Curentul International

VICTOR VLAD DELAMARINA (1870-1896)

poet şi scriitor, remarcat mai ales prin poeziile sale scrise în dialect bănăţean.

Autor: Sorin Olariu

S-a născut pe 31 august 1870  în Satul-mic, azi localitatea Victor Vlad Delamarina, de lângă Lugoj, unde tatăl său, Ion Vlad, era pe atunci prim-pretor. Mama, Sofia Vlad, născută Rădulescu, provenea dintr-o familie de intelectuali din satul Chizătău, înrudită cu familia Bredicenilor.
Anul 1882 îl va marca pe scriitor prin moartea despoticului său tată, eveniment după care mama sa pleacă la Bucureşti iar Victor rămâne la Lugoj în grija bunicilor materni şi a unei mătuşi. Poetul visează să intre la şcoala militară: „Planul meu este să întru în şcoala militară din România”.
În toamna lui 1884 copilul de numai 14 ani face cunoştinţă cu Bucureştiul: este înscris la Colegiul Sf. Sava. Aici are ocazia să-l cunoască Eliade Rădulescu, şi îşi descoperă pasiunea pentru desen. O clipă este tentat chiar să urmeze cursurile şcolii de desen. În vizită la şcoala de belle-arte, din Bucureşti este primit de Theodor Aman.
În luna iulie 1892 este confirmat ofiţer şi îşi preia serviciul în primire ca sublocotenent de marină la Galaţi, apoi la Sulina, pe vasul Bistriţa. În 1893 face o călătorie mai lungă, bogată în impresii, pe crucişătorul Elisabeta.
În 1894, în ziarul timişorean „Dreptatea”, apar cele dintâi versuri şi note din călătoria pe bricul „Mircea”, semnate „Delamarina”.
În aprilie 1895 este înaintat la gradul de locotenent de marină. Bolnav de tuberculoză, şi agravândui-se boala, îşi ia un concediu mai lung şi este trimis de familie pentru tratament la sanatoriile de la Worishofen, Abbazia şi Meran.
Se pare că acum scrie însemnările autobiografice „Cartea vieţii mele”. Tot acum îşi definitivează acuarelele, pe baza schiţelor de călătorie, sperând din tot sufletul să devină pictor.
În aprilie 1896, simţindu-se tot mai slăbit, se întoarce din străinătate acasă. În drum spre Lugoj, poposeşte câteva zile la Budapesta, la Tiberiu Brediceanu, care îl înseninează cântându-i la pian melodii populare lugojene. Pe 15 mai 1896 încetează din viaţă la Pietroasa Mare, în apropiere de Satu-Mic. Avea 26 ani. A doua zi, petrecut de consăteni, trupul său neînsufleţit este dus într-un car cu boi şi înmormântat la Lugoj.

*

ĂL MĂI TARIE OM DÎN LUMIE

Trîmbiţ, dobe, larmă, chihot,
Fluier, strîgăt, rîs şî ropot…
Şie să fie?!… Şie să fie?!…
Iacă-n tîrg, “minajărie”!
O “comegie” d-a cu fiară
Şî-mprejur lumie şî ţară.

În căletcă, o măimucă
Baş ca omu, mînca nucă;
Alta, blăstămată, şoadă,
Şă ţînea numa’ în coadă
Ş-alcele, mînca-le-ar focu!
Nu-ş găsau o clipă locu.

Lupi, urşi, mîtă, oi, cornucie,
Fel dă fel dă joavini slucie;
Chiţorani, arişi şî vulturi,
Dă prîn lume, dîn ţînuturi
D-elea gîbe, d-elea răle,
Feri-mă, Doamne, dă iăle!
Mulce-am văz’t, pă bani, viedz binie.
Cum nu viege orişîşinie.
D’apăi l-am văzut anumie
P-”ăl măi tarie om dîn lumie”,
Care să jiuca cu lieii
Şi-i băcea dă-i lua tăţ zmieii!

Cui l-o doborî-n ţărînă
Işia că-i plăcieşce-n mînă
O hîrcie d-a d-o sută
Fără dă nişi o dispută.
Dar cum mi ce puni cu neamţu,
Care-n ghinţ îţ rupie lanţu?

Să loviau fişiorii-n coacie:
“Şinie-i? Ungie-i? Care poacie?”
Cînd d-odată, iacă-amaru!
Sandu Blegia, tăbăcaru,
Să sufulcă şî tuşăşcie,
Langă “comegianţ” să-opreşcie.

Să rîgea neamţu dă Sandu,
Dară Sandu, fişiorandu,
Mi-l cuprinsă dă suptsoară
Şî nu să lăsă cu “doară”.
Strînjie-l! Suşie-l! Zî-i pă numie!
Ălui mai tarie dîn lumie!

Gîfăia neamţu a sîlă,
Dar lu Blegia nu-i fu milă,
Hopa-ţupa, ţupa-hopa!
Ş-o găsît nemţoniu popa!
“Ţînie-l! lasă-l! Ia-l dă mînă!
Zdup, cu neamţu în ţărînă!

“Bravo! Sandu să trăiască!”
Dar cînd fu să îi plăcească,
Işie neamţu : “Abăr, fracie…
Nu să pringie că-i pă spacie!”
Vrea: că-i pungă şi că-i ceacă.
Suta zuitată s-o-facă!

“Nu ce jioşi cu minie, dragă!
“Asta, viedz, în cap ţ-o bagă!
“N-ascult vorbe io şî glumie,
“Cind mi-s io mai tare-n lumie!
“Ş-adă suta!” Işie Blegia, ‘
“Că dă nu,- ‘ţ fac prau comegia!!!”

Foto. Sorin Olariu

Popularity: 7% [?]

MARELE CANION –FEREASTRA PĂMÂNTULUI

Autor: Anca Sirghie

Porniserăm spre prânz din Las Vegas,  avizi să ne desfătăm cu priveliştea celui mai vestit Canion al lumii. Nu am ales drumul îndeobşte călcat de turiştii străini, pentru că am înţeles că este prea lung pentru bugetul de timp de care dispuneam. Ceea ce ştiam la plecare despre una dintre atracţiile excepţionale ale Americii era faptul că aşa cum se întinde între Utah şi Arizona pe o suprafaţă de 5000 kmp,  Marele Canion atrage turişti şi cercetători de specialitate din întreaga lume datorită configuraţiei arheologice singulare şi peisajului multicolor al rocilor. Culorile dominante sunt tonurile de roşu aprins, spre vişiniu, alternând cu gălbui în nuanţe de bejuri, combinate cu maroniu, verzui, liliachiu etc. Ne grăbeam, sperând să prindem apusul soarelui, una dintre splendorile posibile în Marele Canion. Mă gândeam la turiştii care programează să petreacă acolo câteva zile astfel încât să surprindă atât răsăritul de soare cât şi apusurile lui de neuitat. Dar ajunşi   aproape de partea vestică a Canionului constatăm că se înserează cu o viteză imposibil de întrecut. Decizia este logică, dar aspră: vom reveni a doua zi, pornind din Las Vegas mai de dimineaţă. Abia acum am realizat cum se cere aşezat în timp un asemenea asalt spre una dintre minunile naturale ale Americii. Cum să nu le fiu recunoscătoare copiilor noştri care nu concepeau ratarea unui asemenea obiectiv turistic, situat în ţara indienilor, cu pietrişuri albe, ca de râu, şi cu arbuşti de o  ciudată rotunjime verde. Ca sursă ieftină de energie, bateriile solare instalate la casele  pe lângă care trecem îmi amintesc că vara în Arizona se dezvoltă călduri de coşmar, de care noi acum,  în prag de Crăciun, suntem feriţi, slavă Domnului. Cumpănim că numai rădăcinile strămoşeşti puternice i-au putut ţine pe indieni în asemenea pustietăţi. Istoria ne spune şi câtă vărsare de sânge i-a costat păstrarea acestei proprietăţi până în prezent. Aşadar, Marele Canion este, în parte măcar, înca un ţinut indian. Dar pieile roşii sunt pretutindeni băştinaşi în America, iar privilegiile dobândite pe această bază stârnesc astăzi invidia,  dacă ar fi să ne referim  chiar şi  numai la cazinourile lor pentru care ei nu plătesc impozite.

A doua zi, drumul reluat este parcă o plăcere, aşa că ne apropiem de canion, parlamentând  în răstimpuri cu GPS-ul, pe care nu-l urmăm întru totul. Vrem să ne întoarcem în acelaşi punct vestic al Canionului, căci altfel ne-ar mai fi prelungit traseul cu încă vreo 500 km ca să ajungem la capătul estic. Grand Canion Sky Walk este o reclamă ademenitoare pentru orice turist. Găsim acelaşi peisaj, dar cât de schimbat, după ce în timpul nopţii a căzut o ninsoare, care a pudrat înălţimile şi a marcat straturile lor ţăndărite de rocă multicoloră. Ne întâmpină undeva pe marginea şoselei impecabile ca structură şi ca marcaj un “pueblo”, toponimic neaşteptat pentru ceea ce credeam noi că este cultura lingvistică străveche a indienilor. Nişte împrumuturi mexicane, ne-am zis noi. Admirăm culmile ninse şi trecem prin Indian hills, nesimţitori la semnalele GPS-ului care  pacient recalculează drumul şi se reorintează în funcţie de capriciile noastre, de fapt experienţa deja acumulată cu o zi înainte. Nu ne sperie nici norii grei din faţă, căci sperăm în miracole,  aşteptând ca o rază de soare să lumineze formele  striaţiilor de rocă şi culorile canionului nemaivăzut al lumii. Ajungem în fine la Cuibul Ciorii, cu un restaurant modest, de tip mexican. În  peisajul zgrumţuros de grohotişuri zboară, într-adevăr,  câteva ciori.

Privim munţii  de stâncă goală, cu centurile lor rozulii din stânga noastră şi oftăm cu gândul la Marele Canion al Pennsylvaniei care este atât de frumos împădurit, chiar dacă nu se compară ca grandoare cu cel de care tocmai ne apropiem. O pancardă ne previne că urmează o imagine plină de pitoresc, aşadar un „scenic view”,  dar ceva mă revoltă faţă de o asemenea grijă, din care ar denota  neputinţa trecătorului de a stabili, dacă ar rămâne neprevenit, că ceea ce va vedea este frumos sau nu. Să fie o asemenea pregătire psihologică proba  unui infantilism? Sau este o teamă americană că la cât pământ străbaţi te rutinezi atât de mult încât ai putea chiar pierde frumuseţea aceea ce tocmai vine? În monotonia peisajului american frecvent, minunile  sunt rare. Şi cine ştie când vei mai da de alta ca ea? Coamele  munţilor se rotunjesc, primind o măreţie de templu, iar brazii care într-un târziu apar sunt firavi, amintindu-ne că rulăm liniştit într-o zonă de preerie cum este întreaga Arizona, de altfel.

În sfârşit, intrăm în Parcul Naţional al Marelui Canion, creat în 1919, adică printre primele locuri de destindere şi turism din America. Cele două culmi muntoase ale defileului întins pe 5000 de kmp sunt North Rim şi South Rim. Supranumit Ţara lui Hualapi, zona vestică este doar o parte a Marelui Canion, exploatat turistic şi astăzi de indieni. Ei asigură contra unei sume mai mult decât rotunjite un traseu cu autobuzul, care face 3 popasuri. Poţi rămâne liniştit în oricare dintre ele să admiri priveliştea, să faci poze, să te plimbi în voie, pentru că autobuzele trec la fiecare 15 minute, ajutându-te să continui călătoria fără niciun stres. La primul popas vedem Piscul Vulturilor. Privind peste genunile din crevasa făcută de râul Colorado, pe peretele muntos din faţă distingi cu uşurinţă chipul imens al unui vultur din piatră roşie. Toţi turiştii admiră cu uimire formele vulturului şi fac poze cu el în fundal, căci o asemenea imortalizare nu se întâlneşte prea uşor în viaţa omului venit  de departe.  Tot în acest popas ne apropiem, în fine, de Skywalk, terasa suspendată deasupra prăpastiei Canionului, cu podea de sticlă, astfel ca să ai senzaţia teribilă că te afli chiar deasupra genunii. La cei 40 $ iniţiali trebuie să mai dai pe un nou bilet alţi 25 $ ca să priveşti vertical Canionul în toată splendoare lui. Ce sălbăticie! Ni se spune că adesea turiştii leşină din cauza senzaţiei pe care o ai aici. Nu este cazul nostru. Prin telescop apropiem de noi văgăunile, terasele, platourile şi culmile pereţilor montani din faţa noastră. Avem sub noi  ceea ce americanii numesc “ The Grand Canyon of the Colorado River“, iar în suflet liniştea unui vis împlinit. Iată minunea! Mi se tăia respiraţia privind spre adâncuri, unde docil se strecura printre pietre şi vegetaţii, el, râul Colorado. La ariditatea generală a peisajului Arizonei, acolo în adânc o asemenea bogăţie vegetală te chiar surprinde. Parcă ar fi o altă lume, una străjuită de piatra unor platouri montane în care eroziunea timpului a produs efecte miraculoase. De aici şi teama aceea uimită, care mă făcea să închid pentru o clipă ochii, parcă spre a fixa undeva mai în interior o imagine nemaivăzută, dar atât de fascinantă încât îţi tăia respiraţia. Ne mişcăm cu fereală, parcă temându-ne să nu deranjăm pe ceilalţi privitori, şi ei înmărmuriţi. Ce ne-a încremenit pe toţi? Era ca şi când aici te aflai în împărăţia duhurilor, ce nu pot fi deranjate de interjecţii umane.  Nu, nu îţi venea să strigi aşa ca în munţii din Tirol “Ho-la-ri-o !”. Numai scâncetul păsărilor, cu zborul lor foşnitor era aici legitim. Turiştii nu se pot proiecta pe un asemenea decor decât ca intruşi. Dar odată intraţi într-un asemenea spaţiu miraculos, ei pot privi ca într-o carte deschisă întreaga evoluţie a scoarţei terestre, cunoscându-i astfel istoria tăinuită în straturile de rocă. Ce  arcuiri convulsive le vor fi sudat aşa, încât să-şi scoată la lumină ravenele şi fisurile? Ne măsurăm cu atenţie fiecare pas pus pe pietre. Totuşi, pentru imortalizare, imaginile de prim plan ale turiştilor îndeamnă la ingeniozitate în alegerea poziţiilor mai mult sau mai puţin şucare, dar oricum controlate de prudenţa de a te ţine de mână cu cel de alături, căci la un pas este prăpastia. Să te iei de mână cu cel de aproape era o formă a comunicării în uimire. O reculegere, poate, o  regândire a poziţiei tale în lumea aceasta cere discernământ în deplină tăcere. Silentium! Ce mici şi neputincioşi părem în faţa zeilor Naturii! Şi aici ea ne arată o faţă splendidă, covârşitoare, cu infinitele ei croiuri de forme geometrizate ale pietrei. Alta este senzaţia decât la Cascada Niagara unde apele năvălesc de pe suprafeţe de pământ largi ca să se prăbuşească în clocot nimicitor. Aici, uimirea ta  este ecoul tăcerii încremenite a pietrei. Ne îmbătăm sufletele de acea simfonie a tăcerii. Nici nu poţi decide dacă fizic vorbind  făurarul acestei privelişti a fost ploaia, vântul, îngheţul şi dezgheţul sau pur şi simplu arcuirea şi contorsionarea scoarţei pământeşti din ziua facerii. În nici un caz nu accepţi să pui în seama acelui firişor de apă, cum se vede de la altitudinea de 2000 m râul Colorado, atâta trudnică forfecare de roci, decupate  în forme bizare şi într-o cromatică deşirată în tonuri variate. Cât de expresive mi se păruseră până în acest moment versurile poetului George Coşbuc:”Cât de frumoasă te-ai gătit/Naturo, tu!  Ca o virgină,/ Cu umblet drag, cu chip iubit!/Aş vrea să plâng de fericit, /Că simt suflarea ta divină, /Că pot să văd ce-ai plăsmuit.“ Nu vei realiza mai nicăieri în lume ca aici dumnezeiasca forţă  a  Naturii, puterea sa titaniană. Negreşit că aici ai dori să intri într-un alt dialog, metafizic, cu ea. Te întrebi ce forţă demiurgică a turnat materia în asemenea tipare fanteziste şi te simţi consternat.

Te decizi cu greu să continui plimbarea la Piscul Vulturului, întorcând spatele crevasei de piatră cu marginile ei capricioase care te-au năucit cu cei peste 1600 m adâncime şi te-au îndemnat să afirmi ca în glumele românilor despre olteanul care a văzut o girafă: “Aşa ceva nu există !”.  Cugetăm la acţiunea abrazivă a râului Colorado şi comparam  în gând imaginea din faţa noastră cu Canionul Churun croit de Rio Carrao din Venezuela, canion întins deasupra junglei pe 770 km patraţi. Acolo uluitoare este Cascada Angelo, cu cea mai înaltă cădere de apă din întreaga lume.

Pe cealaltă parte, netezimea plaiului te linişteşte. Acolo dai de simbolice corturi ale unor triburi indiene. Corturile Havasupai  erau încropite din ramuri de brad şi scaieţi, ele stabilind cel mai direct  şi profund contact cu Spiritul Lumii. Altele, într-o tipologie cu valenţe etnografice, erau acolo afişate din mortar plămădit din pământ roşu pe structuri de bârne din lemn. Suple şi spectaculoase sunt corturile indiene  croite din piei de bivoli. Fiecare trebuia să reziste vânturilor de înălţime şi frigului de iarnă.   Intrăm într-o casă de bârne şi vedem că are vatra focului în mijlocul încăperii, iar deasupra ei locul hornului pentru fum îl ia o gaură largă prin care privim cerul. Ea asigura nu numai ventilaţia aerului, ci era folosită şi la rugăciunile din ceremoniile de adresare către Spiritul Pământului. Aceste corturi in stil Tipi sunt perfect adaptate stilului de viaţă nomad de câmpie. Forma lor conică rezista mai bine vânturilor puternice, iar în interior pieile de bivol ce căptuşesc încăperea puteau reţine căldura pe timp de iarnă. Acest design al locuinţei derivă din însăşi spiritualitatea indienilor, căci plasarea ei direct pe pământ era menită la modul simbolic să păstreze legătura cu izvorul vieţii. Casele Hopi sunt chiar din cărămidă, de o formă puternic geometrizată, ele folosind ca adăpost, pentru activităţi lucrative, ca magazie, şi pentru  practici ceremoniale. Ele se edificau din piatră lipită cu mortar şi erau văruite.  Dar lipseşte orice simţ estetic, atât de pregnant, spre exemplu, la casele româneşti din vechime. Explicaţia stă în faptul că asemenea construcţii nu erau ale unor populaţii sedentare, ci ale nomazilor, mereu pregătiţi să se mute în alte locuri.  Ieşim şi ne bucurăm de panorama înălţimilor din preajmă. O scenă fixată în acest decor natural, purtând titlul indian de “Sa Nyu Wa”, care corespunde în americană expresiei “Home of the Eagle”, îţi dovedeşte că acolo, adică “acasă la vulturi” se pot organiza mici spectacole, spre exemplu, de Crăciun, care tocmai se apropia.

Punctul Guano  din pereţii de piatră ai canionului are o altă istorie. Cândva se scotea  dintr-o peşteră de acolo îngrăşământ, acel gunoi al liliecilor, aceştia numărându-se printre vieţuitoarele Canionului ca şi cerbii, aproape domesticiţi de la capătul estic al lui. Socotit o minune la vremea aceea, un tramvai a fost  montat în 1958, ca să  străbată canionul pe distanţă de 8.800 picioare,căci piciorul era măsura americană a distanţelor. Pe atunci, acea şină de tramvai era socotită cea mai lungă. Pentru o filmare spectaculoasă, cândva s-a adus aici un automobil, care a fost aruncat în crevasa canionului şi nimeni nu a mai mişcat de acolo relicva aceea de metal. Reurcăm într-un autobuz, care îşi aştepta cu pacienţă călătorii. Ne despărţim cu greu de meandrele frumuseţii pe care o ascund culmile acelea ferestruite de abisuri, înţelegând că oricât ne-am îndepărta de Marele Canion al Arizonei, el ne va rămâne pentru întreaga viaţă un reper esenţial şi unic al măreţiei naturii.

Conf. univ. dr. Anca Sîrghie, Universitatea “Alma Mater“, Sibiu

Popularity: 31% [?]

Erezii de ambe speţe

Autor: Ioan Mugurel Sasu

Există un proverb bulgăresc, şi vecinii noştri de la sud beneficiază de înţelepciune populară (probabil tot atât de luată în seamă ca şi pe malurile Dâmboviţei, că tot suntem şi noi şi ei abonaţi la ultimele locuri în clasamentele europene, altele decât cele sportive), un proverb care lasă o umbră de îndoială asupra calităţii morale a celui care face pomană cu turta altuia. Mă întreb dacă liderii maghiarilor din România, care promit secuilor (care?) pământ şi apă în ţara altora, or fi luat la cunoştinţă zicerea respectivă. Asemenea manifestări or fi avut cândva caracter de escapadă. Adică spune dicţionarul lui Lazăr Şăineanu: „Escapadă = lipsire spre a petrece, ştrengărie”. Cu lipsirea este clar, înţeleg, lipseşti din sălile legislativului pentru a te afla în sânul (nu am folosit pluralul) înmiresmat al naturii şi votezi, sau laşi impresia, prin cumulare telepatică de caracteristici paranormale. Numărul de paranormali la mia de locuitori creşte pe măsură ce nivelul de cultură scade, putem ajunge şi la ceea ce nu ne este folositor şi nici de dorit dacă educaţia, cultura şi cercetarea vor avea în vârful piramidei ierarhice persoane bântuite de tot felul de fantasme şi care vor să se întreacă pe sine în a emana (precum consensul din 89) măsuri paralele cu realitatea. În ceea ce priveşte ştrengăria, ca să revenim la Şăineanu, credem că oarecare admonestare la timpul potrivit ar fi pus lucrurile la punct. N-a fost să fie, erau necesare alianţe politice asemănătoare cu planşele de la ora de botanică în care se exemplificau măreţele realizări ale savantului sovietic Miciurin. Aşa că s-a ajuns la abaterea de la doctrina fundamentală, ca o erezie. Mai are rost să ne amintim cum era pedepsită erezia în trecutul statelor care azi formează U. E. ? Noi ăştia de la marginea estică a continentului nu eram nici atunci în top, nu am avut tribunale inchizitoriale. Ar putea fi acuzate masele de ţărani care priveau rugul lui Jan Hus, supliciul lui Horia (asta la noi dar cu concurs străin), vânătoarea de vrăjitoare, masacrul hughenoţilor şi atâtea şi atâtea altele, pentru faptul că incultura îi obliga să asiste cu gura căscată şi din solidaritate cu cel care îi foloseşte (ca robi, ca scut, ca decor)  să aprobe crima ca pe un act de justiţie? Putem acuza de nazism copilandrii cu care încerca disperat Hitler să sfârşească războiul altfel de cum s-a sfârşit? Putem acuza secuii pentru că acceptă să beneficieze de dreptul de a fi anexa altora şi de libertatea de a vorbi o limbă care nu este a lor? Oare nu-i tot un fel de erezie şi promiterea unui viitor strălucit unor oameni care te cred, dintr-un motiv sau altul, în timp ce tu stai pe un munte de bancnote agonisite în timp record? Probabil că nu se mai văd pădurile din cauză că nu mai sunt şi multe nu se văd din motive asemănătoare. În numele unui bine suprem (al cui?), uneori neînţeles de cei împotriva cărora se acţionează, luptă şi persoanele care atentează, deseori sinucigaş, nevoind să observe pumnul de fier care se află în mănuşa de catifea a principiilor enunţate cu privirea în sus dar ascunzând ură  şi scopuri necinstite. Oare de ce nu se caută izvorul răului acolo unde este? Nu cred că scopul hărţilor genetice este de a arăta în câte părţi trebuie sparte statele naţionale apărute după dărâmarea „închisorii popoarelor”. Că dacă le privim cu oarecare atenţie, din punct de vedere genetic, populaţia ţărilor europene nu este atât de diferită de la  una la alta în asemenea măsură încât  să mai fie necesară ascuţirea, la nivelul fostei lupte de clasă, a inventatelor contradicţii. Cum să ne batem între noi? Poţi vorbi singur dar atunci când te cerţi şi mai rău când te baţi singur e de mers la spital. În ţara noastră convieţuiesc, de mai multe sau mai puţine secole, cetăţeni de etnii diferite. Greu de imaginat o familie în care să nu fi fost momente în care numai unul să aibă dreptate,  dar atâta timp cât nu apare al treilea, persoană cu denumire pe care nu o precizăm (lasă că se legalizează şi această ocupaţie), nu se sparge relaţia. Oare după o convieţuire de un mileniu, între români şi unguri se mai poate spune „noi” şi „voi” cu atâta hotărâre? Atunci când ascultam Omega, dincolo de Tisa nu se asculta Phoenix? Cine o fi al treilea? Uneltele lui se văd, le desconspiră poziţia socială prea repede escaladată şi averile crescute ca în basme, dar cine o fi capul capilor şi ce vrea el? La urma urmei! Ar fi bine de aflat mai înainte ca erezia să devină ateism, adică să ajungă la negarea principiului fundamental şi să se aştepte să-l pedepsească un zeu care pentru el nu există. Puterea credinţei nu va rezolva mai nimic, I. V. Stalin, care trecuse prin câţiva ani de seminar teologic şi deci cunoştea învăţătura evanghelică, nu s-a sfiit să aplice cu duritate regulile politicii sale, atât asupra poporului său cât şi a celor care au avut ghinionul istoric de a se afla în preajmă. Binele unuia nu este şi al tuturor. Fără a recurge la litanii, ne întrebăm care o fi binele nostru şi unde s-o fi aflând?

Ioan Mugurel Sasu

Popularity: 5% [?]

Olipiada Naţională de Istorie, Bacău – aprilie 2010

Autor: Nicolae Balint

Împreună cu profesorul Dumitru Botoş de la Colegiul Naţional “Alexandru Papiu Ilarian”, am avut şansa de a face parte din Comisia Naţională de Evaluare, cea care a corectat lucrările celor 322 de elevi din clasele VIII-XII, prezenţi în finala celei de-a XXXIV-a ediţii a Olimpiadei Naţionale de Istorie. Dincolo de anumite incoerenţe în organizare – ediţia de la Bacău fiind totuşi modestă, comparativ cu cea desfăşurată la Târgu-Mureş în 2008 – nu am putut însă să nu remarc eforturile gazdelor băcăuane care s-au străduit să ne ofere o şedere cât mai agreabilă atât nouă, profesorilor evaluatori, cât şi elevilor participanţi şi profesorilor însoţitori de grup. Am fost plăcut impresionat de acei tineri întâlniţi acolo, frumoşi, sinceri, inteligenţi şi poate uşor naivi, care într-o lume tot mai mercantilă şi mai lipsită de modele şi valori viabile peste timp, au totuşi preocupări legate de istorie, o disciplină şcolară, dar şi o ştiinţă fără de care nu avem dreptul de a gândi şi modela profilul identitar al cetăţeanului de mâine. Însă ceea ce m-a impresionat până aproape de lacrimi – nu vreau să fiu patetic, credeţi-mă! – a fost exemplul dat de elevul din clasa a XII-a George Cătălin Eşeanu, de la Braşov. În scaun cu rotile, având însă şi alte dizabilităţi, acest tânăr care şi-a dictat lucrarea, el neputând să scrie şi care a fost prezent pentru a doua oară la o fază naţională a Olimpiadei de Istorie, ne-a dat tuturor celor prezenţi acolo, o lecţie de viaţă, de demnitate umană şi pasiune pentru cunoaştere. La Bacău fiind şi văzând câtă pasiune şi cunoaştere au îngemănat acei elevi în lucrările lor, n-am putut să nu mă gândesc la cuvintele istoricului academician Florin Constantiniu, cuvinte spuse nu cu mult timp în urmă, în cadrul unui interviu.

“Mondializarea, declara domnia sa, este un proces căruia România nu i se poate sustrage, dar căruia ii poate rezista. Nu o rezistenţă, aş spune, de caracter antagonic, ci printr-o afirmare a identităţii naţionale. În Franţa, ţara cu o atât de veche şi strălucită cultură, guvernul a iniţiat o dezbatere despre identitatea naţională. La noi, când cineva abordează această problemă, se aud imediat voci care îl acuză că este naţionalist, nostalgic, etc. Patriotismul e privit, în anumite cercuri ale intelectualiţătii noastre şi ale societăţii civile, ca o boală ruşinoasă. Americanii – îi am in vedere pe cetăţenii SUA – ne oferă cel mai frumos exemplu de patriotism. Noi, care îi copiem în atâtea privinţe, rămânem indiferenţi la minunata lor pildă.” Stimate domnule profesor, aveţi dreptate, dar eu cred că atâta timp cât mai există asemenea tineri pasionaţi de istorie, dar şi de alte discipline şcolare, mai există încă speranţă. Atât la debutul manifestării de la Bacău, cât şi la festivitatea de premiere – ambele desfăşurate la Casa de Cultură din localitate – au fost prezenţi pe lângă membrii Comisiei Naţionale de Evaluare, respectiv profesor univ. dr. Mihai Iacobescu – preşedinte, conf. univ. dr. Mihai Lazăr – vicepreşedinte, profesor dr. Doru Dumitrescu, inspector de istorie în cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, Tineretului şi Sportului şi prof. Mihai Manea, inspector de istorie în cadrul IS al municipiului Bucureşti, secretar al Comisiei Naţionale de Evaluare, şi o serie de personalităţi politice locale, precum Claudiu Bălan, Prefectul judeţului, Romeo Stavarache, Primarul municipiului Bacău, Ana Marchiş,  reprezentantul CJ Bacău, dar şi cadre didactice din conducerea ISJ Bacău. La finalul celor trei zile cât a durat manifestarea (8-10 aprilie a.c.) Claudiu Bălan, Prefectul judeţului, a ţinut să precizeze faptul că, citez: “A fost o competiţie plină de încărcătură emoţională şi intelectuală, dovadă în acest sens fiind prezenţa dumneavoastră într-un număr aşa de mare.” Şi parcă pentru a-i consola pe cei care nu s-au aflat pe podiumul de premiere, în cuvîntul său, Romeo Stavarache, Primarul Bacăului, a ţinut să facă următoarea remarcă, citez: “La o competiţie, indiferent de natura ei, în primul rând este important să participi. Chiar dacă ai pierdut, mâine s-ar putea să câştigi.” Cel care a pus punctul pe “i” a fost însă Doru Dumitrescu, inspector de istorie în cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, Tineretului şi Sportului. “Mă adresez vouă, elevilor, subiectul principal al acţiunii desfăşurate aici, la Bacău, a precizat Dumitrescu. Părererile mele sunt împărţite. Pentru clasele a VIII-a, a IX-a şi a X-a am remarcat în mod cât se poate de plăcut modul de abordare al subiectelor. În schimb pentru clasele a XI-a şi a XII-a nu am aceeaşi părere şi asta pentru că rezultatele din acest an nu s-au ridicat la nivelul celor obţinute anul trecut, la cea de-a XXXIII-a ediţie a Olimpiadei Naţionale de Istorie. Cred că nu v-aţi centrat suficient atenţia pe analiza profundă a cerinţelor subiectelor date. Una peste alta însă, Olimpiada a fost o reuşită. Spun aceasta şi pentru faptul că spre deosebire de alte ediţii, în acest an s-au înregistrat doar 43 de contestaţii.”

Elevii mureşeni participanţi la Olimpiada Naţională de Istorie au fost însoţiţi de profesorul Simion Paşca de la Colegiul Naţional “Unirea” şi după cum remarca Gabriel Grozav, inspector de istorie în cadrul ISJ Mureş “au obţinut rezultate meritorii, fapt care îi motivează şi îndreptăţeşte în acelaşi timp să participe şi la ediţia de anul viitor.”

NICOLAE   BALINT   

Popularity: 7% [?]

MAGDA ISANOS, poeta care a reuşit să răspundă tristeţii cu un zâmbet etern

Autor: Gabriela Petcu

“Tuturor acelora care nu mă cer
şi nu mă cunosc, am vrut să le fiu
o candelă pentru mai târziu.”

La 17 aprilie 1916, când se năştea Magda Isanos, primăvara provoca viaţa într-o lumină nouă, pregătitoare a unui drum deloc uşor, un pic perfid, cu un început şi un sfârşit marcat de cele două mari războaie care au schimbat multe convingeri existenţiale. Între acestea, un hohot de râs aducător de veselie şi nădejde. Era Duminica Tomii…ca un fel de pecete pentru viaţa puţină dar extrem de intensă a Magdei, ca un avertisment la ideea de adevăr, a venit pe lume surprinzând câte puţin din toate ce sunt pe pământ…“Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu-ţi mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!” (Ioan 20, 26-27).

Părinţii săi, Mihai Isanos şi Elisabeta (n.Bălan), erau doctori în medicină la Costiujeni în apropiere de Chişinău. Aici, va face şi Magda şcoala primară. Liceul, îl urmează la Şcoala eparhială de fete din Chişinău. A studiat la Iaşi (1934-1938) dreptul şi filosofia; mai târziu, fiind licenţiată în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iaşi. Debutează în 1932, cu versuri în revista “Licurici” a Liceului de băieţi “Bogdan Petriceicu Haşdeu” din Chişinău.

Copilăria i-a fost vegheată de părinţi plini de grijă şi afecţiune şi de surori care o adorau. S-a bucurat de o grădină minunată în jurul casei, acolo unde îşi petrecea timpul în căutarea răspunsurilor, prin curtea străjuită de brazi, unde erau două alei de nuci şi două de peri, câţiva meri, un vişin înalt, arţari şi duzi; sub nuci, toamna aşternea covor de frunze foşnitoare. Fetele se trânteau pe crengile unui arţar bătrân, şi în toată grădina, iarba creştea atât de înaltă, încât îşi puteau croi prin ea tuneluri…spre o lume plină de basm, de magie. Deşi mai mare decât surorile sale, Magda se comporta fără acea distanţă impusă de diferenţa vârstei. Ea le spunea poveşti, era prima la jocuri, le cucerea prin vioiciune, imaginaţie. Jucau teatru (născocea piesele, întotdeauna istorice, cu un sultan cotropitor şi un domn român), prindeau muşte ca să hrănească puii din cuiburile doborâte, sau făcând şcoală cu ele, deveneau cuminţi, serioase. Avea o superioritate psihică, un anumit fel de a fi, doar al ei, poate un privilegiu obţinut cu preţul suferinţei. Era mai ageră la minte decât normalul vârstei, iar prin elocvenţă se impunea adesea şi în faţa celor mari.

Aceste momente ale copilăriei, au fost umbrite de o taină amară ce îşi făcuse loc în sufletul şi trupul Magdei şi care a urmărit-o toată viaţa. Poliomielită…Fetiţa veselă, înzestrată cu toate darurile a fost doborâtă şi aproape strivită de această boală cruntă. A zăcut mult şi greu, a rămas cu glezna stângă inertă. A purtat, ca un stigmat urmele bolii şi a rămas cu teamă de fericirile prea mari, care ar putea să-l supere pe Dumnezeu. Se gândea că bucuria exagerată ar putea să atragă reversul ca o fatalitate, ca o ironie a vieţii.

Magda, avea o putere imensă, izvorâtă din marea ei generozitate transformând lacrimile în surâs şi reuşind în cele mai crâncene situaţii, când alţii ar fi plâns istoviţi de prea multă durere, să aluge tristeţea, să aducă linişte în jurul ei. Chiar şi atunci când cumplita boală de inimă ajunsese la apogeu, încerca râzând să alunge tristeţea din sufletele celor care îi erau alături.
Magda, putea fi lumină şi umbră, soarele şi luna, bucuria şi tristeţea… Nu avea egoismul celor care se gândesc doar la durerea lor, afişându-şi nefericirea, în loc să-i menajeze pe cei dragi. Ea făcea mai mult: încerca să-i vindece pe cei din jur de melancolia vieţii, ca şi cum rostul ei pe lume era să nu-i lase pe ceilalţi să-şi risipească lacrimile. Tristeţea din poeziile nocturne ale Magdei, este reversul veseliei de peste zi. Îşi scria poeziile noaptea, sub ocrotirea umbrei pentru a înţelege mai bine lumina. Nu-i plăcea să-şi citească poeziile cu glas tare. Mamei ei, i le dădea să le citească singură, iar surorilor le cerea să i le copieze „pe curat”, cu chenar în două culori, căci ea avea un scris „urât”, dar cu trăsături ferme, bine formate, încă de la o vârstă foarte tânără. Văzându-şi poeziile copiate caligrafic, zâmbea: „Dacă se vor găsi vreodată caietele astea, se va spune cu uimire: Ce scris pueril şi ce gândire profundă!” Din când în când, îşi rupea caietele sau le ardea; pe unul l-a aruncat, într-o vară, în mare. Elevă în clasa a VI-a de liceu, Magda a interpretat rolul Subretei, din „Avarul” de Moliere: simplă apariţie mută, trebuia să-şi farmece publicul având la dispozitie doar o mătură şi o cârpă de praf. A avut un succes extraordinar. Au asistat sute de elevi, fete şi băieţi; la sfârşit, toţi actorii au format o piramidă, iar Magda, cu mâinile-n şolduri, cu şort şi bonetă, poza râzând, în vârf, deasupra tuturor…
Emoţii, putea să aibă, dar niciodată nu le-ar fi arătat, nu le-ar fi recunoscut; surorile nu au văzut-o niciodată având „trac”. Toate acestea presupuneau o luptă continuă cu sine, iar ea a fost, pe toate planurile, o luptătoare, astfel şi-o amintesc toţi cei care au cunoscut-o.
În toamna anului 1934, Magda Isanos, ajunge studentă la două facultăţi, Drept şi Filosofie; ea se descrie cel mai bine, într-o schiţă, sub chipul unei fete abia coborâte din trenul de Chişinău, gata să urce „calea regală” a Iaşului, strada Carol, spre Universitate: într-un taior nou, în mână cu o servietă la fel de nouă, „îşi întoarce faţa la dreapta şi la stânga, şi, cu mândrie şi cu entuziasm, ea strigă din ochi tuturor: sunt studentă!” Apoi, „în neprimitoarea cameră mobilată, stă pe marginea patului şi nu poate dormi; îsi aminteşte de grădina de-acasă…” „La Universitate, a doua zi, totul e copleşitor… Larma, zidurile prea înalte, îndrăzneala viitorilor colegi. Desigur, i se face curte, chiar dacă nu-i frumoasă, e tânără. Studenţii îi fac loc lângă dânşii…” Ea „priveşte drept la oameni ca şi cum le-ar spune: eu am să înving.”

Universitatea reuşea să impresioneze pe cei abia sosiţi, dezorientaţi şi miraţi de toate noutăţile încercând să găsească avizierele cu anunţuri şi orare.

Magda explorase şi celelalte posibilităţi oferite de Iaşi: seratele de la „Bragadiru”, cinematografele, Copoul… Nu peste mult, însă, poezia şi cărţile aveau să-i rămână singurii, statornici prieteni, „într-o vreme mohorâtă şi laborioasă.”

Apoi, s-a întâmplat să apară el…Avea un nume sonor ca un pseudonim – Eusebiu Camilar.

Amândoi erau poeţi. Întâlnirea a fost una dintre acele apropieri care se întâmplă rar. Fericiţi că soarta îi adusese alături, nici unul nu voia mai mult. Mai târziu, când planurile lor de căsătorie prindeau contur, mama Magdei a sosit la Iaşi şi a vrut să afle detalii despre viitorul ginere. A constatat cu uimire că, în afară de superlative şi declaraţii de dragoste, nu ştia prea multe. Un lucru era cert – se iubeau, şi asta le era de-ajuns. S-au căsătorit în martie 1938. În mai, ea le scria celor de-acasă: „Eu sunt foarte fericită, cred că nu e exagerat să spun că ne iubim în fiecare zi mai mult. Ne-am pus verighetele, ne stau foarte bine, nici largi, nici strâmte… Zeby îmi aduce flori din oraş, îmi lustruieşte pantofii, şi nu mă lasă să fac treabă, de parc-aş fi o principesă în exil. Câteodată mi-i frică. Atâta fericire poate supăra pe Dumnezeu.”
În septembrie 1939, Eusebiu Camilar a fost concentrat la Botoşani, trimis undeva „pe zonă”, şi ulterior pe frontul de răsărit. Invadarea Basarabiei de către armatele sovietice, la 28 iunie 1940, a însemnat exodul familiei din Chişinău, întâi la Iaşi, apoi la Bucureşti, unde Magda i-a urmat. Aici, la data de 8 iulie 1941, se naşte fetiţa lor, Elisabeta.

După o scurtă revenire în 1941, refugiul basarabean s-a repetat în primăvara lui 1944; Magda a părăsit şi ea, a doua oară, Iaşul, familia s-a reunit în Bucureştiul aflat sub ameninţarea continuă a bombardamentelor.
Pentru Magda, au fost anii „plânsului pe prispe de lut”: singurătate, tristeţe, atacurile repetate ale bolii… Stătea mai mult întinsă pe pat în acea toamnă a lui 1944…ultima ei toamnă.
Lucrând împreună cu soţul ei la drama „Focurile”, a pus în gura unui personaj, următoarea replică: „Dac-aş şti că prin moartea mea se schimbă măcar un strop din nedreptăţile lumii, sunt gata să mor…” S-a întâmplat la 17 noiembrie 1944, la Bucureşti…iar nedreptăţile au urmat drumul însoţind omenirea mereu, mereu…

Magda Isanos moare atât de tânără, la numai 28 de ani, iar opera ei poetică, desăvârşită în ciuda scurtului răstimp, este lăsată celor apropiaţi, şi nu numai lor.

Fiica sa, a decis să-şi adauge la numele civil al tatălui, pe acela al mamei, semnând la debutul revuistic, în ”Iaşul literar” (1964), Elisabeta Isanos-Camilar, pseudonim la care a renunţat după scurt timp şi a rămas la acela de Elisabeta Isanos, păstrat în amintirea mamei sale. Absolventă în 1965 a facultăţii de filologie din Bucureşti, secţia limba şi literatura franceză (specialitate principală), limba şi literatura romană (specialitate secundară), scrie poezie, proză, traduceri din limba română în limba franceză, având o bogată activitate literară.

O familie care a reuşit să transmită stări diverse… iubire, emoţie, frumuseţe, durere şi toate acestea, puse în cuvânt scris renăscut din seva unor suflete minunate.

Am citit rândurile scrise de Elisabeta Isanos despre mama sa şi am găsit un dor subtil, un freamăt uşor de amintire…ca acela al unei îmbrăţişări eterne.

DOAMNE, N-AM ISPRÃVIT!

Doamne, n-am isprãvit
cântecul pe care mi l-ai soptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheatã si parã
în orice sarã.

Nu pot pleca. Arborii îmi soptesc;
florile calea-mi atin si mã opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudã si naivã mirare.

Oamenilor voiam sã le las
sufletul meu, drept pâine la popas,
drept pãsune, livadã si cer.
Tuturor acelora care nu mã cer
si nu mã cunosc, am vrut sã le fiu
o candelã pentru mai târziu.

Cãutam în iarbã si-n mohor
tainele ascunse tuturor.
Mã uitam în fântânã si-n iaz,
si-ascultam – îndelung – sub brazi…

Atunci au venit îngerii si m-au chemat.
Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!
Deschide colivia, fã sã zboare
cântecele mele nerãbdãtoare.

Din volumul “Tara luminii”, 1946

CELLA SERGHI: O PASÃRE RARÃ
“Şi-a sfărâmat sufletul, dar nu înainte de a fi dat acel ţipăt, care trezeşte pe oameni la o viaţă nouă, care îi scutură şi îi sileşte să vadă frumosul. Ne-a părăsit, dar nu înainte de a ne lua voiniceşte de mână şi a ne duce undeva foarte sus, în crestele curate ale munţilor, nu înainte de a fi sădit în noi nădejdea în zile mai bune.”
( “La comemorarea Magdei Isanos”, în “Drumul femeii”, decembrie 1945)

NICOLAE MANOLESCU: CEA MAI PROFUNDÃ POETÃ A LITERATURII ROMÂNE
“Dintre multe nume se impun două: cel dintâi este al Magdei Isanos, poetă excepţională, cu mare influenţă asupra întregii poezii feminine de după război. Nota ei este spaima că nu va apuca să spună tot ce are de spus/…/Boala i-a dat o mare gravitate lăuntrică: poeta ia cunoştinţă de univers ca şi cum s-ar ruga, tulburată de toate câte sunt în juru-i cu sentimentul că se împărtăşeşte dintr-o taină/…/. Natura îi apare ca un templu, în care pomii tineri înalţă o cântare soarelui, zeu popular printre plante./…/Presimţirea că va muri a Magdei Isanos s-a împlinit repede şi nu putem decât să regretăm că n-a trăit mai mult cea care se anunţa, chiar şi printr-o activitate atât de restrânsă, drept cea mai profundă poetă a literaturii române.”
(prefată la “Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta”, B.P.T., 1968, Editura pentru literatură)

Notă: sursa – Magda Isanos, Eusebiu Camilar, Elisabeta Isanos opera, bibliografie, date biografice.

Autor:

Gabriela Petcu

Popularity: 13% [?]

OARE VOM AJUNGE SĂ AFLĂM ADEVĂRUL?

Autor: Raisa PĂDUREAN

Aproape un an s-a scurs din ziua de 7 aprilie, dar în suflet au rămas aceleaşi amintiri dureroase.

Ziua de 7 aprilie 2009 -  de dimineaţă părea a fi o zi liniştită aici la Tiraspol. Nimeni nu vorbea, nici la radio, nici la televiziune, că la Chişinău opoziţia organizează un miting de protest în legătură cu fraudarea alegerilor parlamentare din 5 aprilie 2009.

După data de 5 aprilie sufletu-mi era bolnav, nu-mi gaseam liniştea, fiindcă nu vroiam să cred că au câştigat iaraşi fariseii roşii. Cei, care au dus poporul la pierzanie atâta amar de vreme! Era imposibil că şi în aceste alegerei să câştige ei. A doua zi după alegeri, am avut „vizitatori” de la securitatea din Tiraspol, care au intrat în incinta şcolii unde activez, au ameninţat administraţia, apoi m-au urmărit până am terminat ziua de muncă pentru ca mai apoi să mă ameninţe  că: „Este gata cu viaţa ta!”.

De ce? Motivul era acela, că în ziua de 5 aprilie, am organizat transportul de la Tiraspol spre Varniţa, pentru ca doritorii să poată merge la vot în partea dreaptă a Nistrului la aproximativ 20 km distanţă tur-retur. Apoi, aceeaşi persoana, m-a urmărit  şi la primărie, într-o zi de şedinţă a consiliului municipal. Eram curioasă să aflu motivul pentru ce am fost urmărită pas cu pas. Mi s-a anunţat câte microbuse am organizat, câţi oameni ieseau din fiecare microbus, avea notat pe foaie şi nunărul de înmatriculare al fiecarui mijloc de transport. Oare cineva crede că un domn, care a intrat şi a ameninţat în public conducerea liceului şi care vorbea limba română perfect, ar fi putut acţiona singur, fără să fie condus de  cei de la Tiraspol sau de la Chişinau? Eu nu cred si nu voi crede niciodată. Dar să revenim în ziua de 7 aprilie. Ceea ce s-a întîmplat la protestele din Chişinau, m-a durut şi mă doare şi nu ştiu, dacă acea durere va dispare vreodată.

Evenimentele din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău

Ajunsă în Piaţa Marii Adunări Naţionale am observat feţele nemulţumite ale miilor de oamenei adunaţi acolo. Pe faţa fiecărei persoane prezente puteai citi tristeţea şi indignarea celor care au votat schimbarea şi până la urmă au ajuns  acolo de unde au pornit. Strigătele de LIBERTATE veneau din adâncul  sufletului. Printre protestatari am observat şi oameni în vârstă, care strigau alături de tinerii ce au venit la proteste. Priveam în ochii lor şi citeam durerea sufletului, care pentru mulţi a rămas neştearsă. O  doamnă purta  la piept o inscripţie şi poza fiului său. Ea mi-a atras atenţia prin modul în care striga în gura mare: „Jos comuniştii! Călăii lui Voronin mi-au omorât feciorul”. Oare nu este clar ce a adus-o aici în faţa Preşedinţiei? Inscripţia era scrisă necărturar, dar strigătele ce veneau din adâncul sufletului spuneau tot.

Eram fericită că am reuşit să ajung în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi că aveam posibilitatea să-mi exprim nemulţumirea alături de ceilalţi cetăţeni. Am protestat şi eu, dar eram curioasă să văd ce se petrece în faţa Preşidenţiei şi în faţa Parlamentului Republicii Moldova. Acolo era şi mai multă lume fiindcă era imposibil să stai acasă după evenimentele din 5 aprilie. Ajunsă în faţa celor 2 sedii, am început să compar mulţimea din Piaţa Marii Adunări Naţionale cu miile de cetăţeni aflaţi aici. Am avut curajul să mă apropii de cordonul de poliţişti mascaţi pentru a înţelege… unde-i adeavărul? Feţele criminale aflate în faţa mulţimii nu m-au lăsat indiferentă. Printre ele am recunoscut şi tineri din lumea  rău–famată de la Tiraspol. Un tip mi-a atras atenţia prin modul în care comunica – era beat şi vorbea în limba rusă. Când l-am intrebat ce caută aici, el mi-a raspuns: „…a cito, horoso zaplatili, horso napoili, pocemu ne criciati…?” (m-au plătit bine, mi-au dat de băut, de ce să nu strig…?)

Agitatorii tensionează atmosfera

În momentul când poliţia a reuşit să despartă protestatarii în doua jumătăţi, am rămas la un moment dat faţă în faţă cu cei mascaţi care arătau groaznic. Fiori reci de ghiaţă mi-au patruns prin tot corpul, dar nu m-am pierdut cu firea. Am reuşit să ajung şi în faţa parlamentului RM. Ţipetele şi strigătele nu m-au lăsat indiferentă. Am observat cu ochiul liber persoane care  agitau mulţimea. Deaceea până în prezent îmi pun întrebarea la care nu pot găsi răspunsul: Cine era persoana care se afla alături de dl. Ţurcanu atunci cand dădea indicaţii să abordeze drapelul României pe clădirea Parlamentului? Anume acel domn, mi-a atras atenţia în ziua de 7 aprilie, fiindcă ceea ce făcea era ieşit din comun. Persoana îmbrăcată în trening gri, care în timpul protestelor agita mulţimea, a fost mâna dreaptă a lui Ţurcanu. Cuvintele lui: „..haideţi brea că amaru-i a vostru.. eu deja mi-am trăit traiul, dar voi trebuie să trăiţi…”, îmi sună până în prezent în urechi.

Oare dl. Ţurcanu nu  ştie cine a fost alături de el şi cine a organizat dezastrul din 7 aprilie? Cât putem ţine gura legată? Oare vom accepta trecerea dintr-un partid în altul ca să ne spălăm de păcate şi cu aceleaşi „sucese” mergem înainte pentru a comite alte crime? Cine va răspunde pentru vieţile  tinerilor care au părăsit această lume? Cine va trebuie să răspundă pentru copii  rămaşi fără tată şi cine va trebui sa privească în ochii  părinţilor rămaşi fără alinare?

Protestele continuă

Protestele au continuat şi în data de 8 aprilie, apoi în ziua de 12 aprilie, Duminica  Floriilor şi ziua înmormântrării lui Valeriu Boboc. De fapt, în ziua de 12 aprilie în Piaţa Marii Adunări Naţionale au participat la proteste şi oameni mai în vârsta fiindcă studenţii erau ţinuţi cu forţa în cămine. Mulţi priveau în ochii tinerilor, dar eu pentru că sunt  mamă, mă străduiam să privesc în ochii doamnelor care erau prezente în piaţă, mai ales după acea declaratie de ameninţare a Zinaidei Greceanâi. Oare ce puteam citi în privirea lor? Cred ca dacă le-ar fi fost indiferentă soarta  copiilor şi nepoţilor lor, nu ar fi venit să protesteze împotriva crimelor şi a dictaturii comuniste.

Valeriu Boboc-Prima victimă a crimelor comuniste

După mitingul paşnic din Piaţa Marii Adunări Naţionale, am plecat la Bubuieci pentru a-l petrece în ultimul drum pe Valeriu Boboc. O tragedie pentru famile, dar mai ales pentru micuţul Dragoş, fiul lui Valeriu care privea la taticul său şi, probabil nu-l recunoştea. Este încă mic şi cine mai ştie, poate într-o bună zi, când va creşte mai mare va privi aceste poze şi-şi va aminti de bunul său tătic care l-a părăsit fiind victima crimelor comuniste. Sunt sigură că va blestema tot neamul comunismului pentru  că l-a despărtit de cel pe care l-a iubit.

Securitatea lui Voronin acţionează în vama Cahul

Ziua de 7 aprilie şi-a lăsat amprenta până în prezent. Toţi ştiu prin câtă mizerie au  trecut şi mai trec copii din şcolile cu predare în limba română din Transnistria. De data aceasta au avut de suferit şi ei alături de profesorii lor. Nu este secret că Preşedintele României, organizează în fiecare an odihna acestor copii în cadrul programului ARC. Şi în anul 2009, în luna iunie, un grup de peste 100 copii şi profesori au fost invitaţi în România pentru aşi petrece vacanţa. Vama Cahul a rămas în memoria fiecarui copil dar şi adult, ca o infecţie periculoasă. Dorinţa de a nu mai trece nici o dată prin această vamă, cred că nu-i părăseşte pe cei, ce au avut de suferit în urma controlului vamal la întoarcerea din ţară.

În ziua de 22 iunie, când grupul de copii şi profesori au  trecut vama Cahul, au fost prezentate actele necesare: invitaţia, listele elevilor, declaratiile părinţilor etc, fiindcă fără aceste acte nimeni nu-ţi permite să treci hotarul ţării. Acea săptămână a fost una de vis, mai ales că mai marii de la Chişinău au uitat de multă vreme că şi copii din Transnistria au dreptul la odihna de vară precum mulţi alţi copii din republică. Însă la întoarcere, pe data de 28 spre 29 iunie, vameşii de la vama Cahul au şters în câteva clipe acele momente de vis din sufletele lor: 3 autocare cu elevi şi profesori au fost reţinute în vamă mai bine de 5 ore. Au fost reţinuţi pentru că se întorceau de la odihnă la invitaţia Preşedintelui României şi al Departamentului Pentru Relaţiile cu Românii de Pretutundeni, dar şi pentru aceea că fiecare copil avea câte un rucsac cu cărţi în limba română, cărţi pe care le-au primit cadou din partea dlui preşedinte Băsescu.

Eu ma aflam în autocarul cu nr.3, în spatele grupului. De câteva ori am încercat să ies ca să pot merge spre primul autocar unde copii erau verificaţi pînă la piele cu nişte detectoare  speciale. Aveam impresia că vameşii, în prezenţa criminalilor lui Voronin, căutau  bombe. Din bagajele copiilor zbura lenjeria murdară şi nimeni nu înţelegea de ce. Ei, aşa-numiţii vameşi, îmbrăcaţi în uniforma respectivă, împreună cu călăii lui Voronin, căutau Cd-urile cu evenimentele din 7 aprilie. Am reuşit însă să îmbrâncesc  grănicerul care mă privea cu ochi de om prost, şi care avea misiunea de a nu permite nimănui să iasă din autocar şi am mers în faţă unde ceea ce am văzut m-a şocat. Din bagajele copiilor erau scoase şi aruncate în nişte lăzi murdare cărţile, dicţionarele care  le-au primit în dar de la Preşedintele României. M-am prezentat şi am cerut explicaţii de la ofiţerul de serviciu, insă mi s-a răspuns brutal şi nu am primit ceea ce am cerut. Alături de vameşi erau şi persoanele care vorbeau numai în limba rusă, învinuindu-ne că aducem în ţară literatură în limba română şi de aceea ei sunt obligaţi să facă confiscări. Unul din ei a încercat să-mi explice că el la şcoală a învăţat limba „maldavnească”. După atâta ceartă, am fost chemată la interogare. Etajul II al vamei, într-o încăpere sumbră, aveam senzaţia că mă aflu în celula neagră de la muzeul din  Sighetul Marmaţiei. Vorbele proaste şi mirosul de băutură mă doborau. Moartă de oboseală,fiindcă eram in picioare de la ora 5 dimineaţa, mă străduiam să-mi păstrez calmul, deşi mă aflam la un interogatoriu presărat cu insulte şi ameninţări.

Mi s-a impus cu forţa să dau explicaţii în scris: „Unde am fost? Cu cine m-am întâlnit? Despre ce am discutat? Cu ce m-am ocupat în timpul liber? Ce am discutat cu Preşedintele României tete-a-tete?”, erau doar unele din întrebări. Văzând că nu mă dau bătută, m-au întrebat la direct: „De ce nu-l iubeşti pe Voronin?”. Atunci mi s-au limpezit minţile şi am înţeles că totul ce se petrecea cu grupul nostru era la indicaţia lui Voronin. Şi o altă doamnă profesoară de la un liceu din Transnistria, unde directorul era tot comunist a avut aceeaşi misiune: de a mă urmări pas cu pas, fiindcă nu degeaba, ajunşi  la vamă, ei ştiau deja absolut totul… Am început să strig la ei si i-am întrebat: „Dar ce a făcut Voronin pentru noi? Pentru ce să-l iubim? Ce merite are el în faţa acestor copii? Uitaţi-vă ce a făcul el în ziua de 7 aprilie!”. După aceste vorbe discuţia a luat amploare. Am înţeles anume că „aceleCd-uri” erau căutate şi confiscate de ei. Cd-urile cu filmuleţe copiate de pe net şi nu numai, „ADEVARUL DIN 7 APRILIE”. Până la urmă am fost învinuită că fac propogandă împotriva „şefului statului”, adica a lui Voronin, că pentru aceasta este articol şi va trebui să răspund în faţa legii. Am mai primit şi alte ameninţări, dar nu m-au speriat. M-am ridicat şi le-am amintit că copiii sunt reţinuţi mai bine de 5 ore în vamă şi dacă acum, îndată autocarele cu copii nu vor pleca din vamă, ei vor plăti scump pentru aceasta. Am pornit spre ieşire, iar colonelul care participase la interogare alerga după mine să semnez „explicaţia”, fiindcă atâta timp cât m-au interogat a avut misiunea să-mi impună să dau în scris explicaţii şi să semnez cele spuse de mine. Am cerut paşaportul şi îndată cum l-am primit am întrebat dacă mi-au pus interdicţii. Am mers spre autocar fiindcă mă aştepta vameşul pentru a-mi verifica bagajul. Mirată am fost când acesta m-a întrebat încet: Aveţi Cd-uri? DA! am răspuns eu, am la mine multe Cd-uri, dânsul s-a prefăcut că verifică bagajul, apoi mi-a ordonat să inchid valiza şi să urc în autocar.

După atâta chin, copiii mai mici au adormit, iar tinerii de vârstă mai mare au început să discute cele întâmplate, fiindcă nu le venea să creadă că au trecut prin vama de la Cahul şi nu prin cea de la Tighina.

Aproape un an s-a scurs din acea zi neagră pentru ţărişoara noastră. Evenimentele din 7 aprilie 2009 au constituit o cotitura decisivă a istoriei privind viitorul românilor de peste Prut. Alegerile din iulie 2009 au consfinţit înfrângerea comuniştilor şi victoria forţelor democratice de la Chiţinău care se pronunţă pentru apropierea Republicii Moldova de România şi integrarea cât mai rapidă în structurile europene.

Dar  alte întrebări mă frământă: Cine sunt persoanele vinovate de moartea tinerilor: Valeriu Boboc, I. Ţîbuleac, E. Ţap şi cine va trata sufletele rănite ale celor maltrataţi? Cine sunt cei care au dat aceste ordine iresponsabile de reprimare atât de dură a tinerilor?

Daca s-a dovedit că Romania nu este  implicata în proteste, care a fost scopul denigrării ţării-mamă? Vom ajunge oare să aflăm adevărul? Când va fi asta?

Raisa PĂDUREAN

Tiraspol

26 martie 2010

Popularity: 7% [?]

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE DOMNUL MINISTRU AL M.E.C.T.S., DANIEL FUNERIU

Autor: Adrian BOTEZ

LEGEA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DIN ROMÂNIA – O LEGE PENTRU „FUNERI”, SAU PENTRU HINGHERI?

Zilele astea stă să se nască o lege pentru  protecţia pitbull-ilor… Dar, ne întrebăm: pe când şi o lege pentru protecţia dascălilor?! Pentru că, precum se vede, în aceste luni şi zile – dascălii sunt ţinta unor minciuni, atitudini arogante, demagogii batjocoritoare şi de doi bani grămada, înjosiri, defăimări, lapidări în public – TOATE „LEGALE”! – fără egal în istoria învăţământului! O „hingherire” fără seamăn, din partea unui ministru perfect impostor, în probleme de Educaţie – dar, se vede treaba, teribil de specializat în…”funii” şi „sfori”!

Deşi ştim bine că nemulţumirile cadrelor didactice din România sunt cauzate, în aceste momente, mai curând de ordonanţele de urgenţă şi de „înfoierile” iresponsabile ale unui guvern iresponsabil, incompetent în cel mai înalt grad şi arogant până la prostie – noi ne vom ocupa, prioritar, în articolul de faţă, de Proiectul în lucru al LEGII ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PREUNIVERSITAR. Semnat de însuşi cel al cărui nume are sonorităţi de „funie”  (…de spânzurat, sau de…”agăţat” învăţământul în cui, după toate semnele) şi, pe ici-pe colo, „funia” trimiţând la „şbilţul” nobilei şi preavechii profesii (cât şi prostituţia!), numită „hingherie”!

După cum declară înşişi liderii sindicali ai diverselor grupări de dascăli (de ce naiba nu s-a ajuns, ŞI NICI NU SE VREA A SE AJUNGE, la O SINGURĂ GRUPARE SINDICALĂ A DASCĂLILOR, atâta vreme cât „durerile” sunt aceleaşi, peste tot, cel puţin la preuniversitarii din România?! – rămâne o „enigmă nesplicată”, vorba lui Eminescu…): “  «Nu a fost niciun rezultat. Am cerut clar reprezentanţilor Guvernului să avem o întâlnire tranşantă, (…) nu să adopte aceeaşi poziţie pe care au avut-o până acum: nu se poate, nu se pot acorda sporurile pentru că nu sunt legale, toate încadrările se fac conform Legii 330 (Legea salarizării n.r.). Deci nu mai acceptăm acest tip de dialog», a declarat preşedintele executiv al Federaţiei «Spiru Haret», Marius Nistor” – cf. . ziare.com – 25 martie 2010. Sau: “În timp ce Executivul i-a chemat pe sindicalişti la discuţii, “pe şest”, a publicat în Monitorul Oficial o ordonanţă de urgenţă care mai învârte o dată cuţitul în rana profesorilor lăsaţi fără salarii de merit, fără premiul de 2% şi alte sporuri. De această dată, este vorba despre tăierea cu precizie chirurgicală a sporului de doctorat, în cuantum de 15% “ – dă de veste Monitorul de Vaslui – 1 februarie 2010.

…Aceste ciondăneli, aparent trenante şi sterile (în care întrevedem, dacă doamna Mandas Vergu a devenit, dintr-o ziaristă mediocră, taman “muma lui Funeriu cel Mare”!!! – că şi dintre liderii sindicali actuali se vor plodi şi croì “cătălincroitori” de seamă…!) – ne miros, nouă, “deşcă bătrână”, a institui şantaje reciproce dure, între delegaţiile sindicale şi, respectiv, cea guvernamentală (…din aceste “tribulaţii” s-au născut, de-a lungul vremii, ca din spuma mării, prim-miniştri şi miniştri secretari de stat, proveniţi din mişcarea sindicală: azi nu se mai foloseşte termenul de “sindicate galbene”…!).

De aceea, noi vom pătrunde la acea rădăcină a răului viitor din România – LEGEA-CA-PROIECT (şi, în România, unde tembelismul a atins cote ameţitoare, cam orice proiect devine lege sadea, numai bună de semnat de către un domn Preşedinte de Republică şi, apoi, de publicat în Monitorul Oficial!)  – nu doar în ce priveşte Educaţia, ci, fireşte, în primul rând, în ce priveşte modelarea, în România, a unui cadru spiritual de fiinţare -  sau, dimpotrivă, a unui cadru anti-spiritual, de des-fiinţare – drept consecinţă a adoptării, ÎN ORB, a unei legi hinghereşti şi strâmbe. Evident, nimeni nu ne poate oferi spaţiu editorial, pentru a dezbate toată legea şi pe-ndelete – dar, măcar, să semnalăm câteva mari şi letale capcane, “ambalate” într-însa…

Cine citeşte Proiectul de Lege de la un cap la altul, nu se poate să nu bage de seamă că LIPSEŞTE, COMPLET, DIMENSIUNEA “EDUCAŢIE”! Fireşte, nu ne referim la palavrele înşirate, ci la esenţă. Textul Proiectului Legii este scris, parcă, pentru o fabrică de ROBOŢI, iar nu pentru un altar unde are loc metanoia fiinţei umane. Noi am mai zis/scris că incompetenţa dlui Funeriu, în ce priveşte acest minister, ESTE PERFECTĂ! – dar cine suntem noi, ca să şi fie luate în seamă observaţiile  noastre, oricât de argumentate şi judicioase ar fi ele?!

Art. 2 al Proiectului: “În România, învăţământul constituie prioritate naţională”. Domnule Funeriu, venind dvs. din Japonia, aţi pierdut uzul limbii române, deci nu mai pricepeţi semantica vorbelor! Pentru ca un “ceva” să constituie “prioritate”  – înseamnă “să aibă însușirea de a fi primul în timp; dreptul de a ocupa primul loc ca importanță, ca valoare, ca demnitate; precădere, primordialitate, întâietate.” Deci, “a fi prioritate naţională”, înseamnă că naţiunea întreagă se pleacă, respectuos, în faţa Regelui-Învăţământ, Prinţului-Învăţământ – şi nimic nu e mai sus în rang decât Măria-Sa-Învăţământul!!! Or, dvs. n-aţi fost în stare să respectaţi nici măcar LEGEA  – Legea de mărire, cu 50 %, a salariilor dascălilor – aprobată de către Parlament şi declarată constituţională, de către însăşi Curtea Constituţională: “Magistraţii Curţii au dezbătut sesizarea Guvernului în legătură cu creşterea salarială cu 50% pentru profesori, aprobată de Parlament, şi au respins-o declarând proiectul de lege de majorare a salariilor ca fiind constituţional „ (cf. Mediafax.ro)  – semnată de Preşedintele României şi publicată în Monitor. Scuzele mele, domnule Ministru – dar minţiţi de îngheaţă apele! – …şi pentru cine minţiţi, de fapt?! Pentru că toţi românii ştiu adevărul – iar dvs. NU MĂRIŢI SALARIILE DASCĂLILOR, CI LE MICŞORAŢI (“pe vrute, pe greşite”…) , CU PÂNĂ LA 73%!!!

Art. 3 (1): “Învăţământul românesc urmăreşte realizarea idealului educaţional, întemeiat pe valorile democraţiei, ale diversităţii culturale, pe aspiraţiile individuale, sociale şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale, în contextual valorilor europene”.

Dacă “valorile democraţiei” înseamnă doar demagogia şi minciuna sfruntată , e bine să ne ferim de aceste “valori”! Asta, în cazul în care ceea ce faceţi dvs., în aceste zile, cu sufletele dascălilor (dintre care unii v-au învăţat carte şi pe dvs., dle Ministru!), s-ar integra/ se integrează în “valorile  democraţiei”. Să sperăm că nu aveţi această pretenţie. Şcoala nu trăieşte având, în centru -  Elevul…! Ucenic fără Maestru nu s-a pomenit niciodată! – cum nici reciproca! Deci, luaţi aminte la DASCĂLI, dacă vreţi să aveţi elevi!

Dar, iată ce se observă, cale de o poştă: vă pasă, în primul rând, de “diversitatea culturală”, în loc de “identitatea culturală” a românilor (pe când, la minorităţi, mamă-mamă ce grijă aveţi de această “identitate culturală” – de parcă ar avea ungurii, să zicem, vreun geniu care ar trebui ocrotit…, iar noi, un Emineascu-Identitate Românească, ce ar trebui scuipat…)!!! – şi vă pasă, ABIA ÎN ULTIMUL RÂND, de “identitatea naţională”!!! Noi, subsemnatul, nu admitem o lege prin care Şcoala Românească să nu-l înveţe, ÎN PRIMUL RÂND, pe copilul-elev (VIITOR  CETĂŢEAN AL ACESTEI ŢĂRI!), cine este el, care este specificul neamului în care s-a născut, care sunt calităţile de neam care trebuie să i se transmită, ce DATORII are copilul-elev faţă de Neamul care l-a născut – pentru ca, abia apoi, să se compare cu celelalte neamuri europene, şi să mai “şlefuiască” ce-i de “şlefuit” (DACĂ va mai fi fiind ceva de “şlefuit”, în raport cu Europa de Vest – având în vedere că Occidentul înseamnă, în primul rând, antispiritualizare-reificare – moarte a sufletului şi luptă împotriva Duhului!). NOI NU ACCEPTĂM CA AI NOŞTRI COPII SĂ DEVINĂ SCLAVII ŞI MERCENARII ALTOR NEAMURI (…neamuri cărora conducătorii lor le cultivă, cu insistenţă şi chiar cu fanatism şi şovinism, nu doar specificul naţional autentic, ci chiar le şuieră CARE AR TREBUI SĂ DEVINĂ SPECIFICUL  NAŢIUNII LOR! – şi, aici, nu ne referim, în primul rând, nici la unguri, nici la israeliţi, ci la francezi, englezi etc. -  iar pe primul loc din lume, este  “educaţia” pe linia  violenţei “zeloto-varavice” sau a “lănciei lui Longinus” – practicată în SUA – “educaţie” foarte asemănătoare cu cea nazistă, din Germania anilor ’30!).

Mugurii consecinţelor adoptării, fără discernământ, a anti-valorilor occidentale, îi culegem, din păcate, prin mârlănia, mârşăvia şi imoralitatea crescânde, în România… – evidente, logic şi cu prisosinţă,  “prioritar” la…”capul peştelui împuţit”!

Mai e ceva: niciodată aspiraţiile individuale nu  trebuie să primeze în faţa celor ale Neamului! Niciodată un om nu-şi va realiza, plenar, potenţialul de Duh, decât în interiorul Neamului care l-a născut! De aceea şi sutele de mii, milioanele  de rataţi disperaţi, din diaspora. Şi miile de sinucideri, din diaspora. Dar de ele vă feriţi să vorbiţi! CREAŢI ŞANSE DE EXISTENŢĂ SPIRITUALĂ AICI, ÎN ROMÂNIA!!!

Art. 3 (2): “Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă şi armonioasă a personalităţii individului în vederea integrării eficiente (s.n.) în societatea bazată pe cunoaştere (s.n.)”.

De fapt, la ce ne îndemnaţi, pe noi, dascălii, domnule Ministru Funeriu (plus toată liota de consilieri… – domniile voastre fiind, de fapt, nişte “pudeli” ascultători ai unor directive străine de orice linie de Duh şi naţională)?! Vreţi să ne faceţi, precum PCR-ul anilor ’80, complici ai unei crime monstruoase, ai unui genocid spiritual?! Noi, subsemnatul, cu riscul nu doar de a fi exclus din învăţământ, ci chiar al martirajului – nu vom accepta acest rol de călău spiritual al Neamului care ne-a născut! N-am făcut-o înainte de ’89, n-am acceptat, până la această vârstă de acum, foarte apropiată de senectute – ca urmare, de ce am accepta să ne pătăm mâinile şi cugetul, cu sângele crimei, de acum încolo, când bătrâneţea ar trebui să ne dea o tot mai mare desprindere de farsele Marelui Iluzionist Cosmic – şi, deci, o aură autentică de demnitate şi de dispoziţie senină faţă de moarte?! Noi ascultăm de îndemnul hristic: “Nu vă temeţi!” Se pare că vremea martirajului a sosit – din nou.

Cum adică?! Conştient fiind noi, subsemnatul,  că societatea pe care aţi acceptat-o şi chiar creat-o, prin cedări moral-spirituale de o josnicie de neînchipuit, este o societate a Răului-cu-Mii-de-Feţe – să-i îndemnăm, noi, pe cei încredinţaţi nouă, dascălilor, de Dumnezeu şi de părinţi – să-i îndemnăm pe ucenicii noştri, Duh din Duhul nostru, să intre în abatoarele anti-spirituale preparate de voi… – conştienţi fiind noi că  voi vreţi să obţineţi o societate de mafioţi şi de roboţi… – iar noi, subsemnatul, să vă sprijinim?! NU! Deşi ştim că lingăi veţi avea/îi aveţi deja, printre chiar pseudo-colegii-dascăli, noi refuzăm, categoric, să-i “integrăm eficient” pe copiii din grija noastră, în societatea asta plină de veninurile şi strâmbătăţile, adunate din propriile suflete şovăielnice şi pertractante, precum şi de prin străini…! Noi vom face tot posibilul, chiar suportând supremul oprobriu “public”, să-i învăţăm pe copii SĂ LUPTE CONTRA SOCIETĂŢII PE CARE LE-AŢI LIVRAT-O! Noi ştim că autentica democraţie nu este nici măcar cea atheniană: nu cizmarul şi croitorul şi pietrarul ori bogătaşul umflat de pretenţii, din Athena, au avut dreptate, ci SOCRATE! Noi nu acceptăm “dictatura mulţimilor”, prostite şi manipulate de dvs.! Şi-i vom învăţa spiritul de discernere a Duhului-Grâu – de jalnica pleavă, pe ucenicii încredinţaţi nouă spe LUMINARE, iar nu spre meşteşugul de “lume nouă, de a fura cloşca de pe ouă, fără să cârâie”!

Re-introduceţi, vă rugăm, domnule Ministru, ora de Dirigenţie! Prin ea, re-daţi  o şansă majoră EDUCAŢIEI MORAL-SPIRITUALE (…de care nu vă-ndeamnă Duhul, vedem noi bine, ca să scrieţi în Lege!) – Educaţia ca armistiţiu al Duhului cu Lumea!

„Societate bazată pe cunoaştere”…Cunoaştere DE CE ANUME?! Că dacă sintagma utilizată de dvs. înseamnă doar Internet-informatizare – noi nu suntem de acord! Cunoaşterea, fără dublarea ei de discernământ şi crezul întru Duh, este creatoare de luciferism: doar Căderea s-a făcut tocmai prin Mărul Cunoaşterii fără Ascultarea Vocii Lui Dumnezeu.

Noi vedem clar că, din Proiectul dvs. de Lege – Religia Lui Hristos este “materie” (de aceea aţi şi inventat “profesorii de Religie”, în locul sacerdoţilor cu Har!), o “materie” greu tolerată… – iar Duhul lipseşte cu totul! În rest, “toleranţa” paralizantă de re-acţiune vitalistă! -  toleranţă, exclusiv, din partea noastră, a românilor ortodocşi, singura toleranţă în care chiar credeţi: ea  se referă la atitudinea noastră faţă de toţi cei care au pretenţii sfruntate asupra ţării noastre… – se referă la atitudinea noastră faţă de toate religiile care nu-l au ca Dumnezeu pe cel care, pe drept cuvânt, este numit de Scriptură: Hristos-Lumina Lumii şi Hristos-Iubirea. Puteţi să faceţi şi spume “unionist-europene” la gură, noi vă zicem/revelăm Adevărul Unic: creştinismul rămâne tot CEL MAI ÎNALT STADIU SPIRITUAL, SPRE CARE TINDE PLANETA TERRA!!!

„Ante-preşcolara” de care vorbiţi dvs. (Art. 18/2) sunt, de fapt, “cei 7 ani de-acasă”! Haideţi să creăm o societate în care Femeia să fie respectată, iar nu exploatată, ANULATĂ FUNCŢIONAL, din pricina sărăciei! FEMEIA să-şi împlinească menirea divină, de Maică a Domnului – de Primă Educatoare Terestră a Copilului!

E bine că, la Art. 9 (2) aţi stabilit, clar: “Învăţarea limbii române, ca limbă oficială de stat, este obligatorie”. Dar:

• a-vorbiţi, la Art. 8 (1) d – despre “nepolitizarea sistemului de învăţământ” – când, în mai toate şcolile, colcăie numai directori pedelişti, care, majoritatea, sunt de o incompetenţă crasă! Unii n-au nicio legătură cu învăţământul şi educaţia (sunt de o imoralitate pe care, vorba aia, “o ştie tot satul, dar n-o ştie bărbatul”…), alţii , cât au fost, vreo câţiva ani, dascăli, n-au fost în stare să susţină MĂCAR O SINGURĂ LECŢIE LA CLASĂ!!!;

• b-vorbiţi, la Art. 7 (5) şi în Art. 9 (4) etc., de “şcolile confesionale”: “elevii/preşcolarii din învăţământul de stat şi confesional”, “în învăţământul de stat, cel particular ca şi în cel confesional, actele şi documentele şcolare, nominalizate prin ordin al ministrului educaţiei, se întocmesc în limba română” (  foarte bine! – ÎN ROMÂNEŞTE SĂ SE ÎNTOCMEASCĂ, ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL DIN ROMÂNIA!!! – păcat că adăugaţi  o prostie: “celelalte înscrisuri şcolare pot fi redactate şi în limba de predare”…); dar câte şcoli confesionale ortodoxe au fost ctitorite în România? Nu ştiţi?! Să vă dezvăluim noi adevărul: UNA SINGURĂ! – şcoala de la Constanţa, “Sfinţii Martiri Brâncoveni”, ridicată de dl Marcel Bouroş – DAR, ŞI ACEEA, NU AUTONOMĂ, CI ÎN CADRUL PROIECTLUI UNUI COMPLEX COMERCIAL! Că, de bună-seamă, altfel nici n-aţi fi acceptat-o/acreditat-o, iar strădania acelui om de bine şi drept-credincios, în zadar s-ar fi consumat…Oare de ce?! Simplu: pentru că Biserica Naţională, cea Ortodoxă, care a ţinut fiinţa de Neam Românesc, este, mai ales în zilele noastre, foarte prost văzută de organismele internaţionale şi europene, care nu-s formate din ortodocşi, ci din catolici şi, mai cu seamă, din protestanţi şi atei declaraţi!!! Iar ADEVĂRATA Biserică a lui Hristos (nu cea slujită de ierarhi obstinat-răufăcători, ori doar nevrednici şi laşi…), Biserică  a Dreptei Căi spre Mântuire, respinge acea mişcare cu finalitate ateizatoare, de Duh prigonitoare: ECUMENISMUL-CU-FORŢA-ŞANTAJUL-ŞI-CU-ŞIRETLICUL (…o formă a sincretismului masonico-satanist al lui New Age!);

• c- măcar o vorbă să fi pomenit, dle Ministru, în acest Proiect de Lege a Educaţiei, despre DISCRIMINAREA ROMÂNILOR, DIN HARGHITA-COVASNA, dar şi din MUREŞ…! Despre necesitatea reducerii, dacă nu chiar anulării, a discriminării pozitive (le “închinaţi” minorităţilor naţionale, de fapt stafiilor udemeriste, cam 5 pagini din Proiect… – e mult prea mult!), a ungurilor şi secuilor, din România…Dvs. vorbiţi, la Art. 8 (1) f – despre “nediscriminare” – făcându-vă a uita că, în propria noastră ţară, trădările succesivelor guverne (pentru votul udemerist! – pentru “obţinerea majorităţii arcului guvernamental, prin UDMR”…!), din ’90 încoace, i-au adus pe români în halul de a fi discriminaţi în propria lor ţară! – că românii strânşi, în 20 martie 2010, la Topliţa, au redactat un Memorandum dureros, precum cele din veacul al XVIII-lea, din interiorul Imperiului Habsburgic (dar Memorandumul cu pricina era adresat, de data asta, nu Vienei imperiale, ci …BUCUREŞTIULUI!!!): “«Noi, românii din Covasna, Harghita şi Mureş, pe lângă problemele cu care se confruntă toţi fraţii noştri de pe cuprinsul patriei, la peste 90 de ani de la Marea Unire, încă ducem cu greu povara luptei pentru păstrarea identităţii şi a fiinţei noastre naţionale>>, se arată în memorandum, menţionându-se că în aceste trei judeţe trăiesc peste 400.000 de români.

Semnatarii documentului susţin că în judeţele Covasna, Harghita şi parţial Mureş «se produce un fenomen antieuropean de enclavizare nemaiîntâlnit în Europa»„ – cf. Mediafax.ro.

Autorităţile locale au atâta putere, că începe să “pută”, de departe, a politizare dictatorial-pedelistă!  – cf. Art. 11(2), Art. 33 (6), Art. 105 (4) etc.: “Şcolarizarea în învăţământul terţiar non-universitar poate fi finanţată din bugetele locale”  – dar de ce să nu fie co-interesaţi agenţii economici, care să-şi asigure, prin acordarea burselor către elevi, viitoarea forţă de muncă de înaltă calificare?! Pentru că aşa s-a procedat sub Ceauşescu?! Păi, nu le-a mers rău, cu acest sistem, nici elevilor, care nu erau nemotivaţi în muncă şi exasperaţi, încă de pe băncile şcolii, de spectrul şomajului, dar nici unităţile/agenţii economici nu intrau în pierdere, căci îşi “pliau” forţa de muncă după nevoi…şi se “pliau”, infinit mai raţional, şi planurile de învăţământ şi cerinţele de clase/număr de elevi de la un anume profil, după necesitatea REALĂ din economie!

Alegerea directorului de şcoală (Art. 92: “prin concurs” – vorbă să fie!), câtă vreme nu se decide, definitiv, depolitizarea şcolii româneşti, “pute” a aranjament de gaşcă. Dar cum să decideţi dvs. altfel, dacă însuşi ministrul Daniel Funeriu n-a fost ales pentru competenţa sa educaţională (DIMPOTRIVĂ! – pentru incompetenţa sa desăvârşită, întru ale Educaţiei…la fel ca şi întru ale Sportului, fie vorba între noi!), ci pentru apartenenţa sa la PDL?!

Şi din cine sunt compuse “consiliile de administraţie”, care, conform Art. 90(1), “asigură conducerea şcolii”?! Ascultaţi, cu urechea conştiinţei (dacă aveţi, “asupra” dvs., aşa ceva…), ce rezultat a dat incompetenţa dvs. desăvârşită, întru ale Educaţiei, dle Ministru Daniel Funeriu: “Membrii consiliului de administraţie sunt, în proporţie de 60%, reprezentanţi ai unităţii de învăţământ şi în proporţie de 40%, reprezentanţi ai părinţilor, elevilor, ai autorităţilor publice locale, ai agenţilor economici etc.”

În primul rând că directorul pedelist (care numai sărac nu e!) îşi poate “atrage” foarte uşor (legea şi sărăcia noastră personală ne împiedică să nominalizăm acţiunile concrete de… “atragere” – cât şi persoanele… “atrase”!) “hălci” importante din “oficialităţile” locale, ba chiar dintre părinţi – iar lingăii de serviciu, dintre cei/cele 60% cadre se vor adăuga, fireşte, “claie peste grămadă”!… – şi va ieşi aproape o unanimitate a deciziei consiliului de administraţie, chiar dacă decizia va fi una de…decapitare a unui cadru didactic!   Unde este, însă, grija pentru…PROFESIONALISMUL MUNCII DIN ŞCOALĂ?! Practic, componenţa consiliului fiind din “agenţi economici afiliaţi” (traduceţi dvs. cum e mai exact!) şi din “lingăi afiliaţi”, deciziile vor avea mai curând caracter de afaceri şi de vendetta, decât de  îndemn la muncă de un înalt profesionalism, atât educativ-formativ, cât şi informativ. Iar începe “caterinca” tembelă, cu “şcoala care trebuie să producă, şcoala ca factor economic”! Bine, am înţeles, nu ne daţi nimic! – dar, măcar, nu ne luaţi ceea ce, deja, avem, de sute de ani: statutul de ŞCOALĂ-CA-FACTOR SPIRITUAL, IAR NU ECONOMIC!!!

DE CE NU INTRODUCEŢI, DOMNULE MINISTRU, ÎN CONSILIILE DE ADMINISTRAŢIE, PE SINGURII RESPONSABILI REALI, CU MUNCA DE DASCĂLI?! Mă refer, evident, la RESPONSABILII COMISIILOR METODICE PE ŞCOALĂ, SINGURII ÎN MĂSURĂ SĂ DEA INFORMAŢII  REALE ŞI CONCRETE DESPRE MUNCA DIN ŞCOALĂ?! Pesemne că dvs., domnule Minstru Daniel Funeriu, fiind venit dinafara sistemului de învăţământ, NICI NU ŞTIAŢI DE EXISTENŢA ACESTOR TRUDITORI CONŞTIINCIOŞI ŞI RESPONSABILI, pe spinarea cărora se întemeiază, de fapt şi de drept, munca şcolară!

În ce priveşte sursele de finanţare ale unităţilor de învăţământ – ele sunt: “bugetul de stat (n.n.: care este un dezastru: hai, nu legal, 6 % – că vă înecaţi de tot! – dar nici măcar 3 %?!), bugetele locale şi veniturile constituite la nivelul unităţii de învăţământ din activităţi proprii (n.n.: da, liceenii  de la liceele de muzică să cânte, cu pălăria pusă la picioare, la răscruci de străzi! – iar cei de la liceele de arte plastice…ce să facă?! – să alcătuiască “piramide umane”, ca la circ, în pieţele centrale ale urbei?!) , din contribuţii ale unor membri ai comunităţii şi ale agenţilor economici, sub formă de subvenţii, donaţii, sponsorizări, precum şi din accesarea unor programe cu finanţare externă sau de la nivel naţional”…Păi, stimabile domn, noi ştim că, în Occident, este tradiţia donaţiilor, dar acolo, tocmai pentru că e TRADIŢIE, este şi oleacă de morală a donaţiei: adică, dacă ţi-a donat, el, burtosul de negustor, 1.000 de RONI, la noi, în România, marţafoiul ăsta îşi aduce  “la şcolarizare” tot familionul, şi are pretenţia ca familionul lui să aibă numai de ZECE! – chit că lor le pasă de carte, cât ne pasă nouă de cine ştie care constelaţie…!!! Deocamdată, cât încă economia românească “de tip capitalist” n-a ieşit din faza ei ţopească şi ţopârlănească, subzistenţa şcolii prin donaţii, sponsorizări etc. este/devine un fenomen extrem de vătămător pentru morala şcolară, pentru sentimentul echităţii şi “al şanselor egale” ale tuturor elevilor (cf. Art. 5/1 etc.), despre care minţiţi atâta, în Proiectul de Lege…Cum se va simţi un elev de excepţie, care chiar merită nota 10, când un fiu de ţoapă “donatoare”, un “domn Goe” -  va lua TOT “zece”, în timp ce-l bombardează pe profesorul (care-i scrie, trudnic, cu mustrări de conştiinţă,  “zecele donaţional”)…cu avioane de hârtie?! Ce “spirit curat de emulaţie” mai poate cultiva dascălul, în acea clasă?!

Art. 32(1): “Pregătirea în cadrul educaţiei profesionale se realizează pe baza standardelor de pregătire profesională aprobate de Ministerul Educaţiei, în urma consultării partenerilor sociali”. Cum adică, “consultare cu partenerii sociali”?! Dar de ce nu CU SPECIALIŞTII DIN DOMENIU?! Un Cizmar începe, din nou, să dicteze, dacă are …”rude la Ierusalim”!!! Nu, nu acceptăm să fim judecaţi de “parteneri sociali pedelişti”, ci de profesorii noştri, sau de alţi profesori, înzestraţi spiritual similar cu formatorii noştri de Duh, având cunoştinţe  şi conştiinţe profesionale pe măsura acelora care au făcut din noi-cei-de-atunci, ceea ce suntem noi, azi!

Nu înţelegem, în ruptul capului, cum un om care, chiar dacă este impostor ca ministru, a trecut, totuşi, prin şcoală – poate să pretindă (ca şi doamna prof. univ. dr. Ecaterina  Andronescu…) că ciclul liceal poate fi desăvârşit în 3 ani! Măi, oameni buni, chiar uitaţi avertismentul dat, PE CRITERII PUR MORAL-EDUCAŢIONALE, încă din veacul al XVIII-lea, de către autenticul pedagog Jean-Jacques Rousseau: “Modul cum folosim copilăria nu e mare lucru, răul care se strecoară se poate îndrepta, iar binele care se face acum poate să vină şi mai târziu. Dar nu e la fel cu cea dintâi vârstă în care omul începe cu adevărat să trăiască (n.n.: Adolescenţa). Vârsta aceasta nu durează niciodată îndeajuns pentru folosinţa pe care trebuie să i-o dăm, iar importanţa ei pretinde o atenţie neîntreruptă; iată de ce stărui asupra artei de a o prelungi(…) împiedicaţi-l pe adolescent să devină bărbat, împiedicaţi-l chiar în momentul în care nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut, decât să devină asta (n.n.: bărbat/cetăţean/om al Cetăţii!) !” – cf. J.J. Rousseau, Emil sau despre Educaţie, EDP, Buc., 1960, p. 171.

De ce vreţi, cu orice preţ, să “livraţi” societăţii contemporane, şi aşa aflată într-o mizerie moral-spirituală de nedescris, nişte neisprăviţi, nişte avortoni, CA PERICOLE SOCIALE LETALE???!!! MĂCAR ACEST LUCRU, VĂ RUGĂM SĂ-L PRICEPEŢI ŞI SĂ-L OPRIŢI!!! NU e vorba de “lăcomia după catedre” a bietului dascăl, şi cu atât mai puţin de “îmbogăţirea” amărâtului de dascăl, ci de PROCENTUL CRESCUT DE CRIMINALI FRUSTRAŢI, DIN MEDIUL SOCIAL – MEDIU, ŞI AŞA, PESTE MĂSURĂ DE VICIAT!!!

Haideţi, pentru ca să nu vă simţiţi prea cocoşat de impostura dvs. revoltătoare – să sfârşim “ocheada” prin Proiectul de Lege cu o prevedere bună, CU CONDIŢIA SĂ O ŞI RESPECTAŢI:

Art. 14(2): “Privatizarea instituţiilor şi unităţilor de învăţământ preuniversitar este interzisă” – excelent! – pentru că sunt vreo 15 ani de când noi, pe pielea noastră, am îndurat hachiţele unui director ca “şef de plantaţie”, care umbla cu limba scoasă, zilnic, să privatizeze câtumai liceul, prin care să-şi facă afacerile personale, cu sclavii-elevi şi cu sclavii-profesori…

Vă rugăm, domnule Ministru DANIEL FUNERIU, să mai meditaţi asupra celor prevăzute în Proiectul ăsta atât de stângaci, atât de grăbit şi nu cu multă minte alcătuit – şi comparaţi ceea ce este scris acolo, cu cele  ce se cer ÎN ROMÂNIA REALĂ, iar nu doar cu formulările de lemn / poruncile piezişe, ale Uniunii Europene! Căci nu Uniunea Europeană vă va spurca, întru blestem, mormântul, dacă veţi nenoroci tineretul, adică Viitorul  Ţării şi Neamului Românesc – CI TOT NOI, DASCĂLII, STRĂJILE DUHULUI ROMÂNESC, CARE VOM VEGHEA ŞI DE DINCOLO DE LUMEA ASTA!

Nu ne “hingheriţi” Neamul, ca să nu fiţi “hingherit”, pe lumea asta, ca şi pe cealaltă, întru veşnicie, de păcatul contra Neamului! Cel mai comod, dar şi util, pentru memoria fiinţei şi cetăţeanului  Daniel Funeriu, ar fi să vă daţi demisia, domnule Ministru! – dar nu oricum: ci, înainte de a vă preda Demisia, să le cereţi colegilor dvs. guvernanţi, cu insistenţă de autentic “hingher”, ca, în locul dvs., la M.E.C.T.S., să pună un om care şi-a sacrificat TOATĂ viaţa pe Altarul Şcolii! Vedeţi, profitaţi de faptul că, încă vreo câţiva ani de acum încolo, vor mai supravieţui reprezentanţi ai acestei specii, atât de repede înaintând pe calea dispariţiei…: „apostolii şcolii”…Dar nu cumva să acceptaţi, în locul dvs., din nou şi mereu -  surogatul, impostura!

prof. dr. Adrian Botez

martie 2010

Pentru conformitate: George Roca

Popularity: 5% [?]

Tradiţii şi obiceiuri străvechi, din preajma Sfintelor Paşti, în  Bucovina de azi

Autor: Preot Ilie Rusu

Regiune istorică, Bucovina, cu toate formele ei de relief, este aşezată în nord-estul Carpaţilor Orientali, parte integrantă a vechiului stat feudal Moldova, cu nenumărate bogăţii, cu rezervaţii naturale şi monumente ale naturii, cu drumuri comerciale : Cernăuţi – Suceava – Câmpulung – Bistriţa, mai apoi spre Maramureş şi Neamţ, cu monumente istorice şi de artă, cu salba de mănăstiri, ctitorii din vremea lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare ori de mai târziu, pictate în vremea lui Petru Rareş, încât istoricul Dimitrie Onciul remarca: „Nicăieri pe tot cuprinsul românesc nu se află, pe un spaţiu atât de mic, atâta bogăţie de istorie românească, atâtea amintiri scumpe ale trecutului nostru. Bucovina este ţara clasică a trecutului românesc propriu-zis.”

*

În toate aşezările din Bucovina,obiceiurile şi îndeletnicirile legate de Sfintele Sărbători de Paşti definesc cu precădere personalitatea bucovineanului,un om liber şi puternic,gata să se elibereze de „balastul” care îl simpte aproape şi care poate să-i pericliteze curăţenia trupului său „îndesat” de muntean şi a sufletului său drept şi neîntinat de creştin.

Cu precădere, pe Valea Moldovei, pe Valea Bistriţei Aurii, obiceiurile şi tradiţiile Paştelui capătă o dublă semnificaţie în viaţa „cetăţilor”. Pe de o parte, aceste tradiţii fac să pregătească creştinul pentru sărbătoarea Învierii Domnului, printr-o curăţire trupească şi sufletească, iar pe de altă parte,tot prin aceste tradiţii şi obiceiuri se marchează venirea primăverii, o reînviere a naturii,a vegetaţiei, o pregătire arăturilor, a fâneţelor, a animalelor pentru păşune.

Toată această „tensiune” este pregătită firesc din prima săptămână din Postul Mare, numită în vechime, ca şi ultima săptămînă din Postul Paştelui, ”Săptămâna Mare”. Toate zilele din această săptămînă au semnificaţii aparte. Pe vremuri nu se ţesea, căci noaptea ar veni Sf.Toader şi ar încâlci iţele, iar alţii nu mâncau fasole pentru a nu face bube peste an.

Lunea este numită Lunea Curată, Lunea Vaselor sau Spolocania. Spolocaniile se fac în această luni, ori în duminica care o precede. Copiii pot mânca ce a rămas de cu seară, iar cei mari, atât bărbaţi cât şi femei beau mai mult spre „a-şi spăla dinţii de cărnurile rămase printre ei, şi care cărnuri ar spurca Postul „sau spre a-şi spăla gura şi stomacul să fie curaţi”. Pe de altă parte în această luni se ţine post,iar unele femei nu lucrează pentru a nu i se sparge vasele şi pentru a avea spor la furcă. În ziua spolocaniei gospodinele spală toate vasele, mesele, tot ce au la bucătărie, soba, vatra, chiar şi cheile, uşile, dulapurile se curăţă cu atenţie pentru a fi curate pentru Post. Înainte, toate acestea se frecau cu leşie (apă amestecată cu cenuşă), timp în care alţii se mai cinsteau între ei, motivînd că vor fi iertaţi deoarece vor ţine postul. Tot în această zi, gospodinele umpleau şi înăcreau borşul. Pentru ca borşul să fie acru, se obişnuia să se tragă de păr sau de urechi pe cineva din casă sau de pe drum, înăcrindu-se borşul, cum s-a înăcrit de supărare omul respectiv.

În marţea următoare se continuă cu spălatul vaselor, numită şi Marţea Vaselor sau Marţea Încuiată, cu trimitere la încuierea care ar face-o Sf.Toader pentru toate zilele precedente.

Miercurea este numită Strîmbă, pentru că este rea pentru poceli dar şi Frumoasă pentru că  acum ar zbura morţii la cer.

Tot în vechime Joia din prima săptămână a postului Mare era numită a Iepelor, ţinâdu-se pentru a se „mânzi” iepele.

Vinerea se urzeau pânzele,când cei vechi spuneau că Sf.Ilie doreşte să păscă caii Sf.Toader.Sâmbăta de acum este numită cu precădere „a morţilor”, sau a Sf.Toader, cea mai importantă zi din această săptămână în care de obicei femeile nu lucrează, pregătind coşul, coşarca pentru cinstirea morţilor care se face dimineaţa mai târziu la Biserica satului. În coşarcă sunt puse atât pomene, pâini, prăjituri, gogoşi, pampuşte (gogosi,n.r.),  tartine, alte dulciuri, vin, care se împart între credincioşi şi la cei săraci. O parte din acest „paos”, din această pomană, cu o lumânare este lăsată de femei pe o masă din Biserică, pentru a fi la pomenirea morţilor făcută în toate celelalte sîmbete din Postul Mare, până în Sâmbăta lui Lazăr. Această sâmbătă se ţinea înainte şi de cei care aveau albini, pentru a le ajuta la înmulţitrea stupilor. După aceste zile urmează o perioadă mai mare de „linişte” în ale obiceiurilor, până în sâmbăta Floriilor (a lui Lazăr).

În trecut, în Săptămîna Floriilor nimeni nu se spăla pe cap, deoarece îi creştea în cap fire de păr alb. Fetele, dacă timpul le permite, pun flori în grădină, pentru a le merge bine. Nu se plantează pomi fructiferi şi nici nu se pune în grădină nimic, deoarece se crede că ce va ieşi vor face numai flori, fară a lega, fără a face fructe.

Duminica este numită Duminica Floriilor, Floriile, Intrarea Domnului în Ierusalim. În această zi se sfinţesc la Biserică ramurile de sălcii, ”mâţâşorii”, care încep a înmugurii. Această ramură este dusă acasă şi aşezată la icoane pentru spor în gospodărie dar şi pentru fete pentru spor în dragoste.De asemenea ele se folosesc şi în caz de boală,punându-se sub perna celui suferind sau pentru îmbunătăţirea vederii. Cum va fi timpul în ziua de Florii, aşa va fi şi în ziua de Paşti, iar dacă de Florii ies broaştele atunci vara va fi frumoasă.

Urmează Săptămîna Mare, a Patimilor, în care se crede că dacă moare cineva, sufletul lui este dus în Iad, căci Raiul este închis, Cerul este închis. Această săptămînă este ţinută prin post strict. Marţea din această săptămînă se numea şi Marţea Sacă, ţinându-se pentru dureri de cap şi pentru ca să nu sece laptele la vaci. Cenuşa cu care se face focul în miercurea Paştilor, ca de fapt din toată această săptămână,era bună pentru straturi. În Joia Mare, a Patimilor sau Joia Neagră se credea că morţii veneau pe la vechile lor locuinţe şi ar rămâne până la Duminica Mare. Nu se spală rufe, ţinându-se ca o sărbătoare, iar dacă se pune cloşca pe ouă ea va scoate numai cocoşi. Se dă de pomană uliului, pentru a nu mânca puii vara. Se crede, că cine doarme în această zi va fi puturos tot anul. Din Joia Mare nu se toarce până la Ispas (la Înălţare). În această zi se cere ca toţi din casă să planteze un pom, crezând că se prind mai bine. Nu lipseşte nimeni seara de la Denia cea Mare, cînd femeile tămâiază la cimitir pe cei morţi. Cine posteşte din Joia Mare până la Paşti, se crede că va şti cu trei zile înainte când va muri. Se colorează, se vopsesc cu culoarea roşie ouăle. Se crede că dacă moare cineva în sat în această zi ouăle nu ies frumoase şi colorate bine. Vinerea Mare sau Vinerea Scumpă este ţinută cu stricteţe, ajunându-se, mai ales pentru arsuri. Nu se coace şi nu se seamănă nimic. Dacă plouă în această zi, anul o să fie bogat, dar zilele dintre Paşti şi Rusalii vor fi ploioase. Sâmbăta, dar şi Joia se face pasca, care are formă rotundă, asemănătoare cu scutecele lui Iisus. Cojile de ouă din care s-a făcut pasca se aruncă pe apă, pentru a vesti mai la vale, în josul rîului venirea Paştilor. În această zi, unica din an, femeile ar avea voie să-şi bată bărbatul. Cine moare în Sâmbăta Mare, nu este nici cu morţii nici cu vii. Din crucea de la pască se ţinea o bucată până la Sf.M.Mc.Gheorghe, când se dă la animale, pentru mană. Cine cade pe drumul spre Biserică, la Înviere, va avea mari probleme în acel an. În noaptea  de Paşti se deschid porţile Cerului, iar ceea ce ceri, Dumnezeu îţi va da. În ziua de Paşti, toţi membrii familiei, veniţi de la Înviere, se spală întru-n vas cu apă neîncepută în care se află un ou roşu şi un bănuţ de argint. Oul se pune pentru ca să fie toţi roşii şi sănătoşi ca oul, iar banul, ca să fie bogaţi şi curaţi ca argintul. Se gustă apoi, neapărat, prima dată din anafora de Paşti care a fost adusă în coşarcă unde sau sfinţit de preot bucăţi mai mici din cât mai multe feluri de mîncare,de la usturoi de leac până la bucăţi de carne şi ouă încondeiate. Aceste ouă fiind încondeiate, împistrite, pictate sau colorate sunt cu migală, create de gospodinele din Ciocăneşti (ca si-n alte localitati din Bucovina), pe tot parcursul Postului Mare, fiecare după gustul propriu care şi l-au format, împrumutat sau moştenit.

În vechime cu precădere, dar şi azi, unii gospodari, venind de la Înviere, cu lumânarea nestinsă ocolesc casa, pentru izgonirea celui rău. Nu este bine să se cearnă făină sau să se bage mâna în solniţa cu sare, căci îţi va transpira mâinile. Ciocnind ouăle, bărbatul cu femeia, a cui nu se va strica, acela va trăi mai mult. Vânătorii puneau în puşcă anaforă pentru a atrage de ea mai mult vânat. Dacă oul vopsit roşu, sfinţit de la Paşti,îl păstrezi patruzeci de zile fără să se strice este semn sigur că eşti un om norocos. Toată lumea în ziua de Paşti trebuie să tragă clopotele şi să bată personal toaca,semn al apostolatului şi al răspândiri prin el a vestei Învierii. Umblatul copiilor după ouă roşii este o continuare şi o transformare a vechi tradiţii când fiii se duceau la părinţi, nepoţii la moşi şi finii la naşi cu pască şi cu ouă,ciocnind şi stând la masă cu ei, mai ales în a doua şi a treia zi de Paşti. Ciocnitul ouălor, ca datină generală, se prelungeşte în toată Săptămîna Luminată cu reflexie până la Ispas şi Rusalii. În Săptămîna Albă, Luminată, Cerul este deschis, după tradiţie, până la Ispas, iar cine moare e fericit căci ar merge fără judecată direct în Rai, la Dumnezeu.

Toate aceste credinţe, tradiţii şi obiceiuri care se mai păstrează în mare parte şi azi am socotit să le menţionez deoarece definesc sufletul bucovineanului. Ele în cea mai mare parte nu contravin învăţăturii noastre creştine ci dimpotrivă o întregesc şi o fac accesibilă, în înţelesul ei, creştinului de rând.

Socotesc că dragostea de Dumnezeu, unită cu dragostea de Patrie şi de aproapele, cu deplina cinstire a eroilor care s-au jertfit pentru apărarea şi întregirea Ei, cu respectarea tezaurului nostru de tradiţii şi obiceiuri străvechi sunt virtuţi ce trebuie să stea profund înscrise în fiinţa şi conştiinţa fiecăruia dintre noi. Ele trebuie sădite în noi din fragedă pruncie ,ori unde ne-am afla,prin repetate exerciţii spirituale. De aici concluzionând vom afirma că tradiţiile şi obiceiurile strămoşilor noştri, sunt, prin rememorarea virtuoasă a lor, un profund exerciţiu spiritual.

Pr. Ilie Rusu

Popularity: 33% [?]

O CALATORIE LA IERUSALIM

Autor: Octavian Maior

In rândurile ce urmeaza as dori sa ma refer la zilele petrecute de Sfintele Pasti, la Ierusalim si in special la slujba din Sâmbata Mare când crestinii ortodocsi asteapta la Sfântul Mormânt miracolul Luminii.
Orasul de azi este un oras mare risipit pe munti si vai, pe dealuri si coline, un amestec de vechi si nou plin de miscare, de agitatie, de viata. Orasul nou este foarte frumos, mare si bine intretinut. Este asemanator cu orasele moderne din orice colt al lumii. Orasul vechi insa este deosebit. El are ceva particular, incarcat de vestigii istorice ale celor trei religii monoteiste ale lumii: mozaica, crestina si islamica. S-a dezvoltat dupa 1948 când s-a format statul Israel. Este centrul sfânt al acestor trei religii. Actualul oras vechi este o cetate de tip medieval inconjurata de aproape 4 kilometri de ziduri inalte uneori pâna la 13-15 metri, care inchid o zona cu case vechi din piatra cu pâna la 2 etaje, cu strazi inguste si intunecoase, pline de mici pravalii si de agitatie.
Portile de intrare in orasul vechi sunt: Damasc, Irod, Leilor (ori Sf. Stefan), Portile de Aur (sunt zidite acum), Gunoaielor, Jaffa (e aproape de turnul lui David), si Poarta Noua.
Cetatea veche are 4 cartiere: evreiesc, musulman, crestin si armenesc (care este de fapt tot crestin.)
Populatia Ierusalimului cuprindea in 1525 doar 1000 (o mie) de evrei, 3700 musulmani iar despre crestini nu sunt evidente câti erau. In 1948 la formarea statului Israel erau 100.000 de evrei, 40.000 musulmani si 25.000 crestini. Recesamântul din 2004 ne arata ca erau 458.000 evrei, 225.000 musulmani si 15.000 crestini. Populatia totala era de 706.000 locuitori.
Acest oras a fost ales sa fie locul jertfei Fiului Lui Dumnezeu. Numele lui tradus ar insemna “orasul pacii”; Evreii se saluta cu “Shalom” – pace. Arabii il numesc El Quds – sfânt, iar crestinii venereaza si ei aceste locuri numindu-le Locurile Sfinte. In orasul vechi se afla: –Zidul Plângerii unde se roaga evreii, Biserica Invierii unde se roaga crestinii si moscheile Omar si El Acsa unde se roaga musulmanii. Pe aceste locuri a domnit David si Solomon, orasul ramânând capitala religioasa si spirituala a evreilor. In 587 inainte de Christos orasul si Templul sunt distruse de Nabucodonosor al II-lea, iar poporul evreu se intoarce din exilul babilonean si incepe reconstructia. In anul 70 dupa Christos, romanii lui Titus au distrus din nou Ierusalimul. Nu doresc sa amintesc acum intreaga istorie a acestor locuri ci ma voi referii la Biserica Invierii si slujbele din perioda Sfintelor Pasti.
Zeci de mii de perelini ortodocsi vin aici mai ales de Sfintele Pasti sa participe la slujbele dedicate Invierii. Un miracol ceresc care se intâmpla acum este Focul Sacru. Patriarhia Ierusalimului nu a ingaduit sa se popularizeze momentul acesta sacru. Nici chiar toti locuitorii Ierusalimului nu stiu de acest eveniment. Il stiu insa foarte bine crestinii de toate felurile.
Ce se intâmpla? In Sâmbata Mare se oficiaza slujba Vecerniei Mari. Multimea de credinciosi ortodocsi din toate imprejurimile si tarile ortodoxe se aduna aici inca din noapte. Unele persoane ramân in biserica din Vinerea Mare dupa slujba Prohodului (cum am procedat si eu). De dimineata intreaga biserica se umple de lume in cea mai mare ordine. Cei care n-au apucat sa intre asteapta afara. Sfântul Mormânt este controlat si pazit de catre autoritati inca de Vinerea dupa Prohodul Domnului. Paznicii sunt “civili necrestini”, si politia orasului. Ei verifica si interiorul sa nu fie nici o sursa de foc. Arhiereul grec presara vata pe mormântul Domnului. Toate strazile sunt pline de lume care asteapta marea minune. In interior si-n curte se pastreaza culuoare de trecere in caz de necesitate. Lumea nu se calca in picioare. E foarte multa ordine si disciplina. Se pecetluieste apoi usa de la Capela Ingerului, cu doua mari peceti, pânza alba si ceara. Capela Sfântului Mormânt se afla sub marea cupola a Bisericii Invierii in fata altarului si a salii bisericii ortodoxe grecesti. In jurul capelei Sf. Mormânt mai au capele si credinciosii coptI (etiopieni) si armeni. Toti credinciosii aflati in marea biserica ocupa toate spatiile din jurul capelei Sf. Mormânt. Toti tin in mâna câte un manunchi de 33 de lumânari pe care le vor aprinde dupa aparitia Luminii sacre.
Si eu ma aflam intr-un an  acolo, sus pe o schela care era pusa direct pe capela Sfântului Mormânt de catre constructori pentru reparatii la zidurile exterioare ale capelei. Asteptam si eu acolo cu un manunchi de 33 de lumânari inca de vineri noaptea de dupa slujba prohodului.

Momentul rugaciunii pentru  Sfânta Lumina se face in fiecare an in Sâmbata Mare dupa Vecernia Mare. Am asteptat acolo pâna la acel moment. Se intâmpla sâmbata in jurul amiezii, dupa orele 12. Inainte de sosirea Patriarhului, multimea invoca in toate felurile Lumina si se aude din toate partile cum se striga: “Sa vina Lumina”. Vedeam de acolo de unde eram ce mare agitatie era. Arabii crestini din Betleem si din alte parti vin in numar mare, invoca Lumina Sacra si toata lumea. Se bat tobele, apare o suita de multi preoti de la toate bisericile ortodoxe cu diaconi, cadelnite, steaguri religioase. La sosirea Patriarhului urmat de o multime de preoti si oficiali ai Ierusalimului se face liniste desavârsita.
Oamenii de ordine si politia asteapta in fata Sfântului Mormânt. Acolo se opreste si cortegiul. Patriarhul isi dezbraca odajdiile si ramâne cu capul descoperit si intr-o camasa alba cu mânecile largi. Este controlat cu atentie de politia orasului si de catre cei de alta confesiune decât crestina. Se verifica sigiliul care a fost pus pe usa de intrare a capelei Sfântului Mormânt formata din doua incaperi. Prima este “Capela Ingerului” iar a doua cea a “Sfântului Mormânt”. Dupa ce toti se conving ca Patriarhul nu ascunde nimic care ar putea provoca focul, acesta rupe sigiliul si insotit doar de un musulman intra mai intâi in Capela Ingerului in genunchi. Apoi se apropie de lespedea de piatra a Sfântului Mormânt. Pe piatra mormântului este pusa  vata. Se roaga tot timpul. Insotitorul musulman se opreste in prima capela si din usa acesteia il urmareste tot timpul. Iata mai jos marturia Patriarhului Ierusalimului despre momentele pe care le petrece rugându-se:
“Intru in Mormânt si ingenunchez cu frica in fata locului unde a zacut trupul lui Hristos dupa moarte si de unde a inviat. Ingenunchez in fata acestui loc unde El a inviat din mortI (…) Aici spun anumite rugaciuni care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor si dupa aceea astept. Câteodata astept câteva minute, dar in mod obisnuit minunea se intâmpla imediat dupa ce am spus rugaciunea. Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revarsa o lumina nedefinita, in mod normal cu o tenta albastruie, dar culoarea se poate schimba si poate lua multe nuante. Nu poate fi descrisa cu cuvinte omenesti.”
Mai departe Patriarhul spune ca aceasta lumina e diferita. Niciodata nu i-a ars barba. Are cu totul alta consistenta. ”La un moment dat Lumina se inalta si formeaza o coloana in care focul este de natura diferita si pot aprinde lumânarile mele de la ea. Dupa ce am primit flacara, ies si dau Focul intâi Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Armene, apoi  tuturor celor prezenti in Biserica”.
Românii au aflat despre Focul Sacru din cartea “Pe urmele Mântuitorului” scrisa de catre parintele Iosif Trifa, in urma unui pelerinaj numeros efectuat in 1925 de catre Patriarhia Româna. Mai târziu au mai fost numerosi preosi si crestini români care au adus marturie. Printre acestia este si prof. Ion Lazar care a scris cartea “Lumina din lumina”.
In 1974 parintele arhimandrid Cleopa Ilie de la Sihastria a fost la locurile sfinte si a dat marturie in “Pelerinul român” despre acest miracol. O alta marturie este cea a Pr.Prof Constantin Galeriu din anul 1993 in “Duhovnici români in dialog cu tinerii”.
Un alt martor care a stat in multimea din afara bisericii (curtea de la intrare la Golgota) relateaza:
“Am stat afara la 100 m de biserica intre oameni. Era prima data când eram acolo. Nu stiam cum si când vine Sfânta Lumina, când deodata pe la ora 12 s-a facut dintr-o data tacere si instinctiv m-am uitat la cer… se simtea ceva in aer acolo (parca timpul se opreste), atunci mi s-a parut ca cerul de deasupra bisericii fierbe cum fierbe apa in clocot si dinspre rasarit veneau niste valuri azurii care puteau fi niste nori, dar nu erau nori. Parca se terminau exact deasupra bisericii. Imediat dupa aceea, am auzit clopotele, strigatele de bucurie ale multimii si am vazut lumânarile care se aprindeau din mâna in mâna, de la unii la altii. Flacarile lumânarilor la inceput erau atinse cu mâna de catre oameni, le duceau peste fete si nimeni nu simtea ca-l arde.”
Ce am simtit si vazut eu? Dupa cum am scris mai sus, eram in interiorul catedralei intre multimea de acolo. Am vazut cum s-a adunat multimea cu bucurie si invocând permanent Lumina strigând mereu ”Sa vina Lumina”!… Va reamintesc ca toate candelele si lumânarile erau stinse. Nu mai era nici-o sursa de lumina decât cea de afara de la soare care venea prin marea cupola, prin ferestrele marii Bisericii. Apoi procesiunea venirii Patriarhului, controlul la care a fost supus, ruperea pecetilor si intrarea in Sfântul Mormânt. In momentul când Patriarhul a intrat s-a facut o liniste mormântala. Nu se mai auzea “nici musca” cum se spune. In acest timp toti se rugau in gând sa vina Lumina. Patriarhul se ruga la Sfântul Mormânt. Dupa o perioada de rugaciune, am vazut ca un fulger venit de sus din inalta cupola. Fulgerul l-am vazut parca desfacându-se in lumini, scântei in interior. Din Sfântul Mormânt patriarhul a iesit afara, având in ambele mâini  manunchiuri de lumânari aprinse. Am mai vazut cum pe cele doua nise (gauri rotunde) care erau la Capela Ingerului ca si pe acolo s-a impartit lumina. Eram chiar lânga o nisa. Poate Patriarhul la inceput pe acolo si-a intins mâinile cu lumânarile in flacari. Multimea era in delir de bucurie. Strigau toti de multumire si atingeau cu mâinile flacarile, altii isi dadeau cu flacarile pe fata. Si eu am incercat tot asa. Flacarile nu ma ardeau. Aceasta a fost in primele momente. Ma gândeam ca la asemenea inghesuiala cu oameni aflati in picioare unul lipit de altul si fiecare cu un manunchi de 33 de lumânari in flacari s-ar putea sa ardem de vii acolo. Necredinta mea mi-a creat teama in asemenea imprejurari. Trebuia sa am mai mare incredere in puterea Domnului. Am iesit apoi cu totii afara din biserica. Eu am plecat de aici pe jos spre poarta Damasc iar de acolo am coborât spre valea Chedron (Cedrilor) trecând pe lânga poarta Irod si a Leilor, am trecut apoi in Gradina Ghetimani si pe o poteca am urcat pe Muntele Maslinilor la manastirea unde matusa mea Maica Natalia Acachia in chilia ei, ma astepta sa-i duc Sfânta Lumina pe care o tinea tot anul intr-un felinar cu candela sa nu se stinga. Când se termina festila aprindea o lumânare de la focul sacru pâna când pregatea candela si o aprindea din nou. Era inaintata in vârsta si-mi spunea ca atunci când era mai in putere nu lipsea in nici-un an de la procesiunea pentru primirea Sfintei Lumini. Ea a trait 102 ani si a slujit la schitul românesc de la Ierihon, pe malurile Iordanului si nu departe de varsarea acestuia in Marea Moarta. Din cauza deselor razboiae din zona, nu se mai putea locui la Schitul românesc si s-a retras pe Muntele Maslinilor la o manastire ortodoxa de maici.
In incheiere as dori sa amintesc faptul ca sunt si sceptici, critici plini de indoiala care dupa marturisirile unor ortodocsi de rit vechi, dupa jurnalele episcopului Porfirie (Uspenski-1804-1885) unii preoti din Jerusalim i-au spus ca ei stiau ca aprinderea e realizata acolo de catre Patriarh, etc.
S-a incercat in fiecare an de sute de ani sa se dezlege misterul. Toate controalele, supravegherea permanenta nu au dus la descoperirea vreunei fraude in acest sens. E un miracol. Eu cred ca e mare puterea lui Dumnezeu si sunt inca multe lucruri pe care nu le putem explica si pe care nu le putem nega din acest motiv. Rugaciunea colectiva impreuna cu Patriarhul reuseste sa aduca Sfânta Lumina. A ramas pâna in zilele noastre cea mai mare dintre toate minunile crestine.
In alt an si sotia mea Rodica a participat la toate slujbele religioase din Saptamâna Mare, oficiate la Biserica Invierii. A vazut momentul venirii Sfintei Lumini tot ca un fulger, iar multimea credinciosilor a scos un sunet colectiv de mirare, bucurie, extaz de nedescris. Si acum când povestim despre acele evenimente ne infioram. Maica Natalia Acachia ii spunea la Rodica ca daca nu vine Sfânta Lumina “Astia ne termina”. N-a indraznit sa o intrebe cine-s astia care ne termina. Presupunem ca necredinciosi.
Cine are ocazia si doreste sa participe in Sâmbata Mare la rugaciunile de la Biserica Invierii din Ierusalim sa mearga si sa se umple de bucurie sfânta.
(Octavian Maior, Sterling Heights, Michigan, USA – octavianmaior@yahoo.com)
PS: M-as bucura daca mi-ati scrie referitor la acest subiect si despre alte subiecte despre care vreti sa se scrie in “Curentul International”.

Popularity: 10% [?]

POEZII PASCALE

PENTRU SĂPTĂMÂNA SFÂNTĂ ŞI ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU  IISUS HRISTOS

Autor: Cezarina Adamescu

LUNEA SFÂNTĂ –

ATÂT DE FRIG ÎN SUFLET
Ce vaiete de îngeri răzbat prin ceruri, grele,

Când Tu pe cruce sângeri în gândurile mele!

Ce palide lumine se-acoperă cu umbre

În ceruri tremurânde gemând de gânduri sumbre!

Ce aer sfârtecat! Se duc  în ceruri lupte

Se văd la orizonturi catapetesme rupte!

Şi ce cutremur, Doamne, a străbătut pământul,

O mare de-ntuneric a ţintuit Cuvântul.

Se face întuneric în plină zi de-april,

De-atâta frig în lume îngheaţă orice tril.

Şi nu ştiu ucenicii pe unde să apuce

Înspăimântaţi de sânge prelins ce-n ceruri suie

Pe când Tu mori Iisuse, însingurat, pe Cruce

Cu trupul pironit pe lemn, străpuns de cuie.

Cât sânge în şuvoaie din fruntea-ţi înspinată,

Din mâini şi de la coastă, din degete rănite,

Adună de sub cruce Măicuţa Preacurată,

Din inime creştine, cu Tine răstignite.

Mi-atât de frig în suflet şi plâng, căci mi-e ruşine

Nu-mi pot cuprinde-n palme nici sufletul să-Ţi dărui

Când ştiu că Te jertfeşti pe-altare pentru mine

Iar eu în răutate şi în greşeală stărui.

O Doamne, lasă-ţi fruntea pe pieptul meu o clipă

Şi Te-odihneşte, Doamne, în braţele-mi firave,

Să-nveşnicesc minutul şi-a timpului aripă

Să-mi cânte ca o liră suav, acorduri grave…

Că Te-osândesc  la moarte, o, iartă-mă, Părinte,

Cu gânduri necurate, cu fapte de osândă

Şi că ignor  întruna atâtea haruri sfinte

Că sunt atât de slabă şi de păcat flămândă.
___________________

MARŢEA SFÂNTĂ

ARATĂ-MI, DOAMNE…

Vin iarăşi  la poalele Crucii Tale,

Primeşte-mă Doamne, lângă Tine, aproape.

Şi lasă-mă să Te privesc.

Lasă-mă să-Ţi mulţumesc că Te-ai jertfit pentru mine.

Pentru că Ţi-ai dat Sângele scump

Ca să mă aperi şi să mă eliberezi de prihană.

Cine-ar mai fi făcut acest lucru?

Nu voi putea niciodată să fiu

Îndeajuns de recunoscătoare

Pentru tot ce-ai făcut pentru mine.

Pentru că m-ai iertat,

Pentru că m-ai iubit,

Pentru că eşti răbdător cu mine,

Pentru că nu mă cerţi,

Pentru că eşti atât de milostiv

Încât nu-mi scoţi pe faţă toate mizeriile

Pe care eu, inconştientă, ori cu bună ştiinţă

Le comit în fiece zi.

Pentru că Tu aştepţi de la mine  un semn,

O mică atenţie, un mic gest,

O fluturare de mână,

O luminiţă răsărită în suflet,

Ca să certifice faptul că Te merit.

Dă-mi răgazul să-Ţi  pot arăta

Cât de mult însemni pentru mine,

Mai mult decât orice altă fiinţă,

Mai mult decât tot ce  mă   înconjoară,

Mai mult decât tot ce am

Şi voi putea să visez vreodată.

Mai mult decât jumătatea de veac

Pe care mi-ai dăruit-o,

Mai mult decât părinţii, fraţii

Şi rudele mele,

Plecaţi toţi în Patria Îngerilor.

Mai mult decât  toţi prietenii,

Cunoscuţi şi necunoscuţi,

Mai mult decât toţi colegii avuţi vreodată,

Mai mult decât toate iubirile mele defuncte,

Mai mult decât toate averile

Pe care aş fi putut să le am,

Mai mult decât Viaţa.

Tu, prietenul meu, dragostea mea,

Stăpânul meu şi Totul inimii mele.

Arată-mi ce trebuie să fac, ce trebuie să scriu,

Ce trebuie să vorbesc, ce trebuie să ascund.

Arată-mi, cu neprihana Ta,

Cât de supărător e  să fii vinovat,

Cât de adânc jignitor este să mă împotrivesc Ţie,

Cât de meschin lucru este să Te ignor,

Ca şi când n-ai existat niciodată,

Ca şi când nu Te-aş cunoaşte,

Ca şi când n-ai fi murit pentru mine,

Ca şi când totul n-ar fi decât  o iluzie,

Un mit, o erezie, un basm, o imensă minciună.

(O, iartă-mă, Doamne!)

Ajută-mă să înţeleg că doar Tu meriţi

Deplina mea recunoştinţă, pentru că sunt,

Pentru că m-ai îngăduit

În  pântecul obosit al mamei mele,

Pentru că m-ai scos la lumină-n durere de Moarte,

O dată cu primul strigăt al Vieţii

O dată răsăritul acelei zile de toamnă,

O dată cu apa binecuvântată

Pe care aş fi alunecat la venire.

Arată-mi Iisus, cât de mult însemn pentru Tine,

De vreme ce m-ai lăsat să trăiesc,

De vreme ce m-ai învelit în alba cămaşă

A Botezului, a Numelui Tău Sfânt,

De vreme că m-ai curăţat de prihană,

M-ai alăptat cu laptele sfânt al vieţii.

De vreme ce mă hrăneşti cu  Trupul şi Sângele Tău,

Ca să mă mântui, ca să mă eliberezi,

Ca să mă fericeşti.

Îţi mulţumesc pentru îngerul care a stat

Zi şi noapte alături de mine,

Păzindu-mă şi ocârmuindu-mă,

Ferindu-mă de primejdii.

Trimite-mi, Doamne, Duhul cel Sfânt

Ca să mă lumineze,

Ca să-mi dea înţelepciune şi har,

Ca să-mi dea tărie în suferinţă,

Răbdare în încercări,

Evlavie şi putere-n credinţă,

Speranţă-n mântuirea cea veşnică,

Iubire pentru toată făptura.

Îţi mulţumesc, Domnul meu,

Pentru ziua aceasta şi pentru toate celelalte

Pe care le mai am de parcurs

În această Vale a plângerii.

Amin!
MIERCUREA SFÂNTĂ

BEAU DINTR-UN IZVOR NEVĂZUT
Dă-mi Doamne să beau din acest izvor nevăzut

Care e lacrima Ta pentru mine.

Dă-mi să-ţi sorb această răcoare divină,

Apă strălimpede, în puritatea căreia

Vreau să mă scald,

Ca-n apa dintâi a venirii pe lume.

Ca-n apa Botezului Sfânt

Care m-a-nvelit în neprihănire.

Dă-mi Doamne să beau din Lumina

Acestui Răsărit de Mileniu creştin,

Dă-mi Doamne să beau din lumina de stele,

Din aurora ivindu-se furişat

Dintre ape…

Dă-mi să-ţi cuprind necuprinsul

În mintea mea însetată de Tine.

Dă-mi să trăiesc pentru Tine

Un ASTĂZI CONTINUU,

Un astăzi Înalt din care răsar

Seminţele tari ale lui Mâine.

Dă-mi să purced pe  lunga Cale a Crucii

Alături de Tine, Iisuse!
____________________

JOIA SFÂNTĂ –

LA MASA DIVINĂ
Domnul nu oboseşte iertând,

Domnul nu oboseşte milostivindu-ne,

Domnul nu oboseşte iubindu-ne,

Aşa cum nimeni nu ne-a iubit niciodată.

Domnul nu oboseşte învăţându-ne,

Domnul nu oboseşte să-şi împartă

Trupul şi Sângele,

Să ne spele picioarele,

Să ne slujească pe toţi.

Domnul nu oboseşte să ne arate

Calea, Adevărul şi Viaţa.

Domnul nu oboseşte să se glorifice în noi,

Domnul nu oboseşte să sufere şi să se jertfească

Pentru fiecare păcat omenesc,

Domnul nu oboseşte să stea pe altare,

Domnul nu oboseşte să ni-L trimită pe Mângâietor,

Să ne-o dăruiască pe Maica cerească.

Domnul nu oboseşte să învie mereu pentru oameni,

Domnul nu oboseşte să ne invite la Şcoala Iubirii Divine.

Domnul nu oboseşte să fie prezent în Sfintele Sacramente,

În   Euharistie.

Domnul nu oboseşte să se arate în creaturile Sale,

Domnul nu oboseşte să se înalţe la Cer,

Şi odată cu El, să ne înalţe în Slava Sa veşnică.

Domnul nu oboseşte a ne  numi „Prieteni” şi „Fraţi”,

Să ne dea atâtea semne de dragoste.

Domnul nu oboseşte să ne vorbească în Evanghelie,

Să ne cheme sub Cruce,

Să poarte El Însuşi

Crucea noastră de suferinţă.

Domnul nu oboseşte să ne spele picioarele,

Să ne cureţe inima,

Cu Sângele Său Preacurat,

Domnul nu oboseşte să ne  servească la Masa Divină,

Să ne poftească la nuntă,

Să ne caute şi să ne aştepte…
____________________

VINEREA SFÂNTĂ –

PE CULMEA RĂSTIGNIRII
Merg pe culmea răstignirii

Şi simt revărsându-se

Sângele Sfânt al Iubirii.

Calc pe pământ

Pe urmele Sângelui Sfânt.

Sângele – azimă a curăţiei,

Abisul Neprihănirii

Din albia copilăriei

Când mă scăldam în sudorile fericirii

Iar pomul cunoaşterii

Încă nu înflorise

Flori putrede.

Ce imagine stranie!

Ochiul îmi fură lumina obscură.

Doamne, ce văd?

Un Creator răstignit

De creatură….
____________________

SÂMBĂTA SFÂNTĂ

CERUL DIN INIMĂ – invocaţie

Vino în cerul inimii mele, Iisuse,

Vino în grădina de vară a inimii mele

De timpuriu înflorită,

Plină de crini şi maci sângerii,

Presărată cu flori de nu-mă-uita,

Cu trandafiri şi mimoze.

Vino în lacul albastru –

Oglinda azurie a sufletului!

Vino la portiţa deschisă încet,

Vino cu paşi măsuraţi,

Vino aducându-mi în braţe

Un buchet imens de Lumină.

Vino într-o lumină de gând,

Vino într-o frază primăvăratică,

Vino într-un buchet mistic

De vise alergând să-şi găsească Stăpânul.

Aleargă cu Inima Ta de copil

Şi schimbă-mi inima cea învechită.

Vino cu crucea pe umeri,

Vino cu rănile Tale,

Vino la adăpostul inimii mele,

Aşa cum te-ai duce în Cer,

Aşa  cum ai Învia,

Aşa cum ne-ai învia,

Aşa cum ai alerga la ţărmul unei ape,

Aşa cum te-ai îndrepta spre pădure

După ce ai mărşăluit în deşert.

Vino ca într-o oază de pace,

În petecul, oricât de mic,

Al cerului, pe care-l ofer

Sălaş pentru Tine!

Vino aducându-mi în dar

Pâinea fierbinte a rănilor Tale,

Pâinea aburind, a Iubirii,

Pâinea punerii  înainte,

Ofranda stropită cu Duhul cel Sfânt.

Vino în rugul de linişte

Al cerului meu, să adormi,

Pe un pat de lumină,

Pe un pat de azur,

Sub privirile blânde ale unui păzitor serafim,

Sub aripile întinse ale păsării Lyră.

Vino plutind pe văzduh ca pe ape,

Vino pe norul mănos

Al  începutului de anotimp,

Când ploile calde înviorează pământul.

Vino ca într-o capelă plină cu miozothis,

Vino pe altarul tapisat cu icoane.

Vino şi rămâi

Pe pajiştea înrourată în zori

A inimii mele  însetate de Tine.

Vino ca la făgăduitul liman

De unde ţâşneşte Lumina.

Vino în luminişul fiinţial

De acolo de unde survine fiinţa.

Vino-n grădina cu rodii  adiind de miresme.

Vino cântându-mi „Cântarea Cântărilor”,

Precum regele Solomon îi cânta Sulamitei.

Vino şi du-te, ca să poţi reveni

Să mă poţi învia,

Odată cu Tine

Şi eu să Te pot aştepta

Acum şi de-a pururi….

DUMINICA PAŞTELUI:

SFINTELE PAŞTI - TRIUMFUL VIEŢII ASUPRA MORŢII
Iată o realitate, Iisuse:

Cu logica noastră îngust şi slabă

În loc să-Ţi fim  recunoscători pe vecie,

Noi Te-am ucis, Doamne,

Nimeni altcineva decât noi,

Te-am ucis fără scrupule.

Ca-ntr-un tablou virtual se răsfiră

Imagini fugare:

Dumnezeu ucis de om.

Creatorul ucis de creatură.

Mesia batjocorit de popor.

Domnul la dispoziţia sclavului,

Stăpânul servind pe slugă.

Cel mai curat spălând picioarele celor întinaţi.

Neprihănitul din veac strivit de cel păcătos.

Răscumpărătorul răstignit de cel răscumpărat.

Ispăşitorul crucificat

Pentru ceea ce nu a făcut niciodată

Şi nici nu va face nicicând.

Păstorul ucis de oile rătăcite.

Preotul din vecie judecat de tribunalul uman.

Cel investit cu Judecata Supremă anchetat de un om.

Cel care iartă, pedepsit de cel neiertător.

Cel Drept mort pentru cei mai nedrepţi de pe lume.

Majestatea Divină călcată-n picioare

De ignoranţa umană.

Sfinţenia însăşi ignorată

De cei fără sfinţenie.

Lumina Lumii acaparată de întuneric.

Stăpânul poruncilor alungat

De cei care nu urmează nici o poruncă.

Sfânta candelă peste luminători

Ascunsă sub obrocul umbriţilor.

Ascultătorul până la moartea pe cruce

Ignorat de cei neascultători.

Învăţătorul trădat de ucenici.

Dumnezeul adevărat ucis de idolatri.

Cel care nu ştie ce-i răzbunarea,

Ucis de răzbunători.

Cel care iubeşte alungat de cei care urăsc.

Fiul lui Dumnezeu omorât de om.

Dumnezeu – victimă a călăului om.

Fiul lui Dumnezeu biciuit, scuipat,

Lovit cu pumnii

Şi răstignit precum un tâlhar de temut.

Trimisul Divin ucis de pământenii iubiţi.

Atotputernicul încătuşat de cel slab.

Vindecătorul ucis de cel vindecat.

Sfinţitorul pângărit de cei unşi cu prihană.

Iubirea Însăşi strivită de ură.

Cel  îmbrăcat în slavă cerească

Despuiat de veşminte.

Cel care a  îmbrăcat pe cei goi,

Cel care i-a săturat pe cei flămânzi,

Cel care le-a  potolit setea celor cuprinşi de arşiţă.

Tămăduitorul celor asupriţi de boli incurabile.

O, Doamne, ce fel de logic e logica umană?

Tu, Cel mai Vrednic ucis de nevrednici.

Tu, Cel mai presus de ceruri,

Devenit mai prejos decât creaturile Tale,

Dintâiul Născut al Tatălui Veşnic,

Născut din sân de Fecioară,

Prin adumbrire  cu Duhul cel Sfânt,

Dezbrăcat de slavă,

Dezbrăcat de glorie,

Dezbrăcat de putere.

Tu care ai rămas ceea ce erai

Şi te-ai făcut ceea ce nu erai,

Tu, Luminătorul tuturor

Ucis de întunericul lumii,

Tu, Cel Dintâi ucis de cei mai de pe urmă.

Tu, Blândul Păstor adunându-ţi oile risipite

Pentru a le conduce la Cer.

Ca un Tată preamilostiv

Ca un frate preavrednic,

Cel care ne ierţi de 70 de ori câte şapte,

Numindu-ne „prieteni” pe noi care Te-am vândut

Cu o sărutare mincinoasă.

Pe noi care îţi aşezăm pe cruce

Povara păcatelor noastre supraetajate frumos

Ca să-ţi facem cât mai grea

Misiunea divină.

Care ne împotrivim prin orice mijloc

Mântuirii,

Iertării,

Iubirii,

Adevărului, Căii şi Vieţii  veşnice,

Care umblăm pe cele mai întortocheate cărări

Cu ochii legaţi,

Orbecăind în plină Lumină,

Care refuzăm cu osârdie Crucea,

Propria cruce şi crucea aproapelui nostru.

Care o respingem pe Maica Ta Preacurată

Şi nu ne refugiem sub mantia ei protectoare,

Deşi Tu Însuţi ne-ai dat-o de Maică pe Cruce,

Deşi ne-ai trimis un Mângâietor,

Deşi Tu nu ne-ai lăsat orfani,

Ne-ai dat un Tată,

O Mamă Preasfântă,

Fraţi cât puzderia stelelor.

Tu care ne-ai făcut pe toţi

Fraţi de cruce

În pofida trădărilor noastre,

Prezent zi şi noapte alături de noi,

Chemându-ne,

Rugându-ne,

Aşteptându-ne la nesfârşit,

Fără să-ţi pierzi răbdarea,

Pe noi, care nu Te putem aştepta nici o clipă.

Nerăbdători atunci când petrecem cu Tine,

Câteva clipe în faţa altarului,

Fugind uneori înainte de vreme

Din faţa privirii Dumnezeieşti,

Cea mai blândă şi cea mai curată şi sfântă privire.

Noi care ne ascundem departe, departe,

Cât vezi cu ochii,

Sub pământ şi-n văzduh,

Pribegi şi străini în această Vale de lacrimi,

În acest deşert populat cu umbre fecunde,

În acest straniu paradis de ocazie,

Dat cu împrumut,

Vândut la mezat de neguţătorii de sclavi,

Sclavi ai păcatului şi ai trufiei,

Sclavi ai întunericului cel mai bicisnic,

Răscolit de termite gigant,

Gata să devoreze-ntr-o clipă

Tot ce e viu.

Pământ al măştilor de carnaval,

Al fantoşelor sulemenite hidos,

Al ucigaşilor în serie,

Ucigaşi de suflete,

Vânzători de neant frumos ambalat cu fundiţe.

Pământ al terorismului în floare,

Al baloanelor multicolore

Şi al clonelor care se ucid una pe alta.

Pe acest pământ populat de monştri giganţi

Ucigând pe savanţii fanatici.

Copii paranoici şi mongoloizi,

Copii autişti şi schizofrenici,

Punând la cale asasinate în masă,

Carnagii de suflete nevinovate.

Cum mai poţi răbda Mântuitorule,

Să fii răstignit la infinit

De propria Ta creatură?

Te-am părăsit în singurătatea altarului,

În tabernacolul vieţii,

Unde Te afli viu cu Trup şi cu  Sânge.

Noi care ne închinăm de la naştere

Banul,

Viciul,

Computerul şi puterea

Ignorându-Te cu bună ştiinţă,

Batjocorindu-ne cu mii de injurii,

Cu mii de gesturi şi fapte nedemne,

Cu zeci de atracţii împotriva naturii,

Cu milioane de surâsuri meschine,

Cu sărutări de pe buze vopsite vulgar,

Făcând grimase obscene trecătorilor simpli.

Noi asupriţi de grija suprem a zilei de mâine,

Cu teama necontrolată că nu vom putea agonisi

Cât mai multe averi,

Pe acest pământ, putregăit, mucezit,

Ros de cari şi rugină,

Ros de ambiţii deşarte,

Ros de orgolii şi vanitate,

Ros de vicii abominabile,

Ros de pofte trupeşti necontrolate,

Cât mai setos de putere,

Cât mai setos de tot ce îmbată simţirea.

Noi care ignorăm în chip absolut

Moartea Ta sfinţitoare,

Moartea răscumpărătoare pentru noi,

Jertfa Ta nepătată,

Jertfa Supremă pe cruce,

Jertfa nesângeroasă de pe altarele lumii,

Prilej de aducere aminte

Că pâinea şi vinul se schimbă

În Trupul şi Sângele Tău,

Că ni Te-ai dat nouă întreg,

Cu Trup, cu Suflet şi Sânge,

Că ne cureţi de rănile trupului

Şi cele ale sângelui nostru,

Ca să ne sfinţeşti,

Ca să ne mântui,

Ca să ne eliberezi de sclavie.

Prilej de aducere aminte

Că numai Tu eşti uşa spre Paradis,

Că Tu eşti Totul în lumea asta vremelnică,

În valea de lacrimi

În care peregrinăm zi şi noapte.

Că ne-ai creat doar pentru Tine

Şi inima noastră

În veci nu va avea picătură de linişte

Departe de Tine, Dumnezeule Sfânt,

Departe de Tine, Iisuse.

Departe de Tine, Spirit Înalt,

Departe de Maica Cerească,

Maica Fecioară, Născătoare de Dumnezeu,

Şi Maica Bisericii,

Măicuţa fără prihană.

Tu care Te arăţi necontenit în veacul acesta,

În veacurile trecute şi cele ce vin,

Nouă, copilaşilor Tăi,

Invitându-ne la sânul Tău cald,

La Sânu-ţi neprihănit,

Să alergăm fără întârziere

Ziua şi noaptea,

În stare de veghe,

În somn,

În trezie,

Ca la Mângâietoarea Mâhniţilor,

Ca la Ajutorul creştinilor,

Ca la Regina tuturor îngerilor.

Mama care se roagă

Pentru toţi fiii ei deopotrivă,

Lacrimi de sânge vărsând,

Pentru copiii ei pe care-i iubeşte

Aşa cum Te-a iubit şi pe Tine, Iisuse.

Cum să înţelegem această Mare Iubire,

Acest mare har,

Această minune,

Această binecuvântare cerească,

Acest semn-fără-de-seamăn pe lume,

Acest adevăr mai presus de mintea umană,

Mai presus de îngeri,

Mai presus de orice închipuire.

Ajută-ne, Doamne, să înţelegem,

De ce ne purtăm astfel cu Tine,

Refuzând darurile

Pe care ni le-ai pregătit

Pentru  veşnicie,

Şi în chip deosebit,

Refuzând Învierea

O dată cu Tine!

AMIN!

___________________-

CEZARINA ADAMESCU,

Martie 2010

Popularity: 5% [?]