92 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania

Grupaj de texte scrise de colaboratorul nostru Andrei Vartic in anii precedenti. Le publicam acum cand se apropie un an de la disparitia lui de pe acest pamant si trecerea la cele vesnice.

Foto. Andrei Vartic (1948-2009)

Unirea noastra-i pentru totdeauna

Ei ne sperie anume cu trasnistrizarea în preajma aniversarii a 90 de ani de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România. Degeaba. Fiindca ei au fost, sunt şi vor ramâne ocupanti şi calai. Iar Basarabia a fost, este şi va fi pamânt românesc. Şi chiar daca ne-au bagat pe gât un preşedinte comunist arogant, chiar daca majoritatea politicienilor de azi de la Bucureşti şi Chişinau şi-au pus la vedere coada între vine, ei nu pot scoate din istorie votul Sfatului Tarii prin care Basarabia „de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu muma sa, România”. Cum sa scoti de pe axa timpului acest magnific „pentru totdeauna”? Cum sa nu ne cerem drepturile de cetateni români consfintite prin Actul Unirii? Cum sa uite Basarabia de „muma sa, România”? Cum sa uite România de fiica sa, Basarabia?
Ei urasc Actul Unirii. Daca ar putea ei ar şterge ziua de 27 martie din calendar. Ei au explodat Senatul României, au facut RASSM, RSSM şi RM, s-au înfratit cu Hitler la 23 august 1939, au format ilegal în România Mare una din cele mai mari organizatii teroriste din lume pe care au activat-o la 26 iunie 1940, ei ne-au distrus bisericile şi au ucis preoti şi calugari. Ei au ucis sute de mii de oameni nevinovati, inclusiv copii, doar ca sa le impuna basarabenilor alta istorie decât cea adevarata, alt destin decât cel creştin, românesc şi european. Dar cum sa lupti cu voia lui Dumnezeu, care a daruit poporului român creştinismul nativ, împamântenit de Apostolul Andrei?
Pentru a lupta cu Actul Unirii ei au clocit şi dupa 1989 razboaie geopolitice şi epurari etnice, au distrus şi furat economia RM şi au provocat alungarea peste hotare a peste un milion de cetateni, au fondat posturi de radio şi TV, ziare şi reviste, fundatii şi ONG-uri antiromâneşti, au editat manuale de istorie falsificata, au distrus institutele academice de cercetare a istoriei şi culturii, au impus politicieni corupti în partidele de opozitie. Dar cum sa corupi inima mamei care plânge de dorul fiului alungat anume de ei la munci umilitoare peste hotare?
Genocidul din anii 1940-1952 şi confiscarea prin teroare a averii cetatenilor, fortarea metisajului etnic sau batjocorirea Declaratiei de Independenta a RM – care a reconfirmat votul politicienilor de la 27 martie 1918 şi a condamnat pactul dintre Hitler şi Stalin -, sunt folosite de ei şi în primavara anului 2008 pentru a ascunde arhetipul reunirii poporului român votat la 27 martie 1918 anume în Basarabia. Visat dupa 1812, spiritualizat de concertele lui George Enescu, sfintit de Gurie Grosu, Actul Unirii este unul din fundamentele naturale ale Europe. Cum sa ni-l anihilam? Cum sa taiem creanga viitorului european de sub picioarele copiilor noştri?
Ei încearca sa-i convinga „democratic” pe românii din Basarabia „sa îmbratişeze orice identitate etnica sau nationala”, numai nu pe cea româna. Ignoranta şi lichelismul ciocoimii autohtone face parte din acest razboi mincinos dus de ei împotriva Actului Unirii. Ruperea prin razboi a micii creaturi geopolitice RM în alte mici state înca din anul 1990 face parte anume din acest scenariu. Razboiul este arta lor. Unirea, însa, a fost, este şi va fi a noastra pentru totdeauna.

*

Ostaşul român al Basarabiei la 1917
În vara-toamna anului 1917 neamul românesc din Basarabia a generat o elita de intelectuali şi politicieni, de preoti şi, mai ales, locotenenti şi sublocotenenti, fruntaşi, simpli ostaşi şi marinari, care au decis crearea unui organ legiuitor al Basarabiei pe care l-au şi proclamat, cu toate formalitatile juridice în ordine, la 21 noiembrie (stil vechi) 1917, orele 12.00. Sfatul Tarii şi-a deschis atunci solemn prima sesiune în Sala Mare a Liceului nr. 3 de baieti din Chişinau, astazi Academia de Muzica, Teatru şi Arte Plastice, sala devastata prin reparatie de un fost rector al acestei Academii. Evidentiem aici rolul elitei militare basarabene de la 1917, formata, ca şi cea intelectuala, în fosta Rusie a Tarului (aşa cum elita Ardealului s-a format în fostul imperiu Austro-Ungar), fiindca anume la Congresul militarilor basarabeni din 20-28 octombrie s-a luat decizia de a se crea neîntârziat Biroul de Organizare al Sfatului Tarii, birou care, în frunte cu exstraordinarul locotenet Gherman Pântea, l-a şi constituit în numai o luna de zile, în conditiile haosului politic şi administrativ instalat la Sankt-Petersburg de bolşevicii lui Lenin şi Trotkii.
Ofiterimea şi ostaşii români care faceau parte din acel Birou, genial stat major al timpului, au reuşit sa elaboreze în noiembrie 1917 cea mai buna stratagema politica, cea a votului liber, secret şi universal (insignifiant atunci în Europa), a reformei agrare şi şcolarizarii obligatorii, şi sa aleaga un parlament democratic şi reprezentativ, national şi profesional, responsabil, moral şi martir (cum vor arata timpurile) care a şi decis, dupa adunarile care au avut loc în primavara şi vara anului 1917 (vezi introducerea alfabetului latin în mai 1917) cel mai bun drum politic, social şi economic pentru Basarabia, dar şi pentru România întregita, salvând-o de la genocidul bolşevic, declanşat în Rusia.
Accentuam aici ca, deşi ideea reunirii Basarabiei cu întregul neam românesc a fost puternica şi vie în Basarabia în toata perioada de dupa ocuparea din 1812, anume la adunarile şi congresele militarilor basarabeni, care au avut loc la Odesa şi Chişinau, s-a discutat aprins şi s-a luat decizia, epocala pentru acele timpuri, când vechiul regat controla doar o parte a Moldovei istorice, de reunire cu România (solutie votata mai apoi şi de ardeleni, şi de bucovineni). Eroilor militari basarabeni ai anului 1917, dintre care cel mai aproape de Dumnezeu a fost preotul militar Alexe Mateevici, glorie veşnica!

Foto.Doi basarabeni romani care si-au dedicat viata neamului din care fac parte: Grigore Vieru si Andrei Vartic. Ambii au lasat o mostenire inestimabila neamului romanesc.

*

Stere, sau niciodata cu Rusia
Andrei Vartic

I. În mediile intelectuale de la Chişinau (nu în cele politice) se discuta mult în ultimul timp despre influenta Rusiei în Europa Centrala şi de Sud-Est şi caile pe care le foloseşte diplomatia rusa pentru a crea o masa critica de cetateni, binevoitoare Rusiei, orientata spre întarirea acestei influente. În cadrul acestor discutii apar întrebari la care nu se gasesc raspunsuri logice. De ce, de pilda, actuala Rusia, velicoderjavnica şi pravoslavnica, sustine politica aberanta, românofoba şi antieuropeana, dar şi pe cea de rupere a ortodoxiei în mai multe structuri antagoniste, a comunistului Voronin (vezi declaratiile recente ale lui Voronin privind anularea Deciziilor CEDO sau cele mai vechi despre „România, ultimul imperiu al Europei”, sau cea din urma, de la 5 decembrie, de la Bruxelles, despre „agresiunea permanenta” a României contra RM)? De ce, în acelaşi timp, între Moscova şi Chişinau se duce un razboi îndaratnic, parca de ochii lumii, parca în toata legea, în problema retragerii trupelor ruse din RM, deci în cel al viitorului Trasnistriei, care are şi grave consecinte economice? De ce Rusia, prin agregatul sau politico-militar de la Tiraspol, îl umileşte îngrozitor pe Vladimir Voronin şi nu i-a permis macar sa participe la înmormântarea mamei sale, Pelagheea Bujenita? Probabil nu de aceea ca dna Pelegheea este fata lui Isidor Sârbu, fostul primar al Corjovei (satul natal al lui Vladimir Voronin) în timpul guvernarii lui Ion Antonescu, refugiat dupa 1944 lânga Târgovişte? Tot în aceasta ordine de idei, se mai întreaba intelectualii basarabeni, cine o fi trimis la Chişinau, direct sau indirect, grupul trotkist de la Preşedintia RM care, la rândul lui, îl consiliaza pe Voronin? Moscova? Washingtonul? Exista vre-o legatura dintre acest grup şi Internationala a IV-a trotkista, cica reprezentata în Basarabia şi de Mihnea Berindei (care l-a şi laudat pe Voronin în presa de la Paris şi Bucureşti), şi de Vladimir Socor, actualul sfatuitor „american” al preşedintelui RM? Influenta acestui grup asupra lui Voronin s-a deconspirat mai ales la ultima plenara a CC a PCRM, unde Voronin, la prima vedere neaşteptat, a criticat dur abuzurile fostului regim sovietic, dar nu şi pe cele ale lui Lenin şi Trotkii. A patit-o mai ales fustangiul Leonid Brejnev, fi-ei taråa uşoara, care, în opinia lui Voronin, a distrus ideea frumoasa a internationalismului şi multiculturalismului comunist şi a creat nationalismul birocratic sovietic, care a şi naruit fosta u.r.s.s.
Aşadar, cei care urmaresc declaratiile politice ale lui Voronin au ce cumpani. Fiindca de la învinuirile dure aduse democratilor de la Chişinau, cum ca „ei au distrus u.r.s.s.”, de la sloganul electoral de creare a Uniunii Rusia-Belarus-Moldova şi pâinea de 16 banuti, pâna la cel de incriminare a birocratilor comunişti ai lui Brejnev, este o distanta mare. Privite prin lumina asasinarii lui Leon Trotkii de catre agentii lui Iosif Stalin, noile declaratii politice ale „comunistului” Vladimir Voronin nu par atât de surprinzatoare. Aparând trotkismul şi ideologia „revolutiei permanente” comuniştii moldoveni nu s-au atins de faptele celor mai mari criminali bolşevici, Vladimir Lenin şi Leon Trotkii, care au şi „fondat” uciderile în masa ale inocentilor, distrugerea Bisericii Ortodoxe Ruse, lichidarea proprietatii private, revolutia permanenta, foametea organizata, procesele politice, Gulagul, lichidarea taranimii etc. De altfel ura genetica a trotkiştilor împotriva taranimii, clasa sociala cea mai conservatoare, se reflecta şi în noul program al comuniştilor din RM, care prevede „diminuarea constanta a ponderii agriculturii în PIB-ul RM”. Or, în conditiile schimbarilor climaterice globale şi a aparitiei noilor resurse de energie, aceasta politica este cu certitudine una sinucigaşa pentru RM.
De ce, aşadar, îi trebuie Rusiei, care şi-a cumparat în ultimii ani pe bani grei puternice pârghii politice şi economice în România, sa se certe deschis cu întreg poporul român, adica cu 30 milioane de oameni şi sa primejduiasca astfel existenta acestor pârghii? De ce este suparat cel mai mare imperiu geografic al lumii pe cea mai mare etnie din spatiul Central şi Sud-Est european, sustinând buimaceala politica a unor neo-trotkişti aciuati la Chişinau? Chiar este mai important pentru Rusia sa-l poarte fatiş în palme pe un batrân dezechilibrat politic şi moral (a se vedea cu câta ardoare acest om se închina dimineata lui Lenin şi apoi se duce semet la liturghie) în dauna prieteniei cu întreg poporul român şi a influentei Rusiei în toata Europa de Sud-Est?
Raspunsul la aceasta întrebare îl da, probabil, atitudinea foarte negativa a românilor fata de Rusia şi cea foarte pozitiva fata de americani. Iar aceasta atitudine, vrea actuala Rusie acest lucru sau nu, are ca suport geopolitic felul cum s-a comportat vechea Rusie fata de poporul român de la 1711 încoace, mai corect de la 28 iunie 1711, când s-a semnat tratatul de la Lutk, parafat şi de boierii Moldovei de atunci (cei drept dupa o betie straşnica în tranşee soldateşti, cu vin dulce, frantuzesc, pe care a organizat-o Petru I la Iaşi). Acel tratat (de fapt proiectul rus pentru Balcani) şi cinismul împaratului rus fata de Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir (dupa pierderea bataliei de la Stanileşti împaratul s-a dus la o nunta imperiala, iar principele Moldovei, educat în mediile diplomatice şi intelectuale ale Constantinopolului, a fost surghiunit la o moşie îndepartata de la capatul lumii, în pusta tatarasca a Harkovului), au sugrumat vita domnitorilor români din principatele româneşti. De la acel 28 iunie din 1711 li se trage principatelor interdictia turceasca de a-şi alege domnitori autohtoni (macar politicienii români nu pot uita ca ambasadorul Rusiei la Constantinopol a privit calm de la balconul casei sale tot spectacolul decapitarii Brâncoveanului şi a familiei lui şi asta fiindca Brâncoveanul pregatise obozul cu alimente pentru Armata Rusa „daca rusul biruie la Stanileşti”). Mai târziu, dupa ce Ecaterina a lansat (în 1782) proiectul ortodox al regatului dacic (Rusia a speculat necontenit unitatea ortodoxa, lansând în principate ideea ca numai Rusia va salva pe români de turci), dupa ce tot ea ocupase în 1789 Moldova pâna la Siret, iar în 1806 toata Moldova şi Muntenia, generalul Kutuzov, simtind ca Tarul îl va destitui, a cumparat în 1807 (cu multi bani, se spune) de la Alexandru Moruzi, „cedarea” Basarabiei din 1812. Apoi, tot generalii ruşi, au instaurat şerbia în principate, au provocat fenomenul bejenarilor în Moldova (şerbia îi impunea pe razeşii moldoveni sa fuga în Basarabia, la Tar, unde li se dadea pamånt pe degeaba), au întârziat reformele politice şi economice europene şi au folosit la maximum resursele umane, animale şi alimentare ale taranului român în toate razboaiele lor cu turcii. Nu mai continuam lista nenorocirilor aduse de ruşi în principate (românii nu uita fraza lor „înaripata”: „O sa lasam românilor doar ochii, ca sa plânga!”), dar faptul ca un alt 28 iunie, dar de la 1940, a readus în România aceiaşi politica cinica (cu reactivarea sloganului „Vrem Moldova pâna la Siret”), nu poate fi trecut cu vederea. În fond, toate actele Rusiei împotriva principatelor, apoi şi ale României, demonstreaza de ce românii au vrut aşa de tare dupa 1945 ca sa vina, în sfârşit, americanii.
Or, în noile conditii ale lumii, când Globalizarea impune politic, economic, social, religios, cultural alte metode pentru a se domina, inclusiv prin teroarea hidrocarburilor, statele şi popoarele Europei (asta e realitatea adevaratei politici) este de neînteles de ce Rusia foloseşte doar arta lui Kutuzov pentru a-şi pastra influenta în Europa Centrala şi de Sud Est, şi nu şi pe cea, de pilda, a icoanelor ruse, a baletelor ruse, a lui Gogol, Ceaicovskii, Stravinskii şi Cehov, aşa de mult dorita în România. Este inexplicabil, mai ales de catre intelectualii basarabeni de la 2007, de ce Rusia doreşte cu atâta înfocare sa rupa în doua poporul român şi prin ruperea în doua a ortodoxiei, încercându-se din rasputeri sa se creeze la gurile Dunarii un nou popor european, poporul moldovenesc vorbitor de limba româna, pentru care s-a nascocit, cica, şi o noua patriarhie, Patriarhie Ortodoxa Moldoveneasca. Desigur, cercetat global, fenomenul ar gasi o explicatie în confruntarile Spaniei cu bascii, sau ale regatului belgian cu flamanzii, sau în pretentiile Ungariei fata de Ardeal (despre care a amintit recent, şugubat şi rece, Vladimir Putin). Dar ungurii nu vorbesc româneşte, flamanzii nu vorbesc frantuzeşte, iar bascii, cei mai duri dintre toti nationaliştii europeni, nu vorbesc spaniola. Or, nici un om de ştiinta de pe lume nu va descoperi vreo diferenta între „Buna ziua!” spusa la Bucureşti şi cea spusa la Chişinau (mai ales în pronuntia bucureşteana a lui Marian Lupu, preşedintele comunist al Parlamentului RM). Cine ştie, poate întâlnirea lui Vladimir Voronin cu Mark Meyer, consilier al tuturor preşedintilor României, dar şi avocat american, care a avut loc pe 5 decembrie 2007 anume la Bruxelles, va lumina un raspuns pentru acest nod de crize basarabean, atât de încâlcit şi dinspre Est, şi dinspre Vest.

II. La 21 noiembrie (stil vechi, 5 decembrie, stil nou) 1917 îşi tinea prima şedinta Sfatul Tarii de la Chişinau, parlamentul Basarabiei ales democratic (în limitele democratiei europene de atunci). Catre acea data strategia Unirii cu România fusese deja adoptata la Congresul militarilor moldoveni (20-28 octombrie 1917, înainte de revolutia bolşevica), condus de genialul locotenent Gherman Pântea (viitorul primar al Chişinaului şi Odesei), şi ea reprezenta un „Niet!” hotarât al militarilor moldoveni (educati la şcolile militare ruseşti) dat şi tarismului, şi bolşevismului rusesc. Acei oameni ştiau foarte bine ca Rusia nu are nici un fel de gând bun pentru poporul român, mai ales pentru poporul român din Basarabia. Dorinta lor de a se reuni Basarabia cu întreaga natiune româneasca a exprimat-o atunci cel mai bine Constantin Stere, ideologul Marii Uniri. Când Stere a spus (dupa ce a fost şi boier, şi detinut politic în Rusia) „Niciodata cu Rusia!” s-a exprimat toata atitudinea poporului român fata de politica cinica a Rusiei şi în principate, şi în Basarabia. Depinde acum numai de Rusia, prea uriaşa geografic, politic, militar, economic pentru a fi convinsa din exterior, sa-şi schimbe aceasta politica fata de poporul român.
În acelaşi timp deciziile Sfatului Tarii au aratat cât de puternica este influenta spiritualitatii şi ideii reformatoare ruse în Basarabia (care s-a evidentiat mai ales în cunoscuta scrisoare a lui Nicolae Alexandri, prieten al lui Lev Tolstoi, decanul de vârsta al Sfatului Tarii, adresata lui Pan Halipa). Votând la 27 martie 1918 reunirea conditionata în ştiutele anexe la Actul Unirii, ofiterimea, intelectualii, moşierii, taranii, meseriaşii din Basarabia demonstrau ca ştiu şi situatia din Vechiul Regat, unde, vorba reginei Maria, domnea „orientalismul moravurilor, mizeria taranimii şi, mai ales, imaginea creata de îndelungata propaganda… ostila României”, pe care a realizat-o (inclusiv cu algoritmul tiganesc, care a umilit şi umileşte înca pe români) şi Rusia, şi Turcia, şi Imperiul Austro-Ungar. Cerând, de altfel ca şi ofiterimea şi politicienii bucovineni şi ardeleni ceva mai târziu, legiferarea prin Constitutie a votului liber, secret şi universal, apoi reforma agrara (care, transformând pamântul în marfa a facut posibila relansarea industriei, finantelor, medicinii, culturii, cercetarii etc), apoi libertatile autoritatilor locale, apoi libertatile fundamentale ale omului, apoi şcolarizarea în masa etc, etc provinciile reunite cu vechiul regat la 1 decembrie 1918 au impus România sa încerce sa se schimbe, sa se modernizeze, sa devina o mare putere europeana.
Daca nu a fost sa fie aşa, daca Adolf Hitler îi scria lui Carol al II-lea la 17 iulie 1940 ca România nu s-a întarit militar dupa situatia favorabila din 1918, de vina nu mai sunt Basarabia, Bucovina şi Ardealul. Ci coruptia şi mizeria moravurilor (despre care a vorbit cu atâta putere şi basarabeanul Vasile Stroiescu atunci când a deschis şedinta primului parlament al României Mari), care au facut sa dispara în conturi elvetiene cele 20 miliarde de lei aur, votati de Parlament pentru modernizarea Armatei române (Carol al II-lea ar fi realizat acest virament subtil cu ajutorul amantei sale, aventuriera Elena Lupeasca, despre care Iuliu Maniu spunea ca este spioana sovietica). S-a crezut atunci minciuna lui Max Litvinov, comisarul lui Stalin şi al Kominternului, care vocifera pe la Geneva ca „trebuie definit foarte clar agresorul”, fiindca tratatele politice şi pacea (declarata, desigur, prin tratate) sunt mai puternice decât tancurile şi avioanele de lupta. Deci în timp ce agresorii, adica Stalin şi Hitler, se înarmau galopant cu tancuri, maşini blindate şi avioane de lupta, statul român umilea armata româna cu ciorba de fasole, carute trase de cai bolnavi şi arme din primul razboi mondial. Cel care s-a împotrivit cel mai tare acestei politici, cel care a luptat pâna la sacrificiu împotriva perfidei politici a pacii ruseşti şi cominterniste a fost Constantin Stere. Întâmplator (sau nu) el a murit tocmai atunci când începea sa se zdruncine prietenia dintre Litvinov şi Titulescu, şi se întarea cea dintre Stalin şi Hitler. Stere a fost înmormântat la Bucov, lânga Ploieşti, la 28 iunie 1936. De la semnarea tratatului de la Lutk trecusera 225 ani. Pâna la fatalul 28 iunie 1940 mai ramasesera exact 4 ani. Cum sa nu te cutremure aceasta numerologie politica, când ai în fata gândurile lui Mihail Sadoveanu despre tragediile Europei şi ale ortodoxiei de la anii 1444 şi 1453? Cum sa nu te închini în fata celor care la 26 martie 2006 au inaugurat la Bucov o magnifica alee închinata marelui român şi basarabean Constantin Stere? Aceasta alee imensa Rusie chiar nu o poate clinti, oricât ar fi ea de fara margini geografic, politic şi economic.

III. Atâta timp cât Rusia uraşte poporul român, fraza lui Stere „Niciodata cu Rusia!” va fi vie printre români. Iar România va striga într-un glas: „Întotdeauna cu americanii!”. Atâta timp cât neamul românesc este dezbinat în doua Românii nici un fel de pace nu se va instaura în România, la gurile Dunarii şi în toata Europa de Sud-Est. Chiar daca în România, în sfârşit, au venit americanii.

Popularity: 27% [?]

După mărțișor

Autor: Teresia Bolchiș-Tătaru

În dimineața aceea, intrată în atelier nu avea nici o idee cu ce-şi va petrece ziua, deși o mulțime de proiecte începute își așteptau rândul ”la viață”, altele o gâdilau la minte iar aerul din atelier o îmbia la toate, epuizarea însă, la care o adusese finisarea bustului lui Nichita pentru aleea parcului o simțea în toți mușchii, cu toată plăcerea ce’i făcuse crearea acestui bust.

Deschise larg geamul prin care ramura înflorită de cireș îi spunea vesel: ”bună dimineața” iar grupul de vrăbiuțe și pițigușii galbeni și albaștri și cei câțiva măcăleandri ce se zbenguiau prin crengile pomului greu de floare, o salutau la fel. Până și bondarii și o mulțime de albine se prezentaseră mai deverme la dejun căci un soare vesel anunța o zi minunată. Parcă toți pomii, copacii și vegetația parcului grădină din Colonia Pictorilor ”era în tălpi” de bucuria primăverii. Lăsă geamul deschis deși răcoarea dimineții era încă prezentă și se așeză la computer. Îl deschise căutând mărțișorul pe care i-l trimisese Bădie, cu o lună înainte; un album de douăsprezece imagini de natură de pe șoselele lumii pe care le vagabondase! De fapt părea a fi o singură șosea în diferite puncte, curbe și meandre din diferite anotimpuri și timpi ale zilei. Toate culorile curcubeului și încă alte combinații erau prezente în imaginile acelea, acompaniate de muzică, dar parcă rozul îi rămăsese în minte cel mai pregnant, mai ales din peisajul de dâmburi bolovănoase pe care șoseaua  asfaltată cu bandă galbenă la mijloc îl urca și cobora. Dar nu numai asta era: era și pădurea de toamnă și de primăvară, de fag și conifere și tunelul de paltini uriași verzi-verzi, pe sub care se furișa șoseaua, apoi chiar un tunel adevărat în care se afunda, dar din care doar intrarea înecată în culori de roz, roșu, galben și verde, culorile mărăcinilor ce o încadrau, rămâneau afară, vegetație ce se vedea că nu ducea lipsă de umezeală. Dar nu numai asta era! Din fiecare imagine, peisaj, flori, culori, arbori și mărăcini, tulpini viguroase, emana sufletul lui Bădie care le fotografiase.

Deși îl știa de mult, din publicații și din corespondență, Bădie apărea întotdeauna, drept,  nesentimental, patriot și rațional, pentru drepturile noastre asupra pământului moștenit din strămoși, dungos, căpos și aspru până la duel, puțin spus, cu cei ce le nesocoteau. Pentru că le spunea pe față, fără ocol și menajamente, în curată dar dură vorbă românească, își creiase dușmani, mulți dușmani,  nu numai atât, își creiase decepții, ajungând el, stejarul cel stufos și drept să’și aplece vârful spre tristeți adânci văzându-se din ce în ce mai singur în câmpia pădurii pe care o luminase, voia, voise să o lumineze și să o curețe de buruienile dăunătoare. Dar în dimineața aceea, în fața computerului cu imaginile acelea excepționale pe care Bădie zicea că i le-a trimis de mărțișor, Tibiti îl simți pentru prima dată pe Bădie altfel, așa cum era el în adevărata lui ființă, tandru și sentimental, duios și plin de afecțiune pentru cei pe care’i iubea, pentru cei ce meritau dragostea lui. Nu, nu numai un cavaler de înaltă clasă învelit într’o foarte subțire platoșă de oțel, ci un munte, un imens bloc de minerale prețioase, dure și fragile, de topaze și ametiste, de quarțuri transparente și clare, cristalizate în diamante, de gingașe și seducătoare rodocrozite, de calcite cu petale de flori stropite cu ”aurul” cuburilor de pirite, de toate aceste valori durabile și fragile și încă de altele era încărcat sufletul lui Bădie gingaș, delicat și sensibil până la sfărmare ca și sclipitoarele ace negre-argintii de stibină din galeria florilor de sub pământ. Ca să nu se distrugă, Bădie se înfășura într’o carapace subțire de oțel. Cât de subțire era sau este această carapace chiar și de oțel, cu care se înfășura Bădie când pornea la duel în apărarea drepturilor neamului nostru, abia acum Tibiti și-a dat seama contopindu-se cu imaginile de mărțișor.

Știa că Florica l-a iubit nemărginit, simțea oarecât și de ce îl iubea așa, cu toate asperitățile sale, de oltean-bănățean și în urmă moroșan, dar n’a bănuit că putea fi un munte de valori atât de fragile, că avea în palmele lui toată gingășia și culoarea florilor de zi și a celor din noaptea pământului, cu care o mângăia pe Ea, când o iubea. Sub carapace se ascundea o inimă sensibilă, poate prea sensibilă, ce putea fi rănită nu numai la atingerea unui spin din tufișul de mărăcini de pe șoseaua dâmbului bolovănos ci și la o adiere mai puternică de vânt ce’i putea veni neașteptat, de peste dâmb. Aceste ”adieri” îi veneau mereu, pentru că le provoca, cu spada sa tăioasă, dar nu nemotivată și nedreptă, tocmai de aceea era lovit mereu, iar Bădie sângera în inima lui mare și bună și cine știa mai bine asta decât Ea, muza, care-l însoțea în toate și peste tot și care-l mângâia și încuraja căci doar el era stejarul cel drept. Iar când Ea, fără să vrea, l-a părăsit, Bădie stejarul n’a căzut, dar s’a frânt și așa frânt, a luat un strop din cenușa ei, așa cum Ea și-a dorit și a dus-o la Lake Louise în Parcul acela al Naturii, unde primăvara înfloresc macii albi, galbeni și roșii și le-a presărat-o lor să o absoarbă, ca Ea apoi în fiecare primăvară să urce prin  florile lor și să’i spună lui când va veni să’i vadă: ”bine te-am găsit stejarul meu!” Și tot așa, Bădie a dus un strop de cenușă și-o lumânare pe Rapa Nui, unde el a atins cu mâna, „Universul” capul unei statui, de pe insula cu pietrele-oameni, vechi, de când lumea și a depus la ”piciorul” ei îngropat în bătrânețe, nemurirea cenușii Ei. Și a mai dus Bădie un strop de cenușă și în grădina Vilei Florilor, din locul acela anume, binecuvântat, din Munții neamului nostru, lângă care să se așeze și măicuța când îi va veni vremea , care a ei trebuia să fie după numărul anilor și nu a Ei care încă nu trecuse bine din floare!

Imaginile de la computer s’au terminat și chiar de le-a mai derulat odată și încăodată, ele tot s’au terminat dar Tibiti a rămas cu sentimentul de gingășie și delicatețe ce i l-a transmis Bădie pe sub carapacea subțire de oțel, de mărțișorul acela. Acuma știa, azi va modela, nu un mărțișor, ci un bloc de cristale prețioase îmbrăcat în flori de cireș, dar căruia nu’i va lipsi spada pusă’n gardă și platoșa de oțel.

Teresia Bolchiș-Tătaru Augsburg, Zentralklinikum, miercuri noaptea, 03.03.2010.

N.R. Textul este cu dedicatie Badiei: Corneliu Florea.

Popularity: 3% [?]

Nici 400.000 de evrei şi nici 500.000 de români!

Autor: Ion Coja

Mi-aduc aminte bine de strania constatare pe care am făcut-o în decembrie 1989, când a fost oficial infirmată informaţia că la Timişoara Ceauşescu ucisese 60.000 de persoane. Asta după ce preţ de vreo săptămână trăiserăm cu convingerea că Ceauşescu îşi merita cu prisosinţă soarta, oricare ar fi fost ea, căci 60.000 de morţi nu-s de colo!… Anume, am văzut persoane care renunţau cu greu la această idee, nu le venea să creadă că morţii aceia nu existau, se obişnuiseră cu ei, în sistemul lor de gândire cei 60.000 de români asasinaţi de Ceauşescu aveau de-acum un loc bine precizat şi se înşurubase perfect în mintea lor ideea masacrului de care, la urma urmelor, ştiam cu toţii că Ceauşescu fusese sau ar fi fost capabil! În mod evident acei bravi concetăţeni ar fi vrut ca lucrurile să rămână aşa, se potriveau mai bine cu …adevărul, cu ce ştiam fiecare despre „monstrul de Nicolae Ceauşescu“. Gândul de a reduce la vreo 60, adică de a micşora de o mie de ori numărul acelor victime, era pentru ei dezamăgitor, frustrant! Eu însumi a trebuit să fac un efort ca să mă dumiresc, adică ca să mă pot bucura că morţii aceia nu erau morţi, chiar dacă în felul acesta vinovăţia „fiarei“ nu mai era aşa de mare! Se pare însă că nu aceasta, a mea, era reacţia firească, reacţia naturală a fiinţei umane. Ci potrivit firii noastre – rămâne de văzut de ce!, este să ne însuşim mai uşor o viziune catastrofică asupra evenimentelor, să-i dăm crezare cu multă uşurinţă şi s-o acredităm mai departe, la rândul nostru, colportând-o cu nesaţ.

La câteva luni de zile, poate un an, am avut ocazia să vorbesc unei săli pline de militari pensionari despre răscoala de la 1907 şi semnificaţia ei, raportată la noile realităţi post-decembriste. Am adus câteva elemente noi, pe care istoriografia proletară le făcuse uitate, cum ar fi ameniţarea din partea Rusiei că, dacă răscoala mai continuă şi nu este înăbuşită de guvernul român, armata ţaristă va interveni şi va face ea ordine în România, pentru ca nu cumva dezordinea de la noi să fie contagioasă şi să se propage peste graniţa de la Răsărit… Raţionament care, le-am atras atenţia, a funcţionat şi în decembrie 1989, în cadrul unei variante „de lucru“ a marilor puteri care, din fericire, nu a mai fost aplicată.

Asistenţa, alcătuită din ofiţeri superiori, a receptat cu interes această informaţie, care schimba oarecum viziunea asupra evenimentelor. Am mai adăugat unele considerente asupra moşierimii româneşti, asupra Partidului Conservator, asupra Brătienilor, pentru a conchide că aveam o clasă politică animată de sentimente patriotice autentice. Le-a plăcut mult acelor respectabili oşteni să afle că legislaţia emanată de la această clasă politică prevedea protecţia proprietăţii funciare faţă de posibilii „investitori străini“ care ar fi vrut să cumpere pământ, să dobândească terenuri agricole în proprietate privată. Constatam cu satisfacţie că toate aceste realităţi, ascunse după 1944 de manualele de istorie, reveneau firesc în circuitul mental al publicului de care aveam parte. Toate au decurs liniştit şi mulţumitor pentru toată lumea până în clipa când am încercat să rectific numărul morţilor, al celor 11.000 de ţărani ucişi de „burghezo-moşierime“, aducându-le informaţia, vestea că morţii de la 1907, bucuraţi-vă oameni buni!, nu au fost 11.000 (unsprezece mii), ci numai vreo trei sute (300)! La rostirea acestei cifre, s-a dus pe apa Sâmbetei toată prietenia şi simpatia dintre sală şi conferenţiar. Au început să se audă şuşoteli, mârâieli indignate, voci care se întrebau în gura mare cine l-a mai adus şi „pe ăsta aici?“, tropăituri şi chiar fluierături… Cu chiu şi vai am putut continua, încercând să intru în dialog cu sala pentru a le explica de ce ar trebui să ne bucurăm dacă se iveşte ipoteza că morţii de la 1907 au fost mult mai puţini! Bine, nu credeţi, dar vă rog să reţineţi ideea şi, cine poate, s-o verifice! Să mai aşteptăm puţin, vor fi republicate nişte cărţi care au stat ani de zile la indexul cenzurii, a lui Radu Rosetti, bunăoară ş.a.m.d.

Dar nu am reuşit! Căci, am constatat cu stupoare, problema nu era că nu le venea să creadă! Ci pur şi simplu nu le convenea! Îi deranja într-un mod nedefinit, dar îi deranja să scoată din „computerul“ de pe umeri numărul 11.000 şi să-l înlocuiască cu 300. Diferenţa era prea mare şi producea iminente reaşezări, adică perturbări, ale ideilor şi ale sistemului de valori cu care operaseră până atunci încă din anii pionieratului comunist, cel cu cravata roşie la gât. Zdruncinam o structură ideatică întemeiată pe numărul 11.000, o întreagă gândire, având ca pârghie, ca axă valorică, ideea că 11.000 de ţărani români au fost victime ale luptei de clasă! Reper inextricabil al ororii lor faţă de lumea apusă odată pentru totdeauna la 23 august 1944. Îşi merita soarta! Argument: în primul rând cei 11.000 de ţărani!… Pe temeiul lor unora li se păruse corect ce se întâmpla în acei ani cu reprezentanţii burghezo-moşierimii adunaţi cu arcanul, care la Canal, care la Bicaz sau la Aiud ori Gherla.

Las pe sociologi şi mai ales pe socio-psihologi să lămurească acest comportament, în sine, raţional vorbind, atât de aberant. L-am întâlnit mai apoi la evreii care m-au privit ca pe un hulitor şi blasfemiator atunci când au început să apară dovezile că la Abator, în ianuarie 1941, nu a fost nimic care să rimeze cât de cât cu ideea de asasinat sau pogrom! Iar eu, bucurându-mă că românii nu au fost capabili de asemenea orori, m-am apucat să răspândesc şi să popularizez, inclusiv printre evrei, demonstraţia făcută de dr. Radu Iftimovici, coleg de laborator al lui Nicolae Cajal, cu privire la inexistenţa vestitelor cadavre de evrei atârnate în şi mai vestitele cârlige de la Abatorul din Bucureşti. Spre mirarea mea, majoritatea evreilor au reacţionat cu indignare! Cum de îndrăzneam eu să le tulbur liniştea şi confortul creieraşilor obişnuiţi din fragedă pruncie cu ideea că pe evreii din România îi paşte oricând primejdia de a li se atârna de gât inscripţia „carne cusher“?!

…Iar mai apoi am pus în discuţie numărul 400.000, al evreilor ucişi de români şi în România, demonstrând că, punându-i deoparte pe cei o sută şi ceva de mii de evrei din Ardealul ocupat de unguri, pentru ceilalţi vreo 270.000 avem motive foarte serioase, temeinice, ca să ne îndoim de realitatea carnagiului. Eu consider că am demonstrat destul de convingător că numărul evreilor morţi în Transnistria din vina românilor este mult mai mic, nu sute de mii, nici zeci de mii şi nici măcar mii de evrei, ci „abia“ câteva sute. Şi m-am bucurat că există dovezile invocate de mine, dovezi preluate de altfel de la autori evrei dintre cei mai serioşi! Drept care am crezut că evreii vor primi cu plăcere şi bucurie vestea că românii, printre care ei trăiesc de atâţia ani, nu sunt totuşi în stare să se dedea la acte de genocid, la crime atât de absurde, de neomeneşti!

Dar de unde?! S-au supărat pe mine mai toţi evreii cu care am avut ocazia să discut! Se supărau şi atât! Nu catadicseau să-mi răspundă cu vreo explicaţie, cu vreun argument! Îmi întorceau spatele sufocaţi de indignare şi atât! Ceea ce negam eu li se părea că era de domeniul evidenţei, o axiomă ce nu mai necesita vreo demonstraţie! Ba unul dintre ei, mai ovrei decât toţi, mi-a declarat că holocaustul din Transnistria este la fel de adevărat ca şi formula cercului! Că ţinea de bunul simţ să nu contrazici această teză şi devenea jignitor pentru tot neamul evreiesc să le dai vestea cea bună că românii nu s-au purtat totuşi atât de bestial! Pentru cine veste bună? Pentru evrei? În niciun caz!

Mi-am dat seama că basna cu Transnistria, repetată la infinit, devenise în România o componentă a spiritualităţii ebraice, un reper sufletesc la care se raportaseră compatrioţii noştri evrei zeci de ani şi devenea de-a dreptul un gest de violenţă psihică să le pretinzi renunţarea la „ideea transnistreană“, veritabilă marotă definitorie a evreităţii carpato-danubiene.

Când s-a comemorat prima oară în România ziua holocaustului, în ziarul „România Liberă“ a apărut un scurt articol semnat de fostul deţinut politic Boldur Lăţescu, articol croit pe ideea că se exagerează cu numărul evreilor „holocaustizaţi“, că acest număr este mult mai mic şi nu justifică proclamarea unui genocid la care românii i-ar fi supus pe evrei. După care autorul făcea o comparaţie neaşteptată cu situaţia deţinuţilor politici din România, spunând că aceştia au avut parte de un regim de detenţie mult mai dur decât cel îndurat de evrei în vremea lui Antonescu, că de acest regim  au avut parte mult mai mulţi români, aproape un milion, că acest regim comunist de exterminare a durat şi el mult mai mult, practic 20 de ani, şi cu toate acestea numărul victimelor, al românilor morţi în anchetele securităţii sau în anii de detenţie nu este mai mare de… de…

Şi dădea Boldur Lăţescu un număr de victime şocant de mic pentru mine. Nu vreau să-l repet, poate că numărul acela nu este corect şi nu aş vrea să particip la răspândirea unui neadevăr. Dar am încercat după aceea să verific cifra înaintată de „România liberă“ şi pot spune că mai degrabă ea s-a confirmat: neverosimil de mică. Dar, stupoare: discutând cu câţiva foşti deţinuţi politici această chestiune, bunăoară cu regretatul Aurel Şeitan, am constatat aceeaşi atitudine ca şi la evreii noştri: nu puteau accepta o rectificare severă a numărului celor 500.000 (cincisute de mii) de români ucişi de comunişti! Li se părea din partea mea o blasfemie să dau curs acelei informaţii.

Nota bene: Corect, după mine, este să nu reducem represaliile bolşevice la numărul morţilor, ci să facem în primul rând inventarul vieţilor distruse şi irosite. Al anilor de tinereţe pierduţi sau chiar batjocoriţi. După 10 sau 15 ori 20 de ani, în unele cazuri chiar 24 de ani!, supravieţuitorii nu se poate spune că au mai avut parte de ceea ce se numeşte viaţă, darul cel mai de preţ al dumnezeirii! Evident, nu se compară 10 sau 15 ani la Aiud cu cei doi ani de deportare – mai corect spus strămutare, în Transnistria, când evreul bănuit sau dovedit a avea simpatii pro-sovietice era pus să locuiască împreună cu toată familia într-o locuinţă părăsită sau pe care o împărţea cu familia vreunui localnic! Nici urmă de lanţuri sau de regim carceral în Transnistria! Familia de evrei avea dreptul şi posibilitatea să primească vizite din ţară, să găzduiască cu săptămânile rudele şi prietenii rămaşi „în libertate“ şi veniţi să vadă – unii din pură curiozitate, cum se trăieşte în sinistra Transnistrie. Nu exagerăm prea mult dacă spunem că în anii aceia s-a făcut şi turism în Transnistria, al rudelor celor deportaţi, rude pe care nimeni nu le împiedica să ia trenul sau maşina şi să treacă Nistrul, încărcaţi de cadouri pentru persoanele deportate. De precizat că printre cei deportaţi se aflau şi români get-beget, dar mai comunişti, săracii. Căci criteriul deportării nu a fost evreitatea, ci statutul de persoană suspectă a avea simpatii comuniste, suspectă de a fi săvârşit acte de trădare faţă de statul român!

Oricum, pe cei duşi de Antonescu în Transnistria nimeni nu-i păzea să nu părăsească locuinţa sau localitatea, din care mulţi evrei chiar au şi fugit întorcându-se la Bucureşti, iar alţii trecând linia frontului la ruşi, cazul tatălui lui Norman Manea, marele scriitor. Repet: nimeni nu i-a păzit pe evrei în Transnistria ca să nu „evadeze“. Dacă a existat o pază, aceea s-a ocupat de protecţia evreilor, pe care localnicii ucrainieni îi cam vânau, considerându-i în genere pe evrei, pe toţi evreii, vinovaţi de suferinţele lor din anii ’30, ani groaznici de înfometare a ţăranilor ucrainieni, decimaţi literalmente de foametea provocată cu bunăştiinţă de guvernarea bolşevică, majoritar evreiască, cum bine se ştie!…
În concluzie: cele două cifre, 400.000 de evrei ucişi de  românii lui Antonescu şi, respectiv, 500.000 de români ucişi de „regimul iudeo-bolşevic“ de la Bucureşti în perioada 1944-1964, sunt false. Sunt, din fericire, false! Avem toate datele pentru a le corecta şi a le apropia de adevăr. Institutul pentru Cercetarea Totalitarismului, condus de dl profesor Radu Ciuceanu, a publicat o serie de lucrări din care se poate deja deduce numărul aproximativ corect al victimelor regimului comunist care şi-au dat viaţa dincolo de zidurile temniţei. (Vezi şi precizarea de mai sus, pentru a înţelege corect ideea de „victimă“ şi de „suferinţă“. Nu se reduce totul la pierderea fizică a vieţii!)

Datoria de a stabili cifra corectă revine numai şi numai deţinuţilor politici. Mutatis mutandis, am putea spune că evreilor le revine obligaţia de onoare de a stabili ei cifra cât de cât corectă a victimelor regimului Mareşalului Ion Antonescu, victime, în fond, ale românilor. Oricum, între oameni cât de cât serioşi nu se mai poate vorbi nici de sute de mii şi nici de zeci de mii de victime, de morţi. Dacă ne ajută bunul Dumnezeu s-ar putea ca cifrele să mai scadă chiar, sub ordinul miilor! Ceea ce pe oamenii normali, evrei sau români, ar fi să-i bucure şi să-i încurajeze, să le dea speranţa şi confirmarea că fiinţa umană nu s-a ticăloşit de tot!

Popularity: 13% [?]

Scrisoare ambasadorilor în România ai unor ţări membre ale Uniunii Europene şi / sau NATO

 

Autor: Valerian Stan

Perpetuarea corupţiei la nivel înalt şi a gravelor ei consecinţe, conspirarea în continuare a agenţilor poliţiei politice comuniste şi controlul masiv exercitat de către agenţii Securităţii mai ales în structurile puterii politice, în serviciile secrete, în justiţie, în mediul economic şi bancar, corupţia şi celelalte deficienţe grave în funcţionarea justiţiei constituie, de mai mult de douăzeci de ani, principalele cauze din care România a fost şi este departe de a fi un stat de drept, democratic, cu o economie de piaţă funcţională. Întrucât am considerat şi consider că starea de lucruri la care mă refer s-a datorat şi faptului că Uniunea Europeană şi NATO, în particular principalele state euro-atlantice „partenere” ale României, au fost ele însele departe de a trata adecvat situaţia din România, la data de 19 februarie 2010 am adresat scrisoarea de mai jos ambasadorilor la Bucureşti ai unor ţări membre ale UE şi / sau NATO.

 

 

 

Excelenţă,

În ziua de 21 ianuarie 2010 presa de la Bucureşti a informat[1] despre intenţia unuia dintre ambasadorii în România ai ţărilor membre ale Uniunii Europene de a adresa unele întrebări ministrului român de Externe în legătură cu o declaraţie publică a acestuia potrivit căreia România ar face „o tristă figură, dacă această povară pedagogică” (a Mecanismului de cooperare şi verificare al Comisiei Europene) „va fi menţinută pe umerii noştri“. Ambasadorul european şi-a exprimat de asemenea preocuparea în legătură cu faptul că România este singura ţară membră UE care nu a semnat Codul european de conduită privind achiziţiile militare. În ziua următoare, pe 22 ianuarie, aceeaşi presă a făcut cunoscut faptul că ambasadorul Statelor Unite în România i-a mulţumit aceluiaşi ministru de Externe „pentru decizia Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) de suplimentare cu 600 de militari a forţelor care acţionează în teatrul de operaţii din Afganistan” (numărul acestora putînd să ajungă, potrivit deciziei CSAT, la 1798 militari).

Cele petrecute în zilele din urmă au constituit un nou prilej (pe care de data aceasta am vrut să nu-l mai ratez) pentru a mă adresa Dumneavoastră în legătură cu două dintre chestiunile privind relaţiile României cu UE şi NATO, şi în mod particular cu cei mai importanţi aliaţi euro-atlantici ai României – chestiuni care în opinia mea au avut şi au un impact deosebit asupra destinului acestei ţări. 

Desigur, logica relaţiilor internaţionale este complexă, chiar şi la nivelul unor organizaţii precum cele amintite, din spaţiul euro-atlantic, unde aceste relaţii cunosc o reglementare cel mai adesea detaliată – fiind prin aceasta mai puţin susceptibile de abordări diferite şi unilaterale. Şi totuşi, este de înţeles, ţările şi guvernele lor au uneori, chiar şi în asemenea spaţii, interese diferite în raporturile lor cu fiecare dintre celelalte. În cazul concret al relaţiilor cu România, de exemplu, în urmă cu cinci ani această ţară a fost pusă de aliaţii săi euro-atlantici între ciocan şi nicovală: în timp ce UE solicita interzicerea adopţiilor internaţionale, Administraţia Bush exercita presiuni mari de sens contrar. Cu şapte ani în urmă, ca să mai dau şi acest exemplu, în mod destul de asemănător au stat lucrurile şi în cazul războiului din Irak şi al participării României la el.

Pentru ca în ianuarie 2010, în timp ce aliaţii europeni se declară îngrijoraţi de faptul că Guvernul de la Bucureşti ar putea denunţa angajamentele luate la primirea în UE pentru  reforme în justiţie şi combaterea corupţiei, agravînd evoluţiile interne şi aşa problematice, aliaţii americani felicită călduros acelaşi Guvern pentru sporirea implicării, alături de ei, în războiul din Afganistan.

În opinia mea, dincolo de beneficiile de o importanţă istorică pe care i le-a adus în anii de după 1990, atitudinea aliaţilor occidentali faţă de România a avut şi continuă să aibă şi părţile ei problematice. La două dintre acestea voi încerca să mă refer cât voi putea mai concis. Ce vreau să spun în mod special referindu-mă la cele două chestiuni pe care vreau să vi le supun atenţiei este că, din motive care par a fi ţinut inclusiv de interesele particulare ale unor importanţi aliaţi occidentali ai României, în această ţară a fost încurajată să obţină şi să păstreze puterea o elită politică nedemocrată şi profund coruptă – provenind, în special prin Frontul Salvării Naţionale şi partidele formate din el, din eşalonul doi al regimului comunist şi controlată masiv de Securitate.   

În legătură cu prima chestiune, din raţiuni de ordin politic şi geopolitic ulterioare încheierii războiului rece (care de la un anumit moment au părut să devină mai mult un pretext), strategia „integrării euroatlantice” a României a relativizat aproape până la anulare criteriile aderării la UE şi NATO – în special pe cele „politice”, dar şi pe cele „economice” (iar aceasta şi fără ca după momentul aderării să se urmărească de o manieră reală, consecventă şi coerentă recuperarea restanţelor). Mai ales astfel se explică de ce şi la această dată – după şase ani de aderarea la NATO şi trei de la aderarea la UE – România continuă să aibă probleme serioase cu funcţionarea autentic democratică, cu corupţia la nivel înalt, cu justiţia, cu restanţele serioase în reforma administraţiei publice şi cu vulnerabilităţile unei economii de piaţă încă departe de a fi funcţională. În plus, a fost şi este păbubitor pentru toată lumea că o ţară cu problemele pe care România le are a fost pusă de puternicii săi aliaţi occidentali între ciocan şi nicovală. Este excesiv să impui unui aliat precum România privatizări importante flagrant în detrimentul său ori să facă achiziţii (de pe piaţa ta şi prin proceduri adesea netransparente[2]) de bunuri şi servicii – inclusiv tehnică militară, instalaţii pentru rachete etc, de ordinul miliardelor de euro, sume cu totul disproporţionate în raport cu cheltuielile pe care acesta şi le poate permite în beneficiul propriilor cetăţeni pentru învăţământ sau sănătate, de exemplu. În opinia mea, a fost şi rămâne de asemenea excesiv ca Statele Unite să ceară României o implicare tot mai crescută în războiul din Afganistan (un război tot mai larg respins până şi de către poporul american) în condiţiile în care militarii români de-abia s-au întors din ceea ce până la urmă s-a dovedit a fi o aventură cu consecinţe foarte grave pentru toată lumea, războiul din Irak. Mă număr printre cei care au văzut – şi văd în continuare – în victoria de acum un an a Preşedintelui Barack Obama o şansă istorică a unui nou început pentru America şi aliaţii săi (motivat de această mare speranţă, am şi făcut o donaţie campaniei electorale a actualului Preşedinte – mai mult simbolică, desigur, şi respectînd legile americane). Sunt convins că Preşedintele american păstrează în continuare toate marile sale premise pentru reuşita unei viziuni câştigătoare pentru America, pentru aliaţii ei şi pentru întreaga lume. Totodată, într-o paranteză oarecum în context, mi se pare greu de înţeles indiferenţa de două decenii a aliaţilor actuali ai României (inclusiv a Germaniei) faţă de perpetuarea şi astăzi a consecinţelor pe care românii le îndură din cauza odiosului Pact Hitler-Stalin. Indiscutabil, România trebuie să fie nu numai un beneficiar al apartenenţei la NATO şi UE, ci şi un contributor la buna funcţionare şi consolidare a acestora. Însă această contribuţie ar fi fost şi ar fi cu atât mai substanţială cu cât România însăşi – tratată şi susţinută ca un aliat, dar şi constrânsă dacă era cazul să-şi îndeplinească obligaţiile la care s-a angajat – s-ar fi consolidat economic şi democratic la standardele pe care propriul statut le presupunea. Iar pentru aceasta, aşa cum cele două decenii „post-comuniste” au arătat cu prisosinţă, în relaţiile cu România ar fi fost şi este necesar ca aliaţii săi occidentali cei mai importanţi să-şi armonizeze strategiile, să le facă coerente şi consecvente. Derogările de la criteriile aderării au fost probabil bine primite şi de mulţi dintre români, care au devenit, în sfârşit, nu-i aşa, „europeni cu acte în regulă”. Oamenii politici de la Bucureşti au fost însă cu siguranţă cei mai încântaţi de ele (şi cei mai recunoscători, probabil, pentru ele) – pentru că istoria va lega în mod fatal aderarea euroatlantică a ţării de numele lor (nume de care în rest sunt legate mai ales guvernări mediocre şi corupte). Însă aceleaşi derogări au drept consecinţă mai ales faptul că românii vor avea să achite – la scadenţe, la termene şi în cuantumuri cu nimic derogatorii (ca toţi marii şi bogaţii lor aliaţi) – toate cotizaţiile şi celelalte contribuţii (şi chiar mai mult decât atât) la care conducătorii lor i-au angajat către organizaţiile din care fac parte. O altă consecinţă este desigur şi aceea că ţara a devenit o piaţă de pe care bunurile şi serviciile lor (ale unei economii de piaţă funcţională doar în documentele politicienilor de la Bruxelles şi Washington) sunt scoase în număr tot mai mare de bunurile şi serviciile aliaţilor occidentali, ale unor economii de piaţă demult funcţionale – pentru care „derogările” ar fi un fapt cu totul de neimaginat. Dar aderarea cu derogări mai are şi alte multe consecinţe, dintre care mă voi mai opri numai la acelea generate de acceptarea României ca membră a UE în pofida marilor probleme pe care le avea şi le are cu „capacitatea administrativă”, cu birocraţia gravă şi corupţia sistemică din administraţie. Din cauza acestor probleme, românii – contributori fără derogări, la fel ca şi englezii sau germanii, de exemplu, ale căror ţări sunt, ca şi România, membre ale UE, dar, din fericire pentru ele, şi fără vreo derogare la capitolele „economie de piaţă funcţională”, „capacitate administrativă” etc – reuşesc să „absoarbă” nici a zecea parte din fondurile structurale foarte mari care le sunt destinate teoretic[3]. Iar şansele ca Bruxellesul să ia în calcul vreo derogare de la condiţiile şi procedurile de accesare a acestor fonduri (condiţii şi proceduri adesea ele însele foarte complicate, birocratice şi parcă intenţionat descurajante) sunt şi ele mai mult teoretice – deşi, cel puţin din consecvenţă în raţiune, asemenea derogări s-ar fi impus cel puţin în raport cu derogările acceptate la capitole precum „capacitatea administrativă” sau „integritatea publică” în momentul primirii României în UE. Dacă nimic nu se va schimba în această privinţă, atunci oricine ar putea să creadă că derogările la care m-am referit au fost şi sunt acceptabile exclusiv în legătură cu obligaţiile şi servituţile care le revin românilor din faptul că ţara lor este membră a UE şi NATO, şi nu şi în legătură cu drepturile şi avantajele de care ei ar trebui să beneficieze în virtutea aceluiaşi statut.

Cea de-a doua problemă care cred că a afectat în mare măsură evoluţiile din România post-comunistă a constat în aceea că partenerii occidentali ai României au acceptat ca Securitatea să joace un rol nepermis de mare, şi de nefast, în evoluţiile la care mă refer. Încă din primii ani ai tranziţiei, agenţii poliţiei politice comuniste au deţinut şi deţin controlul asupra unei bune părţi a vieţii politice, a economiei, justiţiei, serviciilor de informaţii, presei publice şi private etc[4]. Un specific nefast românesc care a permis această situaţie a constat în conspirarea aproape totală, în toţi anii de după 1990, a agenţilor Securităţii şi a aparatului ei. Deşi prin studiile lor foarte bine fundamentate, analişti avizaţi ai acestui fenomen au tras constat – dar şi perfect inutil – semnalele de alarmă care trebuiau trase, există o largă percepţie că autoritatea publică înfiinţată prin lege (şi aşa foarte târziu) pentru deconspirarea poliţiei politice comuniste (CNSAS) a funcţionat mai mult în sensul conspirării în continuare decât al deconspirării unei instituţii care a adăugat la răul făcut în anii comunismului un rău aproape şi mai mare făcut în ultimii douăzeci de ani. Unul dintre specialiştii cei mai autorizaţi ai acestui domeniu, el însuşi înalt responsabil guvernamental în cercetarea „crimelor comunismului” din România, a deplâns public, recent, faptul că CNSAS refuză să facă publice numele a mii de ofiţeri de Securitate, deşi prin lege tocmai la aceasta este obligat[5]. Iar neaplicarea legii, inclusiv în acest caz, a constituit o încălcare a unuia dintre cele mai importante criterii (al „supremaţiei legii”) pe care trebuie să le îndeplinească orice ţară membră a Uniunii Europene. Nefiind o societate consolidată democratic (în care, în plus, oamenii Securităţii au ocupat şi ocupă poziţii dintre cele mai importante), societatea românească nu a putut să aibă nici în acest caz o reacţie cât de cât adecvată. La aceasta s-a adăugat din păcate dezinteresul, pe care personal mi-l explic cu mare dificultate, responsabililor politici occidentali, parteneri ai omologilor lor români. Clarificarea trecutului celor de care destinul unei ţări aliate a depins şi depinde într-o atât de mare măsură ar fi fost numai în ultimă instanţă o chestiune de ordin etic sau de (necesară) justiţie istorică. Ea a fost şi rămâne o chestiune care priveşte într-o mult mai mare măsură prezentul şi viitorul României decât trecutul ei. Ea ar fi fost o premisă esenţială a funcţionării cu adevărat democratice a societăţii, a funcţionării justiţiei, a diminuării fenomenului corupţiei şi a uriaşelor lui consecinţe etc.

Justiţia funcţionează atât de problematic inclusiv din cauză că foarte mulţi magistraţi au fost oameni ai Securităţii (numai în ultimii patru-cinci ani presa a relatat despre sute de astfel de cazuri[6]) iar costul tăinuirii trecutului compromiţător al fiecăruia dintre ei se regăseşte în multe dintre soluţiile pe care ei le dau – inclusiv în dosare ale unor importanţi politicieni, ale unor cazuri de mare corupţie etc. Iar atunci când se mai întâmplă ca trecutul unora dintre ei să fie dezvăluit, reacţia magistraţilor şi colegilor lor este una aproape sfidătoare. Două astfel de exemple, cele mai recente, sunt alegerea judecătoarei Florica Bejinaru ca preşedintă a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), deşi era binecunoscut faptul că aceasta a fost colaboratoare a Securităţii (ea însăşi recunoscînd public acest lucru), respectiv faptul că acţiunea cu care s-a adresat justiţiei fostul luptător anticomunist Vasile Paraschiv (victimă timp de aproape 25 de ani a abuzurilor Securităţii), pentru a fi traşi la răspundere cei care l-au torturat, arestat şi anchetat abuziv, a fost judecată şi respinsă, în mod evident abuziv, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către judecătorul Nicolae Jidovu (care, în urmă cu mai mulţi ani a fost deconspirat drept colaborator al Securităţii, pentru ca ulterior să fie promovat de la Judecătoria Sectorului 1 la instanţa supremă). În considerarea faptului că existau suspiciuni serioase şi chiar indicii că unii magistraţi erau şi agenţi sau colaboratori ai actualelor servicii de informaţii, în cursul anului 2005 Legea statutului judecătorilor şi procurorilor a fost completată cu o interdicţie expresă în acest sens şi cu obligaţia magistraţilor de a completa anual declaraţii din care să rezulte că se conformează aceste interdicţii, stabilindu-se totodată obligaţia CSAT de a verifica realitatea declaraţiilor menţionate. Dorind să fiu informat asupra a ceea ce a întreprins CSAT pentru aplicarea reglementării amintite, la data de 8 decembrie 2009 am adresat acestei autorităţi o cerere în acest sens (ataşată acestei scrisori). Deşi, prin Legea accesului la informaţii, CSAT avea obligaţia să răspundă solicitării mele în termen de 10 zile (deci până la 19 decembrie 2009), un răspuns nu am primit nici la această dată. Tot în cursul anului 2005 aceeaşi lege a fost completată şi cu obligaţia magistraţilor de a declara în scris dacă au avut sau nu calitatea de agenţi sau colaboratori ai Securităţii, respectiv cu obligaţia CNSAS de a verifica aceste declaraţii şi de a transmite rezultatele verificărilor CSM (pentru a fi ataşate la dosarele profesionale ale magistraţilor păstrate de către CSM). În considerarea acestor prevederi legale, la data de 15 decembrie 2009 am adresat o cerere scrisă CSM pentru a-mi fi comunicate numele magistraţilor în legătură cu care s-au facut verificări, precum şi care a fost rezultatul în cazul fiecăreia dintre aceste verificări. La data de 19 ianuarie 2010 CSM mi-a transmis un răspuns scris prin care a ocolit, printr-un amplu expozeu privind dispoziţii şi proceduri legale care îmi erau bine cunoscute, răspunsul foarte precis pe care l-am solicitat (ataşez corespondenţa pe care am avut-o cu CSM). Lipsa totală de transparenţă a acestor două autorităţi cu atribuţii legale foarte importante este de natură să întărească şi mai mult suspiciunile că între magistraţi şi fostele şi actualele servicii de informaţii (dar şi între acestea şi oamenii politici şi zona intereselor economice etc) există relaţii netransparente şi în dezacord cu principiile constituţionale şi ale unei societăţi democratice.

Un fapt care, sub aspectele menţionate mai sus, afectează de asemenea statutul constituţional de independenţă al judecătorilor constă în „cenzura” pe care Serviciul Român de Informaţii, SRI (împreună cu o altă autoritate din sfera „siguranţei naţionale” – Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, ORNISS) o exercită prin acordarea sau refuzul acordării avizului pentru certificatul de securitate (de acces la informaţii clasificate). O asemenea „cenzură”, exercitată faţă de judecători ulterior admiterii lor în magistratură şi numirii de către Preşedintele României (la propunerea CSM), este nu doar neoportună în raport cu cursul firesc şi legal al carierei profesionale a magistraţilor dar constituie şi o premisă a unor decizii arbitrare şi abuzive ale ofiţerilor SRI (şi funcţionarilor ORNISS), de natură să afecteze şi ea independenţa judecătorilor şi buna funcţionare a justiţiei. Obţinerea „certificatului ORNISS” ar fi trebuit stabilită prin lege ca una dintre pre-condiţiile admiterii în magistratură iar în cazurile în care ulterior instituţiile cu atribuţii în protecţia informaţiilor clasificate constată că „certificatul ORNISS” se impune retras unui judecător sau altuia (în cadrul unei proceduri supusă controlului judiciar), judecătorul în cauză ar trebui exclus din magistratură. Deşi oarecum în altă ordine de idei, se impune menţionat şi faptul că repartizarea aleatorie a cauzelor (care a fost raportată de către CSM ca fiind „implementată la nivelul tuturor instanţelor de judecată în perioada august 2004 – martie 2005 în acord cu dispoziţiile din planul de acţiune privind strategia de reformă a sistemului judiciar”) este departe de a fi realizată şi respectată în practica multor instanţe judecătoreşti – realitatea aceasta constituind un secret al lui Polichinelle, care este ocolit cu grijă de aproape întreg sistemul judiciar însă care afectează şi el în mod semnificativ independenţa şi imparţialitatea actului de justiţie şi, în consecinţă, dreptul fundamental al justiţiabililor la un proces echitabil.

În practic toţii anii de după 1990 au existat numeroase date că personalul „noilor” servicii secrete a fost şi este format într-o mare proporţie din agenţi ai poliţiei politice comuniste şi că acest fapt s-a repercutat pe măsură în funcţionarea acestor instituţii, inclusiv prin implicarea lor netransparentă şi nedemocratică în influenţarea vieţii politice, în zona intereselor economice ori prin ingerinţe neconstituţionale şi nelegitime în activitatea justiţiei. Ponderea mare a foştilor angajaţi ai Securităţii în noile servicii de informaţii a fost o consecinţă directă inclusiv a faptului că prin legile de organizarea a acestora, adoptate la scurt timp după 1990 (şi rămase ca atare în vigoare şi în prezent) a fost permisă o asemenea continuitate în cazul foştilor ofiţeri de Securitate – în timp ce prin aceleaşi reglementări, printr-un paragraf vrînd parcă să fie o ironie cinică, o asemenea interdicţie a fost stabilită doar pentru „informatorii şi colaboratorii” respectivilor ofiţeri (art 27 din Legea nr 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI). Prezenţa masivă a ofiţerilor Securităţii în noile servicii de informaţii, criticată constant de o parte a societăţii civile şi presei, a fost facilitată şi de totala secretomanie a conducerii acestor servicii cu privire la acest aspect[7]. Deconspirarea în conformitate cu legea a foştilor agenţi ai poliţiei politice comuniste constituie în continuare o restanţă inacceptabilă şi plină de consecinţe în pofida declaraţiilor repetate foarte optimiste ale actualului Preşedinte al României, care a insistat în mod repetat asupra numărului mare de dosare ale Securităţii (circa 2 milioane) care au fost predate CNSAS. Declaraţiile şefului statului ridică însă ele însele semne de întrebare în condiţiile unei anumite inconsecvenţe a acestora. Astfel, ulterior repetatelor declaraţii privind predarea unui mare număr de dosare către CNSAS, în vara anului 2009, şeful statului a informat că la acel moment începuse predarea abia a „dosarelor foştilor ofiţeri de Securitate din anii ’50”[8]. O anumită semnificaţie în acelaşi sens are şi faptul că în arhivele Securităţii predate CNSAS nu se regăsesc numeroase dosare ale unor persoane în legătură cu care există informaţii verificabile că s-au aflat sub urmărirea Securităţii (fac parte din această categorie), dar şi ale unor importante persoane publice despre care există informaţii de asemenea verificabile că au avut calitatea de agenţi sau colaboratori ai Securităţii. Un caz din această ultimă categorie este chiar al actualului Preşedinte al României, care în anii regimului comunist a îndeplinit funcţia de şef al unei Agenţii guvernamentale în Occident (iar în arhiva Ministerului Apărării Naţionale există documente care atestă oficial legăturile actualului Preşedinte cu Securitatea).

Actualele servicii de informaţii – exercitînd o influenţă cu totul excesivă, ilegitimă şi nedemocratică în sfera vieţii politice şi economice, a afacerilor şi justiţiei etc – sunt instituţiile care s-au sustras practic cu totul proceselor de reformă. Între multe altele, este relevant faptul că Legea nr 51/1991 privind siguranţa naţională a României, reglementare-cadru pentru organizarea serviciilor de informaţii, a fost adoptată anterior adoptării Constituţiei „post-comuniste” a României, fără să sufere nici cea mai mică modificare în toţi cei aproape 19 trecuţi de la intrarea ei în vigoare. Cu deosebire în ultimii 8 – 10 ani, mai ales organizaţiile de drepturile omului au formulat critici repetate cu privire la „legile siguranţei naţionale”:  Legea nr 51/1991, Legea nr 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI, Legea nr 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe (SIE). Preşedintele României şi guvernele de după 2004 au anunţat mai multe „pachete de legi ale siguranţei naţionale”, care vizau în special reorganizarea serviciilor de informaţii. Însă nimic din aceste proiecte nu s-a finalizat, existînd indicii credibile că acest lucru s-a întâmplat în special din cauza opoziţiei venite din interiorul serviciilor de secrete. Iar printre consecinţele acestui fapt se numără şi următoarele:

            -   serviciile de informaţii sunt organizate în continuare ca structuri militare (cu toate că Recomandarea 1402 (1999) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la controlul asupra serviciilor secrete interne prevede că “Este preferabil ca serviciile secrete interne să nu fie organizate ca structuri militare. Nici serviciile de informaţii civile nu trebuie organizate pe sistem militar sau semi-militar“);

- se menţine dreptul serviciilor secrete de a desfăşura activităţi economico-financiare proprii, care scapă practic oricărui control din afară (acest fapt contravine de asemenea Recomandării 1402/1999 Adunării Parlamentare a Consiliului Europei care cere ca serviciile secrete să fie finanţate exclusiv de la bugetul de stat); art 42 din Legea SRI prevede în mod expres că fondurile băneşti necesare pentru desfăşurarea activităţilor SRI se asigură atat de la „bugetul de stat” cat si din „venituri extrabugetare” iar prin art 21 din Legea SIE este stabilit că acest Serviciu „desfăşoară activităţi cu caracter economic”; Recomandarea europeană mai prevede şi ca serviciile secrete interne să nu poată fi folosite ca „instrumente politice”;

- personalul serviciilor secrete se sustrage complet reglementărilor privind interdicţiile, incompatibilităţile şi conflictele de interese aplicabile personalului care ocupă funcţii publice (Legea „anticorupţie” nr 161/2003);

- legile menţionate cuprind prevederi neconstituţionale, unele dintre acestea fiind vădit neconstituţionale (de exemplu, prin art 6 din Legea SIE este prevăzut că directorul Serviciului este numit de către CSAT, la propunerea Preşedintelui României, în timp ce prin Constituţia României (art 65) este stabilit că această competenţă aparţine Parlamentului).

Faptul că legile menţionate sunt depăşite, neconforme în bună parte cu statutul unei ţări membră a Consiliului Europei, UE şi NATO, a fost şi este folosit de către serviciile secrete (şi de către oamenii politici interesaţi) pentru acţiuni şi atitudini contrare principiilor unei societăţi democratice. Un exemplu din sfera aceleiaşi relaţii neconstituţionale şi nedemocratice cu autoritatea judecătorească – un exemplu care, probabil spre deosebire de multe altele de acelaşi gen, a devenit public doar din inabililitatea unor ofiţeri ai SRI – a fost acela în care ofiţeri ai SRI au cerut explicaţii conducerii unui tribunal judeţean întrucât judecătorii acelei instanţe s-au adresat Comisiei Europene, Parlamentului European şi Consiliului Europei pentru a informa în legătură cu ceea ce magistraţii au numit “presiunile şi discreditarea la care este supusă justiţia din România”. Conducerea SRI a răspuns protestelor practic generalizate cauzate de cele întâmplate caracterizînd acţiunea sa deplin legală în sensul în care buna funcţionare a justiţiei ar constitui „una dintre valorile pe care SRI este obligat să le apere în conformitate cu dispoziţiile Legilor nr 51/1991 si 14/1992” (a se vedea Comunicatul Biroului de presă al SRI din 29 mai 2009, la http://www.sri.ro/subpagini/356/precizare-de-presa.html ). Există de asemenea informaţii credibile, provenite din mediul judiciar, că SRI întreprinde acţiuni de genul celor menţionate chiar pe baza unei decizii, clasificate şi ea, a CSAT.

În pofida unei totale lipse de transparenţă şi sub acest aspect, presa din ţară şi internaţională a reuşit să obţină totuşi informaţii care atestă inclusiv dezvoltarea cu totul excesivă structural-instituţională a serviciilor secrete şi a cheltuielilor cu organizarea şi funcţionarea acestora[9]. Analiştii şi experţii organizaţiilor de drepturile omului au criticat de asemenea în mod constant numărul excesiv de mare al serviciilor secrete, arătînd că este nejustificat să existe asemenea instituţii la nivelul Ministerul de Interne şi al Ministerului Justiţiei, precum şi alte servicii secrete precum Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP) şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS). Problematica alocaţiilor bugetare de asemenea foarte mari pentru serviciile secrete a constituit şi ea un subiect al criticilor repetate. Astfel, cel mai recent, cu ocazia adoptării bugetului de stat pe 2010, presa a criticat fondurile foarte mari repartizate şi de această dată serviciilor secrete, în condiţii de austeritate severă datorată crizei economice. Bugetul alocat principalelor patru servicii secrete este mai mare decât cel cumulat al  ministerelor Comunicaţiilor, Culturii şi Afacerilor Externe (iar bugetul STS, în legătură cu care au existat informaţii că în recentele alegeri prezidenţiale ar fi sprijinit candidatul actualului partid aflat la guvernare, este cu aproape 40% mai mare decât în 2009)[10].

Corupţia din România, ale căror costuri cumulate din anii de după 1990 se ridică la mai multe zeci de miliarde de euro, are ca una dintre cauzele principale influenţa masivă, netransparentă şi ilegitimă exercitată de oamenii şi structurile Securităţii. Responsabilii politici au renunţat aproape cu totul până şi la retorica „luptei împotriva corupţiei” (într-o ţară în care fenomenul corupţiei este de aproape un deceniu şi jumătate unul sistemic şi avînd consecinţe dintre cele mai grave dar în care nici până astăzi nici un oficial de rang înalt nu a fost condamnat pentru corupţie). Un exemplu al lipsei totale de credibilitate a discursului public al înalţilor responsabili guvernamentali despre „lupta împotriva corupţiei” este chiar al actualului Preşedinte al României (el însuşi acuzat, inclusiv în justiţie, de acte grave de corupţie). În încercarea de a-şi face credibil discursul public, mai ales pentru a obţine capital electoral, în toţii anii de după 2004, în care a îndeplinit funcţia de Preşedinte, Traian Băsescu a exprimat în repetate rânduri critici severe cu privire la modul în care trei „oameni de afaceri” (Sorin Ovidiu Vântu, Dinu Patriciu şi Dan Voiculescu, pe care i-a numit explicit „oligarhi”, „moguli” etc) s-au folosit ori au încercat să se folosească de influenţa lor în raport cu oamenii politici, responsabilii guvernamentali ori reprezentanţii altor autorităţi publice pentru a obţine privilegii nelegitime în detrimentul interesului public. Însă în afara unor asemenea vituperaţii, nu este cunoscut nici un gest al Preşedintelui în sensul declaraţiilor sale publice, cu toate că prin Constituţia României el avea şi are obligaţia de a veghea la respectarea legii fundamentale şi la buna funcţionare a autoritãţilor publice, inclusiv în sensul respectării principiului constituţional al „egalităţii cetăţenilor, fãrã privilegii şi discriminãri în faţa legii şi a autoritãţilor publice”. Or Preşedintelui îi era şi îi este bine cunoscut faptul (ca să dau numai acest exemplu) că instituţii importante de presă aparţinînd celor trei „oameni de afaceri” funcţionează, în Bucureşti, în spaţii locative foarte mari, proprietate publică – spaţii pentru care cei trei plătesc chirii de câteva zeci de ori mai mici în comparaţie cu cele practicate pe piaţa liberă din Capitală (obţinînd astfel, multianual, în detrimentul veniturilor bugetare publice, beneficii financiare injuste de ordinul zecilor de milioane de euro). La data de 18 decembrie 2009, pe baza Legii accesului la informaţii, am adresat Preşedintelui o cerere scrisă (o anexez de asemenea), prin care am solicitat să-mi fie comunicate informaţii privind demersurile întreprinse de către acesta pentru ca să înceteze tratamentul privilegiat de care cei trei „oameni de afaceri” au beneficiat, timp de aproape zece ani, din partea autorităţilor publice. Deşi termenul legal a fost împlinit încă din 19 decembrie 2009, Administraţia Prezidenţială nu a dat niciun răspuns cererii pe care i-am adresat-o. Se mai impune precizat şi faptul că cei trei oameni de afaceri sunt inculpaţi pentru grave acte de corupţie (judecarea lor trenînd de foarte mult timp) şi / sau sunt acuzaţi de legături cu Securitatea (în cazul unuia dintre ei acuzaţia fiind deja probată cu documente provenind din arhiva Securităţii).

Excelenţă,

Dacă cele câteva argumente ale mele au avut darul de a vă convinge măcar şi numai parţial, vă adresez, Dumneavoastră  şi Guvernului Dumneavoastră, rugămintea să le aveţi în vedere în sensul în care am încercat să vi le supun atenţiei. Nu pot să existe dubii cu privire la recunoştinţa pe care românii o datorează ajutorului generos primit în ultimele două decenii din partea ţării Dumneavoastră. În acelaşi timp sunt sigur că această recunoştinţă va fi mult mai mare atunci când va deveni încă şi mai clar că Guvernul şi ţara Dumneavoastră au făcut chiar tot ce ar s-ar fi putut face pentru un aliat al cărui destin istoric  s-a aflat şi se află într-o mare încercare.

Vă rog să agreaţi, Excelenţă, expresia înaltei mele consideraţii.

Valerian Stan

19 februarie 2010

---

[1] Ziarul „Cotidianul”, „Ambasadorul suedez este surprins de poziţia României faţă de monitorizarea pe justiţie”, 21 ianuarie 2010

[2] Un exemplu din mai multele care pot fi date este cel al contractului prin care Guvernul român a atribuit companiei americane Bechtel, fără licitaţie, o lucrare în valoare de 2,3 miliarde de euro (autostrada Braşov-Borş). Într-un articol publicat în „Cotidianul”, în mai 2004 („O indulgenţă păguboasă”) am criticat cele întâmplate şi m-am întrebat dacă nu cumva fusese vorba despre o nouă intervenţie dinspre Administraţia americană de la acea dată. La scurt timp după articolul meu, Ambasadorul american la Bucureşti, Michael Guest, a răspuns cu câteva rânduri prin care dezminţea, fără niciun entuziasm şi parcă mai mult obligat de regulile postului pe care îl ocupa, că Guvernul său ar fi intervenit în vreun fel şi că ar fi fost ceva în neregulă cu atribuirea contractului. Pentru ca peste aproape şase ani, în vara anului 2009, ministrul Transporturilor de la acea dată, Radu Berceanu, să confirme oficial că contractul a fost atribuit cu încălcarea procedurilor legale şi că „Bechtel a fost un fel de cerinţă pentru ca România să intre în NATO” (a se vedea ziarul „Ziua” din 2 iunie 2009: „Radu Berceanu: Contractul cu Bechtel a fost o cerinţă pentru intrarea României în NATO”).

[3] A se vedea, cu titul de exemplu, ziarul „Cotidianul”, „România a consumat doar 8% din banii alocaţi de UE / Fondurile europene cheltuite într-un veac”, 15 noiembrie 2009

 

[4] O foarte bună cunoscătoare a realităţilor româneşti sub acest aspect, scriitoarea germană de origine română Herta Müller, recent laureată a Premiului Nobel pentru literatură, aprecia că „în jur de 40% dintre cei care se află astăzi la putere în România provin din vechea Securitate şi se protejează între ei” (ziarul „Cotidianul”, „Herta Müller a criticat corupţia din România la Frankfurt”, 16 octombrie 2009)

[5] Ziarul „Adevărul”, „Marius Oprea: <Suntem conduşi de circa 10.000 de ticăloşi>”, 21 ianuarie 2010

[6] Se pot vedea cu titlu de exemplu: Ziarul “România liberă”, “Cel putin 129 de actuali magistraţi au fost oamenii Securităţii”, 28 octombrie 2005; Ziarul „România liberă, ”Curtea de Casaţie, asaltată de judecători dalmaţieni“, 8 decembrie 2005; Ziarul “Ziua”, „Magistraţi dresaţi de Securitate”, 10 aprilie 2006. Semnificativ este şi faptul că până şi despre fostul judecător al României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marin Voicu, s-a aflat că a fost colaborator al Securităţii.

[7] Unul din numeroasele exemple în acest sens îl constituie o solicitare scrisă pe care eu am adresat-o în cursul anului 2002 conducerii Serviciului Român de Informaţii pentru a-mi fi comunicată ponderea (procentul) ofiţerilor de Securitate în totalul personalului acestui serviciu. SRI a refuzat furnizarea acestei informaţii “motivînd” că această cifră nu poate fi făcută publică întrucât constituie o “informaţie utilă unui eventual potenţial adversar”.

[8] A se vedea, de exemplu, ziarul „Gândul”, „Tinichigiu şi filosof. Băsescu, mărturisiri necenzurate către Liiceanu”, 18 iunie 2009

[9] În primăvara anului 2006, ziarul „Adevărul” a publicat un serial, fundamentat inclusiv pe o analiză a organizaţiei internaţionale “European Digital Rights” care, între altele arăta că pentru acţiunile de ascultare a telefoanelor din România “costurile sunt absurd de ridicate raportate la bugetul ţării“. Numai în 2005, pentru ascultări s-au cheltuit 118 milioane de euro. România, ţara cu nivelul “albastru” (precaut), al ameninţărilor teroriste, depăşea Statele Unite la numărul de interceptări telefonice (ţară care după septembrie 2001 continuă să se afle sub ameninţarea terorismulu). Raportat la populaţia celor două ţări, în România au avut loc de 14 ori mai multe interceptări telefonice decât în Statele Unite. Un articol din acelaşi ziar (intitulat sugestiv “România, campioana mondială a serviciilor secrete / Cei mai mulţi <securişti> pe cap de locuitor“) informa despre faptul că SRI are de 6 ori mai mulţi ofiţeri la un milion de locuitori decât serviciul omolog american, FBI (şi că are 571 de ofiţeri SRI la milionul de locuitori, în timp ce Germania are 89, iar Franţa 98). O analiză de ultimă dată publicată în cotidianul “La Repubblica” şi citată de ziarul “Gândul” (8 februarie 2010, “Am ajuns lideri ai spionajului mondial / Ţara tuturor serviciilor”) arată că din declaraţiile unor foşti directori ai serviciilor secrete române rezultă că România are “cel puţin 60 de agenţi de securitate la suta de mii locuitori, în vreme de britanicii au 6, iar americanii 9”.

[10] Ziarul “Evenimentul zilei”, “Serviciile secrete nu strâng cureaua în criză”, 4 ianuarie 2010

Popularity: 3% [?]

Se inmultesc indoielile in tabara Obama

Autor: Tommy Barbulescu

Probleme serioase, sunt create de metoda diplomatică a preşedintelui american in Orientul Apropiat. In speţă, metoda lui de compromis cu orice preţ, este din ce în ce  mai vehement criticată. În politică, Legea Seriilor Negre nu cunoaşte pardon. În plină bătălie pentru adoptarea Legii Protectiei Sanitare, al cărei succes este de acum încolo perceput drept ultima şansă a lui Obama de a nu pierde definitiv Preşedinţia, gestul sfidător la adresa vicepreşedintelui Joe Biden, în Israel, capătă o pondere cu atât mai mare cu cât multiplică semne de întrebare şi îndoieli în tabăra democratică, şi aşa din ce în ce mai divizată. Comentatori şi diplomaţi se întrec în calificative cum ar fi: “Scuipat în faţă”, “lovitura de pumnal în spate”, sau – mai recent, constatarea generalului David Petraeus, şeful Comandamentului  Central  US-CENTCOM,  la Tampa – FLORIDA: “Statele Unite au devenit Pudel-ul Israelului”.

Acestea sunt calificativele palmei diplomatice suferite de Joe Biden in recenta vizită din Israel. Vicepreşedintele American se deplasase acolo cu intenţia de a reafirma importanţa crucială a relaţiei israelo-americane mai cu seamă în lumina sfidării iraniene, şi, de a înjgheba o nouă fază de convorbiri indirecte între Palestinieni şi Israelieni, în scopul relansării procesului de pace. Dar in chiar a doua zi a vizitei, Joe Biden a fost confruntat cu anunţul oficial al guvernului Benyamin Netanyahu care făcea cunoscut edificarea a o 1.600 de locuinţe noi, în cartierul Ramat Shlomo, din Ierusalimul de Est.

Anunţat in plină vizită americană, acest plan de continuare a “colonizării” israeliene apare ca o tiflă dată eforturilor administraţiei americane, care încă de la preluarea mandatului, pledează pentru sistarea construirii de noi aşezări israeliene. Dar dincolo de întrebarea  privind motivele la originea acestui afront, încep să se profileze semne grave de întrebare asupra metodei diplomatice Obama  în Orientul Apropiat, şi pe plan mai general, asupra leadership-ului de care mai dispune încă, într’o lume care pare că se joacă cu deschiderile lui şi cu slăbiciunea crescândă a poziţiei lui, pe plan intern.  

Şi-ar fi permis israelienii să acţioneze în acest mod, acum un an, când preşedintele American era în apogeul popularităţii şi când părea capabil să răstoarne munţii? Au simiţit ei oare – se întreabă în continuare cunoscători ai scenei – că îşi pot permite să descumpănească cel mai bun aliat, într’un moment în care acesta pare cuprins de un acces de slăbiciune dacă nu chiar de neputinţă? Din ce în ce mai mulţi analişti se întreabă dacă această condescendenţă recurentă, care face ecoul altor tifle suferite de Washington pe plan de politică externă, nu este  cumva,  tocmai rezultatul eşecului metodei “compromis cu orice preţ”, caracteristică stilului Obama, atât pe plan intern cât şi extern. Spune Justin Vaisse de la Brookings Institution: “Este o întrebare adevărata, autentică. Există  întotdeauna -fără doar şi poate – o legătură, între disponibilitatea de a acţiona în exterior şi poziţia unei echipe pe plan intern”. Schimbul de gingăşii între Siria şi Iran în plină reconciliere cu Washington, gesturi de respingere din China, jocul provocator al Iranului, dar şi – nu mai puţin – maniera dezinvoltă cu care ruşii încearcă să tărăgăneze încununarea negocierilor START, sunt menţionate de experţi, drept exemple de incapacitate a administraţiei americane de a repurta succes pe plan de politică externă. Recent, în anturajul lui Putin s-au făcut ironii pe seama  importanţei  definitivării unui acord cu americanii, pe motiv ca de acum în trei ani, Obama nu va mai fi acolo. Ruşii, de departe, nu sunt singurii care vor să se prevaleze de starea de slăbiciune -neîndoielnică – a Administraţiei americane actuale, incapabilă să avanseze pe niciunul din marile dosare de pe agendă şi zdruncinată de  polemici şi suspiciuni.

Numeroşi colaboratori din campul Obama, cât şi unii observatori cred că sub imperiul obsesiei de a ajunge la un compromis cu repulicanii, Preşedintele a ajuns sa paralizeze proiectele proeminente ale mandatului său.

Planul climatologic pare să fie dat uitării, si aceleaşi cercuri mai cred că nu ar fi exclus ca sub enormele presiuni – ceeace este adevărat – ale taberei conservatoare – s-ar putea ca preşedintele să abandoneze proiectul său iniţial de a-i judeca pe terorişti în instanţe civile. După ce insistase asupra abrogării legii care îi obliga pe homosexuali să-şi ascundă orientarea, în serviciile militare – Administraţia Obama nu mai  pare grăbită să-şi cheltuiască capital politic în Congres, pentru o luptă cu rezultat incert, preferând în schimb, să se concentreze asupra Planului Sanitar. Pronosticul cel mai frecvent avansat de think-tanks -care pare de altfel să fie confirmat de fapte – este acela  că numai o adoptare a reformei “Asigurări de Sănătate”  îi va permite lui Obama sa redobândească inţitiva, la numai şase luni înainte de alegerile pentru Congres. Aici, se poate face analogia cu situaţia lui Clinton în 1995, când  succesul din Bosnia şi câteva reforme interne au fost îndeajuns  pentru a da uitării eşecul lui pe planul reformei sanitare. Numai că acum, pe ton murmurat, foşti fervenţi partizani Obama, încep să vorbească despre o problemă de fond; se întreabă care ar fi motivaţia profundă a personalităţii politice a preşedintelui, a acestui om, care atât pe plan intern cât şi extern, pare mereu grăbit să-şi înduplece adversarii (repulicani, iranieni, chinezi) mai de grabă decât să-şi convingă propri aliaţi (democraţi sau europeni).

 Le Figaro, WEB.

Tommy  Barbulescu

New Jersey March 23.2010

Popularity: 3% [?]

Autor: Gabriela Petcu

„Şi când ursuză luna în tulburi nori s-ascunde
Şi mut, văzduhul veşted tresaltă-n lung fior,
Va răsări iar umbra cu chip înşelător
Cu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde”.          

                                                  (Grădinele amăgirii)

 

La data de 24 martie 1885, la Bucureşti, se naşte Mateiu Caragiale fiul nelegitim al lui I. L Caragiale şi al Mariei Constantinescu. După ce I. L Caragiale se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly în anul 1889, îşi aduce fiul în noua familie unde va trăi o bună parte a copilăriei sale. Tânărul, frustrat de lipsa mamei, de diferenţa dintre el şi ceilalţi copii începând cu strigarea catalogului la şcoală pentru acea rubrică unde erau trecute numele părinţilor, de faptul că Maria Constantinescu era de condiţie  materială şi intelectuală simplă, simţea nevoia de a demonstra că originea lui se află în trecutul unor familii aristocratice, atribuind descendenţe uimitoare acesteia.

La numai 14 ani, Mateiu inventează o genealogie favorabilă familiei sale şi odată cu acest pas, începe dezinteresul pentru orice fel de activitate practică producătoare de confort material.  Studiază heraldica, reconstituie steaguri şi blazonuri nobiliare inoculânduşi ideea că este descendentul unei familii cu tradiţie aristocrată. Mateiu, îşi însuşea încă de la vârstă fragedă, o maturitate precoce iar atunci când se ivea ocazia, încerca să demonstreze acest lucru. Colegii de şcoală îl porecleau “contele” iar viitorul scriitor, lua acest lucru în serios.

La 20 de ani, Mateiu I. Caragiale merge la Berlin, împreună cu familia tatălui, pentru a face studii de drept. Nu se străduieşte prea mult în ce priveşte învăţătura; de aceea,
în primăvara anului 1905, I.L Caragiale realizează că Mateiu nu evoluează şi îl trimite în ţară. Ruptura dintre tată şi fiu se produce odată cu plecarea din Berlin, Mateiu având un dublu eşec: întoarcerea în ţară cu acelaşi statut şi faptul că în ochii tatălui său, apare ca un pierde – vară incapabil să-şi asume destinul unui om matur.
Ajuns în ţară, Mateiu doreşte o reabilitare, manifestându-şi intenţia de a deveni ofiţer dar este respins la examen, din cauza constituţiei sale fizice.

Din descrierea sugestivă făcută de George Călinescu în “Istoria literaturii române de la începuturi până în present” surprindem un Mateiu I. Caragiale care acordă o deosebită atenţie mersului, ţinutei, convins fiind că un aristocrat e dator să-şi etaleze nobleţea în orice situaţie, dovedindu-se nu numai un erudit desăvârşit, ci şi o prezenţă fizică agreabilă. Intuim,astfel, lovitura pe care trebuie s-o fi resimţit din plin contele, Acea respingere la examen tocmai din cauza constituţiei sale fizice, trebuie să fi avut un impact puternic asupra tânărului Caragiale.

Reînscris la Facultatea de Drept, de această dată la Bucureşti, Mateiu promovează câteva examene, dând speranţe tatălui său. Însă, în 1907, în plină sesiune, se îmbolnăveşte grav, I.L Caragiale luându-l la Berlin pentru refacere. Întors în capitală, abandonează din nou facultatea, preferând o viaţă dezordonată, întreţinută sporadic şi insuficient de o pensie pe care tatăl o trimite Mariei Constantinescu.

În octombrie1912, după moartea lui I.L.Caragiale, primeşte funcţia de şef de cabinet la Ministerul lucrărilor publice.şi asistă la inaugurarea monumentului lui Suvorov la Plăineşti. Şambelanul rus Arseniev îl propune la decorare.
În ceea ce priveşte dorinţa sa de aristocraţie, singura speranţă a lui Mateiu rămâne ivirea unei conjuncturi favorabile. Şi iată că, mai târziu, în 1923 la vârsta de 38 de ani, el se căsătoreşte cu Marica Sion (fiica poetului Gheorghe Sion) care avea 63 de ani, descendenţă nobilă, deţinând un domeniu (Sinonu) pe care va flutura o vreme, stema familiei Caragiale (“coup vert sur jaune”). Scopul a fost atins.

Moartea lui Mateiu Caragiale, survine la 17 ianuarie 1936, la doar 51 de ani, lăsând neîncheiate socotelile cu viaţa şi proiectele literare.

Ca scriitor, nu lasă multe opere în urmă, însă tot ce a rămas, sunt scrieri originale care uimesc şi îl clasează printre autorii de geniu ai literaturii române.

Romanul Craii de Curtea Veche, scris pe parcursul a zece ani, reprezintă capodopera sa, opera emblematică în care va descrie şi caracteriza, cu mare acurateţe, Bucureştiul interbelic, lumea mahalalelor şi a cârciumilor de cea mai joasă speţă, unde aveai ocazia să întâlneşti personaje stranii precum Pantazi, Gore Pirgu, sau Paşadia, poveşti tulburătoare ca cea a Penei Corcoduşa, îndrăgostită iremediabil de un nobil rus, dar şi  decoruri fantastice, construite de mintea sclipitoare a autorului.

Nuvele Remember şi Sub pecetea tainei, sunt scrise în acelaşi mod, dar tratează subiecte diferite : prima aduce în prim plan modelul unui dandy, un personaj fabulos, pe nume Audrey de Vere, a cărui sexualitate nu este precizată, dar pe care îl întâlnim atât ca bărbat cât şi ca travestit cu cele şapte safire de Ceylan, răsfirate pe degetele-i lungi, iar cea de-a două este naraţiunea lui conu Rache, un poliţist pensionat, care povesteşte, la un pahar de bere, despre trei cazuri de dispariţii misterioase.

În mai 1936 apare volumul de poeme Pajere, la “Cultura Naţională”, al cărui director era acad. Al. Rosetti.

Clio (Pajere)

Mi-a îngânat stăpâna: “Nu-n file-ngălbenite
Stă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti.
Amurgul rug de purpuri aprinde: de-l priveşti,
Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite.

Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite,
Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti,
Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti
Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite.

Dar ceaţa serii-neacă troianele de jar.
Atunci mergi de te-aşază sub un bătrân stejar,
Ascultă mândrul freamăt ce-n el deşteaptă vântul,

Ca-n obositu-ţi suflet de vrajă răzvrătiţi,
Când negrul văl al nopţii înfăşură pământul,
În gemăt să tresalte străbunii adormiţi.”

“In anii care au trecut de la moartea scriitorului, întîmplată în ianuarie 1936, omul s-a adîncit în umbra scriitorului, iar biografia a pălit în faţa unei opere de ficţiune singulare. De fapt, omul se întorsese în operă, ca un actor care în ultimul act ar trage el însuşi cortina, refuzînd să mai apară la chemarile sălii, pentru a nu risipi confuzia aceea vrajită între realitate şi artă, căreia i-a închinat toate eforturile şi care a dat identitatii sale adevăratul sens. Într-adevar, o dată cu trecerea timpului, Mateiu Caragiale a devenit un personaj al propriei sale literaturi” (Alexandru George).

Gabriela Petcu

Popularity: 3% [?]

Scrisoare deschisa adresata Presedintelui României
Domnule Presedinte al României,
Traian Basescu

La inceputul anului 2008 scriitorul si fostul detinut politic pentru 13 ani si jumatate, domnul Aurel Sergiu Marinescu a adresat in scris Domniei Voastre, dorinta fostilor detinuti politici ca Fortul 13 Jilava sa devina un Muzeu al Comunismului – al terorii rosii. Scrisoarea a fost insotita de publicatia „Curentul International” din SUA, in care a aparut textului dumnealui din data de 3 ianuarie 2008.
Apreciem ca scrisoarea adresata Domniei Voastre, insotita de publicatia respectiva, a fost directionata la Ministerul Culturii si Cultelor.
Cu adresa nr.191 din 26 iunie 2008, Ministerul Culturii si Cultelor raspunde favorabil ideii si propunerii facute de domnul Aurel Sergiu Marinescu a transformarii Fortului 13 Jilava intr-un Muzeu al Comunismului.
La numai doua luni de la primirea raspunsului Ministerului Culturii si Cultelor, adica in luna august 2008, scriitorul Aurel Sergiu Marinescu a decedat, dar nu inainte de a ma ruga sa transmit acest mesaj.
Initiativa infiintarii unui Muzeu National la Jilava s-a nascut inca din anul 1990 si apartine domnului Banu Radulescu, fondatorul si presedintele publicatiei „Memoria” – revista gândirii arestate – fost detinut politic si care in colaborare cu doamna arhitect Ligia Popp, a intocmit si planul proiectului.
In anul 1999 domnul Banu Radulescu a decedat, iar documentatia proiectului a fost preluata de actuala presedinta a publicatiei „Memoria”, doamna Micaela Ghitescu, fosta detinuta politic, care impreuna cu doamna arhitect Ligia Popp a depus-o la Institutul de Investigare a Crimelor Comuniste.
Jilava este inchisoarea prin care au trecut absolut toti detinutii politici, unii pentru câteva saptamâni in vederea transportului lor la inchisorile din tara, iar altii pentru a muri acolo.
Martirii inchisorilor, luptatorii pastratori ai istoriei adevarate, dispar biologic, iar Fortul 13 Jilava care asteapta de peste 20 de ani sa fie declarat „Monument Istoric” se deterioreaza din neglijenta voita sau necunoastere.
Asumându-ne istoria, Fortul 13 Jilava trebuie sa existe peste veacuri, el nu trebuie sa fie afectat de interese politice caci pe lânga valoarea lui memorialistica el este un simbol al suferintelor nedrepte ale unui neam incatusat.
Construit cu un secol inainte, cu scop de aparare a tarii, a fost transformat intr-un malaxor al nimicirii neamului românesc.
Având exemplul lui Take Ionescu, liderul partidului conservator-democrat, care in anul 1889, in Parlamentul României afirma: „Noi facem fortificatiuni nu pentru ofensiva, fie contra Rusiei sau Austriei, noi facem fortificatiuni pentru apararea solului si a demnitatii noastre”, cei peste un milion de fosti detinuti politici care au trecut prin Jilava afirma: „dorinta infiintarii acestui muzeu al comunismului nu este ca o razbunare impotriva tortionarilor, ci ca o denuntare a terorii comuniste, ca aceasta sa se cunoasca si sa nu se mai permita sa se repete asemenea atrocitati”.
Si iata ce spune domnul Vladimir Tismaneanu, politolog, la capitolul aprecieri in cartea scriitorului Aurel Sergiu Marinescu – Prizonier in propria tara, vol.III, pag.345-346:
„Stimate domnule Aurel Marinescu, tin sa va multumesc pentru cartea trimisa, pe care am citit-o pe nerasuflate. Trilogia memorialistica pe care o propuneti va juca un rol insemnat in actiunea de restituire a memoriei, mai cu seama in conditiile in care observam tendinte de minimalizare ori chiar de a nega faptele abominabile pe care tot atât de minutios le analizati dumneavoastra. Opera dumneavoastra nu este doar una de ordin autobiografic, ci contribuie la asanarea morala a lumii românesti in aceste complicate clipe de nastere a democratiei. Cu cele mai bune gânduri, Vladimir Tismaneanu”.
Domnule Presedinte,
Infiintarea „Muzeului Jilava” va reprezenta o reconciliere intre victime si calaii slujitori ai terorii rosii comuniste. Suntem incredintati ca dorinta celor carora li s-a distrus tineretea, idealurile, sperantele, sanatatea, familia si viata, va gasi ecou in inima Domniei Voastre si implinirea ei.
Va rugam sa primiti incredintarea sentimentelor noastre de respectuoasa consideratie.
Sotia scriitorului Aurel Sergiu Marinescu,
Manon Marinescu

Foto. Aurel Sergiu Marinescu isi revede sotia – Manon si fiul – Sorin, dupa ce regimul comunist le-a acceptat plecarea in SUA, in 1976.

Popularity: 11% [?]

Moment aniversar- Poetul George Filip împlineşte 71 de ani!

Autor: Mihaela Dordea 

POVESTE DESPRE UN POET

Când se naşte un POET, cântă universul. Muzele îşi acordează în falset harpa, apoi se pun pe cântat. Stelele se adună la ceas de taină şi îi ţes mantia de gală.

Poetul se naşte întotdeauna într-un loc binecuvântat de Dumnezeu. De aici îşi trage el seva , spiritul, lumina din priviri care nu dispare niciodată. Şi vorbele. Aici e „ acasă”. Aici e mama, aici fraţii şi amintirile…„Nu mai plânge mamă,

voi veni acasă

Când vor râde-n curte

Flori de lilieci.

Seara când v-adună

Să îmi pui pe masă

Strachina din care

Am gustat pe veci”

Şi totuşi, Poetul nu are un loc al lui. El este pretutindeni, pentru că Dumnezeu l-a trimis pe pământ să colinde lumea şi să lase peste tot câte o urmă de suflet. De aceea Poetul are doruri. Are nostalgii…

”Acolo unde fac popas

mă culc pe-un semn de întrebare

iar valul meu, ca un reflux

se-ntoarce la bătrâna Mare”

Poetul este şi el om, alcătuit din carne şi sânge. La ingredientul „ suflet”, Dumnezeu a picurat mai multă esenţă de sensibilitate şi emoţie decât la muritori. Pentru că Poetul este un Nemuritor!  Are tristeţi, are bucurii. Uneori se teme, alteori e gata să renunţe, o ia mereu de la capăt şi nu se poate opri, nu poate renunţa pentru că nu îi este îngăduit. Poetul are o misiune! El ştie mai bine ca oricine în astă lume ce înseamnă libertatea. E o pasăre rară Poetul, dar nu îl poţi ţine într-o colivie, fie ea şi aurită.

Foto.Poetul George Filip

„Nu port nicio vină

că din pruncii-ţi şase,

Numai unul, toamna

n-a pus cununie

Eu m-am vrut ca mire

pentru libertate

Şi-am sădit în viaţă

Flori de omenie.”

Şi pentru că Poetul iubeşte OMUL, sufletul lui şi gândurile lui sunt la durerea şi tristeţile care îl împovărează. Nu suportă nedreptatea de nici un fel. Nu poate fi de acord cu tăcerea  spaimei de ceea ce va urma. Pentru că el, Poetul, este un luptător etern. Un erou şi un sacrificat al sorţii în acelaşi timp. Şi chiar de  doare, el nu tace şi nu renunţă. „Înot prin ochiul meu de veghe

Spre portul care m-a uitat

Sunt zdrenţuit de naufragii

Şi mi-am pus umeri de bărbat.

……………………………………

Planeta asta geoidă

Şi inventivă în ambiţii

Dă cu sentinţele de-a dura

Prea indulgentă cu bandiţii.

 

De-aceea îmi înot sub pleoape

Şi slugă-mi sunt dar şi satrap

Iar de furtunile mă-ndoaie

Lansez un SOS şi scap.”

Şi totul numai din iubire! Inima Poetului e atât de largă, încât încape în ea toată iubirea lumii. Şi nu e o iubire obişnuită! Nu! Poetul iubeşte total. Nu are limite. Universul e singurul spaţiu care îi ajunge. Şi către Univers se duc gândurile lui. Şi pentru că el poate, Poetul stă , uneori, de vorbă cu Dumnezeu. „Iartă-mă în zi de sărbătoare

Că tu poţi să le-mplineşti pe toate

Vreau să-ţi cânt colinde de ardoare;

Iartă-mă – mărite împărate!

 

Şi copil smerit – a câta oară…

De Crăciun sorb jerbe de minune;

Coruri mari de îngeri mă-nconjoară,

Doamne – mă îndoi la rugăciune!”

Poetul e singur. Dar singurătatea Poetului e altfel. Ea se consumă acolo, în interior, unde valurile Mării lui cea Neagră, şi furtunurile din adâncuri nu se vad, dar se aud în cântecul poetului. Da, cântec, pentru că poezia lui e o melodie, o partitură scrisă cu note neobişnuite şi cântată , ca un solo de suflet, cu sunete nepământene. Oare cine ştie să asculte muzica Poetului?

Hai să facem linişte, poate că ceea ce se aude în inima noastră e chiar melodia compusă de Poet… „Mă arde sub tâmple un cântec frumos,

Un dor nerostit ce-mplinirea şi-o vrea,

Un glas ce-mi răsună în suflet duios:

Omule…Omule…iată o stea!

 

Şi-n strigătu – acesta-s atâtea candori

Şi-atât de aproape-i de inima mea

Că-mi vine să-l cânt de o mie de ori:

Omule…Omule…iată o stea!”

Omule, iată o stea!

Şi steaua a răsărit, atunci când Dumnezeu a răspuns rugăciunii…Poate că Poetul se ruga în acelaşi timp cu Maria, poate că se rugase deja, dar a venit împlinirea! Împlinirea iubirii, împlinirea de suflet pe care Poetul o aştepta de o viaţă.

Foto. Mihaela Dordea si poetul George Filip la inceputul toamnei trecute

„…eram cam derutată prin Montreal. Am urcat în genunchi sutele de trepte şi am ajuns pe munte, sus, la Oratoriul St.Josef…Vroiam să-l văd pe Dumnezeu. 

- Doamne, sunt creştină, dă-mi şi mie un Om bun…doar atâta-Ţi cer…

Dumnezeu şi-a rotit privirea peste univers şi mi-a zis:

- Il vezi pe acela de colo, din zăpadă ?

- Da Doamne…îl văd.

- Acela va fi Omul tău ! 
Într-o staţie de autobuz, Omului acela i-a căzut o mănuşă în zăpadă. Am ridicat-o şi i-am întâlnit privirea.

- Vino cu mine, mi-a zis, să vezi şi tu cum miroase pe-aici a casă de român…

Şi m-am dus – Şi ne-am şi cununat…oficial şi nevastă i-am devenit – şi în vară vom face şi nuntă la biserică. Omul acela pe care Dumnezeu mi L-a arătat cu degetul atunci, Omul acesta – este poetul George Filip iar eu am devenit Maria-Sa.

Avem casă, avem icoane şi număr la poartă. Casa noastră este primitoare şi avem prieteni mulţi. Ce-aş putea să-ţi spun mai mult iubita noastră Mihaela Dordea ? FIE NUMELE DOMNULUI ÎN VECI BINE CUVÂNTAT…AMIN ! »

Da, Omul acesta, Poetul despre care am vorbit până acum, este GEORGE FILIP, născut sub semnul Berbecului, pentru că mama Floarea, mama lui de la Tuzla, nu a vrut ca el să se nască în peşti. Nu îi plăcea ei şi a vorbit acolo sus cu îngerii care i-au ascultat ruga şi pe 22 martie 1939 , a venit pe lume POETUL. Legănat de mare, alintat de briză, încercat de soartă, viaţa l-a dus departe, peste mări şi ţări, tooocmai în Canada, ca să o întâlnească pe ea, pe Măriuca. Acum e Maria Sa, adică a Poetului. « A venit ca o lumânare eternă

De departe, poate de la Dumnezeu,

În grota sufletului meu căzut în bernă,

Eu – la un pas de şaptezeci de toamne – eu

Scoteam apă sfinţită dintr-o fântână

În care izvorul secase ; »

Sunt multe de spus despre Poet. Am mai spus şi oi mai spune. Să vedem , poate Poetul mai vrea să ne spună ceva…

« Prin lumea mare am cosit calvar.

Adeseori la preoţi m-am nuntit,

Măicuţa mea, cu ochii blânzi de jar,

Ghicea prin somn că nu m-am prăpădit

………………………………………………………

Am testamentul scrijelat pe seu:

Să-fiu prin viaţă slugă şi stăpân.

Prin bâlciurile vieţii strig mereu:

Nu-s vinovat că m-am născut roman!

 

Atâta, oameni buni, mi-a mai rămas:

Într-un culcuş urzit de Dumnezeu,

Ca un străin ce caută popas

S-adorm la umbra sufletului meu… »

Dacă mă întrebaţi de când îl ştiu pe Poet..nu aş putea să vă răspund. Poate că îl ştiu de când lumea…Îmi spunea odată, într-un mesaj , pentru că noi suntem mereu conectaţi, chiar dacă Poetul este la Montreal, iar eu aici, în Ţară, îmi spunea aşa : « nu-s George Filip. Asta-i doar un nume

Bătut cu fierul roşu – un stigmat

Să nu mă rup de cârdul meu prin lume

Când pe idei mă vreau crucificat… »

LA MULŢI ANI, GEORGE FILIP, POETUL UNEI LUMI !

                                                           

                                                 Bucureşti- 22 martie 2010

 

 

 

 

 

           

Popularity: 9% [?]

Norocul prostului sau… prostia norocului

Autor: Monica Corleanca

Să fi avut vreo paisprezece ani, eram la şcoală pe vremea când elevilor mai buni ne dăduseră să medităm pe cei slabi la învăţătură. Mie îmi revenise sarcina să o ajut pe Ecaterina, o fată de la ţară, extrem de grea de cap, grasă, arătând ca o femeie la cincizeci de ani, cu multe coşuri pe faţă şi de care fugeau toţi inspirându-le silă. Mergeam la şcoală mai devreme s-o ajut cam de trei ori pe săptămână înainte de începerea cursurilor, fiindcă intram la lecţii întotdeauna după masa.

Am pregătit lecţiile cu ea mai mult de un an, iar după vacanţa de iarnă ea n-a mai apărut la şcoală.

Nu ştiam ce s-a petrecut, pe mine nu prea mă interesa, eram fericită că abia scăpasem de corvoadă, dar cineva din satul ei ne-a spus că la controlul medical ar fi fost găsită însărcinată şi fusese eliminată din şcoală fără a se mai vorbi despre asta.

Au trecut vreo optsprezece ani, poate mai mult, când într-o zi, în troleibuzul cu care mergeam dinspre Universitate spre şosea, m-am aşezat pe scaunele din faţă lângă un băiat ce se conversa în spaniolă cu fratele lui mai mic şi cu mama, o doamnă blondă, subţire şi îmbrăcată superb, toată a la Parisienne. O priveam cu admiraţie gândind că trebuia să fi fost vreo soţie de diplomat mergând acasă fiindcă zona din spatele consiliului de minştri din Bucureşti era plină de ambasade şi consulate străine. Era atât de elegantă şi nobilă că nu-mi puteam lua ochii dela ea; arăta ca o actriţă de cinema, părul blond platinat îi cădea în falduri arătând o faţă de păpuşe, însă nu-i vedeam ochii din cauza ochelarilor de soare.

Privind-o cu atâta insistenţă probabil că i-am atras atenţia când s-a uitat şi ea mai atent la mine adresândumi-se în cea mai perfectă limbă română:

-Nu cumva aţi făcut şcoala medie tehnică de arhitectură din …… şi vă cheamă aşa şi aşa?

Era să-mi cadă inima pe jos din cauza şocului, mă luase prea repede, m-am redresat puţin şi abia am reuşit să-i răspund:

-Da, eu sunt, dar habar nu am cine sunteţi, nu vă recunosc, deşi credeam că am o excelentă memorie a figurilor aşa încât puteam lucra pentru poliţie, răspund eu uluită.

-Nici n-aţi avea cum! Eu sunt Ecaterina pe care aţi ajutat-o la lecţii pe vremea când eram amândouă în aceiaşi clasă. Eram să leşin!

Asta era prea mult, ce minune să se fi petrecut cu această fată de s-a metmorfozat aşa încât să n-o mai recunoşti. Părea ireal!

-Uite ce, eu te invit să megi acum cu mine acasă, locuiesc la doi paşi de aici si-ţi voi povesti la o cafea ce s-a petrecut în toţi aceşti ani de cand nu ne-am văzut. M-aş bucura foate mult să te am oaspete că nu se ştie când ne vom mai vedea, să nu mă refuzi, te rog, hai vino cu mine, spuse ea.

Am coborât împreună cu copiii care vorbeau româneşte cu accent străin şi-şi găseau cu greu cuvintele să lege o frază.

Am intrat într-un apartament foarte spaţios, undeva pe lângă strada Londra, am înaintat spre sufragerie unde erau numai mobile florentine, dar toate covoarele erau strânse la perete ca şi cum gazdele ar fi fost în curs de mutare. Locuinţa era frumoasă şi plină de lucruri scumpe care îţi săreau în ochi oriunde te-ai fi uitat.

Ecaterina m-a rugat să iau loc pe o canapea, a expedat băieţii în camera lor şi s-a dus la bucătărie să facă o cafea. S-a întors cu tava cu cafelele inundând camera cu arome exotice şi nişte biscuiţi foarte fini scoşi din ambalajele străine, plus câteva feluri de brânzeturi franţuzeşti tăiate în bucăţele mici.

La vremea aceea noi, muritorii de rând, cumpăram cafeaua pe sub mână la preţuri foarte mari, iar în Bucureştiul anilor 1969 era greu să găseşti acele delicatese pe care le admiram acum pe tava adusă de fosta mea colegă.

-Ştii , mi-ar trebui multe zile ca să-şi spun povestea mea, dar voi încerca să mă adun şi să-ţi fac un rezumat ca să nu te plictisesc prea mult, spuse ea.

Să mă plictisească, auzi vorbă, stăteam gură-cască s-o ascult şi nu puteam asocia femeia din faţa mea cu cea pe care o meditasem în acel de mult uitat an de şcoală. Mă uitam la ea ca la a şaptea minune a lumii, dar nu puteam recunoaşte nimic din trăsăturile ştiute; muream să aflu ce se petrecuse cu ea în cei peste optsprezece ani de când nu ne-am mai văzut.

I-am cerut un pahar cu apă, l-a adus şi s-a scufundat în moliciunea canapelei tapisate cu un pluş de culoarea coniacului începând să-mi depene amintirile ei din care se putea scrie un roman bun de aventuri.

“Am părărsit şcoala, adică m-au dat afară din şcoală în septembrie 1953 fiindcă eram gravidă. Eram încă un copil, aveam cincisprezece ani şi nu ştiam nimic despre viaţă. În vacanţa din vara anterioară exmatriculării mele mă aflam la ţară la părinţii mei unde miliţianul din sat se tot învârtea în jurul meu aşa încât până la urmă nu ştiu cum s-a întâmplat că am făcut şi dragoste cu el.

Tata a aflat şi l-a ameninţat rău de tot aşa încât îşi putea pierde slujba, putea fi dat afară din miliţie dacă îl reclama, deci a fost mai bine să pierd eu şcoala; ca să spălăm ruşinea ne-am căsătorit  şi am plecat din satul acela să nu mai fim ţinta bârfelor.

El a fost transferat, la cerere, la Galaţi, dar avea un frate sus pus în Ministerul Afacerilor Interne (MAI) care l-a ajutat mai târziu să ajungă la Bucureşti. Cam atunci mi se născuse şi primul băiat.

În acelaş timp cumnatul meu fusese avansat pe o poziţie mult mai importantă şi s-a gândit să ne trimită în străinătate să lucrăm pentru o ambasadă.

Soţul meu a fost trimis în Argentina la Buenos Aires, iar eu l-am urmat mult mai târziu, fiindcă trebuia să fac pregătirea de limbă spaniolă şi alte aranjamente pentru a arăta ca o adevărată femeie de lume şi nu o ţărancă din comuna de unde plecasem.

Am fost instruită de o doamnă foarte nobilă din vechea protipendadă românească, cred că din familia Ghika, pentru maniere şi reguli protocolare ce trebuiau respectate la mesele oficiale ale abasadelor şi consulatelor. Am fost dusă la Paris, într-o clinică specială unde am petrecut vreo şase luni cu regim pentru slăbit, cu mâncare sub control, multe operaţii estetice ale feţii şi corpului, aşa încât  nu mai semănam nicicum cu ceace fusesem înainte. Spre norocul meu la faţa mea plină de coşuri s-a putut aplica un tratament cu refigeraţie de azot, după care pielea mea a devenit moale şi fină ca a unui copil nou născut, dar şi foarte sensibilă aşa încât ani de zile a trebuit să mă feresc de soare. După aceea mi s-a făcut operaţia feţii din cauza căreia nu m-ai putut recunoaşte tu.

In tot acel timp doamna aceea a fost cu mine pentru îndoctrinarea mea ca să mă schimb, să învăţ maniere din înalta societate cu care să reprezint cu onoare ţara noastră la întâlnirile diplomatice.

Să ştii că n-a fost uşor!

La Buenos Aires nu prea aveam ce face şi m-am apucat să-mi termin şcoala prin corespondenţă în ţară, apoi m-am înscris acolo la facultatea de litere unde eram numai doi studenţi la limba română, însă studiam şi spaniola , cum era normal.

Tot acolo mi s-a născut cel de al doilea copil, dar am avut ajutor la treabă şi crescutul lui.

Acum mă aflu aici în tranzit, după cum vezi toate lucurile din casă sunt adunate fiindcă aştept semnalul soţului meu să-l urmăm la o altă ambasadă unde va fi mutat, probabil la Paris sau Madrid.”

Eu eram încă în transă, ascultam şi aveam senzaţia că visez în timp ce mi se spune o poveste inventată. Mi-a arătat cicatricile foarte fine lăsate de operaţiile estetice de pe corp, când la vremea aceea nici nu-mi trăznea prin cap că se pot face intervenţii chirurgicale de asemenea anvergură.

-Îndrăznesc să te întreb cine a plătit aceste uriaşe sume de bani pentru transformarea radicală a ceace ai fost tu înainte, am spus eu stupefiată de ceace auzisem.

-Pentru operaţiile estetice la faţă am plătit eu, dar pentru restul nu ştiu, cred că guvernul sau cine ne-a trimis acolo în misiune. Poate fusese parte din program.

Rostise cuvântul magic “misiune” ceace  m-a luminat imediat că fuseseră oameni trimişi de către securitate, iar ea era un element manipulat pentru spionaj sau alte sarcini importante despre care poate nu ştia nici ea. Nu era prea inteligentă, exact ceace le trebuia securiştilor, o marionetă pe care o cizelaseră pâna la rafinament de principesă ca să intre perfect în rol.

Atâţia ani de strădanie a unei doamne din vechea nobilime, atâţia bani ai ţării aruncaţi s-o facă să devină altcineva, îşi arătaseră efortul.

Eu am admirat-o pentru toată puterea de a se schimba, ambiţia de a studia şi încadra în cerinţele de protocol diplomatic pentru funcţionarii ambasadelor, dar cel mai mult pentru sinceritatea cu care mi se destăinuise. Alta n-ar fi făcut-o!

-Acum spune-mi ce faci tu, tu care erai şefa clasei, pe care o lăudau toţi profesorii şi care m-ai ajutat aşa de mult la timpul cât eram la şcoală, cred că ai ajuns foarte departe, îmi spuse ea.

-Hmm! Prea puţin de spus în comparaţie cu experienţele tale senzaţionale, mult prea puţin!

-Draga mea eu ştiu că am avut norocul prostului, fiindcă n-aş fi fost bună de nimic altceva decât să am un serviciu oarecare sau niciunul, să fiu nevastă şi mamă. Eu nu am avut un cap ca tine şi ca alţii din clasa noastră la care mă uitam cu jind ce uşor luau notele mari şi cât de rapid terminau proiectele de an cu mult talent la desen şi creativitate.

Dacă nu mă încurcam cu Nelu în vacanţa aceea nu eram astăzi unde sunt, de aceea consider că primul meu copil a venit cu norocul. De la el ni s-au tras toate bucuriile şi viaţa noastră a luat un drum neaşteptat tocmai când vroiam să spălăm ruşinea acelei întâmplări condamnate de toţi.

Tata care mă bătuse şi vroia să mă dea afară din casa lui, urându-l pe Nelu, este acum foarte fericit de cum a evoluat viaţa noastră.

*

De la Caterina am plecat acasă gândindu-mă cum operează destinul printr-un scenariu ales fiecăruia dintre noi.

Eram fericită pentru ea, dar nu cred că mi-aş fi dorit acele meandre pe care ea a plutit până a ajuns la condiţia socială pentru care putea fi de invidiat. Unicul lucru ce l-aş fi schimbat cu ea era posibilitatea de a călători prin lume, visul meu de o viaţă, să văd culturi şi locuri pe care le ştiam numai din cărţi şi albume răsfoite şi care nu se putea realiza neavând nici paşaport, nici libertate, nici bani în sistemul odios al comunismului care ne ţinea ostateci la muncă pe gratis.

La timpul acela călătoreau numai cei cu misiuni legate de interesele securităţii peste hotare şi care trebuia să fie destul de naivi, cu “origine socială sănătoasă” şi total aserviţi sistemului.

*

Am mai văzut-o pe Caterina de câteva ori înainte de plecarea ei din ţară, mi-a dat câteva cadouri şi cafea să am pentru cîteva luni, apoi am mai primit o vedere după care n-am mai aflat nimic de la ea

Eu m-am mutat cu casa şi n-am mai primit corespondenţa sau …..securitatea română a reţinut orice scrisoare ori ilustrată venită din străinătate, dar m-am bucurat pentru evoluţia ei; făcuse parte din adolescenţa mea şi aventura ei mi-a dat speranţa că se mai pot întâmpla şi minuni pe lumea asta.

(Monica Corleanca, Cincinnati, Ohio)

Popularity: 5% [?]

SORIN OLARIU – POEME APOCRIFE

 

Născut la Caransebeş, Caraş-Severin. Poet, publicit şi epigramist, autor al mai multor cărţi de poezii şi epigrame. Membru al Ligii Scriitorilor şi al Uniunii Epigramiştilor din România. Actualmente este stabilit în Michigan, SUA.

DESPRE ÎNCHIDEREA ÎN SINE

 

odată demult Dumnezeu

m-a întrebat

daca vreau să mă nasc floare

şi i-am spus nu Doamne

nu Doamne

nu-mi place

că doare

apoi m-a întrebat

dacă vreau să mă nasc înger

şi i-am spus

nu Doamne

nu Doamne

nu-mi place

că sânger

de-atunci Dumnezeu

s-a închis în sine

ca într-o lacrimă

şi apoi

a tăcut

iar eu stau încă

şi-astept

să mă nasc

dintr-un pântec

de lut.

RĂTĂCIND PRIN ROUĂ STRĂINĂ

 

îmi amintesc de palma grea a tatei
cum despica cerul copilăriei
mele în două
ca un trosnet de muguri
copţi
ca o vecernie într-o limbă
uitată

îmi amintesc de palma grea a tatei
cum se unduia stângace peste
anii mei fragezi
ca un nor durut
de atâta
zbor ca o aripă de
înger ostenit

îmi amintesc de palma grea a tatei
acum când tata doar ce-a aţipit
sub iarbă
iar greierii s-au pitulat
în ţârâit

NINGEA CU VISE

 

ningea cu vise peste noi
peste livezi şi
peste casă
priveam ninsoarea
amândoi
şi se părea
că nu ne pasă

ningea cu vise peste noi
gheţarii ne creşteau
din tâmple
priveam ninsoarea
amândoi
şi nu ştiam
ce-o să se-ntâmple

ningea cu vise peste noi
peste pământ şi
peste ape
priveam ninsoarea
amândoi
când moartea
ni se furişa
sub pleoape

ADOPŢIE

 

abandonat

între întuneric şi întuneric

stăteam chircit şi

plângeam

nu plânge

nu plânge însetatule

de lumină

îmi spuse noaptea

şi mă luă

pe genunchii ei goi

atunci

am privit

pentru prima dată

în mine

ca-ntr-o adâncă

fântănă

apoi

am plecat

doar eu şi cu noaptea

mână în

mână

AM MURIT DECI EXIST

de la un timp am început să putrezesc

pe la colţuri

ca o mantie roasă

de vânt şi de

ploi

nisipul mi s-a împuţinat în clepsidra

tocită

şi s-a scurs subţiat

pe pământ

înapoi

acum ochii mei oglindesc chipul morţii

călăuză

de taină-n tărâmul

promis

prin vene îmi curge-un ocean de-ntuneric

abisul ce

umple un alt fel

de-abis

Popularity: 9% [?]