Curentul International

Autor: Gabriela Petcu

                Se spune că presa este a patra putere în stat. Ca urmare, ziariştii indiferent despre ce domeniu scriu, devin automat informatorii, formatorii şi educatorii opiniei publice. Bine ar fi fost să nu existe greşeli de limbă literară dar, din păcate, sunt destul de frecvente iar mass- media actuală face erori inacceptabile.

                Am întâlnit numeroase greşeli de limbă care provin din utilizarea cu un sens sau într-un context inadecvat a unor cuvinte. Fie din dorinţa unor vorbitori de a „inova” cu orice preţ în materie lexicală, fie – pur şi simplu – din necunoaşterea sensului exact al cuvântului folosit, rezultă o sumedenie de formulări lipsite de exactitate şi precizie.

                        Oricare ar fi însă explicaţia apariţiei greşelilor de exprimare şi oricare ar fi natura acestora, astfel de abateri lingvistice ar trebui combătute. Dacă suntem atenţi câteva ore, urmărind emisiuni de la radio sau televizor, citind presa scrisă, vom întâlni greşeli de ortografie şi ortoetie, semantice, gramaticale, lexicale.

                      Mass-media actuală trebuie să ne ofere dovada că performanţa este la îndemâna noastră şi să devină un model de comunicare firească şi elegantă.

                      Prin aceste „lecţii” recomand să încercăm stoparea fenomenului de degradare a limbii române care se manifestă cu atâta vigoare în ultimii ani şi astfel, poate reuşim să păstrăm măcar o parte din moştenirea limbii literare, încercând să ne corectăm în fiecare zi câte puţin.

                                                                Lecţia 1

                                                            Pronunţarea

                                                    Despre sunete şi accent

                   forma greşită                                                            forma corectă

                 Dă-mi o ţigare!                                                           Dă-mi o ţigară!

                 Cumpăr o cămaşe.                                                      Cumpăr o cămaşă.

                 O pereche de teneşi.                                                   O pereche de tenişi.

                 Vereghetele acestea.                                                  Verighetele acestea.

                       De foarte multe ori, oamenii care vorbesc la televizor sau la radio pronunţă greşit litera „x”, rostind „cs” în loc de „gz”. În enunţurile de mai jos, este notată pronunţarea, nu scrierea.

 

                                                                  „ecsact”

                    Nu se ştie cu (ecsactitate).                            Nu se ştie cu (egzactitate).

                    Metodă de (ecsaminare).                              Metodă de (egzaminare).

                    Termen de (ecsecuţie).                                  Termen de (egzecuţie).

                    Scrie un (ecserciţiu).                                     Scrie un (egzerciţiu).

                    El ne spune (ecsact).                                     El ne spune (egzact).

  

                        Litera x se pronunţă fie „cs”, fie „gz”. Dacă „x” este prima sau ultima literă din cuvânt ori dacă este urmat de o consoană, se pronunţă „cs”, de exemplu Xenia, fix, extraterestru. Dacă „x” are în dreapta şi în stânga sa vocale, fiecare cuvânt are norma lui de pronunţare.

                               Ţările din Europa.                                       Ţările din Ieuropa.

                               Cartea este frumoasă.                               Cartea ieste frumoasă.

                        Formele verbului a fi (e, este, eram, eraţi, erau) se pronunţă cu „ie” iniţial, dar se scriu cu „e”, deşi poate să pară ciudat sau incorect, pentru că, de obicei, cuvintele din limba română se citesc cum se scriu. Acest tip de pronunţare este numit „preiotare”. Aceeaşi regulă funcţionează şi în cazul pronumelor personale el, ea, ei, ele, care trebuie pronunţate (iel), (ia), (iei), (iele).

                              Pot merge pe jos la servici.                           Pot merge pe jos la serviciu.

                                         Forma substantivului este serviciu, cu „u” final.

                       O altă greşeală care apare foarte des în rândurile noastre, este cea legată de pronunţarea numerelor cardinale 17 şi 18 care au structura şapte/opt+spre+zece.

Pentru că este greu să se pronunţe cinci consoane consecutive, foarte mulţi dintre noi spun:

                                             greşit                                                  corect            

                                  optisprezece, optâsprezece                  optsprezece

                                  şaptisprezece                                              şaptesprezece

                                                                  Accentul                                     

                                         greşit                                                 corect

                                          Idol                                                         Idol

                                          Mafia                                                      Mafia

                                          Butelie                                                    Butelie

                                          Alibi                                                        Alibi

                                          Editori                                                     Editori

                                         Legitimă                                                  Legitimă

                                                                                                                                        va urma

Gabriela Petcu

Popularity: 13% [?]

Jurnal de calatorie…

SEQUOIA – GIGANTUL FLOREI PĂMÂNTEŞTI  

 Autor: Corneliu Florea

(Winnipeg, Canada)

Cu câteva excepţii în Nord America, toate oraşele, mari sau mici, seamănă între ele ca două picături de apă de ploaie. Dacă vezi câteva, mari sau mici, poţi trăi cu impresia că le-ai văzut pe toate, pentru că monotonia urbană a nord-americanilor este înduioşătoare. Te izbeşte conceptul de funcţionalitate cu minimum de arhitectură urbană, totul rezumându-se la câteva tipare, multiplicate prin clonare pe tot continentul. Corect este să precizăm că nu e vorba de o lipsă de imaginaţie arhitecturală ci de obligaţia arhitecţilor de-a proiecta doar eficientul.      

În contrast cu ceea ce fac nord-americanii în urbanistica lor capitalistă, Natura Nord Americană a dăruit continentului multă bogăţie şi un frumos inegalabil prin măreţie şi varietate. Această Natură amerindienii au ridicat-o la rang de spiritualitate divină, în timp ce marea majoritate a feţelor palide nu au perceput de la început frumuseţea continentului ci doar bogăţiile lui, alergând dintr-o parte în alta după ele, ridicând doar construcţii ieftine, la care componenta arhitecturală de bun gust a fost înlocuită definitiv cu firme şi reclame. După un timp, anumite feţe palide au început să descopere şi să vadă, să înţeleagă şi să iubească Natura Nord Americană. Au început să aibă o anumită admiraţie şi consideraţie faţă de cele mai frumoase locuri şi au o aflat, cu multă surpriză şi luare aminte, că multe dintre aceste locuri, cu mult înaintea venirii feţelor palide aici, au fost considerate sacre de amerindieni, fiindcă în animismul lor totul li se părea însufleţit de spiritualitate fundamentală şi era un spaţiu universal de meditaţie şi rugăciune, locuri de veci ale neamului lor. Animismul amerindienilor, exprimat în rugăciunile lor, arată deopotrivă bucuria şi armonia, respectul şi mulţumesc faţă de ape şi vânturi, plante şi animale, spirite şi creator. Şi din ecourile rugăciunilor animiştilor precum şi din receptivitatea la spiritualitate şi frumos a feţelor palide s-a înfiripat grija faţa de mediu, de Natură, au apărut parcurile naţionale şi ecologia. Parcurile Naţionale din Statele Unite şi Canada sunt adevărate sanctuare ale divinei naturii în care intram desculţi şi pioşi.

SEQUOIA NATIONAL PARK este un asemenea sanctuar în Sierra Nevada din nordul Californiei şi a fost creat de Congresul American în 1890. După o sută de ani, mai precis în 1994, l-am vizitat şi noi doi: Ica şi cu mine. Înlemneşti privind aceşti giganţi din lemn. Nu mai există ceva asemănător, nici pe departe, pe tot acest pământ rotund şi turtit la poli. Nu am să dau drumul emoţiilor acum, ce mă stăpânesc de fiecare dată când îmi aduc aminte, dar cei ce vin în California şi nu urcă în Sierra Nevada să vadă  acest parc al giganţilor florei pământeşti înseamnă că au pierdut esenţialul acestei părţi de lume, fiindcă intens comercializatul Los Angeles e doar un mare conglomerat urban american recent, imens, haotic şi poluant.   

Se ştie prea bine ca şi Sierra Nevada a fost scotocită de aur de către feţele palide, dar ceea ce i-a impresionat chiar şi pe aceşti disperaţi ai îmbogăţirii au fost pădurile de conifere de pe versantul vestic al munţilor cu vârful de zăpadă un a  gran sierra nevada cum a exclamat primul spaniol care i-a zărit din depărtare în 1772. Aici pe versantul vestic, într-o zonă ce se află între 1350 şi 2550 metri altitudine, umiditatea oceanului s-a unit cu crusta muntelui şi a dat naştere, cu milioane de ani în urmă, la cel mai nobil conifer, Sequoiadendron giganteum. „Marele arbore este cea mai mare capodoperă a Naturii…cel mai mare dintre toate cele cu viaţă” spune John Muir, cel mai aprig conservaţionist al nobilului conifer Sequoia. De reţinut şi luat aminte că giganticul conifer a fost numit Sequoia în onoarea unui conducător al marii naţiuni Cherokee („cerochi”) care la începutul secolului XIX- lea  şi-a înzestrat naţiunea cu un alfabet silabic („syllabary”) folosit de mii de amerindieni în câţiva ani. Au scos chiar şi un ziar în acest alfabet care a fost interzis în 1853 de feţele palide când i-au izgonit pe Cherokee de pe pământurile lor (Admirată şi mult prea lăudata democraţie americană  afişată pe toate gardurile, are multe pete negre, acoperite cu slogane pentru naivi şi superficiali!!). Paranteză închisă.

Mult în urmă, cu aproape cinci milioane de ani, în timpul în care dintre vieţuitoare se desprindea specia căreia astăzi îi spunem umană, giganţii coniferelor existau şi-n Asia şi în Nordul Europei, dar după alte milioane de ani, schimbându-se clima şi câte altele în atmosferă şi în sol, au mai rămas doar aici în Sierra Nevada, în acest parc unic şi în împrejurimi, în total doar 75 de pâlcuri mari, dintre care unii vegetează de peste două mii de ani! Longevitatea lor se datorează rezistenţei la foc, boli şi insecte, pentru că au o scoarţă densă şi foarte, foarte groasă. Duşmani are numai doi: un fungus insipid, omul stupid şi mai ales homo avidus!

            În unul dintre aceste pâlcuri, de giganţi din parcul naţional, se află cel mai gigant dintre giganţi numit Generalul Sherman, în onoarea generalului unionist care, în timpul războiului civil american, a reputat o strălucită victorie capturând şi arzând Atlanta, după care a devastat toată Georgia. Dar mai înainte de-a se numi aşa, gigantul nostru a fost botezat, nici mai mult nici mai puţin decât Karl Marx!! („The General Sherman was originally named Karl Marx Tree by the communist settlers that originally inhabited the area”- de la Schoenherr citire). Cinstit să fiu, indiferent de comentariile cititorilor, e dreptul lor, eu preferam denumirea Karl Marx pentru excepţionalele sale eseuri în care a luat apărarea românilor, a poporului român în secolul XIX-lea. Dacă am făcut această afirmaţie trebuie să explic că‚ „Marx-ul” care ne-a fost nouă băgat pe gât de tancurile ruseşti şi comuniştii lor, se deosebeşte radical de adevăratul Karl Marx, care a scris şi publicat la vremea sa, despre succesivele cotropiri şi subjugări ale Principatelor Romane de către armata rusă şi a înfierat comportamentul ei barbar faţă de români. Istoricii să se informeze la Arhiva Marx – Engels de la Institutul Internaţional de Istorie Sociala din Amsterdam iar cititorii curioşi, şi mulţi români ar trebui să fie curioşi despre acest subiect, pot citi Karl Marx „Însemnări despre români”, apărut în Editura Academiei Romane în 1964.  Paranteză închisă. 

Printre arborii giganţii ai lumii, chiar dacă unii sunt mai groşi la bază iar alţii mai subţiri dar mai înalţi decât General Sherman, fost Karl Marx, acesta este cel mai voluminos dintre toţi: calculat are un volum de 1.486 metri cubi‚ „din care s-ar putea construi 40 de case, fiecare cu cinci încăperi” spune Waldorf şi Klepadlos într-un articol. Din alte surse aflăm ca la bază are o circumferinţa de 31 de metri şi diagonala mare este de 11 metri. În înălţime este de 83 de metri, având crengi groase de peste doi metri în diametru!! Imaginaţi-vi-l!!

Suntem înmărmuriţi în faţa giganticului conifer fiindcă privindu-l spre vârf, nu ne dăm seama bine dacă el a ajuns la cer sau cerul a coborât în vârful lui să-l îmbrăţişeze. El, gigantul este verde de sequoia iar cerul albastru de sierra nevada, el este întruchiparea Naturii iar cerul lumina universului conclude Ica. Este într-adevăr o tulburătoare impresie de îmbrăţişare şi avem senzaţia fizică şi spirituală că ne aflam într-una dintre cele mai mari, originale şi vechi Catedrale ale Naturii, în care ar trebui să închinăm o rugăciune fiindcă a stârnit în noi o emoţie atât de puternică încât ne auzim inima palpitând de bucurie. Gigantul acesta este mai mult decât un Sfânt al Naturii, este aici, creşte aici  de vreo 2500 de ani fără să îmbătrânească!! Este aici să învingă potrivnicia timpului şi-al omului, să sprijine cerul pe care să-l primenească cu oxigen şi aromă de conifer. Este aici de la începuturile Romei, mult înainte de Isus Christos.

Este aici să facă seminţe de giganţi. Căutăm, cu binoclul, printre crengile sale conurile. De necrezut, Natura ne uimeşte din nou; conurile-s mici, de câţiva centimetri dar le trebuie doi ani să se maturizeze, după care, aşa mature, stau liniştite pe crengile lor încă vreo douăzeci de ani până să coboare pe pământ. Gigantul Sequoia este un simbol al genezii şi evoluţiei Naturii, este un imn universului care ne înconjoară.

Am mai urcat în Sierra Nevada la pâlcurile de Sequoia de câteva ori, ultima dată am fost acolo în ultimul an al mileniului doi, când am aflat cu bucurie ca Parcul National Sequoia a devenit Sequoia Monument National şi i s-a mai adăugat 200.000 de hectare. Actul a fost semnat de preşedintele Clinton, în sfârşit a făcut şi mâna lui ceva normal. Este un act lăudabil de protecţie a mediului înconjurător, urmare a efortului depus de mulţi iubitori ai Naturii, ce au trebuit să lupte ani de zile cu birocraţia guvernului american, până au mai putut să protejeze o părticică din versantul sudic al Serrei Nevada din calea devastării iraţionale, apocaliptice a unei părţi din omenire.

Popularity: 9% [?]

Prin librariile americane. Invazia sovietica din Polonia anului 1939

Autor: Ioan Ispas
(Newark, Delaware)

Multi ani, subiectul invaziei sovietice în Polonia a fost ocolit de istoricii români, iar cei rusi nu-l abordeaza nici astazi, pastrând cliseul propagandistic initial. Din fericire mai exista si istoricii occidentali pentru care mai presus de orice este adevarul istoric.
Nicholas Bethell, în lucrarea sa “The War Hitler Won“, aparuta în 1972, editura Holt, Rinehart and Winston, trateaza printre altele si invazia sovietica din Polonia.
În dimineata de 1 septembrie 1939, în timp ce trupele germane invadau Polonia, un ofiter superior de transmisiuni german aflat la Moscova, împreuna cu ambasadorul german, se duc la Ministerul sovietic de telecomunicatii pentru a cere un ajutor în vederea ghidarii avioanelor militare germane prin statia de radio Minsk, aflata la distanta mica de granita poloneza. Le-a cerut sa transmita un sunet continuu plus cuvintele Richard Wilhelm I.O, în intervalul dintre programe, si sa introduca numele Minsk cât de des pot. Guvernul sovietic a fost de acord sa repete cuvântul Minsk de multe ori, sa extinda emisiunea cu doua ore, dar n-a vrut sa introduca semnalul si cuvintele cerute de nemti ca sa nu atraga atentia. Asadar colaborarea militara germano-rusa a început din prima zi a razboiului. Pravda publica o scurta informatie, în 2 septembrie, în care arata ca între Germania si Polonia au loc operatiuni militare, adica ceva ce pe ei nu-i intereseaza. Rusia sovietica a facut o prima mobilizare a armatei în 31 august, iar în 4 septembrie a chemat alte contingente de rezervisti sub arme. În 3 septembrie Ribbentrop îl instruieste pe ambasadorul german la Moscova, Schulenburg, sa atraga atentia rusilor ca Polonia va fi învinsa în câteva saptamâni, deci sa intre si ei în zona stabilita. Molotov îl întâlneste pe Schulenburg în 5 septembrie, când îi spune ca vor intra si ei, dar nu înca, pentru a nu încuraja unitatea oponentilor. În 8 septembrie, când nemtii au intrat în Varsovia, Molotov le trimite un mesaj de felicitare, iar în 9 septembrie le promite ca interventia armata sovietica va avea loc în câteva zile. Ziarul Pravda publica, în 14 septembrie, un articol pe prima pagina, întitulat “Motivele interne pentru apararea Poloniei“, în care se arata ca numai 60 % sunt polonezi, ca sunt 8 milioane de ucrainieni si 3 milioane de belarusi, ca n-au drepturi, ca sunt exploatati de mosierii polonezi, ca în administratie sunt numai polonezi si ca au nevoie de protectie. În aceeasi zi Izvestia anunta o rebeliune în Galitia de est; minoritatea ucrainiana protesteaza împotriva unor ordine poloneze, ca bielorusii refuza sa se înroleze în armata poloneza si ca avioanele poloneze au violat spatiul aerian al Uniunii Sovietice. Schulenburg anunta la Berlin ca aceste articole au scopul sa justifice interventia. În 15 septembrie comandanti ai Armatei rosii scriau în Izvestia despre datoria sacra a armatei, ca armata poloneza a ars sate din Bielorusia, ca femei si copii au ramas pe drumuri, fugind spre Lituania.

Ribbentrop îl preseaza pe Molotov, acesta îi spune în 16 septembrie ca invazia este iminenta. În 17 septembrie, la ora 2 noaptea, Schulenburg a fost primit de Stalin, care l-a anuntat ca invazia începe la ora 6, ca sovieticii vor bombarda zonele est de Liov, iar Luftwaffe sa nu opereze la est de Brsec. De asemenea o comisie comuna pentru coordonare sa se întâlneasca la Bialystok si sa fie emis un comunicat comun. În aceeasi noapte, la ora 3, ambasadorul polonez Waclaw Grzybowski a fost chemat la ministrul adjunct de externe, pentru a-i înainta o nota. În nota se arata ca razboiul germano-polonez a relevat decaderea interna a statului polonez, ca se prefigureaza ideia ca statul polonez foarte curând va dispare, guvernul este în colaps si nu mai da semne de viata, poporul a ramas fara conducatori si teritoriul fara administratie. Toate acestea prezinta pericol pentru Uniunea Sovietica si ca în consecinta ea nu mai poate ramâne mult timp neutra. Este, asadar, o sansa pentru poporul polonez sa traiasca liber si sa scape de acest razboi mizerabil. Ambasadorul polonez a protestat vehement, dar fara efect. A parasit Ministerul de Externe fara a accepta nota. Când a ajuns la Ambasada, a constatat ca nota ajunsese deja. A trimis nota înapoi, dar portarul de la Minister primise instructiuni sa n-o primeasca.
La ora 6, ora Moscovei (4, ora Poloniei), pe toata frontiera, din Letonia pâna-n România, pe o lungime de 1 000 de mile, au patruns vehicolele cu militari. Pe aceasta lungime de frontiera, erau 25 de batalioane ale Corpului de frontiera polonez. Un martor ocular povesteste ca a vazut câteva tancuri si carute pline cu ostasi ai Armatei rosii care strigau “Nu trageti! Venim sa va ajutam contra nemtilor!“ (pag. 310). Aceasta a produs confuzie între aparatori, care i-au lasat sa treca. În prima zi, rusii au înaintat 60 de mile, suferind foarte putine pierderi. Lânga Wilno si Bialystok au fost mici lupte. Pe multe sosele, trupele în retragere poloneze mergeau alaturi de cele rusesti, dar în sens diferit. Primul ministru polonez a aflat despre invazia sovietica abia la ora 10. Polonia era invadata de 200 divizii ostile. Disperarea a pus stapânire pe conducerea poloneza. S-a dus grandiosul plan al unui contratac masiv spre Berlin, s-a dus planul ajutoarelor britanice prin România si asteptarea ofensivei francezilor lui Gamelin. Beck a aflat despre atac pe la 6, iar despre nota pe la 7.30. A încercat sa protesteze pe la toti ambasadorii pe care i-a gasit. Are o întâlnire cu maresalul si primul ministru, pe care îi informeaza ca Franta si-a dat acordul pentru rezidenta si se asteapta ca România sa le acorde dreptul de trecere. Conform Conventiilor de la Haga din 1887 si 1907, dreptul de tranzit pentru guvern nu înseamna încalcarea neutralitatii. În 12 septembrie Ribbentrop a cerut guvernului român sa-i bage în lagare, sa-i dezarmeze pe polonezi si sa interzica tranzitul de material de razboi. Pentru guvernul polonez România era singura optiune, deoarece Ungaria era mult mai apropiata de Germania si ar fi acceptat cererile germane de retinere a polonezilor. Acest fapt n-a scapat comandamentului rusesc, care a cerut fortelor din zona sa taie retragerea polonezilor spre România.
În Rusia, Pravda publica un articol în care arata ca regimentele sovietice si-au facut datoria. La radio, Molotov anunta versiunea sa si cere populatiei sa nu faca provizii, sunt alimente suficiente pentru toata lumea, nu are întentia sa impuna ratii. Textul a aparut si-n Volkisher Beobachter. În fabrici si uzine au fost afisate texte care aratau clarviziunea si curajul guvernului sovietic. Activistii de partid explicau cât de nefericiti erau numerosii ucrainieni si bielorusi din Polonia.
Istoriografia rusa sustine si astazi ca intrarea sovietica în Polonia a avut loc dupa ce guvernul polonez a fugit în România si statul polonez era în colaps. Ca Armata rosie a intrat ca sa împiedice fortele Germaniei fasciste sa puna mâna pe Ucraina de vest si Bielorusia de vest. Istoricii rusi nu spun nimic de faptul ca împartirea Poloniei a fost aranjata între Germania si Rusia, iar rusii au înaintat atât cât s-a stabilit prin Pactul Ribbentrop – Molotov. În 31 octombrie 1939, Molotov în luarea de cuvânt din Sovietul Suprem a declarat: ”Un scurt ghiont dat Poloniei dat de armata germana, urmat de unul din partea armatei rosii, a fost suficient pentru a elimina acest copil monstru al Tratatului de la Versailles“ (pag. 316). Aceasta remarca arata ostilitatea liderilor sovietici fata de statul polonez.
În 17 septembrie, la ora 4 p. m. guvernul polonez are o ultima sedinta pe pamânt polonez, la Kuty Beck le-a vorbit ministrilor despre succesul pe care l-a avut în convorbirea cu ambasadorul român. Pot sa intre în România si apoi s-o paraseasca prin portul Constanta. Singura dorinta era ca trecerea prin tara sa fie facuta cât de repede posibil, ca sa fie reduse la minim eventualele complicatii. În timpul sedintei, primarul din Sneatin (20 de mile nord-est de Kuty) a telefonat ca rusii sunt la intrarea în oras si ca au blocat punctul de trecere al frontierei din zona. Frontiera era pe râul Ceremus si în Kuty era singurul pod de trecere ramas în mâinile polonezilor. Guvernul a hotarât sa treaca granita în România în aceeasi seara. Spre punctul de trecere a frontierei pe o lungime de ami multi kilometri era un sir lung de cetateni polonezi care voiau sa treaca în România. Vama româneasca lucra ca în vremurile de pace. În zona nu se afla decât garda prezidentiala: 60 de oameni care sa se opuna cavaleriei sovietice. La 10:10 p.m. Presedintele polonez se îndreapta spre frontiera, unde este întâmpinat de atasatul militar român de la Varsovia, care urgenteaza trecerea prin frontiera. Presedintele si restul guvernului ajung la Cernauti unde sunt cazati în Palatul Episcopal ortodox român. Toata noaptea exodul continua. Militarii care treceau granita erau obligati sa predea armele autoritatilor române. Unii si-au lasat armele pe teritoriul polonez, altii le-au aruncat în râu. În scurt timp lânga granita s-a înaltat un morman de arme. Armata rosie prefera sa ramâna militarii polonezi în partea sa. Au avut oarecare succes la soldatii polonezi de origine ucrainiana sau bielorusa. Peste câteva zile comandantul frontului ucrainian S. Timosenko a lansat fluturasi peste aglomerarile de soldati polonezi în care le cerea sa nu creada în ofiterii lor. “Ofiterii si generalii sunt inamicii vostrii. Ei vor moartea soldatilor. Ucideti ofiterii si generalii! Unicul vostru prieten este Armata Rosie.” (pag. 329). Peste 200 000 de militari polonezi au fost capturati de Armata rosie. Aproape 85 000 de militari polonezi au reusit sa scape în teritoriile neutre: Ungaria, Lituania, Letonia si cei mai multi în România. Legile internationale prevedeau ca militarii partilor beligerante, ajunsi în tarile neutre, sa fie retinuti în lagare, dar cei mai multi si-au continuat drumul dpre Franta pentru reconstituirea armatei. Misiunea militara britanica, care era considerata beligeranta, a fost dirijata spre tarcul prevazut, unde si-au lasat masinile, apoi au iesit prin partea opusa continunuând drumul cu trenul. Odata ajunsi în România, jurnalistii au putut transmite stirea invaziei în toata lumea, iar ambasadorii rapoartele lor. Ziua de 17 septembrie 1939 a cazut (sau a fost aleasa) într-o duminica. Primul ministru Chamberlain era plecat la resedinta sa din afara Londrei. În 18 septembrie, initial guvernul britanic a decis sa condamne aspru interventia sovietica. Înainte însa ca Halifax sa conceapa nota, guvernul s-a razgândit. În aceeasi zi ambasadorul polonez Roczyanski i-a înaintat lui Halifax o nota cu tratatele încalcate de Uniunea Sovietica: Pactul de nonagresiune polono – sovietic din 25 iulie 1932, Conventia semnata de Roczynoski si Litvinov la Londra în 3 iulie 1933 si Protocolul semnat la Moscova în 5 mai 1934. Englezii sunt de accord cu ambasadorul, dar îi spun ca nu vor sa-i provoace pe rusi, acum când nu sunt fortati sa o faca si sa pastreze documentele pentru mai târziu. Nu le era clara situatia, iar a-i provoca pe rusi ar face jocul nemtilor. Nu dau nici un comunicat. Un corespondent îl abordeaza pe Seful Statului Major despre invazia sovietica, iar acesta îi raspunde ca urmeaza declararea starii de razboi cu Rusia, dar Foreign Office-ul face precizarea ca garantiile britanice acordate Poloniei se refera numai la atacul Germaniei. Facând o paranteza mi-am amintit ca mereu mi-am pus întrebarea daca nu era mai bine sa fi fost lasat Nicolae Titulescu sa semneze Tratatul cu Uniunea Sovietica pe care îl negociase cu Litvinov în 1936 si care prevedea recunoasterea granitei comune pe Nistru. Ma gândeam ca existând un asemenea tratat rusii ar fi renuntat sa mai pretinda Basarabia. Iata ca Poloniei un asemenea tratat nu i-a ajutat la nimic. Când este vorba de tirani ca Stalin sau Hitler tratatele nu fac doi bani. Stalin, vazând succesul german în Polonia a început sa fie îngrijorat ca nu se va respecta linia de demarcatie. Îi spune lui Schulenburg, care-l asigura ca nemtii îsi tin cuvântul. El îi raspunde ca-l crede, dar se stie ca militarii dupa ce ocupa o zona nu mai vor sa o paraseasca. Peste doua zile si Molotov îsi exprima si el ingrijorarea aratându-i pe harta ca Liovul, ocupat de nemti, se afla în zona atribuita sovieticilor. Hitler a propus un stat polonez tampon între Germania si Uniunea Sovietica, în speranta ca poate face pacea cu Vestul. Hitler cere parerea lui von Moltke, fost 8 ani ambassador, care propune la vest, granita Poloniei din 1914, iar la est, granita la 120 de mile de Varsovia. Are avantajul ca elimina complet frontiera cu rusii, iar polonezii vor fi mai mult sau mai putin satisfacuti. Stalin nu este de accord. El a propus mai multe teritorii Germaniei cu scopul de a torpila o pace cu Marea Britanie si Franta. Ribbentrop se duce la Moscova si linia finala de demarcatie s-a semnat în 28 septembrie 1939 de catre Stalin si Ribbentrop cu granita pe Vistula cum a vrut Stalin. A urmat un dineu cu caviar si votca, apoi Ribbentrop s-a dus la teatru pentru a vedea baletul Lacul lebedelor, iar Stalin a negociat cu delegatia letona “Tratatul de asistenta mutuala“. Ribbentrop dupa primul act se întoarce la munca. S-au semnat alte aranjamente: repatrierea germanilor din Statele baltice, Tratatul de comert (Rusia da materii prime si primeste produse finite), un aranjament ca sa poata tranzita trenurile germane prin Liov în România. Un alt tratat prevedea ca nici una din tari sa nu permita manifestari ale polonezilor si sa se informeze reciproc (adica NKDV – ul si Gestapo-ul se întâlnesc periodic). Documentele semnate n-au fost date publicitatii. Pentru presa au spus ca au luat masuri, ambele tari, pentru reasigurarea ordinei si asigurarea pacii vietii pasnice si pastrarea caracterului national. De asemenea au lansat un apel la pace si terminarea razboiului dintre Aliati si Germania. De continuarea razboiului se fac vinovate Franta si Marea Britanie, iar cele doua guverne ale Germaniei si Uniunii Sovietice îsi iau dreptul sa se consulte în privinta masurilor necesare. Stalin era multumit. Cu pretul unei mici operatii militare, care l-a costat 737 de morti si 1862 de raniti, Uniunea Sovietica si-a împins granita spre vest cu 150 de mile.
Ce au facut rusii în zona lor? Limba poloneza a fost înlocuita cu rusa, cartile si ziarele poloneze cenzurate, scolile divizate pe nationalitati, crucifixele si icoanele scoase, bisericile transformate în camine culturale, cartile de istorie înlocuite, multi preoti si profesori arestati, pamântul nationalizat, dat taranilor, apoi obligati sa intre în colhozuri. Au arestat între un million si 1,2 milioane de polonezi, inclusiv ofiteri. NKDV–ul a asasinat peste 4 300 de ofiteri polonezi în padurea Katin. (Cifra de 21 000 a fost folosita de propaganda sovietica si de Churchill la Nurenberg, ca sa-i condamne cât mai aspru pe conducatorii germani ca autori ai masacrului. Churchill a fost informat despre adevaratii asasini de catre oficialii polonezi, dar ca sa nu-l “supere” pe Stalin, le-a cerut acestora sa taca. Nu “cadea bine”, ca “eliberatorii” sa apara ca niste cinici asasini.)
Tezaurul polonez a ajuns în România, care l-a pazit sa nu puna mâna pe el nici nemtii si nici rusii, pâna în anul 1948 când l-a predat guvernului polonez. În 2009, Banca Nationala a Poloniei a organizat o expozitie referitoare la tezaur, în care a fost omagiata România pentru rolul ei în salvarea acestuia. Tezaurul României se afla de aproape un secol la Moscova. În România din 1939 pâna în 1948 au fost la conducere regele Carol al – II-lea, Maresalul Antonescu, Sanatescu, Radescu, Petru Groza, dar nimeni nu s-a gândit macar sa puna mâna pe tezaurul polonez. Nu se poate spune acelasi lucru despre conducatorii rusi. Poporul rus nu are nici o vina. Eram în 1988 la Moscova, ca turist, si ca sa fac rost de ruble, ca toti turistii români din acea perioada, am vândut niste guma de mestecat româneasca foarte apreciata de rusi. Când am scos punga cu gume au navalit rusoaicele pe mine si-n câteva minute am dat-o pe toata. La sfârsit o rusoaica îmi tot întindea câteva ruble, încerc sa-i explic ca numai am gume, dar îmi arata gumele pe care le luase deja dar nu le platise. M-a impresionat gestul, de aceea nu l-am uitat.
Istoricii rusi sustin si astazi ca interventia în Polonia a fost facuta pentru ca Germania voia sa înainteze spre est. Cine are alta parere risca închisoarea.

Popularity: 10% [?]

Aritmetica sucită a guvernanţilor români

Autor: George Petrovai

Până şi un copil ştie că aritmetica este primul pas înspre gândirea matematică temeinică şi – de ce nu? – înspre însuşirea fundamentelor de neclintit ale logicii umane, fără de care gândirea ar fi doar o eternă amăgire, iar înţelegerea dintre oameni doar un perpetuu nonsens. Căci de mii de ani, îndeosebi de la dobândirea girului atotlogic al lui Pitagora, aritmetica – aidoma unei mame grijulii şi autoritare – este aceea care-l conduce pe om de mână spre limanul înverzit al lui 2+2=4!

                În pofida acestui adevăr tot aşa de evident ca alternanţa zilei cu noaptea, în România de ieri (cea bolşevică) şi de azi (cea postdecembristă) încă nu se constată o unitate de păreri pe acest important segment al gândirii umane. Adică nu că – Doamne fereşte! – acest adevăr de-o vârstă cu omenirea vorbitoare şi scormonitoare ar fi pus la îndoială în vreun fel explicit şi coerent, cu toate că politica românească şi-a adjudecat o binemeritată faimă peste mări şi ţări pentru insistenţa cu care caută să redescopere, bunăoară, roata democraţiei: ba o democraţie mai originală decât cea din vremea lui Pericle, ba una a bunului plac pentru cei cocoţaţi la putere.

                Cu toate astea, prin ceea ce s-a întreprins şi continuă să se întreprindă în România, valoarea de adevăr a propoziţiei logice mai sus enunţată este sistematic pusă în pericol!

                Probe în acest sens? Câte vreţi. În epoca bolşevică, de pildă, se adâncea prăpastia dintre logica agresată de frică şi nevoi a omului de rând şi logica obligatorie a regimului, logică fabricată în culisele puterii în flagrantă contradicţie cu realitatea şi impusă prin instrumentele ei de represiune. Căci potrivit logicii oficiale, albul trebuia văzut negru dacă aşa glăsuiau interesele de partid şi de stat, iar poporul avea obligaţia să urmeze fără crâcnire directivele trasate de ideologii partidului şi să privească lumea doar prin ochii acestora. Că doar la vremea lui, după cum ne înştiinţează adorabilul Vasili Grossman în povestirea sa Panta rhei (Totul curge), tătucul Stalin tot aşa a procedat: Poporul murea de foame, dar el susţinea – ba chiar căuta să le demonstreze jurnaliştilor străini – că copiilor pur şi simplu li se apleacă după atâta supă cu găluşte…

                Ei bine, astăzi s-a renunţat la acele forme brutale de impunere a doctrinei de partid în chip de gândire indiscutabilă şi călăuzitoare, însă fondul a rămas acelaşi, conform înţeleptei zicale: Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba…Ori în cei 20 de ani scurşi de la Decembriadă, aventurierii noştri politici au avut tot timpul să-şi schimbe părul, astfel ca acuma să-i poată râde în nas noii Legi a lustraţiei.

                Invariabil, în campania electorală candidaţii la funcţiile de comandă din stat se arată atât de generoşi în promisiuni şi pomeni electorale, încât până şi aritmetica încăierării pentru putere dobândeşte un alt chip şi nume, căci pentru ea, 2+2=5!

                Dar de-abia s-au văzut cu sacii în căruţă, adică înşurubaţi în fotoliile puterii, şi pseudodemocraţii noştri dau uitării aritmetica cerşitului de voturi pentru că, în postura de îndatoraţi doar partidului şi clanului din care fac parte, ei se călăuzesc după aritmetica demagogiei, potrivit căreia 2+2=3!

                …Cam asta este starea de lucruri din România acestor zile. În campaniile electorale pentru parlamentare (inclusiv pentru europarlamentare) şi prezidenţiale s-a promis cu carul, dar alegătorii n-au fost răsplătiţi nici măcar cu paharul. Dimpotrivă, cu toate că în urmă cu doar câteva luni, mai exact în în plină campanie pentru prezidenţiabilul Traian Băsescu, actualul prim ministru Emil Boc (pe-atunci doar interimar) se arăta foarte indignat de existenţa salariilor de lux şi a pensiilor nesimţite (cum de le-a descoperit doar atunci?!), promiţând să le aducă la limite rezonabile dacă PD-L va ajunge din nou la guvernare, nu s-a făcut nimic în acest sens, ci mâna guvernului a fost pregătită de însuşi preşedinte ca să înşface o parte consistentă din lefurile tuturor bugetarilor (25%) şi 15% din pensii, în condiţiile în care pensia nu este un venit ci un drept câştigat prin contribuţii de zeci de ani şi în condiţiile în care majoritatea pensionarilor de-abia îşi trag zilele.

                Başca faptul că tot acum ies la iveală fapte de-a dreptul şocante în ceea ce priveşte corectitudinea măsurilor de austeritate preconizate de guvernanţi: ba că în administraţia publică centrală (mai exact în Bucureşti) sunt taman 674.051 funcţionari, cu doar câteva mii mai puţin decât în toată administraţia locală (686.325), ceea ce – desigur – nu-i împiedică pe unii miniştri (ex. cel de la Sănătate) să plătească boiereşte şi câte 10 consilieri, ba că lefurile auditorilor interni cresc cu 25%, ba că la Preşedinţie şi Parlament se fac cheltuieli de tot hazul, precum periuţe de unghii şi preşuri din pene de cocoş pentru nevoile stringente ale aleşilor…

                Iată, dar, cauzele mitingului din Bucureşti, unde la chemarea sindicatelor, pe data de 19 mai s-au adunat din toată ţara zeci de mii de nemulţumiţi, adică o uriaşă masă de oameni, cum nu ne-a fost dat să vedem decât în zilele fierbinţi ale însângeratului Decembrie ’89.

Fireşte, protestele sunt perfect îndreptăţite. Problema este dacă revendicările legitime ale protestatarilor vor fi satisfăcute, ştiut fiind faptul că actualii guvernanţi au ajuns la fundul sacului şi că FMI vrea fapte dătătoare de speranţe pentru returnarea împrumutului acordat, altminteri nu dă drumul la următoarea tranşă.

În legătură cu actuala situaţie tensionată din România, se impun două precizări de bun simţ:

1)Criza nu datează de un an sau doi aşa ca în alte ţări, ci de mult mai mult timp, iar buboiul dezastrului nostru naţional trebuia odată şi odată să crape;

2)Nu cred că vom avea norocul grecilor, tot aşa cum nu l-am avut nici la finele celui de-al doilea război mondial, chiar dacă la focul tulburărilor interne, noi românii ne vom prăji mult mai zdravăn decât ei…

Popularity: 5% [?]

Tâlhărie la drumul mare

 

Autor: Cornel COTUȚIU

         O cunoștință, de cetățenie româno-americană, a poposit la noi în județ timp de o săptămână. Prietenii au purtat-o prin zone de agrement și tradiție strămoșească, de la Anieș, Rodna și Maieru, la Beclean, Bistrița, apoi la mănăstirea Rohia.

         A avut parte de „o bună întocmire a văzduhului” – cum se spune în scriptură -, dar de o stupefiantă imagine a întocmirii executiv-legiuitoare  din arealul  românesc.

         A cunoscut oameni de toate felurile, în tren, în autobuze, în mașini particulare, pe stradă. A aflat date și fapte transmise la radio și pe canale tv. La un moment dat, am fost întrebat – amfitrion fiind -  de ce aude atât de des strigătul „Hoții!”

         Ziaristă, ea va scrie, desigur, câte ceva despre atmosfera terifiantă a acestor săptămâni din România. Din ce i-am spus eu, dau tiparului, deocamdată, mărturisiri personale pe tema jafului pus la cale de premierul Băsescu-Boc privind pensia cetățeanului român.

         De-a lungul zecilor de ani de muncă, românul și-a încredințat, ritmic, statului o sumă de bani, încât ea, finalmente, să se convertească în ceea ce se numește pensie. Așadar, pensia nu este o pomană de la guvern, ci o sumă care i se cuvine din ceea ce a dat spre păstrare. Pensia nu e o sursă de venit, ci un avut propriu, particular, al fiecărui om ajuns la această categorie socială.

         Și deodată vine un guvern impotent – dar rapace și nerușinat -  și vrea să fure din proprietatea a milioane de cetățeni câte 15% lunar din ceea ce este a lor (pe motiv că statul nu mai are bani).

         Cum poți numi o asemenea procedură dictatorială decât tâlhărie la drumul mare?!

Vine guvernul cu pretenția de a-și băga ghiara în banii proprii ai cetățeanului, în avutul său personal, încredințat statului de-a lungul a zeci de ani de muncă. Cum să numești procedura aceasta decât tâlhărie?

         Guvernul nu are nici o scuză că a administrat cabotin, iresponsabil și mișelește venitul bietului pensionar, buzunarul propriu al acestuia.

         Una (prima!) dintre concluzii (dar cea mai tristă): Constituția României a devenit un fel de hârtie igienică pentru ”cârmaciul” de la Palatul Cotroceni și ”papagalul” de la Palatul Victoria. (Vor urma alte concluzii…)

Cornel COTUȚIU

Popularity: 3% [?]

Zona Euro – un gigant cu picioare de lut

Autor: Nicholas Buda

(New York)

 Economia Europei și integritatea financiară a așa numitei „Eurozone” continuă să să fie subiectul cel mai fierbinte al comentatorilor și analiștilor politico-economici din întreaga lume. În ciuda celor mai mari eforturi făcute de către Comunitatea Europeană, rumorile alimentate de pericolul unui colaps iminent al sistemului financiar european, continuă să crească, zi de zi. S-au auzit unele voci din lumea financiară care au atras atenția că nemulțumirea Germaniei vis-a-vis de situația de criză, ar putea determina Berlinul să renunțe la zona euro, într-un timp extrem de scurt, în timp ce la recenta întâlnire a leaderilor europeni din țările aferente acestei zone, președintele francez Nicolas Sarkozy utilizând un ton mai puțin prietenos, a amenințat să închidă blocul dacă autoritățile de la Berlin, nu doresc să ofere ajutor financiar Greciei. La rândul ei, cancelarul german Angela Merkel lansa ideea înființării unui mecanism internațional, prin care Grecia sau economiile necompetititive a altor state din zona euro, să poate fi eliminate din această alianță, în caz că nu vor renunța la obiceiurile de a cheltui iresponsabil. De aceea, așa cum era de imaginat, peste tot în Europa se vorbește acum despre reconstituirea „Eurozone”, fie prin ieșirea Germaniei sau prin excluderea Greciei!

Ce se va întâmpla cu viitorul monedei unice europe? Se știe că bazele economice ale banilor de hârtie nu sunt așa de importante ca și bazele politice. Banii tipăriți care se află în circulație în toate țările din lume, nu au nici o valoare fără decizia politică a țării respective, prin care aceștia sunt declarați valori legale de plată ale oricărei activități comerciale. Aceasta înseamnă că un guvern trebuie atât să dorească cât și să fie capabil de a pune în aplicare bacnotele ca și forme legale de plată, iar atunci când este cazul, să pedepseacă prin lege, refuzul acceptării acestora. Problema monedei unice europene constă în faptul că aceasta încearcă să acopere o dinamicitate monetară, într-o geografie care nu permite neaparat să fie văzută ca un spațiu politic sau economic singular. Zona euro are o singură bancă centrală (Banca Centrală Europeană) și implicit o singură politică monetară, indiferent că sediul băncii poate fi localizat în nordul sau în sudul Europei. Aici se găsește problema geografică fundamentală a euro! Vorbim despre Europa – al doilea dintre cele mai mici continente ale planetei, care se află pe locul al doilea în ceea ce privește numărul de state acumulat pe teritoriul acestuia. Nu, aceasta nu este o chestiune de coincidență. Multitudinea de peninsule, insule și lanțuri muntoase ale continentului european, au creat condițiile geografice care de cele mai multe ori au permis ca până și cel mai slab sistem politic să persiste. Dacă în trecut aceste condiții geografice s-au dovedit a fi extrem de benefice pentru locuitori, cum ar fi de pildă istoria populațiilor din Muntenegru, Malta sau Țările Române care au rezistat invaziei otomane, sau istoria irlandezilor care au făcut front comun împotriva englezilor, astăzi aceste realități geografice au devenit picioarele de lut ale sistemului financiar european. În ciuda acestui mozaic al autorităților politice, fluviile navigabile din teritoriul continentului, golfurile largi și coastele zimțate au înlesnit atât transportul de mărfuri cât și cel de idei, fie politice sau culturale, de-a lungul Europei. Acest lucru precum și cheltuielile mici de transport au încurajat, fără îndoială, acumularea de capital odată cu propagarea tehnologiilor avansate, care au permis unor state europene să devină surprinzător de bogate: 5 din primele 10 economii mondiale provind de pe acest continent, în ciuda populațiilor relativ mici ale acestora. Din nefericire însă, rețeaua de fluvii și mări ale Europei nu este integrată via unui singur fluviu, respectiv unei singure mări, aceasta însemnând că  de cele mai multe ori generarea de capital apare în centre economice mici, sechestrate geografic. Astfel, fluviul Thames are acordat orașul Londra, fluviul Rhine are Frankfurt și Amsterdam, Dunărea are Vienna și Budapesta, râul Po are orașul Milan, Marea Baltică are orașele Stockholm, Helsinki și Tallin, Marea Nordului are Plymouth și prin fluviul Elba, are orașul-port Hamburg, Marea Neagră are orașul Constanța, ș a m.d. Acest sistem cu centre multiple este  suprapus apoi statelor Europei, care păzesc cu gelozie peste capitalul lor și prin extensie, peste sistemele lor bancare. În ciuda numărului mare de centre economice – implicit și politice – unele state datorită condițiilor geografice, nu sunt capabile să aibe nici un fel de acces la propriile lor centre. Majoritatea statelor din așa numitul „Club Med” (clubul statelor mediteraneene: Grecia, Italia, Spania, Portugalia care sunt în deficit bugetar prin încălcarea cu 3% din criteriile financiare Maastricht), au demonstrat acest dezavantaj geografic.  În afară văii fluviului Po din nordul Italiei și pe o anumită porțiune și fluviul Rhone, sudului Europei îi lipsește un fluviu majoritar folositor comerțului. În consecință, nordul Europei este mai urban, tehnocratic și industrial, în timp ce sudul Europei tinde să fie mai rural, bazat pe agricultură și implicit foarte sărac în capital. Problematica existențială a euro derivă din această geografie divergentă și istorie amalgamată sub un singur acoperiș monetar, încât ne întrebăm de ce a mai fost creată, inițial, zona euro? Răspunsul poate fi intuit din evoluția ulterioară a istoriei Europei, de după cel de al Doilea Război Mondial. De fapt „Războiul Rece” a făcut posibilă apariția Uniunii Europene. Europa devenise după război, casa unor popoare devastate ale căror securitate a căzut în responsabilitatea Statelor Unite. Prin înțelegerea de la Bretton Woods, New Hampshire (pentru prima dată în istoria modernă, în luna iulie a anului 1944, un număr de 730 de delegați reprezentând 44 de națiuni, au pus bazele unei înțelegeri internaționale cu privire la guvernearea politicii monetare între națiuni), Statele Unite au orchestrat formarea unui grup economic care a regenerat soarta economică a Europei de vest, sub o securitate controlată ferm de la Washington. Eliberați de concurența de securitate, europenii nu numai că au fost liberi să continue dezvoltarea economică, dar și să se bucure de un acces nelimitat la piața americană care a alimentat acestă dezvoltare. Integrarea economică în cadrul Europei pentru a maximaliza aceste oportunități a fost văzută ca ceva normal. De aceea Statele Unite au încurajat integrarea politică și economică, pentru că prin aceasta se cristalizau bazele unei alianțe de securitate impuse de către Washington, cum ar fi Organizația Pactului Nord Atlantic (NATO). Astfel s-a născut și Comunitatea Economică Europeană – predecesorul Uniunii Europe de astăzi!

Când Statele Unite au abandonat standardul aurului în 1971, Washington-ul abroga esențialmente regulile bătute în cuie ale înțelegerii Bretton Woods. Un rezultat imediat a fost panica europeană. Valutele plutitoare au ridicat inevitabilitatea unei competiții între statele europene, o competiție perfect asemănătoare cu cea care a contribuit la Marea Depresie economică din anii 30. Aproape imediat nevoia de limitare a acestei competiții s-a accentuat, mai întâi prin coordonarea eforturilor de monedă încă focalizate pe dolarul american și apoi, din anul 1979, cu eforturile concentrate pe marca germană. Spectrul unei Germanii unificate în anul 1989 a învigorat și mai mult integrarea economică. Euro a fost, în mare măsură, o încercare de a da Berlinului stimulentele necesare ca acesta să nu abandoneze proiectul Uniunea Europeană (UE). Dar pentru a avea Berlinul parte integrantă a UE și astfel să accepte ideea partajării monedei sale naționale cu restul Europei, zona euro a fost modelată după Bundesbank și marca germană. Orice țară pentru a fi admisă în zona euro, trebuie să respecte cu maximă rigurozitate criteriile de convergență proiectate să sincronizeze economia acesteia, cu economia Germaniei. Criteriile  de aderare la zona euro includ: deficit bugetar mai mic de 3% din Produsul Intern Brut (PIB), datorii guvernamentale sub nivelul de 60% din PIB, o inflație nu mai mare de 1,5% peste totalul mediei anuale a trei state cu cea mai scăzută inflație precum și doi ani de probă, timp în care moneda țării în curs de aderare trebuie să fluctueze  într-o regim de  plus/minus 15% împotriva monedei unice europene. Odată cu apariția discrepanțelor în suportul politic și economic al zonei euro, a devenit foarte clar că toate aceste criterii de convergență nu au reușit să depășească geografia și istoria divergente. Încălcările de către Grecia ale Pactului de Stabilitate și Dezvoltare sunt foarte grave, dar în esență toți membrii zonei euro – inclusiv Franța și Germania, care au ajutat la elaborarea regulilor – au contravenit regulilor de la bun început. Ce se va întâmpla cu uriașul imperiu financiar care acum își dă seama că pășește, în istoria Europei, cu picioare de lut? Scenariul care transpare poate fi dramatizat probabil în trei acte. Actul I: o autodizolvare a zonei euro, cu implicații devastatoare pentru statele membre. Actul II: Germania își va reinstitui moneda de dinainte de euro, adică marca germană, cu prețul unor daune colaterale fără precedent în istoria Europei. Actul III: Grecia va fi invitată să părăsească zona euro.

Popularity: 5% [?]

Un proces in derulare…

Interviu cu preotul Vasile Susan

G.C. In urma textului semnat de catre domnul Constantin Izvanariu va rugam sa ne acordati un scurt interviu si va dorim bun venit Pr. Vasile Susan la Curentul International!

Pr. Susan. Va multumesc pentru acest privilegiu si deosebita onoare de a fi publicat in ziarul „Curentul International”. Ma simt foarte onorat, dar si emotionat. Ca urmare a articolului semnat de catre domnul Izvanariu va spun ca am incercat sa scot în evidenta realitatea de la timpul prezent, precum si cea de la timpul trecut, având în vedere “CALVARUL” ultimilor sapte ani, impus (mie, familiei si rudelor mele din America, Canada si România, de anumite fete nu prea bisericesti din ierarhia “Bisericii Ortodoxe din America” (OCA) – fosta Mitropolie Rusa, inclusiv conducatorul Episcopiei Române de la Vatra Româneasca, în mod cu totul necrestinesc, neromânesc, dar dictatorial, abuziv si cu totul iesit din comun. Caut sa folosesc o terminologie simpla si pe întelesul tuturor cititorilor, inclusiv a crestinilor ortodocsi din Episcopia Româna de la Vatra Româneasca, precum si a confratilor din Arhiepiscopia Ortodoxa din America aflata sub directa jurisdictie a Patriarhiei Ortodoxe Române. Cred ca nu gresesc facând afirmatia aceasta, ca sunt cunoscut preotilor si credinciosilor din ambele entitati ortodoxe românesti de pe teritoriul continentului Nord American.
G.C.  Pr Susan în numarul ziarului Curentul International din data de 11 martie 2010, pagina 11B, am publicat articolul semnat de catre Constantin Izvanariu în legatura cu persoana si cazul sfintiei voastre. In acest sens am dori sa ne dati mai multe detalii.

Pr. Susan. Va multumesc pentru aducerea în discutie a acestui subiect. Articolul respectiv spune lucrurilor pe nume tuturor celor ce doresc sa cunoasca adevarul. Inspirat fiind de Dumnezeu, autorul articolului respectiv – consider ca a purces cu buna intentie si a încheiat cu succes alcatuirea acelui articol. Publicarea articolului a adus multe si mari dureri de cap fostului meu ierarh, actualului conducator autoritar, dictator, fals si abuziv al unei eparhii Ortodoxe Românesti care cu adevarat merita o cu totul alta persoana… o adevarata personalitate ca si conducator duhovnicesc al acestei – de Dumnezeu pazite Episcopii Românesti din aceasta parte a continentului Nord American. Timpul viitor va confirma spusele mele. Doctorul stomatolog Constantin Izvanariu din Chicago, IL, este o adevarata personalitate a metropolei Chicago, care nu se poate compara cu nici un presedinte de consiliu parohial al vreunei parohii românesti din Chicago. Bine cunoscut de comunitatea acestei metropole, om cu responsabilitate si raspundere în pozitia ce o detine, consider ca si-a facut pe deplin datoria de crestin prin publicarea acelui articol. Folosirea abundenta a citatelor biblice nu face altceva decât sa scoata în evidenta marile defecte si putinele calitati de pastor al unei turme, lui încredintate, pe care le are actualul conducator al Episcopiei Ortodoxe Românesti de la Vatra Româneasca. Genericul acestui serial “CALVARUL DURERII SI ADEVARULUI” nu face altceva decât sa scoata în evidenta durerea, pe care o sufera de mai bine de sapte ani atât eu cât si familia mea, si toate rudele mele, precum am mentionat mai sus, de dragul “Adevarului” pe care noi îl vom face cunoscut. Aceasta o spun în opozitie cu aroganta de a face ca adevarul sa nu fie cunoscut de catre actualul conducator al Episcopiei Ortodoxe Române de la Vatra Româneasca.
G.C.  Pr. Susan cum se face ca din cele prezentate pâna acum nu ati mentionat deschis si direct numele persoanei care v-a inpus acest “Calvar al durerii si adevarului”?
Pr. Susan. Consider ca întrebarea dumneavoastra merita o explicatie bine venita. Încerc sa dau aceasta explicatie, în mod cu totul profesional spunând atât cât pot spune acum, la puterea bunelor mele intentii si informatii pe care le am la dispozitie. În mod cu totul deliberat, cât inca exista un proces in desfasurare, nu voi mentiona numele acelei persoane, folosind doar terminologii substitutive. Datorita faptului ca sunt in litigiu cu aceasta persoana avocatul mi-a recomandat sa nu dezvalui numele in public. Cu totul crestinesc, deschis si cu toata puterea de exprimare a adevarului regret cât voi trai ca am ajuns ca sa cunosc o asemenea persoana. Profesional, sau ca un preot vorbind, spun deschis pe întelesul tuturor si cu totul adevarat ca fostul meu ierarh, a avut o atitudine dictatoriala si necrestineasca, nu numai fata de mine, dar fata de toti si de toate ce apartin Episcopiei de la Vatra Româneasca. Cu durere în suflet fac aceasta masturisire, pentru ca în calvarul în care ma gasesc eu, familia si rudele mele, nu fac altceva decât sa ma determine în a prezenta “Durerea si adevarul” la parametrii “Calvarului.” Analizând în deplina stare de libertate, si nu în cea de iobagie slugarnica, de falsa subjugare unui ierarh putin spus “a fi ortodox”, marturisesc deschis ca “acel om ce mi-a facut atâta rau mie, familiei, si rudelor mele”, nu are calitati de episcop precum cere Sfânta Scriptura si Canoanele Bisericii Ortodoxe Crestine. În acest sens fac trimitere tuturor cititorilor acestui articol sa-i citeasca biografia de la www.roea.org, spre a vedea câte “cunostinte teologice ortodoxe” are acel om, sau câta ortodoxie a studiat la neortodoxele scoli teologice ce le-a urmat, la Roma… La timpul viitor se vor face cunoscute aceste adevaruri potrivit unor alte surse de informare care vor uimi pe oricare dintre cititorii acestui ziar. Aceasta, de Dumnezeu pazita Episcopie Ortodoxa Româneasca, trebuia sa aiba “un român ortodox adevarat” drept urmas al primului ei episcop, Policarp Morusca. Neromânismul, falsul ortodoxism, nealianta la preceptele biblice si canonice ale Statutului si Constitutiei Episcopiei, ale actualului conducator al Episcopiei Române de la Vatra Româneasca, protejarea si acoperirea homosexualilor din aceasta episcopie precum si din Biserica Ortodoxa Americana (OCA), lipsa de respect fata de preceptele biblico-crestinesti, nu sunt altceva, decât doar o parte din multele aspecte negative caracteristice acestui om. Dorinta fierbinte a membrilor acestei Episcopii Ortodoxe Românesti de a avea un adevarat conducator duhovnicesc se va materializa într-un viitor nu prea îndepartat, prin detronarea actualului dictator, prea putin ortodox, care nu simte nimic Româneste. Am cautat ca în mod prefesional, ca un preot cunoscator al Sfintei Scripturi si Canoanelor Bisericii Ortodoxe sa spun doar pe scurt din “multul” ce va fi prezentat în forma de carte foarte curând.

G.C.  Pr. Susan credeti ca publicarea articolului dr. Constantin Izvanariu aduce în atentie cititorilor ceva nou, în legatura cu dumneavoastra si cu conducatorul Episcopiei de la Vatra Româneasca?

Pr. Susan. Consider ca publicarea acelui articol deschide calea spre aflarea unor adevaruri. Dr. Constantin Izvanariu este un bun Român, un Român sufletist, un crestin adevarat, care cunoaste mai bine decât multi membrii ai Episcopiei de la Vatra Româneasca situatia si starea Românilor Ortodocsi de pe Continentul Nord American. Când am spus situatia, am avut în vedere situatia trista de iobagire spirituala la care sunt fortati sa traiasca unii Români Ortodocsi ca preoti si laici, pe acest pamânt al democratiei si libertatii, asemenea fratilor din Moldova si Basarabia, de la Rasarit de Prut, aflati în dezbinare fata de Biserica lor mama din cauze si motive bine cunoscute. Când am spus starea, am avut în vedere starea de dezbinare precum si dorinta de refacere a unitatii Spirituale a tuturor Românilor Ortodocsi de pe Continentul Nord American. Proverbul latin “DIVIDE ET IMPERA” trebuie abolit odata pentru totdeauna. Chingile dominarii dictatoriale impuse pe nedrept crestinilor ortodocsi români ca rugatori, platitori si ascultatori slugarnici, de catre unul din ultimii dictatori de la început de secol 21, precum si amploarea abuzurilor acestui dictator eclesial, trebuiesc bine cunoscute si înlocuite cu situatii si stari noi de lucruri, dar nu înainte de a cere socoteala tuturor factorilor raspunzatori de crearea acestor situatii nefaste din ultimii 25 de ani. Vatra Româneasca, nu este altceva decât “INIMA” din care pulseaza sîngele cu adevarat Românesc, Ortodox pentru toti cei care simt si traiesc Ortodoxia ca Români expatriati din aceasta parte a lumii. Ca buni crestini, Românii Ortodocsi au acceptat convertirea la Ortodoxie a neortodocsilor, precum si apartenenta la Episcopia de la Vatra Româneasca. La timpul prezent atentia tuturor membrilor acestei Episcopii fata de valorile si principiile biblice, canonice, traditionale, trebuie sa primeze unei supuneri oarbe si determinate de sentimentul de frica fata de un stapân dominant în stil dictatorial, si strain de tot ce este românesc. Timpul a venit pentru a se lua atitudine directa fata de ce este neromânesc, neortodox, necrestin, imoral, strain de valorile morale promovate de Biserica Ortodoxa. Cele de mai sus le punctez în direct accord cu adevarurile biblice: “Deci dar nu mai sunteti straini si locuitori vremelnici, ci sunteti împreuna cetateni cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2:19) … “Ca sa sti … cum trebuie sa te porti în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp si temelie a adevarului” (1 Tim. 3:15) … “Dupa roadele lor îi veti cunoaste” (Matei 7:16).
G.C.  Pr. Susan cum ati ajuns ca sa faceti parte din Episcopia de la Vatra Româneasca?

Pr. Susan. Mai mult decât binevenita este întrebarea dumneavoastra. Consider ca raspunsul pe care îl primiti sa fie satisfacator. Sunt de altfel si chestiuni care legate de raspunul la aceasta întrebare, nu pot fi prezentate, deoarece eu am venit în USA ca si azilant politic în 16 martie 1989, din lagarul de refugiati din Atena, Grecia, si nu pot prezenta totul asa precum dumneavoastra si eu as dori. Oricum, pot sa marturisesc ca în data de joi, 16 martie, 1989 am ajuns în USA venind din Atena dupa perioada de lagar prin care trebuia sa treaca tot azilantul politic. În duminica imediat urmatoare, 19 martie, 1989, am mers la Catedrala Sf. Gheorghe din Southfield, Michigan, unde am avut prima întâlnire cu Pr Prot. Constantin Tofan, I. Ivascu, L. Copacea care mi-au urat bun venit în America. Tot atunci la slujirea Sf. Liturghii a luat parte si fostul meu ierarh. La sfârsitul acelei Sf. Liturghii am avut o discutie deschisa cu fostul meu ierarh, care mi-a spus în final sa fac cerere de intrare în Episcopia de la Vatra Româneasca. În saptamâna imediat urmatoare am mers la Vatra Româneasca, unde fiind întîmpinat de diaconul David Oancea, am avut ocazia de a depune cerere de admitere, acceptare în Episcopie, întocmindu-se un dosar personal compus din documente necesare. Mi s-a spus atunci, ca nu pot fi numit în nici o parohie pâna nu voi aduce din România “Cartea Canonica” de la fosta Arhiepiscopie din Sibiu, careia am apartinut, si nu înainte de a fi împreuna cu familia reunit pe pamântul USA. Cartea Canonica mi-a fost eliberata în urma unei adrese de la Patriarhia Româna trimisa Arhiepiscopiei Sibiului, care a fost înaintata Episcopiei de la Vatra Romîneasca (vezi www.rocpnews.blogspot.com posting 38). În cadul sedintei Consiliului Episcopesc din data de 16 septembrie, 1989, am fost primit la Episcopia de la Vatra Româneasca (vezi www.rocpnews.blogspot.com posting b).

G.C.  Pr. Susan cum a fost slujirea sfintiei voastre în parohiile acestei Episcopii Românesti?

Pr. Susan. Va multumesc pentru modul în care ati formulat si adresat întrebarea de mai sus. Voi raspunde cu toata sinceritatea si sper ca pe scurt sa cuprind cei mai mult de 11 ani cât am fost preot activ al acestei Episcopii Ortodoxe Românesti. Slujirea mea a fost cu adevarat preoteasca si la nivelul cerintelor credinciosilor pe care i-am pastorit, potrivit preceptelor biblice, canonice, traditiilor ortodoxe românesti, statutului si constitutiei Episcopiei, Statutelor Bisericii Ortodoxe Americane, îndrumarilor ierarhice trimise de la centrul diecezan tuturor preotilor. Nu am avut nici o abatere de la prevederile si principiile biblice, canonice, traditiilor ortodoxe românesti, Statutului si Constitutiei Episcopiei, Statutelor Bisericii Ortodoxe Americane, îndrumarilor ierarhice trimise de la centrul diecezan tuturor preotilor. In tot timpul activitatii mele, NU AM FOST SANCTIONAT CANONIC pentru vreo abatere pe care as fi savârsit-o cu voie sau fara voie, fapt pentru care si la timpul prezent se poate vedea si citi adevarul, ca am preotie lucratoare (vezi www.rocpnews.blogspot.com posting 8). Fiind în masura sa demonstrez seriozitate profesionala în calitate de teolog, cunoscator al canoanelor, precum si calitati de bun slujitor al Bisericii Crestine Ortodoxe a lui Hristos Domnul, am avut privilegiul, binecuvântarea si onoarea de a sluji în calitate de Îndrumator Duhovnicesc al Organizatiei de Doamne a Episcopiei numita ARFORA, precum si ca membru al Consistoriului Duhovnicesc si al Tribunalului Episcopiei în pozitia de Investigator (vezi www.rocpnews.blogspot.com posting 28). În tot timpul activitatii mele în cadrul acestui Consistoriu si Tribunal, mentor mi-a fost vrednicul de pomenire Pr Prot. R. Grabowski. Nu am avut nici o reclamatie la adresa activitatii mele care sa scoata în evidenta abateri sau transgresiuni care sa aiba consecinte sanctionabile potrivit normelor Canoanelor Bisericii Crestine Ortodoxe.

G.C.  Pr. Susan ce ne puteti spune despre familia dumneavoastra?

Pr Susan. Sunt casatorit cu Dna Psa Elena Susan (nascuta Pascu), din februarie 1977, fiind sot al unei singure sotii precum si tata, parinte a patru copii Vasile, Elena, Ioan, Maria Magdalena. Toti copiii sunt absolventi de facultate în Chicago (U. I. C.). Baietii lucreaza ca absolventi în Computer Science în cadrul Grupului de Asigurare ALLSTATE într-o suburbie a metropoliei Chicago. Fiica cea mai mare a lucrat la United Nations Office si International Red Cross, în Geneva, Elvetia. Fiica cea mica lucreaza în cadrul USCIS Los Angeles. Eu sunt din 1 martie 2004, PREOT EXCOMUNICAT din Episcopia Româneasca de la Vatra Româneasca, considerat – clasificat a fi “MARE CRIMINAL” în cadrul Bisericii Ortodoxe Americane, (vezi www.pokrov.org … Father Vasile Susan Appeals to the OCA Synod of Bishops … Susan Letter to OCA Synod, 3/12/2010), caruia i se refuza dreptul de apel la cunoasterea cauzei pentru care a fost dat afara din parohie si episcopie, si ale carei motive nu sunt cunoscute Pr Susan, dar sunt ascunse de fostul lui ierarh … (vezi www.rocpnews.blogspot.com posting n, 13).

G.C.  Pr. Susan chiar nu cunoasteti, nu banuiti, nu intuiti care ar fi fost cauza sau motivul expulzarii sfintiei voastre din parohia Sf Maria din Chicago, IL, precum si din Episcopia de la Vatra Romîneasca?

Pr. Susan. Potrivit celor prezentate la site-ul meu de pe internet … www.rocpnews.blogspot.com posting n, 13, … “CAUZA pentru care eu am fost dat afara din parohie si episcopie, nu trebuie sa fie cunoscuta de public si nu trebuie sa fie subiect de discutie sau dezbatere publicului cititor sau ascultator”, precum a scris în mod cu totul ambiguu, necinstit si cu frica de a face adevarul cunoscut, fostul meu ierarh prea putin afiliat adevarului Ortodoxiei Românesti. Doresc a adauga aici faptul ca fostul meu episcop, putin cunoscator al Bibliei, nu stie ce scrie Sf. Apostol Pavel … “Pentru aceea, lepadând minciuna, graiti adevarul fiecare cu aproapele sau, caci unul altuia ne suntem madulare” (Efes. 4:25). Daca nu cunoaste cele scrise de Sf. Apostol Pavel înseamna ca „este repetent la cunostintele Noului Testatent”, si trebuie sa mearga din nou la scoala pentru împrospatarea cunostintelor Noului Testament. Când minti pe altul, sfârsesti a te minti pe tine însuti. De ce oare arhiepiscopul controleaza si se manipuleaza bunavointa si bunacredinta oamenilor? Cine îi da dreptul sa faca aceasta? Sunt sigur ca nu Dumnezeu. Poate cumva domnul întunerecului. Acelasi Sf. Apostol Pavel scrie … “Deci dar, pâna când avem vreme, sa facem binele catre toti, dar mai ales catre cei de o credinta cu noi” (Gal. 6:10) … sau … “Ca de se crede cineva ca este ceva, în timp ce el nu este nimic, pe sine însusi se amageste” (Gal. 6:3). Desigur citatul de la Gal.6:10, nu face altceva decât scoate în evidenta faptul ca credinta mea cu a fostului meu ierarh, stapân, dictator nu este aceeasi. Daca vom lua acest subiect cu de-amanuntul la purificare si vom ajunge la terminologia de “BISERICA MAMA”, atunci nu avem nimic în comun unul cu altul, deoarece fiecare dintre noi avem ca Biserica mama, Biserici diferite, lucru indiscutabil, chiar daca ecumenismul îi este strain fostului meu ierarh.

Potrivit realitatilor palpabile, cauza expulzarii mele din Episcopia de la Vatra Româneasca precum si din parohia Sfânta Maria din Chicago, IL, se poate exprima prin urmatoarea zicala Româneasca … “PR. VASILE SUSAN A FLUIERAT ÎN BISERICA.”

Da, este cu totul adevarat ca Pr. Vasile Susan, a fluierat în Biserica, adica a spus adevarul despre o parte din activitatea sa desfasurata în cadrul Consistoriului Spiritual al Episcopiei de la Vatra Româneasca.
Iata episodul … prezentat recent pe site-ul www.pokrov.org. În anul 1999 a fost înaintat spre investigare, dezbatere si recomandare Consistoriului Spiritual al Episcopiei de la Vatra Româneasca dosarul unui preot homosexual apartinator acelei Episcopii conduse de fostul meu ierarh. Dosarul cu plângerea a fost înaintata Arhiepiscopului Episcopiei de la Vatra Româneasca de sotia acelui preot, doamna preoteasa, care spunea ca din anul 1990 sotul ei preotul X  Y, este un homosexual înversunat si îi face multe necazuri în familie.

În septembrie 1999 acel preot homosexual a fost chemat la ordine de Consistoriul Spiritual al Episcopiei de la Vatra Româneasca, compus din Pr. Catalin Mitescu (Presedinte), Pr. George Treff (Secretar), Pr. Vasile Susan (Investigator) ca sa dea marturie deschisa într-un interviu programat de membrii Consistoriului Spiritual, despre acuzatiile aduse împotriva lui de doamna preoteasa care între timp divortase de el, din cauza ca era homosexual. Interviul a avut loc la sala de sedinte a Bisericii Sf. Gheorghe din Canton, Ohio. În timpul aceslui interviu preotul homosexual a recunoscut ca este homosexual. Interviul a fost înregistrat pe banda de magnetetofon (vezi STATUTUL si REGULAMENTUL de la Episcopie Ortodoxa Româna din America, ART. XV, Sect. 15, c, page 69) si a fost folosit la discutiile viitoare precum si la întocmirea recomandarii finale a Consistoriului Spiritual al Episcopiei de la Vatra Româneasca, înaintata Arhiepiscopului Episcopiei de la Vatra Româneasca, în dupa amiaza zilei de 28 iunie 2000. Îmi pare foarte rau de cazul acelui preot homosexual care a atras atentia multora. Din momentul în care recomandarea a fost înaintata fostului meu ierarh, precum am mentionat mai sus, la 28 iunie 2000, mi-am dat seama ca mi-am pus capul la taietor. Fostul ierarch m-a chemat în biroul sau, pe mine, Pr. Vasile Susan, în calitate de Investigator al Consistoriului Spiritual al Episcopiei de la Vatra Româneasca, în seara zilei de 28 iunie 2000, imediat dupa cina de seara, si mi-a spus urmatoarele cuvinte: “Parinte, dumneavoastra ati fost foarte, foarte silitor (zelos) si ati lucrat greu cu ceilalti membrii ai Consistoriului Spiritual pentru perioada ultimilor patru ani. Va rog sa fiti sigur ca dumneavoastra nu veti face nimic cu privire la numele acestui preot (homosexual). În cazul în care veti face ceva, eu voi avea grija de dumneavoastra, o sa va dau afara (EXPULZEZ) din Episcopie.”
Cât timp am fost în Episcopia de la Vatra Româneasca am discutat cu preotii acest lucru dubios, ascunderea cazului preotului homosexual. Am urmat în acelasi timp alte îndrumari ale fostului meu ierarh. Dupa ce am fost dat afara din Episcopia de la Vatra Româneasca, am considerat ca este obligatia mea de a informa superiorii mei despre acest caz. În 23 iunie, 2005 am trimis o PLÂNGERE OFICIALA Sinodului Bisericii Ortodoxe Americane referitoare la cazul de acoperire a preotului homosexual, la care nu mi s-a raspuns pîna în ziua de azi.
Pentru mai multe detalii pe aceasta tema va rog sa mergeti si sa cititi la … www.pokrov.org … În dreptunghiul unde scrie … SEARCHPOKROV.ORG … tipariti cele doua cuvinte … Vasile Susan … si vor apare multe materiale ce se pot citi pentru a vedea adevarul.
A avut mare dreptate fostul meu ierarh când a scris … “cauza – pentru care eu am fost dat afara din parohie si episcopie – nu trebuie sa fie cunoscuta de public si nu trebuie sa fie subiect de discutie sau dezbatere publicului cititor sau ascultator”, deoarece nu putea sa scrie deschis despre acoperirea preotului homosexual din Episcopia de la Vatra Româneasca, precum ar fi trebuit. Poate sa mai fie crezut acest ierarh prea putin cinstit în ceea ce face si spune membrilor si preotilor Episcopiei de la Vatra Româneasca? NIMENI SA NU MAI CREADA ACEST OM.

Iata ce spune Canonul 25 al Sf Apostoti, “Episcopul ori presbiterul ori diaconul, prinzându-se în desfrânare, sau în juramânt strâmb (sperjur), sau în furtisag sa se cateriseasca, dar sa nu se afuriseasca, caci zice Scriptura: sa nu urgisesti de doua ori pentru acelasi lucru (Prooroc Naum 1, 9. Asemenea si la ceilalti clerici.” (Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note si Comentarii, Arhidiacon Prof. Dr. Ioan N. Floca, Sibiu, 1991).

Potrivit acestei prevederi canonice venita de la Sf. Apostoli, precum si a altora, eu Pr. Vasile Susan CER IMEDIATA DEMISIE A ARHIEPISCOPULUI EPISCOPIEI DE LA VATRA ROMÂNEASCA, pentru încalcarea prevederilor Canoanelor Bisericii Ortodoxe.

Referitor la MOTIVUL pentru care am fost dat afara din parohia Sf Maria din Chicago, si din Episcopia de la Vatra Româneasca, voi face mentiune cazul urmasului meu la slujirea fostei mele biserici din Chicago, IL. Actualul preot de la Biserica Sf Maria, din Chicago, IL, Gheorghe Ursache, nepot de frate al Maicii Gabriela Ursache de la Manastirea Rives Junction, MI, trebuia sa fie numit într-o parohie. Acesta a venit în America adus de matusa lui, Maica Gabriela Ursache ca si cantor la Manastirea din Rives Junction, MI, precum arata documentele de la USCIS, pentru un salar de aprox. $ 7.00 / pe ora. Aceasta mare minciuna va pune în umbra pe cei de la acea manastire care au lucrat pe la spate împreuna cu fostul meu arhiepiscop darea mea afara si aducerea la Chicago a preotului Gheorghe Ursache. Toti cei ce vor vedea documentele de la USCIS, precum si altele provenite de la Episcopia de la Vatra Româneasca ce vor fi postate pe Internet, vor întelege “CUM MAFIA NEORTODOXA” a gasit acoliti necinstiti în persoane de arhiepiscop, maica stareta si arhimandrit, complotând la darea afara dintr-o parohie a unui preot cu sotie si patru copii, în mijlocul iernii anului 2004. Legea încalcata în mod fraudulos si batjocorirea unui preot cu sotie si patru copii, sunt mai mult decât “PACATE STRICATOARE SI STRIGATOARE LA CER.” Bunul Dumnezeu le va rândui dupa gândurile si faptele lor, tot ce merita.

Din nou Biblia spune adevarul cu privire la actiunile celor de mai sus mentionati în felul urmator:
„Si El le-a zis: “Este scris: Casa Mea se va chema o casa de rugaciune. Dar voi ati facut din ea o pestera de tâlhari.” Matei 21, 13.

„Asa ca sa nu va temeti de ei. Caci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit, si nimic tainuit care nu va fi cunoscut.” Matei 10, 26.

„Caci cu ce masura veti masura, cu aceea vi se va masura.” Luca 6, 38.

“Caci mi-au întins latul lor, fara pricina, pe o groapa, pe care au sapat-o, fara temei, ca sa-mi ia viata; Sa-i ajunga prapadul pe neasteptate, sa fie prinsi în latul, pe care l-au întins, sa cada în el si sa piara! Si atunci mi se va bucura sufletul în Domnul: se va veseli de mîntuirea Lui.
Toate oasele mele vor zice: Doamne, cine poate, ca Tine, sa scape pe cel nenorocit de unul mai tare de cît el, pe cel nenorocit si sarac de cel ce-l jefuieste? Niste martori mincinosi se ridica, si ma întreaba de ceea ce nu stiu.” Psalm 35, 7 – 11.

Acum a sosit timpul pentru a se demasca acoperirea faradelegilor de catre Arhiepiscopul Episcopiei de la Vatra Româneasca, care în mod dictatorial, abuziv, necinstit, neloial, a furat ÎNCREDEREA membrilor acestei Eparhii. Pr. Vasile Susan nu se considera a FI UN HOT, nu face parte din vreo pestera de tâlhari. TÎLHARII SI CEI CE AU TRANSFORMAT BISERICA ÎN LOCUINTA A TÎLHARILOR sa plece cât mai repede din Biserica, al carei Cap este Domnul Iisus Hristos. Cei ce au urechi de auzit, SA AUDA. Astept replica la cele de mai sus.

Cu încredere în Dumnezeul Cel Drept si de Oameni Iubitor si Miluitor, Pr. Vasile Susan, Chicago, IL. USA.  … Aprilie, 2010.

(Interviu realizat de catre Gheorghe Chindris)

Popularity: 25% [?]

Interviu cu sculptorul Constantin LUCACI

Adalbert GYURIS
(Augsburg, Germania)

Scupltorul Constantin Lucaci s-a nascut la 07 iulie 1923, în Bocsa Româna, judetul Caras-Severin. E cunoscut mai ales pentru fântânile sale, sculpturile în piatra si otel, respectiv pentru diferite ansambluri monumentale combinate, inclusiv a celora de tipul fântânilor cinetice, dintre care cele din orasele Resita si Constanta sunt printre cele mai cunoscute si apreciate. Aceste fermecatoare fântâni reînnoiesc traditia antica formând adevarate jocuri de apa. Este laureat al premiului Herder în 1984. De asemenea a fost distins cu numeroase ordine si medalii.
În Italia, la Pinacoteca Sanctuarului San Francesco din Paola, a fost inaugurata colectia sculptorului Constantin Lucaci, un muzeu cu o parte din lucrarile artistului. Este singurul artist român care a beneficiat de un asemenea interes din partea unui organizator atât de prestigios.
Intrata în custodia Vaticanului, aceasta donatie are toate sansele sa fie admirata de acum înainte de milioanele de credinciosi, care vor vizita sanctuarul si locurile ce au fost martorele minunilor savârsite de Sfântul calabrez.
Am copilarit pe aceeasi strada cu sculptorul Constantin Lucaci maestrul necontestat al sculpturii în otel inoxidabil, ba chiar pe aceeasi parte a strazii la o distanta de 300 metri si de 30 … ani.

S-a bucurat enorm când am vorbit despre Bocsa, domnia sa locuieste în Bucuresti. Orasul nostru este aproape de Resita, capitala judetului Caras-Severin, în aval pe râul Bârzava, acolo unde dealurile cedeaza locul câmpiilor.
Am aflat lucruri interesante de la un artist care si-a dedicat întreaga viata artei si ma bucur ca prin revista ,,Dorul” pot sa transmit discutia avuta iubitorilor de arta si frumos.
,,Arta adevarata nu va muri niciodata!”

Adalbert GYURIS: – Cine v-a facut sa alegeti sculptura?
Constantin LUCACI: – Dumnezeu. Am copilarit la Bocsa, am avut la un moment dat a o mare revelatie când tata a adus niste brânza învelita cu reproduceri dupa Michelangelo, când eu aveam 5-6 ani. Atunci s-a produs probabil minunea.
Când am vazut acele reproduceri am avut o stare interesanta, greu de descris, când cineva mi-a zis ceva. Cred ca fiecare dintre noi ne nastem cu ceva dumnezeiesc.
Talentul vine din nastere si ni se da o vocatie, probabil din conjunctura zodiei, de la parinti sau chiar de mai departe…
- L-ati cunoscut pe Tiberiu Bottlik, de ce credeti ca artisti ca el nu sunt cunoscuti asa cum ar trebui?
- Pe la 14 ani ciopleam si faceam în diferite materiale figuri si tot în aceea perioada am fost la un pietrar din Vasiova care facea lucrari funerare pentru cimitirele catolice si ortodoxe, facea îngeri si oameni. L-am rugat pe acest om, Romsauer sa ma învete sa cioplesc în piatra. Mi-a dat sa fac un cap de barbat. Mi-a explicat unele lucruri, apoi cum sa tin ciocanul si dalta. M-am apucat de treaba si se pare ca a iesit ca a maistrului sau poate chiar mai bine.
Atunci a venit Bottlik, ei doi colaborau, amândoi traiau din urma lucrarilor facute pentru cimitire, a vazut lucrarea mea si a întrebat cine a executat-o, se deosebea de stilul ce era în atelierul lui Romsauer.
Peste câteva zile m-am dus la Bottlik. Acest om avea o cultura extraordinara, era de origine baron. A învatat la Budapesta, Viena, München si Paris.

El nu este atât de cunoscut pentru ca n-a iesit din tiparele normale. Multi nici nu stiu sa iasa, încearca, însa gresesc. În perioada aceea arta în general si sculptura în special se facea la modul cel mai serios. Trebuie sa perfectionezi ce au facut înaintasii si sa te întreci pe tine mereu, din pacate el n-a fost în stare de asa ceva.
Pentru mine însa Tiberiu Bottlik a fost de un mare folos pentru ca mi-a transmis cultura franceza, boema aceea de mare valoare si m-a facut sa înteleg ca pentru a ajunge bun trebuie sa muncesti tare mult.
Am visat sa merg la Paris si sa studiez acolo, lucram la uzina unde am învatat gravura, lacatuserie, sudura si strungarie. Mi-am spus ca ma duc la Paris unde voi învata sculptura si voi trai din cele învatate de mine, în uzina de la Bocsa; stiam ca din arta nu se poate trai asa de bine.
Au trecut chiar ani si el tot îmi amâna plecarea mea la Bucuresti.
Am renuntat la ajutorul sau si am asteptat terminarea razboiului, ca sa iau totul de unul singur. Într-o zi când nu ma mai asteptam la nimic a venit la noi acasa si mi-a spus ca a vorbit cu cineva din conducerea uzinei, ca voi primi o bursa si voi putea merge sa studiez la Bucuresti.
Mi-a spus ca în tot acest timp m-a urmarit si ca n-a vrut sa ma sacrifice, însa când si-a dat seama ca viata mea e sculptura s-a hotarât sa ma ajute.
Arta cere sacrificii si eu pot sa spun acum dupa atâtia ani ca asa este, însa nu-mi pare rau.
- Prin ce se deosebeste un artist profesionist de un amator?
- Sunt artisti amatori care mor amatori, nu ajung niciodata sa faca arta adevarata însa mai toti profesionistii au fost amatori. Nu poti sa înveti o scoala superioara pâna când nu ai încercat sa faci ceva la nivel de … amator.
- A fost lung drumul pâna la stilul … Lucaci?
- A fost foarte lung si a fost original. Eu am ajuns la o conceptie personala, la o viziune moderna, trecând prin toate fazele. Am studiat natura, omul, am facut portrete, am facut nuduri si am lucrat mult în granit pâna am ajuns la otel. Am parcurs toate etapele artei universale si asa am ajuns la viziunea mea.
Sunt unii care vor sa faca ceva deosebit, însa ei nu stiu sa faca un portret. Sunt etape pe care trebuie sa le parcurgem, e valabil în orice domeniu.
Multi încearca sa-i copieze pe americani, din pacate cu banii lor promoveaza de multe ori kitschul.
Noi nu trebuie sa ardem etapele ci trebuie sa le parcurgem.
- Este rasplatita munca unui sculpor în România?
- Munca unui scupltor si în general munca unui artist din România nu este rasplatita.
În aprilie 2007 mi s-a deschis în Italia un muzeu personal, patronat de Vatican.
Eu nu ma pot compara din punct de vedere material nici cu un fotbalist mediocru de la o echipa din categoria a doua.
Majoritatea artistilor se descurca greu, fiind profesori de desen si din când în când reusesc sa-si vânda o lucrare.
- Prin ce se deosebeste sau se aseamana un sculptor de un pictor?
- Prin nimic nu se aseamana. Pictura se exprima prin desen, culoare, perspectiva. Sculptura e o sinteza si se aseamana cu muzica, nu este narativa.
Sculptorul trebuie într-un volum sa-si exprime toata ideea.
- Cum va evolua arta în general si sculptura în special în urmatorii ani?
- Nu cred ca va evalua tare mult, vor fi niste ani supusi oamenilor cu multi bani, care multi dintre ei n-au cultura si atunci au preferinte catre … nimicuri, catre o arta care nu e adevarata. Arta autentica e mai grea de înteles.
- Ce transmiteti celor ce iubesc arta?
- Le transmit sa aibe încredere, sa nu se lase furati de tot felul de aparitii, de impostori. Din pacate nu toata lumea are acces la arta, dar asta nu dintr-o lipsa de cultura ci dintr-o lipsa de sensibilitate.
Sa fie constienti ca arta adevarata nu va muri niciodata!
- În afara de scupltura ce pasiuni mai aveti?
- În afara de sculptura eu am facut mai multe fântâni cinetice, moderne. Ultima a fost inaugurata la Alba-Iulia în prezenta presedintelui României, Basescu.
Este o fântâna de mare anvergura. Aceste fântâni reprezinta o arta complexa, în care se regaseste muzica, arhitectura, apa si sculptura bineînteles.
Criticul italian Alesandro Amoroso mi-a intitulat fântânile ,,simfoniile lichide ale lui Lucaci”.
- Maestre LUCACI, va multumesc pentru acest interviu si ca ati raspuns provocarii mele de a ne întoarce în timp si spatiu.
Va doresc sanatate si înca multi ani pentru a face lucrari care sa încânte privirile oamenilor.

Popularity: 6% [?]

REGAL MARIUS BODOCHI LA OPERA NAŢIONALĂ – AMADEUS

Autor: Mihaela Dordea

 

 

Mozart şi Salieri…Inocenţă şi păcat. Ispăşire…

De secole, milenii chiar, creştinismul îşi susţine teoria despre păcat, cea cu oaia rătăcită şi răscumpărarea prin penitenţă. Cu siguranţă, este o metodă evoluată faţă de modul păgân de a simţi, a practica şi mai ales a sancţiona păcatul. Mă întreb dacă nu cumva, practicile exterioare impuse de penitenţa creştină gen mătănii, rugăciuni, post, nu oferă acestei operaţiuni un aer de contract, de „do ut des”, un fel de târg , de aranjament formal. Sigur, există şi aici remuşcare şi părere de rău, altfel ele nu ar avea nici loc şi nici rost. 

Totuşi, penitenţa reală, cea care se naşte din conştiinţa că ai greşit, că ai săvârşit un păcat faţă de lume, faţă de tine însuţi, este chinul tantalic de a răbda. Astfel de „plăţi” nu sunt nici catalogate, nici tarifate în coduri. Răscumpărăm suferind. Noi, în noi, cu noi, pentru noi înşine.

Suferinţa răscumpărării nu are limite prestabilite. Sorocul ispăşirii nu este ca în canoanele creştine, împlinirea unui anume stoc de acţiuni, catehisme legiferate şi tarifate, nu! Termenul este cu totul altul! Durata genului de ispăşire lăuntrică poate fi de o zi, o lună, un an sau o viaţă. Pentru că niciodată nu putem şti când vine acel moment în care cel ce ştie care e vina şi câtă,  iartă.

În lista martiriurilor posibile, acest tip de ispăşire este cel mai dramatic şi da, cel mai nobil.

Iată cu ce ne întâlnim în spectacolul prezentat de Studioul Experimental de Opera şi Balet „Ludovic Spiess” din cadrul Operei Naţională Bucureşti, în colaborare cu Fundaţia Ileana Mustatză, pe textul lui Peter Schaffer, „ AMADEUS”, în regia unui tânăr artist care a impresionat prin viziunea pătrunzătoare în sufletul şi mintea umană, atât de întortocheate, Marcel Ţop.

Se vorbeşte despre un destin necruţător al lui Mozart. Despre o viaţă frântă prea devreme în condiţii pe care nu le vom elucida poate niciodată.

Drama însă nu se consumă aici şi acum, la moartea compozitorului. Drama începe odată cu primele sale compoziţii ascultate de Salieri, compozitor care poate, deşi îi este greu, să recunoască valoarea tânărului său confrate, dar se luptă cu tentaţia de a-l distruge. Şi o face treptat, treptat. Cel puţin aşa spun gurile rele ale vremii. Drama însă va ajunge la apogeu după ce Mozart nu va mai fi. Pură geometrie emoţională, generatoare de sensuri morale.

Moartea e prin natura ei ceva senzaţional, în comparaţie cu cotidianul vieţii obişnuite. Salieri reuşeşte o inversare categorică de situaţii. Ceea ce se întâmplă cu el după ce se consumă moartea lui Mozart devine cu adevărat senzaţional. Efortul de a trece, de a supravieţui, măcinat de spaime şi rătăciri , de lupta lăuntrică cu tine însuţi pentru o ispăşire numai de tine ştiută, devine un efort moral de fiecare clipă, un efort dramatic, senzaţional. Şi Marius Bodochi, exprimă toate aceste stări, într-o evoluţie de excepţie, făcând un Salieri dramatic, ironic, înspăimântat, pierdut uneori în căutarea unui răspuns…Oare îl va găsi vreodată?

În Amadeus avem de-aface cu un Salieri hărţuit de îndoieli, de disperare, în anumite momente, dar dureros de conştient de neputinţa sa ca individ în faţa evidenţei, şi chiar, gândeşte el, ca artist.

Marius ne dezvăluie nouă, spectatorii săi, un Salieri care pune în discuţie anumite îndoieli, anumite spaime, dar şi o luciditate specială, şi mai ales, face ca noi să vedem nu doar o conştiinţă împovărată cât şi, sau mai ales, o anume măreţie.

Marius Bodochi este unul dintre puţinii, rarii actori care au forţa să exprime cu atâta eleganţă un astfel de personaj. El reuşeşte să evoce plastic şi dramatic epoca, eroul şi destinul său în pofida unei opere care încearcă să prindă într-o frântură de timp vasta structură simfonică a unei vieţi, a unui suflet. Aş spune despre Marius Bodochi că este un artist, un creator al imaginii din toate unghiurile ei, psihologic, până la identificare fizică, prin puterea de expresie, prin nuanţele subtile pe care numai un mare artist le sesizează la un personaj de factura lui Salieri.

Dincolo de regalul oferit de Marius Bodochi, în Amadeus avem muzică. Muzică de calitate. Mozart şi da, Salieri.

Soliştii Operei Naţionale Simonida Luţescu, Mihaela Işpan, Lucian Corchiş, Liviu Indricău, Vasile Chişiu, Marius Boloş acompaniaţi de un grup de muzicieni din orchestra operei, având ca dirijor pe Ciprian Toderaşcu, unul dintre cei mai distinşi dirijori ai ONB, în regia muzicală a lui Dan Ardelean, creează o atmosferă cu efecte lirice de mare calibru în cadrul acestui spectacol complet şi complex.

Şi, da, Marius Bodochi are veleităţi lirice şi el, cântând o arie.

Mozart. Un personaj care schimbă puţin atmosfera, aducând o pată de culoare,  aş spune, o anume relaxare tensiunii din scenă, în ciuda finalului necruţător, Mozart este interpretat de un tânăr actor, care se străduieşte să susţină partitura alături de titan, Marius Bodochi, şi, laudă lui, reuşeşte să ne convingă că este un actor plin de pasiune, cu talent, şi mai ales cu poftă de joc, şi da, de ce nu, de joacă, Răzvan Oprea.

Atmosfera de epocă, cu uşoare aluzii la burlesc, este creată de costumele realizate de Anca Cernea şi Romaniţa Iovan.

Decorul simplu, dar cuprinzător, un decor care nu încarcă scena şi nu încurcă povestea, este semnat de Daniel Divrician.

Spectacolul este unul dintre cele pe care le ţii minte, cu care pleci acasă, şi despre care ai tendinţa să vorbeşti multă vreme după ce l-ai văzut. Impresionant din punct de vedere regizoral, Amadeus începe în foaierul Operei , loc cu adânci semnificaţii lirice, apoi Salieri ne invită sus, ca să nu rămână singur , pradă temerilor de o viaţă, epuizat de întrebarea la care nu va afla niciodată răspunsul: oare are vreun amestec în moartea lui Mozart?

Chiar aşa: are?….

 

Popularity: 7% [?]

Interzicerea cuvantului homosexual

 Autor: Vasile Zarnescu 

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Cetăţeanului a devenit un document de referinţă în activitatea unor organizaţii internaţionale şi a tot mai multor state. Dar, în textul acestui document nu se vorbeşte, nicăieri, despre drepturile puşcăriaşilor, ale poponarilor, ale altor categorii de indivizi care se abat de la lege, de la normalitate, adică de la morala ortodoxă, străveche şi multimilenară, care a constituit baza formării societăţii moderne şi, în genere, a civilizaţiei actuale, îndeosebi din arealul euro-american.

Decalogul, care sintetizează morala creştină, ortodoxă, este, în diverse formulări, comun tuturor religiilor; ca atare, putem conchide cu deplin temei că Decalogul semnifică morala general umană. Aşadar, Decalogul constituie minima moralia intrinsecă oricărei societăţi umane.

Invadarea României cu propagandişti antiromâni

Trebuie, de la început, să ne amintim că Socialismul, în pofida educaţiei ateiste promovate prin Programul P.C.R., a adoptat şi a impus, tacit, în justiţia socialistă şi în relaţiile interumane din România, tot morala creştină, ortodoxă! Consecinţa a fost că tineretul României, inclusiv cel conceput în ultimii ani ai Socialismului, a crescut frumos la spirit, la suflet şi la trup, ca efect al moralei creştine şi al modului de viaţă socialist. Mergeţi în oricare oraş şi sat al ţării şi remarcaţi cât de frumoşi sunt băieţii şi fetele noastre. Acest fapt este cauzat de o viaţă sănătoasă, în conjuncţie cu educaţia şi morala tradiţională românească strămoşească. Dar aceasta nu va mai dura mult, ca urmare a presiunii comandamentelor „culturii“ occidentale: a atitudinii consumatoriste faţă de viaţă, a inducerii hedonismului, a proliferării consumului de droguri, ţigări şi alcool, răspândirii sexismului, prostituţiei şi, în genere, a imoralităţii. Dacă nu vom rezista invaziei „culturale“ occidentale, viitoarele generaţii de români vor arăta la fel ca majoritatea occidentalilor: dezabuzaţi, plictisiţi, abrutizaţi, idiotizaţi etc., pentru că sufletul lor negru se va reflecta şi pe fizionomia lor, aşa cum se vede acum pe feţele celor din Apus.

După Retrovoluţia din decembrie 1989, România a fost invadată de „evanghelişti“ şi de tot felul de o.n.g.-uri care militau pentru adoptarea civilizaţiei occidentale, în cadrul căreia un loc de frunte îl aveau drepturile „minoritarilor“ (sectanţi, sexuali, etnici etc.) – deşi sloganul de bază de care se serveau astfel de organizaţii invoca „democraţia“ occidentală. Or, dacă e vorba de „democraţie“, atunci trebuie să impunem „puterea poporului“, adică a „majorităţii“. Dar, surprinzător, unii occidentali, începând cu „evangheliştii“ şi o.n.g.-urile apărute ca ciupercile după ploaie şi terminând cu conducerea organizaţiilor oficiale, ca Uniunea Europeană, Consiliul Europei etc., ne impun nu construirea democraţiei – adică edificarea puterii poporului, a majorităţii –, ci, dimpotrivă, ne silesc să acceptăm puterea, dictatura minorităţii, a minoritarilor, în genere, de care abia scăpasem: în locul unor minoritari cum fuseseră jidanii bolşevici aduşi de tancurile sovietice, din etapa 1945-1965, şi cum erau inclusiv activiştii şi nomenclaturiştii demagogi ai P.C.R., în etapa 1965-1989, aceşti occidentali, deci, ne impun alţi minoritari, precum ex-comuniştii năpârliţi în „democraţi“ aglutinaţi în organizaţii ca G.D.S., Pro Europa etc. – de teapa lui Vladimir Tismăneanu, Mircea Dinescu, Andrei Oişteanu, Smaranda Enache ş.a. –, horthyştii fascişti adunaţi în U.D.M.R. – precum Kelemen Hunor, Micloş Patrubany, Marko Bela, Attila Verestoy, Gheorghe Frunda, Jozsef Csapo şi, de fapt, toată conducerea U.D.M.R. –, sionişti „democratizaţi“ ca impostorii Elie Wiesel, Radu Ioanid, Lia Benjamin, Aurel Vainer ş.a., şi, adăpostiţi printre ei, poponarii strânşi uniţi în asociaţia lor, numită Accept!

Să ne reamintim, apoi, cât tapaj au făcut organizaţiile internaţionale, îndeosebi Uniunea Europeană, pentru a sili România să elimine din Codul Penal articolul 200, care incrimina perversiunea pederaştilor. Dar, simultan cu presiunea de a înlesni răspândirea şi protejarea poponarilor, Uniunea Europeană şi organizaţiile occidentale care au ca obiectiv protejarea minorităţilor au adus în România şi „teoria“ planning -ului familial, prin care, de fapt, se urmăreşte răspândirea practicării avortului. Ambele direcţii de presiune occidentală au, în mod abscons, scopul diminuării demografice a Neamului Românesc. Elocventă, în acest sens, este o cifră care, prin dimensiunea sa, nu mai impresionează pe nimeni, fiindcă, vorba lui Adolf Eichmann, „nu este decât o statistică“: din 1990 până acum, România a pierdut 14 milioane de copii, care nu s-au mai născut deoarece au fost avortaţi – şi, în mod cert, aceştia au fost copii de români şi nu de alte etnii conlocuitoare, despre care cineva a prevenit că există riscul să devină „înlocuitoare“! Dar, dacă este obligatoriu să se vorbească în toate mass media, inclusiv în manualele şcolare, de falsul cu „şase milioane de evrei dispăruţi în holocau$t“, este interzis să se vorbească de cele 14 milioane de avorturi din România! Acestea nu mai sunt crime, nu mai constituie genocid, ci este planning familial. Vedeţi ce frumos sună?! Cuvântul avort are în el ceva dezagreabil, chiar malefic, dar planning are o conotaţie occidentală directă, chiar aură ştiinţifică. Ca model de propagandă persuasivă, vezi, de exemplu, articolul postat pe http://www.ele.ro/articol_3039.html, http://www.planning-familial.org/ouverture.php, deşi unii au onestitatea să recunoască ceea ce ascund guvernanţii: că, din cauza sărăciei în care i-a adus guvernarea post-decembristă, familiile sunt silite să-şi diminueze numărul de copii, fiindcă nu au cum să-i întreţină, să îi educe, cum se relevă şi pe http://www.presaonline.com/stire/planing-familial-de-saracie,121313.html! Aşa este amăgit, păcălit, prostit poporul român: prin subtilităţi ambalate în cuvinte englezeşti, manevrate de organizaţii şi vectori antiromâneşti, interni şi/sau externi. Dar nu mai este nevoie de atâta subtilitate pentru a-i convinge pe jandarmi să ne bată pe noi ca să îi apere pe poponari!

Aşa se şi explică conspiraţia internaţională care a dus la diatribele elogioase şi premiile cu care a fost îmbălsămată făcătura „432“ a fratelui Alinei Mungiu-Pipidi, care nu este decât o propagandă insidioasă de acceptare şi diseminare a practicii avortului. Chiar Hillary Clinton făcea propagandă pro-avort după vizita făcută în România, ca să vadă nu-ştiu-ce şi pe cine (http://www.gandul.info/lumea/hillary-clinton-pro-avort-in-urma-vizitei-in-romania.html?3929;2550984), deşi mai bine ar avea grijă de familia ei, cu un soţ curvar – pardon, adulterin – şi o fiică adeptă a unor plăceri cam deocheate!

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: Dacă fugi de durerea naşterii, de durerea veşnică vei da! Dar ce mai contează ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur, când unii ne îndeamnă să ne uităm în gura lui HiIlary Clinton, a Alinei Mungiu-Pipidi şi a lui Cristian Mungiu (mai are şi numele de Cristian!), şi chiar a lui Bill Clinton, care are ca principiu de viaţă zicala „Mai bine curvar decât poponar“?! Cu pederaşti cât mai mulţi şi cu cupluri care practică avortul ca mod de viaţă, fireşte că scade geometric rata natalităţii, creşte, în aceeaşi proporţie, ponderea bătrânilor şi se răstoarnă piramida vârstelor. Dacă la aceasta adăugăm politica de sărăcire deliberată a poporului dusă de ticăloşii care ne conduc de 20 ani încoace, care a determinat atât emigrarea în masă a românilor, cât şi recurgerea la avorturi din lipsă de resurse pentru a-şi creşte copiii, conjugată cu iresponsabila politică a imigrărilor, poporul român este pe cale de dispariţie – deşi demografia constituie una dintre dimensiunile securităţii naţionale. Dar guvernanţii noştri îi protejează pe curlangii, nu pe români, inclusiv dându-i bani lui H.-R. Patapievici să subvenţioneze propaganda pro-sodomistă.

Clarificări semantice şi ideologice

Cuvântul „homosexual“ înseamnă „pederast“, după cum explică Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX), dar, se arată, provine din franţuzescul homosexuel, care ar desemna această perversiune sexuală. Simptomatic este că şi „pederast“ provine tot dintr-un franţuzism, pédéraste şi, ca atare, nu mai era nevoie de confecţionarea cuvântului „homosexual“. Dar nu este singurul cuvânt tâmpit format greşit şi inutil de francezi (un altul, de exemplu, este „reiterare“, care înseamnă „re-repetare“, deci este un pleonasm cu „ştaif“ de neologism luat din „Vest“!), pe care noi, din mimetism, cosmopolitism sau tot din tâmpenie, l-am împrumutat fără să avem nevoie de el, deoarece existau atât cuvântul elegant „pederast“, cât şi celelalte de argou: curist, curlangiu, bulan, bulangiu etc., precum şi expresiile argotice aferente (cf. George Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române, Editura Niculescu, Bucureşti, 2007), care indică acest viciu reprehensibil în cel mai înalt grad.

Prin cuvântul compus „homo-sexual“, poponarii au vrut să-şi confecţioneze o imagine „elitistă“ (cam cum este G.D.S.-ul la noi), suportabilă de către ei înşişi şi chiar de către ceilalţi, întrucât este definită prin acest „neologism“ de sorginte latinistă şi care trimite la maniera scientistă – deci, de toată stima! – de formare a noilor concepte: apelarea la un cuvânt latin sau elin. Dar este un cuvânt folosit greşit din punct de vedere semantic, deoarece, etimologic, „homo-sexual“ înseamnă „ceva referitor la sexul omului“. Corect, pentru a desemna conţinutul de acum, abuziv folosit şi incorect semantic din cuvântul „homosexual“, trebuie zis „idemsexual“, care semnifică „acelaşi sex“ şi este tot un neologism de sorginte latină, deci cu glazură ştiinţifică, aşa cum vor să fie etichetaţi curlangiii – dar în nici un caz nu trebuie folosit cuvântul „homosexual“. Ca atare, propun tuturor organizaţiilor, ziariştilor, cititorilor să elimine din vocabularul lor cuvântul „homosexual“ şi să-l folosească pe cel corect, deja existent, „pederast“, sau mai clar, mai popular şi mai elegant, „poponar“.

Într-o vreme, un lingvist jidan, românizat prin nume şi preocupări, Alexandru Graur, ne propunea să nu mai spunem „dos“, „fund“ etc., pentru a indica posteriorul respectiv al persoanei, ci să spunem, în vorbirea curentă, pur şi simplu, şi direct, „cur“ – cum a zis, frecvent, scatofagul Mircea Dinescu, în diverse emisiuni TV, nemernicul H. R. Patapievici în „opera“ sa Politice şi, îngrijorător, inclusiv show-man-ul Mircea Badea, la Antena 3! Nu ştiu cum s-a întâmplat ca un jidan – fiindcă, în mod cert, el nu era evreu! – să ajungă (cea mai) mare autoritate lingvistică în România şi să ne dea lecţii de exprimare. Probabil, tot ca urmare a afluxului jidano-bolşevic postbelic, prin care posturile de conducere din România, în cvasitotalitatea lor, au fost ocupate de această etnie! Se ştie, de exemplu, că între anii 1947-1960, toate posturile de conducere din Securitate erau ocupate de jidanii Anei Pauker. În Ministerul Comerţului Exterior această situaţie a existat până în 1989, iar în Ministerul de Externe şi în Academia Română ponderea lor majoritară se menţine chiar şi acum! Oricum, e un fapt că Alexandru Graur ne îndemna să folosim vocabula „cur“, în pofida faptului că el cunoştea o calitate esenţială a poporului român: că are o deosebită pudoare şi nu foloseşte acest cuvânt decât extrem de rar, doar în situaţii strict particulare, pentru a reliefa tenta jignitoare, insultătoare a contextului. Dar, pentru a se exprima delicat, chiar elegant, se foloseşte cuvântul „popou“, pe care DEX-ul îl prezintă ca fiind provenit din germanicul popo. Acest cuvânt, „popou“, se utilizează îndeosebi în limbajul familiar, iar când e vorba de curişorul bebeluşilor, al copiilor mici, i se spune şi „poponeţ“ – folosit, prin extensie, şi în expresia „Ce poponeţ frumos!“, referitoare la fundul apetisant, „sexy“, cum se zice acum, al unei femei. Ba, recent, cuvântul „poponeţ“ a fost, într-un fel, „înnobilat“, deoarece, pe Internet şi în presa de duzină, face furori un individ cu porecla „Poponeţ“! Căutaţi pe Google cuvântul „poponet“ şi veţi căpăta imediat o bibliografie bogată, chiar dacă inutilă.

Esenţa problemei

Prin propunerea pe care o fac, de înlocuire a cuvântului greşit „homosexual“ cu cel adecvat şi corect, „poponar“, le fac acestor handicapaţi o mare favoare, pe care nu o merită – pentru că, normal, trebuie să li se spună „pederaşti“ sau, cu termenul biblic, „sodomişti“. Dacă acredităm propunerea lui A. Graur, atunci trebuie să le zicem, mai bine şi mai potrivit, „curişti“ sau „curlangii“. Aceşti nenorociţi au ajuns cu obrăznicia până acolo, încât, dacă îi zici unui poponar occidental „curist“ şi traduci cuvântul în echivalentul neaoş din limba poporului respectiv, din care face el parte, te dă în judecată penală pentru insultă. Atât de aberantă, de satanistă a fost construită legislaţia occidentală!

Totuşi, problema este, în esenţă, aceasta: un bărbat care nu poate trăi dragostea afectivă şi fizică pentru o femeie, care nu poate face dragoste cu o femeie – cel mai profund sentiment şi cel mai creator act uman, prin consecinţele sale procreatoare –, este, în mod evident, un estropiat, un „om bătut de Dumnezeu“! Iată versetul care comentează concluziv situaţia în care a ajuns Adam, după ce, din coasta lui, i-a fost făcută Eva: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup“ (Facerea, 2, 24; Matei, 19, 5)! Dar când se „lipesc“ doi indivizi de acelaşi sex, atunci nu „vor fi amândoi un trup“, ci o hazna! De aceea fuseseră distruse prin foc Gomora şi Sodoma: pentru deratizare. Dar se pare că igienizarea nu a fost completă; în consecinţă, „în zilele de pe urmă“, poponarii vor sfârşi în focul Gheenei.

Aşa că, până una-alta, să îndrăznim să cerem excluderea homosexualilor! Atât ca termen, cât şi ca perversiune sexuală. Pentru că, acum, Uniunea Europeană, în conducerea căreia domină pederaştii, vrea să ne impună şi acceptarea „căsătoriei“ între poponari, deja legalizată în unele ţări vest-europene. Faptul că mai există şi aşa-numitele lesbiene nu schimbă esenţa problemei, pentru că tot estropiate sunt şi ele! Desigur, poponarii – aici luaţi ca denumire generală pentru toţi şi toate cele care practică această perversiune – sunt de compătimit, dar nu sunt de acceptat în lumea normală. Dar, până se va reveni la normele spartane, în baza cărora ar trebui aruncaţi într-o prăpastie adâncă spre a fi devoraţi de păsările şi animalele carnivore, mai bine să stea liniştiţi şi ascunşi în „grotele“ lor. Nu să demonstreze pe stradă cu deosebită impertinenţă – auziţi, Parada Gay! –, iar ticăloşii care conduc România de 20 ani să le asigure protecţia cu mari efective de jandarmi, de parcă ar fi tezaurul Băncii Naţionale, în loc să-i lase pe trecători să-i paradească, aşa cum s-a întâmplat la Moscova într-o situaţie similară!

Dimensiunea satanistă a civilizaţiei occidentale

Impunerea de către Uniunea Europeană a legalizării acestor încălcări ale moralei, incriminate încă de Biblie, ca şi cum ar fi „norme“ care să fie urmate de alţii, relevă dimensiunea satanistă a civilizaţiei occidentale. Simptomatic, în acest sens, este că, recent, guvernatorul Californiei, actorul Arnold Schwarzenegger, care este anti-poponar, a trebuit să accepte legalizarea căsătoriei între pederaşti. De altfel, „trend“-ul era previzibil, de vreme ce un poponar american, Terrence McNally, îl prezenta pe Iisus Hristos ca pederast (horribile dictu) într-o blasfemie pe care a conceput-o şi a difuzat-o fără nici o restricţie în S.U.A. şi în Australia (cf. http://www.9am.ro/rv/c/81864/a). Probabil că de la el s-a inspirat estropiata Alina Mungiu-Pipidi când şi-a mâzgălit piesa sa, în care-şi defulează insatisfacţiile sale sexuale, „Evangheliştii“ – „obscenetă mungistă premiată de UNITER“ în 1992 (http://www.credinta-ortodoxa.ro/spip.php?article69), publicată de Modern International Drama din New York în 1996 şi apărată de ministrul Culturii şi Cultelor, Adrian Iorgulescu-Decerebratu’ tocmai cu pseudo-argumentul „că din moment ce piesa a fost premiată de UNITER, este una de valoare“ (sic). Iată cum vin de se leagă lucrurile!

Regretabil, ba chiar tragic pentru destinul Neamului Românesc, este faptul că Biserica Ortodoxă Română – ultima noastră speranţă instituţională şi morală – nu mai are nici o reacţie faţă de aceste directive ale Uniunii Europene. Şi aceasta se întâmplă din cauza alegerii lui Daniel Ciubotea ca Patriarh al României, despre care, în alt articol, am arătat că are un „cui“ catolic în ciubotă: adică este „înţepat“ de Vatican – l-a „agăţat“, într-un fel, Biserica catolică, care, de un mileniu şi jumătate, este condusă de o clică de bandiţi, escroci, perverşi, pederaşti, simoniaci, care nu au nimic comun cu credinţa în Dumnezeu, ci exclusiv cu acapararea de averi.

Satanistă este şi activitatea firmelor occidentale care produc filme porno, de pe urma cărora câştigă profituri uriaşe. Priviţi măcar câteva filmele porno difuzate, după ora unu sau două noaptea, de diverse posturi TV: imaginile produse sunt absolut scabroase şi încalcă Declaraţia Drepturilor Omului privind respectarea demnităţii umane. Cum, din puzderia de o.n.g.-uri interne şi externe, nu s-a găsit nici una care să protesteze contra difuzării acestor mizerii antiumane?! La Consiliul Naţional al Audiovizualului (C.N.A.) nu mai apelăm, căci el e prea ocupat cu depistarea – oricum ineficientă – a greşelilor de gramatică şi de stil ca să mai observe puzderia de astfel de insanităţi inadmisibile!

Dar mai trebuie subliniat un aspect care atestă, în mod irefutabil, impotenţa poponarilor: de ce nu-şi apără ei „dreptul“ occidental de a face şi ei filme porno, care să fie difuzate de respectivele posturi TV?! De ce această discriminare?! Şi cum de Consiliul „Naţional“ pentru Combaterea Discriminării nu le ia apărarea poponarilor, fiindcă nu sunt băgaţi în seamă, pentru a le fi popularizată „cultura“ lor microbiană (coprocultura)?!

Aşteptăm ca, de data aceasta, toţi apărătorii Ortodoxiei şi, în primul rând, preoţii – cu sau fără Patriarhul Daniel – să se organizeze mai bine şi mai eficient ca să împiedice aplicarea acestei incredibile încălcări a moralei ortodoxe, pe care vrea să ne-o impună Uniunea Europeană: „căsătoria“ pederaştilor! De asta ne-au invitat în Europa? Ca să intrăm cu popoul înainte?!

Răspândirea impunerii legislaţiei care-i favorizează pe poponari este un semn peremptoriu al inversării valorilor şi, ipso facto, un semn prevestitor al venirii Apocalipsei: „Mai întâi pe aceasta trebuie s-o ştiţi: că-n zilele cele de apoi vor veni cu batjocură batjocoritori care vor trăi după poftele lor…!“ (II Petru 3, 3). „Dar au fost în popor şi profeţi mincinoşi, după cum şi-ntre voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura erezii pierzătoare şi, tăgăduindu-L chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce loruşi grabnică pieire. Şi mulţi le vor urma destrăbălările, iar calea adevărului va fi blasfemiată din pricina lor“ (II Petru 2,1-2).

Dar faptul că guvernanţii postdecembrişti ne-au băgat, aproape cu forţa, prin dezinformare, prin minciună perpetuă, în Uniunea Europeană, nu este ceva bătut în cuie. Trebuie să urmăm exemplul Irlandei, care, zilele trecute, a pus în dificultate Tratatul de la Lisabona, ultima găselniţă în salvarea constituirii Uniunii Europene. Dacă s-ar mai găsi două-trei ţări care să procedeze ca Irlanda – de exemplu, Danemarca, Polonia şi Cehia, care, anterior, au mai formulat obiecţii majore faţă de U.E. –, este posibil ca Uniunea Europeană, în forma dictatorială şi antihristică existentă acum, să se destrame.

Evident, ne aşteaptă ani grei. Poate ar trebui să ne gândim serios să punem şi noi de o I.R.A.! Oricum, o listă cu cei care-şi „vor aduce lor înşile grabnică pieire“ se poate întocmi cu uşurinţă chiar din presă, care reprezintă „câinele de pază al democraţiei – dacă nu va ajunge şi ea, cumva, doar un câine de companie“, cum remarcase, recent, dr. Mihai Miron, preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti.

28 iunie 2008

            ADDENDA. Dar, iată că sîmbătă, 24 mai 2010, s-a revărsat iarăşi un puseu de prostie din partea vorbeţilor de pe aproape toate posturile de televiziune: s-a comentat pozitiv noua paradă a pederaştilor, intitulată pompos „Marşul diversităţii“, deşi nu a fost decît o panaramă ca şi în celelalte dăţi – dar cu cheltuieli bugetare mai mari decît anterior, deoarece a fost păzită de mai mulţi poliţişti decît pederaşti demonstranţi! În timp ce, seara, la buletinul de ştiri de la ora 20, de la TVR1, un tîmpit de prezentator – cu o mutră sobră, ca să pară mai convingător – vorbise elogios de abjecta exhibiţie a pederaştilor, dar se exprimase peiorativ despre demonstraţia organizaţiei naţionaliste Noua Dreaptă, numind-o „aşa-zisul (sic) Marş al Normalităţii“. De ce „aşa-zisul“, măi, tîmpiţelule, cînd a fost un marş autentic al Normalităţii, al valorilor moralei ortodoxe?! Să înţeleg că ţi-ar place ca fiul tău să fie sodomizat de un poponar de la Accept, iar fiică-ta să devină o lesbiană, ca să se înscrie în „diversitate“?!

            23 mai 2010, Duminica Rusaliilor

                                                                                        Vasile I. ZĂRNESCU

Popularity: 6% [?]