţi în butoiul cu apă sfinţită şi botezaţi a la carta catolica. Degeaba, Inchiziţia aflase că sunt  conversos doar în acte, acasă rămăseseră ce au fost, iudaici!! Vremuri grele, vremuri schimbătoare, Gibraltarul trece sub stăpânirea regilor catolici – Fernando de Aragon şi Isabela de Castilia – sub care Inchiziţia este vigilentă la datorie şi apără cuceririle catolice de duşmanii islamici, iudaici şi protestanţi! Nu vi se par cunoscute asemenea timpuri? Noi le-am trăit sub o altă inchiziţie: securitatea comuniştilor evrei, ruşi, unguri şi la urmă s-au învăţat şi românii…

După ce Columb a descoperit India navigând spre apus s-a pornit marea întrecere a europenilor în a descoperi alte lumi ce erau luate în posesie, dominate, creştinate, exploatate. Această competiţie a avut nevoie de noi şi mai mari corăbii, de noi  şi mai mari flote de apărare a posesiunilor, bătându-se ca chioarele între ele!! Ce frumoasă este istoria  civilizaţiei europene, plină şi de bătălii navale. În  fruntea competiţiei s-au plasat spaniolii şi portughezii,  danezii şi olandezii, francezi şi englezii şi pe unde se întâlneau, pe valurile mărilor şi oceanelor trăgeau cu tunurile unii în alţi până se scufundau. Care pe care.  Pe la o mie şase sute flota daneză a venit tiptil la Gibraltar a prins flota spaniolă ancorată şi în timp ce corăbierii spanioli erau în taverne la petrecere le-au făcut flota zob şi au plecat victorioşi acasă. Asta ca fapt divers. După altă sută de ani, la 1707, au venit în Gibraltar englezii, tot tiptil, au făcut zob altă flotă spaniolă, dar nu au mai plecat! Au rămas pe stâncă şi cu dreptul învingătorului au jefuit, violat tot ce se putea viola şi au omorât pe cei suspecţi sau nu le ofereau supunere totală, ceilalţi locuitorii au părăsit totul, au fugit îngroziţi! Au rămas doar victorioşii. Când s-a încheiat tratatul de pace, în 1713, în articolul zece se precizează că Spania cedează perpetuu Gibraltarul Regatului Unit!! De aproape trei sute de ani Gibraltarul e posesiune engleză. Ştiţi ce înseamnă asta pentru majoritatea spaniolilor? După părerea mea, un os de peşte în gâtul lor!  

Între timp am ajuns în ţarc, e din bare metalice solide şi dese, nu se poate trece prin ele. Coborâm aşa cum ni s-a spus şi intrăm, unul după altul, pe o strungă îngustă şi lungă la capătul căreia e un ghişeu cu un cap pătrat căruia îi arătam paşaportul, portofelul sau poşeta după cum e cazul. Capul pătrat ne face cu degetul că putem trece. Aşa am intrat în Gibraltar, trecând o frontiera dintre Spania şi teritoriul britanic de la 1713 care nu are decât un kilometru! Un kilometru frontieră, da ce frontieră cu punct de trecere sinistru. În aşteptarea autocarului, care e tras după un zid înalt pentru control, privim Stânca care până acum o  ştiam doar din fotografii. E modestă, golaşă şi arată ca un vapor ce se scufundă pe o parte, cu puntea aproape verticală spre răsărit, din unghiul care o privesc. Un punct geo-politic fierbinte al lumii! Iată, apare şi autocarul care a trecut prin urechea acului, cu îngerul păzitor care ne zâmbeşte. Urcam, să plecam după ce am stat aici vreo două ore din timpul care îl avem rezervat pentru turul Stâncii! Plecam, mergem vreo trei sute de metri şi ne oprim. Stăm din nou. Acum ce mai vor? Nimic, stăm la barieră! Barieră, au trenuri pentru un teritoriu britanic ce are numai 6 kilometri lungime? Nu! Stăm la barieră să treacă avionul!! Avionul?! Barieră să treacă avionul,  aşa ceva nu am auzit nici în filmele de la Hollywood!?!  Pregătiţi-vă aparatele de fotografiat şi aşteptaţi. Şi într-adevăr, deodată l-am auzit tunător şi a trecut prin faţa noastră ca o nălucă spre mare, zguduind pământul şi autocarul! A fost un cargou imens. Formidabil ce eveniment bizar, cu toţii suntem entuziasmaţi ca nişte copii de grădiniţă duşi la gradina zoologică. În fond şi la urma urmei de ce nu am fi; de câte ori în viaţă stăm la barieră să treacă avionul?! Pentru asta trebuie venit în teritoriul britanic, în “The Rock’’. Pornim, trecem pista de decolare care începe undeva în golf şi se termină în mare. Mai mergem un pic, cotim de vreo două ori şi oprim într-o mare parcare în afara fostului zid al fortăreţei. Suntem cu adevărat pe Stâncă, să luăm o piatră în gură! Multe maşini şi autocare, turişti de peste tot. Mergând spre poarta Ica îmi spune: Şi eu vreau castane. Da, miroase a castane coapte, acum observ ca unii mănâncă în jurul nostru. Cum să nu!! Ne aducem aminte din studenţie când, toamna târziu, mâncam castane coapte la Timişoara. Oprim şi cumpărăm, sunt calde, iar mirosul lor ne trezesc atâtea şi atâtea amintiri. Ica e bucuroasă, nu se aştepta să mănânce castane coapte în Gibraltar. Cei din grup ne întreabă ce sunt astea, se mănâncă, ce gust au! Le dam şi lor să încerce. Se chinuiesc sa le cureţe, le muşcă cu precauţiune, cu grijă încep să le mestece, se luminează la faţă, le plac. Cumpără şi ei. Strada principală străluceşte de îngrijire şi curăţenie, localnicii se deosebesc de excursionişti prin îmbrăcămintea lor îngrijită, elegantă. Contrast mare. Limba oficială, of course, este engleza, neoficial este spaniola dar există şi o limbă locală, proprie, un dialect de Gibraltar numit llanito  formată din amestec de cuvinte din mai multe limbi. Ceva asemănător cu frateliana mea; o românească ţărănească de Banat, cu gramatică numai pe jumătate, şi amestecată cu şvăbisme şi ungurisme de la  cei ce locuiau cu noi în Fratelia, cartier al Timişoarei. De frateliana mea toţi au făcut glume ironice începând cu colegii de liceu  până la bunul meu prieten, scriitorul Virgil Raţiu. Llanito la fel ca şi frateliana au valoare lingvistică minimă, atât cât să te poţi înţelege într-un mini babilon etnic, dar are mare valoare sentimentală pentru ei, fiecare se bucură auzind că foloseşti cuvinte şi din limba lui maternă. Astea despre limbă, cât priveşte guvernarea este locală, autonomă, cu excepţia guvernatorului teritoriului britanic, care este numit de HM Queen Elizabeth a UK-ului. Long live The Queen – trăiască regina – au ovaţionat-o gibraltanezii în 1954 când a venit pe The Rock să sărbatorească 250 de ani anexare a teritoriului iberic la coroana imperiului britanic, ceea ce a declanşat tensiuni şi proteste din partea spaniolilor! 

British overseas territory – adică teritoriu britanic de peste mări – adică The Rock sau Stânca ori Gibraltar – are steag şi emblemă proprie şi un moto: “Nulli  Expungnabilis Hosti”. Asta, oare ce mai înseamnă, ce vrea să zică? Păi, ar veni cucerit dar nu de duşman sau din duşmănie, din ostilitate. Să fiu mai clar, este la fel cum ne-a eliberat Armata Roşie pe noi, romanii de sub jugul românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord! Nu e un paradox, e tipic pentru cotropitori, cuceritori care dau navală, omoară, jefuiesc, subjugă şi nu mai pleacă, ba te pun să-le spui fratele cel mare de la răsărit sau Nulli  Expungnabilis  Hosti! În 1704, când au debarcat pe Stâncă, corăbierii englezi au făcut un prăpăd, mergând până la profanarea bisericilor catolice, ei fiind, vezi Doamne, anglicani. Ce creştin anglican eşti dacă nu pângăreşti o biserică catolică, sau invers, doar de asta suntem creştini. După această cucerire fără duşmănie – era să-i zic frăţească – s-au accentuat şi mai mult conflictele belicoase dintre englezi şi spanioli, dar nu s-a schimbat nimic în 250 de ani. Şi, diplomatic, englezii au fost mai abili promiţându-le autonomie totală, daca prin referendum vor să rămână sub suveranitate britanică. Referendul a avut loc în 1967 şi i-a devastat pe spanioli: numai 44 de gibraltanezii au dorit suveranitate spaniolă, restul de peste 12.000 au ales suveranitatea engleză. Vox populi vox Dei! Nu a trecut mult şi Spania a închis complet frontiera. Cortină de fier, din bare metalice. Redeschiderea completă abia în 1985. Conflictele diplomatice dintre cele două ţari continuă din te miri ce. Acum, de exemplu, guvernul Gibraltarului, împins uşurel, nu spun de cine, vrea şi drepturi asupra apelor teritoriale din jurul stâncii, în timp ce Spania le interzice să mai avanseze în golf cu noi recuperări de teren fiindcă intră ilegal în apele ei teritoriale!! Clar. Apropo de recuperările de teren din apa golfului, cu ajutorul olandezilor, specialişti în aşa ceva, au câştigat un kilometru pătrat pe care au ridicat nişte blocuri, având în vedere ca e o mare înghesuială pe Stâncă: 4.000 de locuitori pe kilometru patrat!! Cred că asta spune multe, chiar şi despre marea pagubă de ape teritoriale făcuta  spaniolilor, înconjuraţi din trei părţi numai de ape teritoriale.

La densitatea asta mare a populaţiei mai trebuie adaugate şi maimuţele. Singurul loc în Europa unde se găsesc maimuţe libere, le zic eu, mulţi le zic maimuţe sălbatice. Greşit, ca sa nu mai spun ca nu au nici coadă maimuţele astea ce se numesc macacus. Stau sus pe Stâncă, dar coboară după mâncare şi printre turişti, care sunt foarte darnici cu ele mai ales dacă pozează frumos. Unele-s  meditative, privind când la apele teritoriale ale spaniolilor, când la recuperările de teren ale supuşilor Reginei Elisabeth, altele-s distante şi arogante, comportament preluat de la conaţionalii lor britanici. Mai sunt şi hoţomane, de cum văd un trecator cu o plasă în mâna, se iau după el, tiptil şi-i  înhaţă plasa şi s-au dus! De unde reiese că nu-s sălbatice din moment ce au atâtea apucături omeneşti. Dar cu totul alta este povestea cu aceste maimuţe. Ascultaţi.  Englezii suferă de multe superstiţii, una dintre cele mai grave, ce îi torturează de sute de ani, spune că atunci când maimuţele nu vor mai fi pe stânca, nici englezii nu vor mai fi aici! Groaznică prezicere! Deci englezii sunt cu ochii cât cepele la macacuşi, au lansat şi un satelit fix, numai pentru ele, să le urmarească, sa le numere. Plus un submarin atomic. Nu în spaţiu, în apele golfului. În acelaşi timp servicile de inteligenţă spaniole au aflat de această superstiţie încă de pe vremea lui Churchill, când numarul maimuţelor scazuse ameninţător, era eminentă  dispariţia lor. Atunci prim-ministru imperiului în care soarele nu apunea niciodată a trimis de urgenţă după macacuşi în Africa. De atunci, servicile de informaţiune spaniole au format o brigadă specială anti-macacus, care se deplasează in Gibraltar, cu false paşapoarte canadiene, să  anihileze maimuţele, doar, doar îşi iau tălpăşiţa englezii de pe Stâncă. Nu răzbesc, fiindcă şi servicile engleze au vreo trei, sau chiar patru, contra formaţiuni speciale în conecţie cu CIA şi Mossad, care imediat le înlocuiesc pe cele dispărute, ba chiar adaugă un supliment de siguranţă. Şi uite aşa de la bătăliile navale, de la multiplele conflicte din golful Gibraltarului, de la interminabilul duel diplomatic, în zilele peregrinajului nostru pe Stâncă, cele două foste supraputeri coloniale au ajuns într-o jalnică situaţie luptându-se pentru nişte maimuţe, indiferente la marea tragedie a superstiţiilor  englezeşti. Asta-i soarta marilor puteri; la urmă să calce în propriul lor rahat, ceea ce istoria va consemna….   

Înainte de-a părăsi Gibraltarul – Stânca sau The Rock – sincer spun că am avut un timp minunat aici, bogat în impresii, păcat că a fost atât de puţin. Întâi am vizitat oraşul şi am văzut statuia Amiralului Sir George Rooke, cuceritorul neduşman, statuie făcută cu multă perfidie englezească. Amiralul nu-i aşezat  în vârf de catarg, nici nu are vreo sabie scoasă în văzduh, e îmbrăcat civil şi cu perucă de salon aristocratic, arată calm, blajin ca fire precum un mare cărturar înţelept, profesor de Oxford nu altceva, venit să le predea un curs creştino-democrat gibraltarnezilor!! Apoi am urcat şi intrat în marea peşteră în care locuiseră odinioară stramoşii noştri îndepărtaţi, după care tot felul de homeless, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost spital militar englez. Acum, în zilele noastre, se ţin concerte fiindcă se spune ca are o acustică perfectă. Şi am încheiat cu turul complet al Stâncii în nişte maşini speciale, mai lungi şi înguste. A oprit la capătul sudic al Stâncii, lângă noua moschee cu un minaret mult mai mare ca turnul vechiului far de lângă ea, să privim strâmtoarea şi peste ea stânca africană sau a doua  coloană a lui Hercules. Mare orizont! Şoferul-ghid ne-a delectat cu cele înşirate mai sus, la care eu am adăugat doar nişte epitete, mici remarci şi fabulaţii spontane. Îmi pare rau ca nu am insistat asupra disputelor diplomatice, sunt o mină bogată de satiră şi sarcasm. Altădată…

Singurul lucru pe care l-am regretat, a fost ca nu am mai stat la barieră, să treacă avionul.

(Toamna 1996 în preeria canadiană. Trimis spre publicare “Curentului International”, 2010)

Popularity: 11% [?]

Stupefianta lăbărțare a nesimțirii

 

Cornel COTUȚIU

      Preiau din citatul unui gazetar afirmația „În politică, prostia nu este un handicap.” Zicerea nu acoperă realitatea de acum, socio-politico-economico-morală, fiindcă, după substantivul „prostie” s-ar fi putut continua cu alte substantive (subiect): „mitocănie”, „tâlhărie”, „ofensa la drumul mare”, „parvenitism” ș.a.

Acum, vreau să mă opresc doar asupra uneia dintre dimensiunile penibile ale condiției de demnitar în România de azi: mitocănia. Cu 150 de ani în urmă scriitorul Nicolae Filimon o numea „gentilețe de mahala”.

În mahala, în lumea interlopă, mitocania nu e nici calitate, nici defect, ci o banală manifestare comportamentală de zi cu zi. Dar ea capătă alte valențe, alte irizări publice când e practicată la vârf: prezidențial, parlamentar, guvernamental, partidic. Concret:

Cu nărav de vaporean intratabil, Băsescu (să fie limpede, nu pot folosi, în ce-l privește, cuvinte de genul „domnul”, „domnia sa”; ar fi un limbaj ipocrit din parte-mi) dă cu capul în dinții cetățenilor, pocnește cu palma, cu pumnul, ba un adolescent, ba un avocat, scuipă cuvinte „elevate” către ziariști („țigancă împuțită”, „găozar”), ceartă sinistrați, pentru că îi aduc reproșuri, e huiduit (adică, apreciat la adevărata lui valoare) de Ziua Marinei (el, marinelul!), îndeamnă elita intelectuală să o șteargă din țară și atâtea alte minunății de șef de stat.

Ceilalți: bietul Boc. Cunoașteți vreun prim-ministru păpușă în toată istoria modernă a statului român? Eu nu.

Elena Udrea: o verișoară de maidan a coanei Zoe Trahanache.

Sebastian Vlădescu, ca un contabil de C.A.P. din vremea celuilat „cârmaci”.

Ministrul (zis) al muncii (Mihai Șeitan – ardelenii știu ce înseamnă „șaitău”): o prestanță jenantă în guvern.

Adriean Videanu? Nerușinare, numele tău este acesta al ministrului (zis) al industriei. Merită câteva fraze. Numele Videanu vine de la „vid” (nu de la localitatea Videle!), adică un gol de nesimțire planetară. În orice postură administrativ-politică a fost, tot timpul comentatorii, analiștii de toate felurile au invocat nu „postura” lui, ci „calitatea” lui precumpănitoare – „impostura”. Acum, și-a pus niște ochelari pe nas, ca să dea impresia că arată a intelectual (și nu căpușă, cum îl percepe românul, de la cel mai simplu, până la școlitul de bună credință). Tupeul, cinismul lui sunt fără precedent, când afirmă public că el și familia lui pot trăi dintr-un salariu de 1.500 de lei. Adică, el: cu odrasle trimise la școli în Occident; el, cu nevastă („șomeră”), care își pune pe trup vestimentație și podoabe de 100.000 de euro; el, care și-a ridicat un palat rezidențial; el poate acoperi toate aceste cheltuieli cu 1.500 de lei. (Pretinde că muncește de dimineața până seara; în această atitudine de țambal e și șeful său suprem, Băsescu, cu afirmația recentă că muncește într-o zi cât un dascăl într-o săptămână; nu degeaba a fost un școlar submediocru…). Ce să fie aici: sfidare inconștientă, afișarea unei perverse ignoranțe?

O adresare, la vocativ (fără articol hotărât): Băsescu, Boc, Udrea, Videanu, Berceanu, Șeitan, Funeriu, Vlădescu, cei trei unguri de la cultură, sănătate și mediu (nu le pot reține numele asiatic, regret), bănuiți unde este limita suportabilității din partea acestui popor urgisit?

Popularity: 5% [?]

Pilotii orbi – M.Eliade – 1937

Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nstru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta de rob – elita noastrã conducãtoare îsi continuã micile sau marile afaceri, micile sau marile bãtãlii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai gãsesti cuvinte de revoltã. Critica, insulta, amenintarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii acestia sunt invalizi: nu mai vãd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de cãpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaste unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice care au pierit în mai putin de o sutã de ani fãrã ca nimeni sã înteleagã de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldatii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Si deodatã, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani dupã aceea, cetãtenii fostelor state glorioase îsi pierd limba, credintele, obiceiurile – si sunt înghititi de popoare vecine.

Luntrea condusã de pilotii orbi se lovise de stânca finalã. Nimeni n-a înteles ce se întâmplã, dregãtorii fãceau politicã, negutãtorii îsi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si tãranii de ogorul lor. Numai istoria stia cã nu va mai duce multã vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însusirile în afarã de cea capitalã: instinctul statal.

Crima elitelor conducãtoare românesti constã în pierderea acestui instinct si în înfiorãtoarea lor inconstientã, în încãpãtânarea cu care îsi apãrã “puterea”. Au fost elite românesti care s-au sacrificat de bunã voie, si-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducãtorilor nostri politici, departe de a dovedi aceastã resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stã în putintã ca sã-si prelungeascã puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambitiile pe care si le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Si nu în aceste câteva miliarde risipite si câteva mii de constiinte ucise stã marea lor crimã, ci în faptul cã mãcar acum, când încã mai este timp, nu înteleg sã se resemneze. […]

Stiu foarte bine cã evreii vor tipa cã sunt antisemit, iar democratii cã sunt huligan sau fascist. Stiu foarte bine cã unii îmi vor spune cã “administratia” e proastã – iar altii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minoritãtilor. Ca si când aceleasi tratate au putut împiedica pe Kemal Pasa sã rezolve problema minoritãtilor mãcelãrind 100.000 de greci în Anatolia . Ca si când iugoslavii si bulgarii s-au gândit la tratate când au închis scolile si bisericile românesti, deznationalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu si-au permis sã persecute fãtis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca sã nu mai vorbesc de celelalte. Ca si când cehii au sovãit sã paralizeze, pânã la sugrumare, minoritatea germanã!

Cred cã suntem singura tarã din lume care respectã tratatele minoritãtilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamãrindu-le cultura si ajutându- le sã-si creeze un stat în stat. Si asta nu numai din bunãtate sau prostie. Ci pur si simplu pentru cã pãtura conducãtoare nu mai stie ce înseamnã un stat, nu mai vede.

Pe mine nu mã supãrã când aud evreii tipând: “antisemitism”, “Fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvãzãtori, îsi apãrã primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudã risipind atâta inteligentã si atâtea miliarde. Ar fi absurd sã te astepti ca evreii sã se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligatii – dupã ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandã. Evreii luptã din rãsputeri sã-si mentinã deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mã priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Tristetea si spaima mea îsi au, însã, izvorul în altã parte. Pilotii orbi! Clasa aceasta conducãtoare, mai mult sau mai putin româneascã, politicianizatã pânã în mãduva oaselor – care asteaptã pur si simplu sã treacã ziua, sã vinã noaptea, sã audã un cântec nou, sã joace un joc nou, sã rezolve alte hârtii, sã facã alte legi. Acelasi si acelasi lucru, ca si când am trãi într-o societate pe actiuni, ca si când am avea înaintea noastrã o sutã de ani de pace, ca si când vecinii nostri ne-ar fi frati, iar restul Europei unchi si nasi. Iar dacã le spui cã pe Bucegi nu mai auzi româneste, cã în Maramures, Bucovina si Basarabia se vorbeste idis, cã pier satele românesti, cã se schimbã fata oraselor – ei te socotesc în slujba nemtilor sau te asigurã cã au fãcut legi de protectia muncii nationale.

Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept si-ti amintesc cã românul în veci nu piere, cã au trecut pe aici neamuri barbare etc.Uitând, sãracii cã în Evul Mediu românii se hrãneau cu grâu si peste si nu cunosteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând cã blestemul a început sã apese neamul nostru odatã cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanariotii care au introdus porumbul – slãbind considerabil rezistenta tãranilor. Blestemele s-au tinut apoi lant. Mãlaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea pânã în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal si “cultura” în Pricipate au adus sifilisul. Pilotii orbi au intervenit si aici, cu imensa lor putere politicã si administrativã.

Toatã Muntenia si Moldova de jos se hrãneau iarna cu peste sãrat; cãrutele începeau sã colinde Bãrãganul îndatã ce se culegea porumbul si pestele acela sãrat, uscat cum era, alcãtuia totusi o hranã substantialã. Pilotii orbi au creat, însã, trustul pestelui. Nu e atât de grav faptul cã la Brãila costã 60-100 lei kilogramul de peste (în loc sã coste 5 lei), cã putrezesc vagoane întregi cu peste ca sã nu scadã pretul, cã în loc sã se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brãilei se recolteazã numai 5 vagoane si se vinde numai unul (restul putrezeste), grav e cã tãranul nu mai mãnâncã, de vreo 10 ani, peste sãrat. Si acum, când populatia de pe malul Dunãrii e seceratã de malarie, guvernul cheltuieste (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând cã un neam nu se regenereazã cu chininã si aspirinã, ci printr-o hranã substantialã.

Nu mai vorbiti, deci, de cele sapte inimi în pieptul de aramã al românului. Sãrmanul român, luptã ca sã-si pãstreze mãcar o inimã obositã care bate tot mai rar si to mai stins. Adevãrul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendarã de acum câteva veacuri. În Moldova si în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrãnit, care mãnâncã grâu, peste, fructe si care bea vin în loc de tuicã.
Noi n-am înteles nici astãzi cã românul nu rezistã bãuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunãoarã. Ne lãudãm cã “tinem la bãuturã”, iar gloria aceasta nu numai cã e ridiculã, dar e în acelasi timp falsã. Alcoolismul sterilizeazã legiuni întregi si ne imbecilizeazã cu o rapiditate care ar trebui sã ne dea de gândit.

…Dar pilotii orbi stau surâzãtori la cârmã, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Si acesti oameni, conducãtori ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bunã-credintã, si cu bunãvointã; numai cã, asa orbi cum sunt, lipsiti de singurul instinct care conteazã în ceasul de fatã – instinctul statal – nu vãd suvoaiele slave scurgându- se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pãmânt românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia si meseriile care dispar lãsând locul altor neamuri… Nu simt cã s-au schimbat unele lucruri în aceastã tarã, care pe alocuri nici nu mai pare româneascã.

Uneori, când sunt bine dispusi, îti spun cã n- are importantã numãrul evreilor, cãci sunt oameni muncitori si inteligenti si, dacã fac avere, averile lor rãmân tot în tarã. Dacã asa stau lucrurile nu vãd de ce n-am coloniza tara cu englezi, cãci si ei sunt muncitori si inteligenti. Dar un neam în care o clasã conducãtoare gândeste astfel, si-ti vorbeste despre calitãtile unor oameni strãini – nu mai are mult de trãit. El, ca neam, nu mai are însã dreptul sã se mãsoare cu istoria…

Cã pilotii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna strãinilor – putin intereseazã deocamdatã. Singurul lucru care intereseazã este faptul cã nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a stiut si nu stie ce înseamnã un stat. Si asta e destul ca sã începi sã plângi.

(Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3)

Popularity: 10% [?]

 Dialog cu Gheorghe Chindriş, maramureşeanul care, după dobândirea cetăţeniei americane, a revenit în comuna natală Ieud 

 

Autor: George Petrovai

“Luptând din răsputeri pentru integrarea în noile medii, românii din diasporă ajung ca destul de lesne să-şi piardă identitatea…”

 

 De existenţa lui Gheorghe Chindriş, maramureşeanul stabilit în Detroit, aveam ştire cu mult înainte de revenirea lui în ţară, întrucât tainica întâmplare a făcut să fim colaboratori la publicaţia românească Curentul internaţional din metropola americană mai sus pomenită. Fiind deci conjudeţeni şi colegi de redacţie, fireşte că în dialogul purtat pe internet cu Ştefan Străjeri, directorul publicaţiei, mai aflam câte ceva şi despre prietenul Gheorghe Chindriş, bunăoară despre intenţiile sale de-a reveni în ţară.

Aşa că, îndată după sosirea sa, ne-am dat întâlnire şi ne-am cunoscut, atât cât pot să se cunoască doi oameni după o discuţie de aproximativ o oră. Tot atunci s-a născut şi ideea prezentului interviu…

Întrebare: Cum ai ajuns în Statele Unite?

Răspuns: Prin Loteria Vizelor. Auzisem că există această modalitate lesnicioasă de plecare, mi-am depus actele şi am avut şansa să fiu admis de la prima încercare. N-am mai stat pe gânduri, cu toate că soţia şi fiica mea au refuzat să pornim împreună spre un necunoscut în egală măsură tentant şi riscant…Revenirea mea în comuna natală Ieud are, aşadar, o dublă motivaţie: pe de o parte mult aşteptata reîntâlnire cu soţia şi fiica, pe de altă parte grija faţă de vârstnicii mei părinţi.

Întrebare: Stabilirea în Detroit a fost calculată sau lăsată la voia întâmplării?

Răspuns: Încă înainte de plecare eram perfect conştient de adevărul cuprins în zicerea: Drumul de la bine la mai bine trece prin mai rău. Că doar plecam din România, ţara paradoxurilor, unde toate politicile ţintesc mai binele, însă ca un făcut, marea majoritate a românilor o duc tot mai prost de la un an la altul. Cum eu şi familia n-am dus-o rău nici înainte de plecarea mea şi cum nu doream doar o aventură sau o schimbare de dragul schimbării, fireşte că mi-am luat toate măsurile de precauţie ca odată ajuns pe teritoriul Statelor Unite să nu trag mâţa de coadă. Başca faptul că la aşa ceva mă obliga şi regulamentul foarte strict al Loteriei Vizelor. Iată cauza pentru care m-am stabilit în Detroit, oraş în care de ani şi ani locuieşte un verişor de-al meu…

 

Foto. Ghoerghe Chindris (dreapta) impreuna cu editorul “Curentului International”, Stefan Strajeri, in fata Catedralei Ortodoxe Sf.Gheorghe din Michigan

Întrebare: Când şi cum l-ai cunoscut pe Ştefan Străjeri?

Răspuns: În anul 2006, adică îndată după ce Ştefan a preluat conducerea publicaţiei Curentul internaţional, cu ocazia unui spectacol susţinut pentru românii din Detroit şi împrejurimi de către Veta Biriş şi Ştefan Hruşcă. Cum pe amândoi soliştii îi cunoşteam foarte bine din ţară (cu Hruşcă am fost colegi de şcoală în Ieud, iar despre Veta Biriş, ca şi despre alţi emisari ai folclorului autentic, am scris cuvinte de mare simţire, inspirate de tradiţiile necontrafăcute ale românilor), fireşte că în aceste condiţii Ştefan Străjeri n-a ratat ocazia la care era martor ocular, aşa că m-a invitat să colaborez la revista lui (pagina de tradiţii), după părerea mea una dintre cele mai valoroase publicaţii româneşti care apar pe teritoriul Statelor Unite şi al Canadei.

Întrebare: Am înţeles din spusele unor români stabiliţi în SUA că în Detroit ar fi una dintre cele mai mari comunităţi româneşti din America de Nord. Ţi-au făcut ei impresia că ar fi uniţi şi la bine şi la rău?

Răspuns: Nicăieri (în ţară sau în afara ţării) românii nu sunt suficient de uniţi, fapt care le-a cauzat şi continuă să le cauzeze numeroase prejudicii. Ba mai mult, unii dintre ei se lasă atât de mult absorbiţi de noile medii sociale, încât admit să-şi sacrifice identitatea. Adică, oriunde în lumea asta, dacă un evreu rămâne evreu chiar şi la a 50-a generaţie, doar astfel ei putând să-şi păstreze nealterată fiinţa, limba şi tradiţiile, unii români din diasporă nu mai vor să fie români deja de la a treia generaţie: În casa lor se vorbeşte foarte puţin româneşte, ei nu menţin decât contacte accidentale cu ţara de baştină şi cu ceilalţi români din comunitate, iar copiii lor prea puţin se sinchisesc de românism şi limba română!

Întrebare: Cum este văzută România de la distanţă?

Răspuns: Destul de rău, şi asta din pricina clasei politice, sau – mă rog – a politicienilor care se laudă că ne reprezintă interesele, căci – aşa cum corect se spune – după mai bine de două decenii de frământări postdecembriste, România încă nu are o clasă politică credibilă, calificată şi unitară în apărarea intereselor naţionale. Neavând un reazem politic dătător de speranţe lesne convertibile măcar în fapte diplomatice, românii din diasporă simt povara bizarului amestec de sentimente, amestec format din dorul după locurile natale (adorabilul blestem al românilor din totdeauna!), indiferenţă şi înverşunare vizavi de neîncetata bătută pe loc a românilor din ţară. Iar atunci când dorul, bunăoară aşa ca în cazul meu, ajunge de neîmplinit cu pospaiurile de românism culese de pe internet, gazete şi canalele de televiziune, românul înstrăinat ia drumul spre ţara-mamă, pentru a sorbi din acele izvoare încă nepoluate ale culturii, limbii şi tradiţiilor acestui popor de-a dreptul miraculos prin rezistenţa demonstrată de-a lungul istoriei, deopotrivă la loviturile interne şi externe.

Întrebare: Dar americanii get-beget cum văd România?

Răspuns: Americanii ne cunosc foarte puţin ţara, cu toate că unii români-americani se dau peste cap să-i facă o imagine adecvată, măcar la nivelul la care oficialii acestei ţări să nu mai vorbească de o Românie cu capitala ba la Budapesta, ba la Sofia, ori de o Românie încorporată în nesfârşita Rusie…

Iată de ce la Catedrala Sfântul Gheorghe din Detroit a luat fiinţă şi activează Ansamblul folcloric Românaşul. Şi tot în acest mare oraş îşi desfăşoară activitatea Societatea culturală româno-americană Avram Iancu, în cadrul căreia, prin şezători, nunţi, Lăsata secului şi montaje păstoreşti gen Sâmbra oilor, se promovează portul, obiceiurile şi tradiţiile româneşti.

Întrebare: Ai vreun mesaj special pentru cititori?

Răspuns: Da. Românilor din ţară le urez să fie în continuare ei înşişi, să aibă tăria făptuirii şi încrederea răsplătirii faptelor bune, în pofida norilor negri care s-au îngrămădit deasupra României, iar celor din străinătate le adresez îndemnul ca niciodată şi în nici o împrejurare să nu dea uitării ţara de unde-şi trag originea.

 

    Sighetul Marmaţiei, George PETROVAI

      23 august 2010

 

Popularity: 20% [?]

 Familia tradiţională în faţa provocărilor mileniului trei

Autor: Nicolae Balint                       

Familia tradiţională şi toate valorile pe care aceasta le-a promovat în decursul timpului sunt într-un mare pericol. Urmare a condiţiilor socio-economice, în principal, dar şi al unui alt tip de mentalitate, concubinajul a luat proporţii. Se nasc puţini copiii – mulţi dintre aceştia în afara căsătoriei (familiei) – iar din ce în ce mai multe familii se destramă. Raportul dintre natalitate şi mortalitate este unul alarmant. Statul român nu are o politică demografică şi asta pentru că statul însuşi, ca formă superioară de organizare a societăţii, are mari probleme. Un proces constant de îmbătrânire se poate observa dealtfel în întreaga Europă. Şi totuşi există reacţii în faţa acestei situaţii. Alianţa Familiilor din România (AFR) face acest lucru: reacţionează. AFR este o picătură necesară într-un ocean al indiferenţei. Despre familie, rolul şi acţiunile  AFR, într-un interviu în exclusivitate cu Bogdan Mateciuc, directorul executiv al AFR.

 

Reporter: Când a fost înfiinţată Alianţa Familiilor din România (AFR), de către cine şi ce anume îşi propune?

Bogdan Mateciuc: AFR s-a constituit în anul 2007, membrii fondatori fiind organizaţi anterior într-un Comitet de Iniţiativă pentru derularea unui „Proiect de ocrotire a căsătoriei şi familiei”. Asociaţia noastră este o organizaţie de promovare şi apărare a tradiţiilor social-culturale care au stat la baza dezvoltării societăţii româneşti: familia şi morala creştină, aplicate în relaţiile interumane şi în viaţa socială.

Reporter: În opinia dv., cum apreciaţi situaţia familiei din ţara noastră la ora actuală?

Bogdan Mateciuc: După 1989, familia şi căsătoria ca instituţii şi implicit atitudinea autorităţilor şi a publicului faţă de ele au suferit o degenerare. Familia şi căsătoria sunt sub un atac mai mult sau mai puţin conştient din partea unor forţe secularizante, care afirmă că familia şi căsătoria ori nu mai sunt necesare, ori trebuie redefinite. În acelaşi timp, canalele mass-media promovează stiluri „alternative” de viaţă şi ne prezintă drept modele de urmat viaţa unor aşa-zise „vedete”. Autorităţile statului, deşi sunt conştiente de criza demografică prin care trece România (o populaţie tot mai îmbătrânită, cu impact asupra veniturilor la bugetul de stat, prin reducerea bazei de impozitare…), nu fac nimic pentru a proteja familia. Din contră, subscriu tacit la promovarea „alternativelor” distructive la adresa familiei şi, mai nou, adoptă măsuri financiare împotriva familiilor, ca parte a programului de combatere a crizei economice.

Reporter: Ce ar trebui să facă statul român pentru conservarea identităţii familiei?

Bogdan Mateciuc: Statul nu are o politică concertată pentru promovarea căsătoriei şi familiei. Nu îi susţine pe tinerii care ar dori să întemeieze o familie. Asemenea măsuri ar trebui să ţină de o strategie naţională, pentru că actuala criză demografică este un pericol cu bătaie lungă. Statul ar trebuie să conceapă un program de măsuri pentru încurajarea acestor tineri, şi pentru descurajarea „alternativelor” promovate de unele organizaţii non-guvernamentale.

Reporter: Credeţi că biserica – mă refer la biserică în general şi nu neapărat numai la cea ortodoxă – se implică suficient în prezervarea identităţii familiei? Dacă o face, cum anume o face?

Bogdan Mateciuc: În general, Biserica se implică în promovarea familiei, în primul rând pentru că familia ca uniune dintre un bărbat şi o femeie a fost întemeiată de însuşi Dumnezeu. Ca instituţie, ea a fost validată şi de Mântuitorul Iisus Hristos. Această promovare se manifestă prin predicile şi cuvintele de învăţătură rostite în biserici şi, ocazional, prin comunicate oficiale emise în legătură cu diferite evenimente şi acţiuni publice. Totuşi, AFR consideră că implicarea Bisericii în general poate fi mai activă şi adusă mai bine la cunoştinţa publicului, care are aşteptări în acest sens din partea Bisericii.

Reporter: Care sunt, în opinia dv., principalele pericole la adresa familiei şi care sunt consecinţele probabile pe termen lung?

Bogdan Mateciuc: Familia este bagatelizată şi desconsiderată. Acest lucru nu este neapărat un atac organizat sau conştient. Este vorba de o atitudine din ce în ce mai răspândită, importată, alături de alte „bucurii”, din Occident şi privită cu îngăduinţă de către mass-media şi autorităţi, în numele unui fals „modernism”. Concret, românii nu se mai căsătoresc şi nu mai nasc copii. Divorţurile şi avorturile sunt la cote mari. Divorţul a fost liberalizat – astăzi poţi divorţa foarte uşor, iar avorturile se fac din bani publici – statul plăteşte avorturile, deşi ele sunt contra interesului naţional. Încercarea de normalizare a unor perversiuni şi eventual includerea lor sub titulatura „familie” este un alt atac la adresa familiei. Rezultatul îl vedem sub forma debusolării individului. Familia ar trebui să fie un micro-univers al omului, un loc în care el se simte împlinit şi în care îşi regenerează puterile, pentru a face faţă provocărilor vieţii. În lipsa acestui micro-univers, individul devine instabil, debusolat şi predispus la gesturi şi acţiuni negative atât asupra lui, cât şi asupra altora. Debusolarea în viaţa personală are impact asupra comportamentului lui în societate. Pe termen mediu şi lung, România are o populaţie îmbătrânită. Din această cauză, ca naţiune ea nu mai are energiile de care are nevoie ca să se dezvolte. Un popor debusolat, deprimat şi căruia i s-a cultivat un negativism persistent faţă de sine nu poate dăinui. În plan practic, există deja probleme cu sistemul de pensii şi de contribuţii al bugetul de stat. Prea puţini tineri, prea mulţi bătrâni. Statul are o povară imensă în această privinţă.

Reporter: Care consideraţi dv. că sunt, prin finalitatea lor, cele mai reuşite acţiuni ale AFR şi ce vă propuneţi, în acest sens, în viitor? 

Bogdan Mateciuc: Asociaţia noastră monitorizează activitatea legislativă şi este interesată de promovarea unor legi în sprijinul familiei. Colaborăm cu orice partide şi politicieni care aderă la valorile familiei. Cu ocazia alegerilor – locale, naţionale sau unionale – facem o analiză a candidaţilor şi emitem un Ghid al Alegătorului prin care îi informăm pe alegători despre profilul candidaţilor. Analiza ţine cont de acţiuni, voturi şi declaraţii ale candidaţilor. La alegerile trecute, unii candidaţi foarte cunoscuţi, care însă nu aderau la valorile familiei, nu au fost aleşi în urma acţiunilor de informare derulate de AFR. Prin aceste acţiuni ale noastre, îi invităm pe alegători să voteze în cunoştinţă de cauză şi le transmitem candidaţilor mesajul că un reprezentant trebuie să îi reprezinte pe cei ce l-au ales şi valorile lor. Aceste campanii ale noastre au fost un succes. Evident, ele vor fi realizate şi la alegerile care vor urma. O altă reuşită a noastră a fost implicarea în dezbaterile publice pe marginea noului Cod Civil. Au existat încercări, din partea unor organizaţii, de a strecura acolo recunoaşterea parteneriatelor între homosexuali. Cu ajutorul unor parlamentari responsabili, am blocat acele încercări. Pe viitor, vom continua să colaborăm cu politicieni pentru adoptarea de măsuri în sprijinul familiei. Susţinem cu fermitate eliminarea din Parlament a oricărui politician care nu ascultă de alegători – iar alegătorii sunt în majoritate creştini şi cred în valorile familiei. De asemenea, o ţintă a noastră este introducerea în Constituţie a definiţiei familiei ca uniune între un bărbat şi o femeie. Textul actual prevede uniunea între „soţi”, care e un termen interpretabil. Toate acţiunile AFR se subscriu dorinţei de a (re)aminti şi (re)afirma valorile tradiţionale ale familiei. Este nevoie să se facă în permanenţă aceasta, într-o vreme în care valorile şi reperele morale sunt relativizate şi răsturnate.

A consemnat Nicolae BALINT

www.nicolaebalint.wordpress.com

Popularity: 15% [?]

Autor: Gabriela Genţiana Groza

                 Acces indirect

 

            Am sosit de la Ploieşti şi am poposit la Hotelul  pentru Recuperare din apropierea gării Predeal pe care îl preferăm  pentru că din când în când  se aude şuieratul  locomotivei. Am fost singuri în toată clădirea. Unde-or fi fost turiştii din anii trecuţi? Altădată nu găseai niciun loc liber în hotel. Ne continuăm drumul spre Cluj şi suntem în dimineţa zilei de duminică, 2 mai 2010, în gară. Un soare anemic, dar mult aşteptat, ne face să ne simţim învioraţi după zilele mohorâte de până acum. Aşteptăm acceleratul care circulă  spre Cluj. Clădirea gării, necercetată de vreun  zugrav, are o nuanţă de cenuşiu cu zone scorojite. Puţinii pasageri îşi poartă paşii fără grabă. Casieriţele întârzie în faţa calculatoarelor şi după “lupte secular” reuşesc să extragă biletul de tren din calculator. E atât de pustie gara!… În sala de aşteptare  îmi atrage atenţia un asparagus uscat  spânzurat deasupra capului trecătorilor. Totuşi îmi place gălăgia celor doi măturători care intră în sala de aşteptare să-şi ia câte o cafea de la dozator, simţi că mai e puţină viaţă…    

- Acceleratul de Satu Mare soseşte în staţie la  linia a şaptea. Trenul are o întârziere de 65 de minute…vine anunţul de la staţie.

Stăm deja de douăzeci de minute la gară, am fost prevăzători, ne-am gândit să aşteptăm noi trenul şi nu invers. Ne-am aşezat pe o bancă dublă întâlnită de obicei în gări, cu o parte orientată spre muntele din apropiere şi cu cealaltă spre clădirea gării. Pe partea aceasta a băncii sunt doi oameni, unul mai înalt, şaten, de vreo cincizeci de ani şi altul de peste şaizeci de ani, brunet.Acesta din urmă are toate atributele unei personae pe care viaţa l-a înţelepţit, dacă mă iau după aerul cu care  ascultă destăinuirile prietenului său. Eu şi Dorel avem fără să vrem acces la convorbirea intimă a  vecinilor noştri de bancă. De vis-à-vis de gară se aude slujba religioasă de la frumoasa biserică cu hramul Sfinţii Constantin şi Elena. Glasul clar şi plăcut al preotului se răspândeşte cu dărnicie în spaţiul aflat în jur: “Pentru poporul român de pretutindeni…” ajunge până la noi desfăşurarea slujbei.

Cei doi bărbaţi sunt atât de adânciţi în discuţie încât nu se sinchisesc că-i ascultă cei doi, trei călători de pe peron. Fără să vrem, ei ne fac părtaşi la amănunte din traiul lor zilnic. Şatenul e mai vorbăreţ, cum am remarcat.

- E inteligent, e deştept, ce mai! zice acesta. Eram într-o zi în căruţă şi vorbeam cu nevastă-mea de ale noastre. El ciuleşte urechile şi nu mai ce văd că se opreşte în loc. Parcă nu auzise bine ceva şi încerca să afle. Zic atunci către el: „Hai, măi Radule, hai că ne apucă noaptea pe drum şi dă peste noi vreo maşin” . Şoseaua era aglomerată şi ne temeam de vreunul cu Tir-ul. Piftie ne-ar fi făcut pe  întuneric! Doar ştii că s-au întâmplat atâtea…Şi mai cu seamă că nenorociţii fug de la locul accidentului iar dacă-i prinde cumva, se fac că nu ştiu când au lovit pe cineva. Înţelept, Radu al meu porneşte grăbit, semn că m-a înţeles…

Bărbatul de lângă el îl aprobă.

- Acum că eşti beteag, cine-l mai mână pe Radu? întreabă el.

- Ei, n-am eu “chicioare” să-l mai alerg puţin! E vânjos, s-a îngrăşat, i-ar trebui şi lui puţină mişcare. Dar cine să mai stea de el? Când o să vină fiu-meu acasă o să-l pună el la lucru.

- Unde ţi-e băiatul, e întrebat mai tânărul.

- În Spania, la căpşuni. Îl tot aştept să se adune şi el de pe drumuri, vine răspunsul cu regret în glas.Eu aici bolnav iar el bate ţările…

- “Pentru pacea a toată lumea…” auzim de la  biserică vocea preotului amplificată sonor.

Un strat subţire de nea străluceşte feeric pe Coştila.Zăpada e o ultimă misivă a iernii care nu se dă bătută. Gara e tot pustie deşi, dacă ne-am fi luat după anunţul de la radio: „staţiunile de pe Valea Prahovei au fost luate cu asalt de turişt” ar fi trebuit să fie cu totul altfel. Pustietatea peroanelor şi singurătatea zidurilor scorojite ale clădirii gării altădată „perlă a Văii Prahova”, vorbesc de la sine. Străzile principale sunt de asemenea goale în ziua aceasta frumoasă de 2 mai. Razele călduţe ale soarelui invadează nestingherite orice locşor. Cei doi bărbaţi vorbesc tare, parcă intenţionează să ne facă cunoscute amănunte din viaţa lor.Vârstnicul îl conduce la gară pe celălalt care a fost internat în Sanatoriu. Îşi aduc aminte de zilele când au fost colegi de serviciu la calea ferată.

- Atâta zgură venea de la locomotivă de îţi roşea ochii! Şi, cu o voce mai înceată, deşi lasă să se audă destul de clar, arată spre noi:

- Ia te uită şi la ăştia, s-au modernizat…au valiză pe rotile…Şi…aşa cum ziceam, am fost cu el la pădure şi am încărcat căruţa cu lemne. Când m-am întors am trecut printr-un loc cu multă tină. Am crezut că acolo rămânem. Dar ce crezi, dumneata? S-a lăsat în genunchi şi a tras aşa de tare că a scos de-acolo căruţa de parcă era o nimic toată!

Acum Radu-al meu a mâncat toată iarna otavă. S-a îngrăşat şi are o putere…

- Ce faci cu el, îl mai pui la muncă? întreabă colegul.

- Ce să-l mai pun? M-am îmbolnăvit rău de tot. Am stat în pat trei luni încheiate.Când m-am dus la el la grajd aproape că nu m-a recunoscut.

- Ei, măi Radule, ce-i cu tine, ce ai tată? Parcă nici nu mă vedea. E tare voinic, e gras, poţi să te culci pe spinarea lui, aşa e de lată.

- Mai scoate-l şi dumneata măcar în curte, zice prietenul său.

- Aşa îl mai scot, bine-nţeles. Da ţi-am spus că e deştept. Dacă-l las să alerge, se repede cincizeci de metri încolo şi cincizeci de metri înapoi. Nu se duce el mai departe că ştie că nu pot să fug după el.Că ştii că sunt pensionar de boală.

Şi ca să-mi prelungească pensia trebuie să stau în Sanatoriu douăzeci şi două

de zile. Mă doare rău coloana, cred că e de la obezitate, de la burtă, ce mai!

Vecinul lui de bancă îl ascultă răbdător, o fi având şi el câte ceva de spus dar nu mai are loc de celălalt care-i mai iute la vorbă.

De la biserică se aude amplificat glasul părintelui  „iară şi iară, Domnului să ne rugăm…” şi pentru moment mă simt între enoriaşi rugându-mă pentru omul suferind de pe peron.

Celularul acestuia sună:

„Alo, da măi Costică, sunt aici în gară la Predeal. Trenul întârzie mai mult de o oră.Rămâne cum am vorbit.Tu când pleci la parastas în Moldova?

 Atunci te-aştept când te întorci de-acolo. Să trăieşti, măi”.

Timpul trece greu. Mai e până soseşte trenul.

- Tu te mai duci la biserică, Flore?

- N-am mai fost de la Paştele celălalt. Am de plătit o contribuţie de 46 lei şi nu mă mai duc.

- La noi nu se cere. Eu mă duc aproape în fiecare duminică, nu scap de nevastă-mea. Zice că suntem oameni bătrâni şi trebuie să ne pregătim bagajul…

De la biserică se aude părintele care predică despre „hrana spirituală care e mai importantă decât hrana materială” şi mai spune că „unul e cel ce seamănă şi altul e cel ce seceră”. Cei doi tac pentru câteva clipe.

Peronul gării are acum vreo cinci pasageri. Cândva  în gară şi pe străzile din jur  forfoteau o mulţime de bucureşeni, bucuroşi că pot lua o gură  de ozon de la munte. Predealul era de obicei asaltat de ei. Mi se pare ciudat că după o iarnă grea nu ,,mai dau o fugă’’locuitorii blocurilor capitalei mai  de 1 şi 2 mai.

De banca noastră se apropie un ins solid de vreo patruzeci şi cinci de ani. Trupul greoi contrastează cu vorba vioaie care parcă o ia înaintea gândului.

- Mai e mult până vine acceleratul?

- Vreo douăzeci de minute, îl informează Florea.

- A mai scos din întârziere vreo cinci minute, îi spune celălalt. A avut peste o oră întârziere.

- Şi nevastă-mea care n-a vrut să se scoale mai devreme!…Locuim în Bucureşti, în Crângaşi. Să se fi urcat şi ea în autobuz, să fi ajuns la gară şi să fi luat şi ea personalul, că acum era demult la Predeal. I-a fost lene să se scoale, şi ei dar şi copilului…Uite, domnule, ca să stau eu aici în gară. Că m-a apucat şi foamea…

- Ei, lasă şi dumneata că ai de unde să slăbeşti! Câte kilograme ai?

- Am 118 kilograme. Ar trebui să am vreo 79-80 de gilograme. Că mă doare şi coloana, de-aia am venit la Sanatoriu de aici, la recuperare.

- Ei, vezi că ştii, burta face să te doară coloana, zice pasagerul de lângă noi.Şi eu am avut 90 de kilograme şi acum am 115.Nevastă-mea e slabă, e uşoară ca fulgul.

- Lasă că am văzut eu la televizor la „Acces direct” unul de 300 kilograme care şi-a pus în cap să se facă de 500 kilograme. Zicea că aşa i-ar plăcea lui să fie, spune bucureşteanul din Crângaşi.

Liturghia de la biserică se întretaie cu convorbirea laică a pasagerilor .Se aude clar vocea preotului: „Doamne, apără şi păzeşte poporul tău…”

- Păi dacă-i vorba de mâncare, mănânc singur o pâine pe zi. Mănânc bine, se laudă omul care a intrat în vorbă foarte familiar. Îmi plac mai ales friptanele. Când iau pensia mă duc la magazin şi cumpăr pulpe, îmi plac cu mujdei. Dar să nu crezi că nu mănânc şi ciorbă, căteodată înghit şi 3-4 farfurii.

- Eşti tare pofticios matale, zice bărbatul care aşteaptă să plece.Vârstnicul nu se bagă în vorbă. El arată numai bine şi ce şi-o fi zicând în sinea lui, numai el ştie. Prietenul lui şi-a găsi tînsă un vorbăreţ pe măsură şi continuă:

- Eu unul nu sunt mâncăcios. Sunt mai mult umflat de doctorii. Nevastă-mea mănâncă lângă mine pulpe la grătar şi eu pot să mănânc roşii goale. N-am nicio problemă, da uite ce gras sunt şi eu, ca dumneata.

Cei doi plinuţi îşi împărtăşesc părerile despre ei şi grăsimea lor care nu se ştie de ce vine aşa, nechemată, la om ca să-l facă să-l doară coloana şi să mai facă cine ştie ce alte boli…

- Eu beau multe sucuri „fără accid” se confesează   crângăşanul a cărei nevastă se scoală mai greu.   

- Ei, vezi? D-aia te-ngraşi. Bea apă şi mai ales, mănâncă verdeţuri, domnule.N-ai văzut-o pe-aia de la „Acces direct” care a dat jos atâtea kilograme? Bea ceaiuri, apă chiară, să ştii mata.

- O, zice insul, şi mie-mi plac ceaiurile dar cu mult zahăr, altfel nu pun gura pe ele.

- Dumneata eşti ca şi Radu, calul meu, care trage la căruţă dar e  tare gras. Mi-a zis mie nevasta să-l vând.A şi venit un ţigănuş care a vrut să-l cumpere dar nu m-am îndurat să-l dau.Mă-ntreabă el: „Cât ceri pe cal?” “Ei, zic, n-ai dumneata atâţia bani cât face!”

Cred că avea la el 70 de milioane. Sigur că avea că venise întins să-mi cumpere calul. Auzise el că e bine hrănit. Dacă-i pui povară-n spinare zboară ca avionul cu reacţie. Ce, ăsta-i cal să-l pui la trăsură?…

….Şi omul vorbeşte de Radu ca despre un om, n-are de gând să se oprească din destăinuiri.

- Că eu, cu „chicioarele” mele nu-l mai pot pune la treabă. Dacă n-aş fi aşa de gras, poate că aş mai încerca. Dar mi-a zis doctorul să mă astâmpăr, că nu-i glumă cu boala de plămâni. Şi n-am nici măcar poftă de mâncare.

- Ia şi dumneata pastile Omega câte două pe zi. Sunt 90 de pastile în cutie şi costă 50 de euro, îl sfătuieşte pasagerul.

- Aş lua eu dar nu mi-a dat doctorul. O ţine întruna cu regimul, să nu mănânc carne că de-aia mă dor „chicioarele”.

- Are dreptate doctorul, e de părere bucureşteanul, că dacă mănânci carne dai în gută. Când te-o durea aia, poate să stea cu halca de carne lângă dumneata.

La megafon se aude: “trenul accelerat Bucureşti-Satu Mare soseşte în staţie peste 15 minute…la linia a şaptea…şi are în compunere…atâtea vagoane, numerotate începând de la locomotivă”…etc.  

- Doar că nu mi-a zis  doctorul să pasc, altfel e jale cu mine, se vaită omul.

- Ai tensiunea normală?

- Normală, 13 cu 7.Şi am inima bună, m-am dus la control de două ori. Am fost ceferist şi ne făcea mereu control când plecam la drum.

- Fii atent şi mai slăbeşte şi dumneata , altfel umbli în patru labe.

- De-oi muri, oi muri, n-am ce face.

- Da, dar până mori e mai greu,zice interlocutorul.Tăticu a murit la 61 de ani. Avea de toate, suferea cu herniile, plămânii şi cu prapurul. Avea groază de injecţii. N-a vrut niciodată doctor. El ne spunea că în anul 2000 se termină totul, vine sfârşitul lumii şi uite că n-a venit. Da nici mult nu mai e.

Uite cum iese noroi fierbinte din pământ…O să ne prăpădească pe toţi odată, zice vorbăreţul.

Ascultăm şi noi fără să vrem prevestirea apocalipsei.Nici vorbă să-l întrerupă cei doi oameni  cu care a intrat în vorbă.

- Mămica a murit la 72 de ani. A zis într-o zi: „gata, eu mă duc; aveţi şi voi grijă că viaţa e grea.” Şi s-a dus lângă tăticu  care cred c-o aştepta să fie ei amândoi şi dincolo, aşa cum au fost aici, că s-au înţeles bine.  Au crescut 7 copii, mai suntem 5 dintre toţi.

- Apoi, zice ceferistul, să vezi dumneata cum au găsit oase multe când au săpat în Triaj…Că cică l-au făcut peste cimitir. Oase, oase, asta o să fim şi noi. Că doar n-o să ne chinuim pe pământ mai mult decât ne  lasă Dumnezeu pe fiecare.

Şi din nou vine cuvântul celui sosit:

- Eu am pensie de boală, scapă uşor de mine. Că m-am săturat să merg în fiecare an la control. Nevastă-mea e handicapată dar ea s-a învârtit şi n-o mai cheamă la control. Şi fiu-meu e handicapat. Dacă vine aici la munte îi este frică să se urce în telescaun.

- Spune-i şi dumneata să închidă ochişorii, spuse cu compasiune mai vârstnicul pasager.

Se face puţină linişte. Trebuie să sosească trenul.De la biserică se aude o rugăciune rostită de toţi enoriaşii  împreună cu păstorul lor: „Doamne Iisuse Hristoase ai milă de noi păcătoşii. Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te Ceea ce Eşti plină de daruri Marie…”

Soseşte trenul cu care pleacă ceferistul spre Radu al lui şi spre nevastă-sa.Bucureşteanul rămâne să îşi aştepte nevasta.Nemaiavând cu cine povesti, nu se lasă el şi continuă să vorbească cu un interlocutor imaginar, aflat probabil aproape de banca noastră.

- Mi-a zis mie mămica, ştia ea că viaţa e grea.. Păi nu vezi ce e pe capul omului?!?…. Aoleo, că n-am cu ce plăti întreţinerea!…aoleo, că s-a scumpit gazul!…aoleo, că mă dă afară din casă!…aoleo, că vine cutremurul!…aoleo, că iese noroi fierbinte din pământ!…Ce mai, vine sfârşitul, ştia ea mămica!…

Şi nevastă-mea care n-a putut să se scoale mai devreme, ca să o aştept eu aici în gară…

Cum să se mai descurce omul cu pensia? Mă mir cum mai trăiesc ăia de la ţară! Nu se mai poate face nimic…Ba-i prea cald, ba-i prea frig. Că ziceau ăia de la televizor că se încălzeşte pământul. Iar pe mine mă doare coloana… E de la burtă, aşa a spus doctorul.

Se scoală de pe bancă şi merge pe peron mai încolo şi găseşte o femeie cu care vorbeşte şi vorbeşte. Nu ştiu ce-i spune că aceasta îl ascultă fără să-l poată întrerupe. El probabil  e mulţumit că are cui împărtăşi amarul şi mai ales că e ascultat. Pentru că, cine mai ştie, o să vină odată şi acceleratul de la Bucureşti care a avut restricţie la Posada şi mai întârzie puţin…Că de, trenurile de-aia sunt trenuri, să mai întârzie şi ele. Ce, e mai bine să se răstoarne?…

Popularity: 5% [?]

Autor: Gabriela Petcu

                                        

                                                 Lecţia 4

                                              Morfologia

                   greşit                                                          corect

         la sursa neregulei                                         la sursa neregulii

         împotriva pâinei albe                                    împotriva pâinii albe

        De ce nu este corect?

Substantivele feminine au la genitiv-dativ singular nearticulat aceeaşi desinenţă cu cea de nominativ plural (unei după-amieze – două după-amieze). La această desinenţă, pentru forma articulată de genitiv-dativ, se adaugă articolul hotărât: după-amiezei.

        îşi trăiesc anii bătrâneţei                                      îşi trăiesc anii bătrâneţii

        familia sorei                                                         familia surorii

        terenurile Grădinei Zoologice                                 terenurile Grădinii Zoologice

        centrul pieţii din oraş                                            centrul pieţei din oraş

        S-au deschis patinoarurile.                                  S-au deschis patinoarele.

Care este forma corectă?

Unele substantive neutre, cum sunt caiet, creion, măr, scaun etc., primesc la plural desinenţa „e”, altele, desinenţa „uri” – laptop, pat, stilou etc. – , iar un număr mai mic de substantive neutre oscilează între cele două desinenţe: piedestal – piedestaluri/piedestale, nivel – niveluri/nivele etc.

        aceste semnuri                                                   acetse semne

        produsuri naturale                                              produse naturale       

        abţibilde                                                             abţibilduri

        azile                                                                   aziluri

 

  

 

       Acceptă invitaţia lui Mădălina.                            Acceptă invitaţia Mădălinei.

De ce nu este corect?

În exemplul de mai sus, substantivul Mădălina este în cazul genitiv, iar forma sa corectă de genitiv este Mădălinei. Articolul proclitic lui se foloseşte înaintea numelor de persoane de genul masculin (lui Andrei, lui Mircea etc.), ca şi înaintea numelor de persoane terminate în consoană (lui Carmen) sau în vocalele „o”, „i” (lui Teo, lui Mari). Cea mai mare parte a substantivelor propii nume de persoane de genul feminin se termină în „a” şi exprimă cazurile genitiv şi dativ prin desinenţe specifice: „-ei” sau „-`i” (Mariei, Ancăi).

                                                   „Dragele” adjective

            dragele mele                                                      dragile mele

De ce nu este corect?

Adjectivul drag este variabil, cu trei forme flexionare: la singular, drag, dragă şi o formă comună de feminin şi masculin plural – dragi. Forma de vocativ, genul feminin, numărul plural este dragi (dragi colege) sau, când adjectivul este substantivat, dragile (dragile mele) ori dragilor (dragilor, mă bucur că vă văd).

            Care sunt ultimile noutăţi?                                Care sunt ultimele noutăţi?

De ce nu e corect?

Adjectivul ultim are patru forme flexionare, în funcţie de număr şi gen: ultim, ultimă, ultimi, ultime. Deci la masculin plural, forma este ultimi, iar la feminin plural, forma corectă este ultime.

             aspectul vechei ctitorii                                      aspectul vechii ctitorii

De ce nu e corect?

La genitiv-dativ, genul feminin, numărul singular, adjectivele au aceeaşi desinenţă cu cea de nominativ plural. Adjectivul veche are la plural forma vechi, iar forma de genitiv-dativ articulat este vechii (al doilea „i” este articolul hotărât enclitic, pe care adjectivul antepus îl preia de la substantivul ctitorie.

           aşteptarea marei finale                                    aşteptarea marii finale

•   Notă: aceste lecţii sunt în acord cu Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”,  Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Consiliul Naţional al Audiovizualului. Prin editarea unei gramatici informaţionale, nu se doreşte blamarea jurnaliştilor, ci doar o metodă pentru a construi un discurs coerent şi corect.

                                                                                                       Va urma.

 A consemnat,

Gabriela Petcu

Popularity: 14% [?]