Curentul International

Tirania băncilor

Autor: George Petrovai 

Apariţia banilor cu funcţiile lor de plată, transfer şi tezaurizare, a produs acel formidabil dublu impact asupra omului, în general asupra tuturor societăţilor arhaice înjghebate de acesta, societăţi care – pare-se – sătule doar să ştie, vroiau şi să aibă: Mai întâi lovitura sub centură aplicată de bani moralei individuale şi colective, apoi indiscutabilul rol al acestora la apariţia economiilor moderne, care dacă s-au dovedit incapabile să aducă cu ele fericirea şi prosperitatea generală, în schimb s-au dovedit mult mai pricepute decât economiile precedente să inoculeze în competitori setea de câştig dusă până la dezumanizare, să înfăşeze trebuinţele umane în meşteşugite promisiuni electorale şi să înalţe jertfele celor mulţi la rangul de contribuţie obligatorie pentru instaurarea binelui şi păcii în lume.

            Cum banii sunt sângele economiilor moderne, este lesne de înţeles că băncilor le revine rolul de organe vitale ale corpusului social, prioritar de inimă, în pofida faptului că instituţiile de acest gen îşi dovedesc cu fiecare prilej neomenia şi lipsa de inimă…

            Recenta criză financiară, dezlănţuită taman ca în anul 1929 pe Wall Street, este un argument îndestulător în acest sens, care – în plus – pune în evidenţă trei fapte esenţiale:

            a)Pericolele ce pândesc actuala civilizaţie, fundamentată pe un consum agresiv ce merge până la risipă;

            b)Integrarea sistemelor economice şi financiare, gen Uniunea Europeană, duce inevitabil la globalizarea crizelor cu care se confruntă omenirea, mai ales când atari grave probleme demarează într-un stat puternic dezvoltat;

            c)Mai devreme sau mai târziu toate băncile sunt expuse riscurilor. Proba în acest sens ne-a fost oferită de băncile elveţiene, recunoscute drept un veritabil etalon al stabilităţii financiare. Nu şi în cazul de faţă, când UBS şi Credit Suisse – două dintre cele mai mari bănci elveţiene, au solicitat ajutor financiar pentru a putea face faţă presiunii pusă pe ele de criză. Guvernul de la Berna a investit şase miliarde franci elveţieni în UBS prin instrumente financiare convertibile în acţiuni, în vreme ce Credit Suisse şi-a majorat capitalul cu zece miliarde franci elveţieni, bani obţinuţi prin…chetă publică!

            Alte state prudente, bunăoară aşa ca Marea Britanie, au depăşit criza luând de îndată măsuri pentru naţionalizarea băncilor aflate în impas.

            Dar cu toate că în majoritatea ţărilor din jur se luau măsuri îndelung chibzuite pentru evitarea impactului frontal cu criza (Polonia, de pildă, nici măcar n-a fost atinsă!), iar mai apoi pentru ieşirea grabnică din ghearele ei, în România nu se făcea nici una, nici cealaltă. Dacă nici măcar acuma nu avem un plan anticriză, cu toate că majoritatea românilor sunt scărmănaţi de ea de le merg fulgii, cine naiba să-şi fi bătut pe-atunci capul cu un proiect de preîntâmpinare a crizei, atâta timp cât politicienii de prim rang ai momentului dădeau asigurări de felul următor: “Români, nu trebuie să vă temeţi de criză, de îndată ce economia noastră înregistrează ritmuri spectaculoase de creştere economică”!

            Iar Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, la rândul lui făcea aprecieri cel puţin surprinzătoare în legătură cu băncile şi clienţii lor, fără să-l tulbure faptul că pe teritoriul României activează doar sucursale ale unor mari bănci din străinătate şi că băncile-mamă deja înregistrau primele şocuri: “Băncile noastre, perora el cu seninătate, sunt atât de solide încât nici măcar nu vor fi atinse de criză”!

            Ce anume l-a îndemnat pe eternul nostru guvernator să dea asemenea asigurări hazardante? În mod cert teama îndreptăţită ca, din cauza panicii clienţilor, să nu se ajungă la o adevărată degringoladă în sistemul bancar românesc, ceva foarte asemănător cu anarhia. Căci, trebuie s-o spunem, între tiranie (în cazul de faţă tirania băncilor) şi anarhie există o legătură puternică şi interschimbabilă, conform algoritmului: Tirania este anarhia canaliei de sus, iar anarhia este tirania canaliei de jos!

            Ştim cu toţii că numeroasele şi foarte prosperele bănci din România – o revoltătoare sfidare la adresa sărăciei şi tristeţii din jur, n-au avut parte de aberanta stabilitate din previziunile lui Mugur Isărescu, dar că ele s-au salvat urmând cu stricteţe cele două imperative majore ale politicilor bancare elaborate în fiefurile centrale:

            a)Retragerea temporară de capital din sucursale şi dirijarea acestuia înspre băncile-mamă;

            b)O necontenită şi foarte insistentă campanie de publicitate, care are ca scop nu atât păstrarea vechilor clienţi, căci aceştia deja devin nişte sărmane victime după ce băncile şi-au înfipt colţii în ei, cât mai ales atragerea de noi şi noi clienţi, printr-o gamă extrem de diversificată de oferte, aparent fără cusur şi deosebit de avantajoase, fie prin dobânzile practicate, fie prin uşurinţa manevrării banilor dintr-un cont în altul. De-abia pe urmă realizează clienţii că la o adică li se pun fel de fel de piedici în calea intenţiei lor de a-şi închide conturile goale şi că dobânzile încasate de ei se situează cu mult sub comisioanele percepute de bănci tot din banii lor.

            Ba mai mult. Se ştiu cazuri de coşmar, când anumiţi clienţi creduli s-au lăsat ademeniţi de tentantele oferte ale unor magazine, ce lucrează mână-n mână cu băncile, pentru achiziţionarea lesnicioasă a unor obiecte de uz casnic (televizoare, maşini de spălat etc.). Ei bine, dacă începutul se arată foarte încurajator (cu promptitudine, banca virează banii într-un cont şi-i înmânează clientului cardul), sfârşitul se arată de-a dreptul jecmănitor, întrucât după ce-a tras linie şi a socotit toate angaralele, bietul client constată că şi-a însuşit obiectul respectiv la un preţ de trei ori mai mare decât dacă plătea cu bani peşin. Ba încă-şi face şi cruce c-a scăpat de cont şi că n-a mai fost ulterior somat de bancă să plătească naiba ştie ce majorări şi penalităţi, pe care de regulă funcţionarii băncilor le aduc la cunoştinţa foştilor clienţi la câţiva ani după închiderea definitivă a contului.

            Aşa că cine încă nu s-a fript cu băncile, n-are decât să guste din pelteaua oferită cu atâta generozitate de bine-dresaţii funcţionari ai nenumăratelor bănci din România…

George PETROVAI, Sighetul Marmaţiei,                    

    22 februarie 2010

Popularity: 2% [?]

Autor: Gabriela Petcu

„Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi” (Mircea Eliade)

Octombrie 2009. Culorile de verde arămiu se revărsau în cel mai frumos tablou al naturii. Toamna respira miresme de gutui coapte şi tufănele albe. Eram invitată de domnul George Roca la Oradea, pentru a participa la un eveniment în Tinca. Liceul „Nicolae Jiga”  împlinea 10 ani de la botezul cu numele marelui om de suflet, prilej pentru o frumoasă  manifestare. Au fost invitaţi speciali printre care şi scriitorul Constantin Nicolae Mălinaş pe care am avut bucuria să-l cunosc şi să petrecem împreună, câteva ore minunate.

Îmi amintesc privirea aceea care pe moment, nu am înţeles-o…În ochii săi,  jucau lumini şi umbre…un fel de bucurie amestecată cu nostalgie, cu îndoială dar şi cu oarecare consolare…cu întrebări şi răspunsuri deopotrivă. Un zâmbet fragil, se risipea printre cuvinte..însă cuvintele erau ferme. Aşa sunt şi acum, cuvinte scrise, rămase mărturie gândurilor şi faptelor sale.

Întoarcerea de la Tinca  spre Oradea, a fost o plăcere. Eram în maşină  împreună cu scriitorul George Roca, cu profesorul Iosif Popa şi cu cel care azi este la cer şi căruia îi dedic un gând etern, Constantin Nicolae Mălinaş. Se făceau glume într-o atmosferă de veselie şi încântare. Ziua era frumoasă, însorită şi colorată în toamnă ruginie. Uneori, îmi aruncam privirea în oglinda retrovizoare (eu conduceam) şi reuşeam să-i surprind pentru o clipă, chipul radios care răzbătea dintre gândurile adunate prea multe şi prea grele. Ajunşi în Oradea, l-am lăsat acasă…După ce ne-am luat rămas bun şi a coborât din maşină, George Roca mi-a şoptit „este tare bolnav…” Atunci, m-am întors brusc şi am privit în urmă. L-am văzut…da, era acolo şi ne făcea cu mâna…Am simţit atunci că nu îl voi mai vedea şi am înţeles toate acele lumini şi umbre din privirile lui. Îmi venea să plâng şi nu ştiam atunci că va veni şi timpul în care lacrima se înlocuieşte cu amintirea pentru că moartea nu este altceva decât o cale spre eternitate.

În ianuarie, am aflat că starea de sănătate s-a înrăutăţit. Se afla la un centru de recuperări…Am îndrăznit să-l sun. Şi mi-a răspuns. Glasul îi era stins dar duios…şi liniştit…se pregătea să meargă dincolo…

Azi, Constantin Nicolae  Mălinaş, este la cer. Dumnezeu i-a făcut loc printre îngeri iar noi, cei care l-am cunoscut, ne vom ruga pentru ca toate ce-au fost pe pământ, să fie în iertare. Eu ştiu că acolo, unde se află acum, este bine. Din acest motiv, nu am să plâng ci voi pune o mână pe piept, acolo unde sufletul pulsează iubire şi îmi voi îndreptata privirea spre cer, acolo unde începe nemurirea.

Dumnezeu să-l odihnească!

Cei doi buni prieteni, George Roca şi Constantin Mălinaş.

„Ne-am luat la revedere, i-am spus că plec în Australia
şi voi reveni la anul (în 2010). El s-a uitat la mine cu ochii înlăcrimaţi şi
mi-a şoptit la ureche: “Mălinu nu va mai înflori la primăvară!”

Fabulă  eternă
(lui George ROCA)

Două păpădii vorbeau alăturate
şi se încălecau pline de fiori în seminţe
- Suntem convinse că viaţa noastră
va fi mult mai bună când ne vom lua
va fi mai senină, mai liniştită,
 va fi mai de fiinţe!
- Vom fi căsătorite chiar de doua ori
  ce fericire!
  se vor naşte primii copii…
- Urmatorii, urmatorii…
- Şi vom trăi mult ridicate de subsiori,
vom trăi mult, până când…

- Nu va veni niciodată timpul să mori !
- Vom trăi peste fire!

Dar în clipa aceea a venit altcineva
le-a scuturat de toate
a venit o pală de vânt – au căzut,
s-au împrăştiat,
n-a mai rămas din ele nimic,
decât pământ în jur,
decât negrul pământ!
     

Morala:
Aşa este şi omul – păpădie
iar Dumnezeu o pală de vânt în vecie!

(Oradea, 12 ianuarie 2009 Constantin Mălinaş)

Gabriela Petcu

25 februarie 2010

Popularity: 9% [?]

De cine-i este frică preşedintelui A.O.Ş.R.?

 Autor: Vasile Zarnescu

Motto: „…Nu vă temeţi! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală

şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“!

Matei, 10, 26

 Se zice că, după aducerea cartofului din S.U.A. în Europa, un agronom – om de ştiinţă francez – a încercat să popularizeze ideea avantajelor cultivării lui şi le-a ţinut multor ţărani prelegeri în acest sens. Dar, curios, s-a lovit de refuzul lor, suspicios şi circumspect, întrucît aceştia nu credeau în calităţile nutritive ale noii plante agricole. Atunci, omul de ştiinţă – altfel onest! – a recurs la un şiretlic: în jurul tarlalei cu cartofi a pus, ziua în amiaza mare, numeroşi paznici, cărora le-a dat consemnul ca noaptea să stea cît mai puţin de pază şi, oricum, să-i lase pe cei care veneau noaptea să fure cartofi. Şi se pare că aşa ar fi cucerit cartoful Vestul Europei.

Mitul „fructului oprit“ în tehnologia diseminării valorilor A.O.Ş.R. 

La această poveste m-am gîndit cînd am citit Marea Circulară nr. 1 din 18 ianuarie 2010, emisă de „PREŞEDINTELE A.O.Ş.R., Prof. univ. dr. Vasile Cândea“, în care dă directiva lapidară, de parcă-ţi dă cu piatra-n cap: „Începînd cu data de 19.01.2010, accesul persoanelor străine în A.O.Ş.R. este permis numai în baza unei aprobări date de către conducătorul instituţiei, eliberate de către Secretariatul de la nivelul Prezidiului, prin domna (sic) Pasvantu Irina, dacă persoană (sic) în cauză doreşte să se adreseze unui membru al Prezidiului, şi prin Secretariatul general al instituţiei, prin doamna Stoian Violeta, dacă persoana în cauză doreşte să se adreseze unui salariat al instituţiei“. Pentru început, reţineţi că, în cele cinci rînduri academice, au comis, deja, două greşeli gramaticale!

Asociind prin similitudine situaţiile, am conchis că A.O.Ş.R. este depozitara unor inestimabile valori intelectuale şi praxiologice. Şi, deoarece – în afara cîtorva iluminaţi, iniţiaţi, favorizaţi şi salariaţi – nimeni altcineva nu trece pragul A.O.Ş.R., atunci, ca să-i atragă pe turiştii veniţi în Capitală sau pe consumatorii de alte genuri de cultură sau subcultură, preşedintele A.O.Ş.R. a dat această interdicţie imperativă. Adică, insinuînd ideea „fructului oprit“ – ca în stratagema cu ofensiva cartofului –, prof. univ. dr. Vasile Cândea a apelat la această interdicţie „de faţadă“, mi-am mai zis în sinea mea, iniţial, oarecum îngăduitor. Numai că este ineficientă, deoarece, atîta vreme cît interdicţia nu devine publică – acţiune ce-ar fi similară cu plasarea ostentativă, la vedere, a paznicilor la cartofi! –, eventualii străini (de A.O.Ş.R.) nu vor cere, în prealabil, aprobarea importantissimei sale persoane, ci, fără să ştie că-i aşteaptă o dezamăgire, se vor buluci direct la uşa A.O.Ş.R., în faţa căreia se vor opri ca viţelul la poarta nouă: dincolo nu vor trece, căci nu au ţidula şi vor pleca proferînd „vorbe grele“ la adresa conducerii A.O.Ş.R., din cauză că le-a obturat scientotropismul insaţiabil.

Pentru că, trebuie să admiteţi în mod axiomatic, filoscientiştii – adică „iubitorii de ştiinţă“, cei care vor ştiinţă şi o vor „mînca pe pîine“, cum perora ex-premierul Ciorbea, care, pătruns de numele său, se exprima în termenii politologiei ţărăniste gurmande –, filoscientiştii, ziceam, cînd citesc sau aud expresia sibilinică „Preşedintele A.O.Ş.R., gen. prof. univ. etc.“, sunt străfulgeraţi de o iluminare, de un einsicht şi, imediat, i-l imaginează pe generalu’ Cândea stînd marţial pe malul Dâmboviţei, ca Hristos pe malul Iordanului, declamînd eclatant emfatic chemarea „Veniţi să luaţi lumină!“ – „lumina“ ştiinţifică de la candela lui Cândea, evident, ca, altădată, de la „Lampa lui Ilici“! – şi, continuînd convingător cu versetul atît de des citat încît a devenit cvasi-laic, „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!“ (Ioan, 8, 32). Ca atare, filoscientiştii, spre a-şi satisface arzătoarea apetenţă gnoseologică, vor da buzna să-i atingă stelele care-i luminează epoleţii şi să-i pipăie eghileţii uniformei, tot aşa cum enoriaşii se îngrămădesc să-i atingă patrafirul şi să-i pupe poala popii cînd trece printre ei să-i aghezmuiască.

Şi, atunci, care-i „raţiunea“ acestei insolite interdicţii categorice, dacă admitem – prin reductio ad absurdum – că ar avea vreuna?! Dar, probabil, nu aţi priceput substratul acestor raţionamente, fiindcă nu ştiţi cine se ascunde sub sigla A.O.Ş.R.: „Academia Oamenilor de Ştiinţă din România“ (facsimil 1)! Aşadar, A.O.Ş.R. deţine mari valori intelectuale, spirituale şi morale şi a recurs la interdicţia intrării „persoanelor străine“ în instituţie, pentru ca, pînă la urmă, să-şi răspîndească, în vreun fel oarecare, acele valori, ca în povestea invadării West-ului Europei de către imigrantul cartof american. Altfel, nu ar avea sens impunerea interdicţiei de acces decît cu aprobarea Marelui ŞEF al Marelui Prezidiu al A.O.Ş.R.! Pentru că trebuie să ştiţi – dacă nu aţi apucat, între timp, să intraţi pe site-ul A.O.Ş.R. (http://www.aos.ro/) –, că „prof. univ. dr. Vasile Cândea“ este şi general în retragere cu opt stele (cîte patru pe fiecare umăr!), aşa că nu se poate intra la Suverana Sa Persoană, precum acceleratul în gara Periş, ci numai dacă îţi dă aprobarea Marele ŞEF! Dacă intri fără ţidulă, te opreşte ameninţîndu-te cu „bastonul de mareşal (care există în raniţa fiecărui soldat!“ – Napoleon dixit): Hände hoh! Ausweis-ul! Altfel, uuuş!, de la A.O.Ş.! (Vezi, alăturat, model de ausweis.) Asta-i singura explicaţie cît de cît „raţională“, deşi cam ininteligibilă.

„Este interzis să se interzică!“

În timpul marilor demonstraţii studenţeşti din luna mai 1968, iniţiate şi manevrate de C.I.A. ca să compromită Franţa şi care au determinat, în final, retragerea generalului Charles de Gaulle de la conducerea statului, au apărut pe ziduri cunoscutele mai tîrziu graffiti, dintre care a rămas faimos sloganul „Este interzis să se interzică!“ Paradoxul conţinut în această lozincă militantă este atît de puternic încît se interzice pe sine, este autodevorator, ceea ce ne aminteşte de paradoxul lui Epimenide, numit şi „paradoxul mincinosului“. Dar, vedeţi, şi în A.O.Ş.R. se născocesc paradoxuri, căci crearea de invenţii intră în „fişa postului“ acestei instituţii.

Revenind la „oile noastre“, circulara este niţel ilegală măcar pentru faptul că nu este înregistrată la registratura A.O.Ş.R., ca să devină întrutotul act oficial, ci are scrisă, cu pixul, doar menţiunea „01/18.01.2010“; de unde „01“: din agenda telefonică a preşedintelui A.O.Ş.R.? Mister Mare… Dar, interdicţia accesului publicului este, de jure, pe deplin ilegală, iar, de facto, frizează absurdul, fiindcă procurarea respectivei aprobări devine imposibilă: nu poţi accede la cele două secretare – la „domna (sic) Pasvantu, de la nivelul Prezidiului A.O.Ş.R.“, sau măcar la cea comună, pentru „salariaţii instituţiei“ – deoarece nu ai obţinută, în prealabil, aprobarea „Conducătorului“! Adică, eşti lovit în moalele capului cu această contradicţie birocratică, dură ca o bîtă: nu poţi intra în A.O.Ş.R. ca să ajungi la secretare fiindcă nu ai aprobarea anterioară a Marelui ŞEF, iar ca să obţii înaltissima sa aprobare, trebuie să treci, iniţial, totuşi, pe la secretare, ceea ce nu se poate fiindcă nu ai, în prealabil, aprobarea ŞEFULUI! Şi uite-aşa ne învîrtim într-un cerc vicios, care cerc se numeşte, în termeni academici, paradox – situaţie redată inclusiv prin reproşul neacademic şi cam populăros, dar, totuşi, esoteric „Te învîrţi ca un koy într-o căldare!“ Vedeţi profundele valenţe „creatoare“ care zac neştiute la A.O.Ş.R. şi care trebuie răspîndite k kartofu-n Europa de Vest?! Căci nu este la îndemîna oricui să meşterească un asemenea paradox! Nu, cineva trebuie să fie mAre Om de Ştiinţă ca să fie în stare să dea o directivă inextricabilă, în care îşi dă cu „stîngu-n dreptul“! Fără îndoială că, prin acest paradox, generalu’ Cândea va intra, dacă nu în Antologia Mondială a Paradoxurilor – ca Epimenide –, atunci măcar în Cartea Recordurilor, Guiness Book, ca găina lu’ Cristoiu, care a fătat pui vii!

În al doilea rînd, interdicţia accesului liber şi neîngrădit este ilegală, deoarece, conform art. 1 alin.3 (2) al Legii nr. 31/2007 privind reorganizarea şi funcţionarea A.O.Ş.R. (modificată ulterior prin Legea nr. 296/2007 şi Legea nr. 241/2009) şi, implicit, art. 1 alin. (3) al Statutului ei, A.O.Ş.R. „este instituţie de interes public (…)“. Adică este plătită din bugetul statului, adică din banii noştri, ai tuturor – aşa cum prevăd, textual şi clar, § 4 al Legii 296/2007  şi § 2 al Legii 241/2009 – şi nimeni – nici măcar Marele Şef al Marelui Prezidiu al A.O.Ş.R., „General (r) Prof.  Univ. Dr. Vasile Cândea“! – nu poate interzice sau restricţiona accesul public în instituţie!

Dar, iată!, interdicţia inextricabilă – a opta minune a Lumii! – s-a produs în mod implacabil, subminînd însuşi scopul A.O.Ş.R., care este stipulat în art. 3 alin. (1) din Statutul ei: „Atribuţiile principale ale AOSR sunt: conceperea, promovarea, dezvoltarea, sprijinirea şi protejarea ştiinţei sub toate formele, acţiunile şi metodele directe, indirecte sau adiacente (…)“. Or, expresia „sub toate formele, acţiunile… etc.“ obligă, dimpotrivă, la permiterea accesului public neîngrădit în A.O.Ş.R., inclusiv la bibliotecă: de exemplu, vreţi să citiţi „opera de mare valoare ştiinţifică“ a preşedintelui A.O.Ş.R. şi vreţi să mergeţi la biblioteca A.O.Ş.R. – fiindcă, aşa cum stipulează art. 9 alin. (5) al Statutului ei, are şi bibliotecă. Dar – „Hooo! Stai că trag! Hands up! Mîinile sus!“, că nu se poate: ca să afli ştiinţa pe care a produs-o pînă acum generalul (retr.) Vasile Cândea, trebuie să îţi dea inevitabila sa aprobare de acces, fără de care nu te poţi apropia de el. Culmea ştiinţei şi răspîndirii ei imperioase prin aceste „metode directe, indirecte“, ilogice şi hiper-giroscopice; acest ultim concept este caracterizarea sintetică şi academică a faptului că vizitatorii-titirez se „învîrt, la nesfîrşit,… într-o căldare“, fără să obţină, totuşi, permisiunea de intrare!

Există comori ascunse şi la A.O.Ş.R.?!

Lema 1. Faţă de această încălcare gravă inclusiv a propriei legi de funcţionare, propunem, în preliminarii, teoria plauzibilă – care este derivata a doua din Marea Teorie-Standard a Conspiraţiei – cum că, prin respectiva interdicţie, generalu’ Vasile Cândea nu vrea să dezvolte ştiinţa, să-i răspîndească prestigiul etc., ci, dimpotrivă, vrea să ermetizeze instituţia fiindcă se teme de ceva, de cineva, vrea să ascundă ceva! Ceva comori materiale, medalii, incunabule, diamantul care taie gheaţa, fosile umane din precambrian sau degetul mijlociu al lui Einstein? NU, nu e cazul, fiindcă astea se păstrează, acum, la bancă. Sau, cumva, „luminiţa de la capătul tunelului“, poate chiar flacăra violetă invizibilă, dar făcătoare de preşedinte de ţară şi, concomitent, demolatoare de preşedinte de partid?! Sau, poate, păzeşte date despre Istoria impenetrabilă a Dacilor, panaceul contra SIDA, vaccinul sigur-şi-de-necontestat contra gripei porceşti, leacul de alungare definitivă a prostiei omeneşti etc.?! Sau are ceva idei măreţe şi creţe privind ieşirea din criza economico-financiară, pentru care idei vrea să ceară, la schimb, guvernului Boc IV drepturi de autor?! Nici astea, fiindcă, dacă le-ar avea – cum îl obligă art. 5 alin. (1) al Statutului A.O.Ş.R., care spune că „A.O.Ş.R. reuneşte personalităţi ştiinţifice reprezentative, cu o înaltă ţinută spirituală şi morală, care s-au distins prin rezultatele muncii depuse, inclusiv în ceea ce priveşte dezvoltarea şi promovarea…“ etc., deci, implicit, dezvoltarea economiei, căci de aici statul strînge, cu greu, banii din care-şi suge partea A.O.Ş.R., ca caracatiţa, în contul său bancar –, dacă, zic, ar avea respectivele idei, atunci, evident, şi le-ar vinde repede cu mare profit, chiar aşa impozitate cum le vrea guvernul, ţinînd cont că guvernările postdecembriste ne-au băgat pîn-la gît în kkt – cum se spune pe unele posturi TV, ceea ce în termeni latineşti şi academici se zice cloaca maxima (doar e vorba de A.O.Ş.R.!)!

Deontologia cercetării ştiinţifice a problemei ne obligă să analizăm şi circulara anterioară, nr. 22/05.01.2010, care, în penultimul alineat, impune sentenţios şi cu iz penal: „Nu se dă nici o referire, sub nici o formă, nimănui din afara instituţiei despre activitatea academiei decît cu acordul şefului ierarhic superior şi, după caz, [al] conducerii academiei“ (sic). Măi să fie! O asemenea interdicţie categorică nu există decît la S.R.I., S.I.E., F.S.B., MI6, la C.I.A., F.B.I. şi, mai ales, la N.S.A. (National Security Agency – NSA/CSS), despre care James Bamford spune că era supranumită „Agenţia care nu există“. Dar aici nu e vorba despre o instituţie care strînge, păzeşte, gestionează şi valorifică mari comori informative şi informaţionale, secrete mari, mici şi mititele – conform dictonului „Informaţia înseamnă Putere!“ –, ci de una cu pretenţii deja legiferate de „utilitate publică“, deci fără secrete: A.O.Ş.R. – care, e-adevărat, nici ea nu există în conştiinţa publică. Această interdicţie ameninţătoare a preşedintelui A.O.Ş.R. încalcă inclusiv alte trei legi: Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public şi, în mod special, art. 3 lit. (i) al Legii nr. 7/2004 privind codul de conduită a funcţionarilor publici şi art. 3 lit. (h) al Legii nr. 477/2004 privind codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice, articole care impun, expressis verbis, „deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile desfăşurate de funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor“ (s.n. – V.I.Z.). În plus, Legea nr. 544/2001 şi Legea nr. 7/2004 prevăd, în art. 9 alin. (3), că „angajaţii contractuali/funcţionarii publici pot participa la activităţi sau dezbateri publice, avînd obligaţia de a face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă punctul de vedere oficial al autorităţii ori instituţiei publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea“.

Lema 2. Clar şi cuprinzător: angajaţii/funcţionarii publici pot vorbi cu oricine despre orice se întîmplă în instituţia lor cu condiţia respectării articolului 7 al celor două legi sus-menţionate, precum şi a legilor conexe. Corolar 1. Asta înseamnă, totodată, că au obligaţia morală şi legală să denunţe automat şi cu celeritate autorităţilor competente abuzurile şi ilegalităţile comise de unii angajaţi ai instituţiei, oriunde ar fi ei situaţi pe scara ierarhică: de la măturătoare la Marii Şefi! Consecinţă. Dacă angajaţii/funcţionarii oneşti, demni şi corecţi nu denunţă prompt abuzurile şi ilegalităţile de care ştiu (şi la A.O.Ş.R. trebuie să ştii totul, inclusiv unde se pune sau nu se pune virgula!), atunci devin şi ei pasibili de pedeapsă, inclusiv penală, pentru complicitate prin tăinuire! Circulara 22 este plină şi de alte idioţenii, asupra cărora vom reveni în episodul următor.

Zbaterea între conştient şi inconştient

Întîiul Semnatar al circularei 22/05.01.2010 este tot „Gen.prof.univ.dr. Vasile Cândea“ (sic – vezi facsimilele 2 şi 3, cu paginile 1 şi 3). Or, ca mAre Om de Ştiinţă şi ca preşedinte al A.O.Ş.R. care este, cunoaşte cu siguranţă, „ŞTIE“, con-ştie, deci este conştient de aceste prevederi legale clare şi imperative; aşadar, prin emiterea interdicţiilor sale ilegale, generalu’ cu opt stele pe umeri Vasile Cândea le încalcă deliberat! Şi asta o face pentru că are un motiv foarte întemeiat, de vreme ce îşi permite cu trufie, cu profund dispreţ, comiterea acestor ilegalităţi: vrea să nu afle alţii despre ceea ce se cloceşte în A.O.Ş.R.! De ce se teme, de cine-i e frică preşedintelui A.O.Ş.R. atît de tare încît interzice atît accesul publicului dornic să înfulece ştiinţă, cît şi salariaţilor instituţiei să se laude (aşa a apărut Magna cum Laudae!) sau să vorbească măcar în şoaptă altora, din afară, „despre activitatea academiei“? Spunem „în şoaptă“, pentru că nu este exclus ca unii angajaţi să fi adaptat calificativul Magna cum Laudae la realitatea A.O.Ş.R. şi să-l fi transformat, cine ştie, în Magna cum Fraudae!

Corolar 2. Problema are un iz obscur şi cam pestilenţial, dar ne străduim s-o descîlcim cu acribie ştiinţifică şi stoicism, deopotrivă. Oricum, însă, absolut normal şi dezirabil este, dimpotrivă, să comunici şi altora marile realizări ştiinţifice, doar te mîndreşti cu activitatea instituţiei în care lucrezi, mai ales a unei academii, nu?! E cineva de la Academia de Studii Economice, de la Academia de Sport, Academia Medicală, Academia Mămicilor etc. care nu se mîndreşte cu activitatea de acolo? Conform unei minimale politici de marketing, toţi se întrec în a populariza succesele, meritele, valoarea şi prestigiul instituţiei lor.

Lema 3. Dar, A.O.Ş.R. este pe invers. După cum se pare, aici se muşamalizează totul! În ce constă skeleton in the closet – „scheletul din debara“, cum zic americanii – pe care preşedintele A.O.Ş.R. vrea să-l tăinuiască atît de mult încît dă interdicţii ilegale? S-au comis, cumva, acolo păcate grave, fraude, hărţuiri psihice, sexuale, intelectuale, există ceva boli lumeşti?! E posibil, căci astea sunt condamnabile sau măcar ruşinoase şi trebuie acoperite, dacă nu cu pămînt, ca pisica, atunci cu hîrtii-circulare. Asta-i singura explicaţie plauzibilă a interdicţiilor aberate. Ipoteză. Ar trebui, totuşi, să concedem că, în această epocă de proliferare vertiginoasă a terorismului de toate tipurile pe care le ştim şi încă altele pe deasupra, pe care nu le ştim, această interdicţie imposibil de realizat ar avea, cît de cît, o noimă. Ca atare, punîndu-şi în aplicare fondurile materiale şi intelighenţia de care dispune, A.O.Ş.R. ar putea confecţiona, la acordarea acceptului, un ausweis-card cu care să-i vadă faţa vizitatorului pe monitor, ca nu cumva unii să arate ca în permisul alăturat şi care ar putea să mănînce cărţile sau chiar să se sperie de faţa unor funcţionare netelegenice. (Notă. Aici va intra şi ausweis-ul struţului.)

Oricum, în urma unor sancţiuni administrative confecţionate de conducerea A.O.Ş.R. contra unei salariate, aceasta şi-a adus, în 24 febr. 2010, avocatul angajat să o apere în faţa Comisiei de disciplină, dar acesta nu a fost primit, iar jurista A.O.Ş.R. şi şefa de personal l-au întrebat „cu a cui aprobare a intrat sediul A.O.Ş.R.“! Quod erat demonstrandum!

Identitatea stilului antiliterar

la generalu’ Cândea şi la poliţistu’ Pristanda

Se zice că, impresionat de personalitatea vijelioasă şi grandioasă a generalului Bonaparte, Hegel a exclamat în faţa studenţilor, pe cînd Napoleon intra în Berlin: „Iată Spiritul Absolut călare!“ Tot ca semn de profundă admiraţie, marele compozitor german Ludwig van Beethoven îi dedicase lui Bonaparte Simfonia a 3-a, „Eroica“. Dar după ce Napoleon s-a autoproclamat Împărat şi, luîndu-şi, ostentativ, coroana din mîna papei, şi-a pus-o singur pe cap, Beethoven, dezamăgit, şi-a modificat dedicaţia scrisă pe prima pagină şi a rostit supărat: „Să fii Bonaparte şi să te faci Împărat! Ce degradare!“

Acestea mi-au trecut prin minte, ca un glonţ, cînd am mai aflat de ultima circulară, nr. 130/21.01.2010, referitoare la unele probleme „organizatorice“, în care, printre altele – ţineţi-vă firea, să nu muriţi de rîs! –, scrie: „Orele suplimentare efectuate se compensează cu ore libere corespunzătoare şi nu pot fi renumerate“ (s.n. – V.I.Z.). Fireşte, şi Marea Circulară nr. 130 este semnată tot de „Gen. (r) prof. univ. dr. Vasile CÂNDEA“ (facsimil 4). Aşa că, deja, am descoperit primul păcat camuflat cu străşnicie: Marele Preşedinte al Prezidiului A.O.Ş.R, în trufia sa incomensurabilă, semnează ca primarul din Răscrăcănaţii din Deal, unde, fireşte, opera lui Caragiale nu a ajuns şi, de aceea, despre faimosul poliţist-detectiv Pristanda, care număra aceleaşi steaguri de două-trei ori, încă nu se ştie. Căci ştiinţa e grea, iar ştiinţa conducerii este şi mai grea! De aceea avem atîţia neaveniţi, diletanţi şi imbecili la conducere, care fac din ignoranţă o virtute. Oricum, Si parva licet componere magnis – cum ne previne Vergilius, putem să-l parafrazăm, oarecum ruşinaţi, pe Beethoven: «Să fii „Preşedintele A.O.Ş.R., Gen. (r) Prof. Univ. Dr. Vasile CÂNDEA“ şi să te etalezi ca poliţistul Pristanda! Ruşiniiicăăăă!» Parafraza este cam prolixă, dar asta-i titulatura folosită pe circulare şi pe site şi nu o putem modifica, fiindcă ar însemna să-i diminuăm funcţiile sau chiar să riscăm să schimbăm sau să scurtăm Scurta Istorie a A.O.Ş.R.!

Cele şapte păcate capitale

Pînă una-alta, am descoperit unul dintre păcatele ascunse cu energie negativă din A.O.Ş.R.: trufia. Şi, se ştie, trufia este primul şi cel mai grav dintre cele şapte păcate capitale (Marcu, 7, 21-22). Apoi, trebuie să observaţi că preşedintele A.O.Ş.R. semnează hîrtiile-circulare doar în duet cu ec. Maria Botezatu, „şefa Serviciului R.U.S.“ – ultima din nomenclatura A.O.Ş.R.! Corolar 3. Asta înseamnă că ceilalţi „membri ai Prezidiului“, din subordinea Înălţimii Sale, se fofilează – pardon!, se derobează – şi-l lasă pe preşedinte, în omnipotenţa sa intelectuală infailibilă, să poarte singur – ca Atlas Pămîntul! – pe umerii săi înstelaţi şi viguroşi de general (în retragere) greaua răspundere a conducerii instituţiei. Ba, mai rău, am putea presupune şi că preşedintele A.O.Ş.R. este lacom de putere – iar lăcomia este, şi ea, unul dintre cele şapte păcate capitale (Matei, 6, 31-33)! – şi nu vrea să o împartă (puterea, nu lăcomia) cu ceilalţi iluminaţi membri ai Prezidiului prin delegarea prerogativelor conducerii.

Grea şi ingrată treabă! Ceea ce explică şi de ce încă nu a avut timp să afle despre isprăvile jandarmului Pristanda, îndeosebi de renumărare a steagurilor, ca să îşi mărească şi el „renumeraţia mică, după buget…“! Aaa! Asta-i explicaţia: faptul că număra de mai multe ori – adică re-număra – drapelele l-a făcut să se plîngă lu’ conu’ Fănică de „renumeraţia mică“. Dăştept mare Pristanda ăsta: inferenţa logică imediată pe care o face de la „renumărare“ la „renumeraţie“ aproape că îl transformă, subit şi avant la lettre, în mAre Om de Ştiinţă sau, măcar, într-un mic logician! Or, hîrtiile-circulare cu care se încearcă ascunderea realităţii sunt semnate la vîrf de Marele Preşedinte al Prezidiului A.O.Ş.R., iar la baza ierarhiei doar de „ec. Maria Botezatu“, care, fiind doar „ec.“ şi nu „om de ştiinţă“, înseamnă că este un fel de contabilă; iar ca contabilă se ocupă cu numărarea şi renumărarea. De aici, renumeraţia pe care o stipulează în circulara respectivă, cu siguranţa „prostului senin“. Pentru că semnatarii ei au „învăţat“ gramatica doar în clasa a VII-a, iar piesa O scrisoare pierdută nu au citit-o, fiindcă ştiinţa literaturii ţine de Academia Română şi nu de A.O.Ş.R.!

Lema 4. Dar, poate, din nepăsare, moliciune (eufemistic pentru neputinţă, nevolnicie), indolenţă – adică, popular zis, din lene, lenea fiind un altul dintre cele şapte păcate capitale (Matei, 25, 26, 30)! –, nu se mai ocupă de conducerea A.O.Ş.R. şi îi lasă pe ceilalţi să-i bage hîrtiile sub nas, pe care le semnează, cum se vede, „ca primaru’“, fără să ştie ce conţin, fără să-şi dea seama ce consecinţe au deciziile sale şi, de aceea, „îşi dă cu firma-n cap“! Dar, dacă îi este lene sau este excedat de funcţia de conducere, de mare răspundere, de ce, atunci, nu s-a retras în liniştea pensiei pe care o bine-merita de la ţară?! Aici se iţeşte faţa hîdă a celui de-al doilea, ca gravitate, păcat capital: iubirea de arginţi (Marcu, 7, 22; I Timotei, 6, 10). Adică vrea şi pensia de general (încasată pînă în dec. 2009) şi leafa barosană de preşedinte al A.O.Ş.R., funcţie care este „retribuită la nivel de membru al Guvernului“ – după cum stipulează § 11 alin.  (2³) al Legii 296/2007. Sau, poate, este invidios, pizmaş pe alţii, care sunt capabili să îl înlocuiască şi ţine morţiş la scaunul său? Însă pizma este al patrulea dintre cele şapte păcate capitale (Marcu, 7, 21; Iacov, 3, 16). Şi ar mai fi o presupunere: poate e mînios pe unii anume şi nu vrea să-i lase doar pe ei să intre în A.O.Ş.R., interdicţia fiind abscons şi pervers selectivă şi, deci, îndreptată exclusiv contra acestora (sau numai unuia!). Dar mînia este un altul dintre cele şapte păcate capitale (Matei, 5, 22): la mînie, omul face prostii mari, ia chiar decizii absolut aberante şi dăunătoare pentru sine şi pentru alţii, iar Marele Preşedinte al Prezidiului A.O.Ş.R. este şi el om şi, orişicîtuşi de puţin, contează enorm de mult atît din punct de vedere, cît şi al conţinutului, mai întîi prin însuşi faptul şi, apoi, din cauza lui!

Şulfării manageriale şi politice

            Ipoteza esenţială. Ipoteza de lucru esenţială se impune inebranlabil: dacă eşti „PREŞEDINTELE A.O.Ş.R., Gen. (r) prof. etc.“ şi emiţi şi semnezi cu maximă trufie şi cu deplină ignorare şi încălcare a legilor aceste dispoziţii ilegale şi aberante, atunci este posibil să fii, în realitate, imbecil, incompetent, nevolnic sau lacom de putere sau pizmaş, sau lacom de arginţi sau mînios sau leneş sau marionetă, sau trufaş sau chiar să te crezi mai presus de lege –  ori, cazul cel mai grav, deşi nu cu prea mult, cîte puţin din toate la un loc, simultan sau prin combinări de 11 elemente luate cîte două sau cîte trei, cîte patru etc.?! Oricare ar fi combinaţia posibilă de elemente, cîteva dintre consecinţele malefice ale ei au fost relevate mai sus, iar alele vor fi dezvăluite în viitor.

Dar, întrucît este prof. univ., dr., general (r.) cu patru stele şi preşedintele A.O.Ş.R. – şi, deci, este ales şi susţinut de peste 200 (două sute!) de alţi prof.-univ.-doctori în cele mai diverse ştiinţe –, nu putem afirma că ar fi ageamiu, neştiutor, incapabil, imoral etc. (căci i-am acorda inclusiv circumstanţe atenuante!), ci, dimpotrivă, adică, din premisele teoretice, trebuie considerat că ar fi omnipotent, omniscient şi incoruptibil, de o moralitate ireproşabilă!

Corolar 5. Concluzia finală ineluctabilă: pentru circularele ilegale promulgate este, din punct de vedere juridic, pe deplin vinovat şi reprehensibil! Cît despre competenţă managerială autentică şi rectitudine morală, nu mai poate fi vorba. De aceea, ilegalităţile comise îl descalifică deplin şi iremediabil pe preşedintele A.O.Ş.R.! Adunarea generală a A.O.Ş.R., care se va ţine pe 11 martie a.c., trebuie să-l demită.

Probabil, ar mai putea cîştiga un mandat, căci ar mai fi posibile cîteva şmecherii de ariegardă: să-i dea afară pe nătărăul şi pe toantele care i-au confecţionat şi băgat sub nas respectivele circulare şi alte asemenea decizii-făcături, precum şi, fireşte, să ia alte cîteva măsuri de „repliere tactică în adîncimea teritoriului“ – cum voroveşte strategia militară. Se pare că, totuşi, cu ultimele sale resurse energetice de „semănător“ al ştiinţei, şi-a dat seama de clinciul în care l-au băgat „consilierii“ săi netrebnici şi vrea să apeleze la un fel de captatio benevolentiae, văzută ca viitoare proptea sau, mai degrabă, ca harponul cu care să-l agaţe pe d-l Traian Băsescu: vrea să-l declare „membru de onoare“ al A.O.Ş.R., ca să se asigure că-i va mai da fonduri de la „bugetul consolidat al statului“ – buget care este „pe ducă“ şi, de aceea, îi „pregăteşte de ducă“ pe pensionari, ca să supravieţuiască sinecuriştii!

Dar, este posibilă şi o altă explicaţie: preşedintele A.O.Ş.R. şi membrii „prezidiului A.O.Ş.R.“ au interpretat în mod acut personal sloganul „De ce le e frică nu scapă!“ Este posibil ca preşedintele ţării să-şi făcut sloganul din respectiva zicală, care se bazează pe versetul biblic „…Nu vă temeţi! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut“ (Matei, 10, 26). Şi, cum am demonstrat aici, circularele generalului Cândea atestă că lui îi este frică de ceva, ascunde realitatea şi vrea să scape nepedepsit, sub scutul prezidenţial. Culmea obrăzniciei acestui demers de marketing politic rezidă în faptul că unul dintre „membrii prezidiului A.O.Ş.R.“ – ajuns vicepreşedinte în mod ilegal – este „masonul de aur“ Ion Basgan, care, acum trei ani, afirmase arogant că „preşedintele Băsescu a dovedit lipsă de caracter“. „Uite cine vorbeşte!“

Să vedem dacă preşedintele ţării îşi va încălca promisiunile politicii sale de înlăturare a privilegiilor, a risipei şi a salariilor nesimţite, dacă se va lăsa agăţat de ancora aruncată fariseic de „prezidiul A.O.Ş.R.“ şi se va lăsa cumpărat, „în viu“, cu o sinecură de o mie lei/lunar, o medalie de aur (suflat) şi o diplomă de carton, diplomă cu care îşi va „repera“ caracterul, acoperindu-şi lipsa clamată public de Ion Basgan – deşi ăstuia i se potriveşte, întrutotul, proverbul „Vede paiul din ochiul altuia, dar nu bîrna din ochiul său!“

Minima moralia ne obligă să continuăm cercetarea ştiinţifică asupra fenomenului A.O.Ş.R. Urmăriţi episoadele următoare, „fiindcă nici nu ştiţi ce pierdeţi“!

24 februarie 2010, Întîia şi a doua aflare a Capului Mergătorului Înainte şi a Botezătorului Ioan.

Popularity: 9% [?]

Scrisoare deschisa
Domnului Traian BASESCU,
PRESEDINTELE ROMANIEI,

Nu suntem un popor de manelisti domnule Presedinte Traian Basescu

Stimate domnule Presedinte,

Daca afirmatia Dvs. cum ca „la 99% dintre romani le plac manelele” se bazeaza pe studii sociologice sau pe notele informative ale serviciilor secrete atunci inclin sa va dau dreptate in fata evidentei. Daca insa aceasta afirmatie reprezinta opinia institutiei pe care o reprezentati atunci consider aceasta afirmatie ca fiind una total iresponsabila si ridicola.

Constat cu stupefactie, urmare declaratiilor si actiunilor Dvs. din ultimul timp, faptul ca depuneti eforturi sustinute pentru a ne convinge pe noi toti romanii, dar si opinia publica internationala, de faptul ca suntem un popor de tigani si de manelisti. Ca presedinte al Romaniei v-ati afisat la tot felul de petreceri tiganesti, v-ati imbracat sotia in haine de piranda, ati beneficiat in campania electorala de sustinerea energica a mai multor manelisti si chiar v-ati inrudit cu un cunoscut interlop, mare cap al mafiei tiganesti. Ma intreb daca toate acestea se datoreaza voturilor pe care le-ati primit in campania electorala si pentru care simtiti nevoia sa rasplatiti anumite persoane sau dumneavoastra chiar vreti sa ne manelizati pe toti.

Nu suntem un popor de manelisti domnule Basescu! Mai exista inca romani, mai multi decat credeti, carora nu le plac manelele. Nu ascultam manele, nu cumparam manele si nu ne plac manelistii, domnule presedinte. Nu ne plac manelistii agramati, nu ne plac tiganii care arunca sute de mii de euro la nunti si botezuri si apoi urla ca sunt discriminati, nu ne plac tiganii care fura, nu ne plac tiganii care cersesc, nu ne plac telenovelele si revelioanele cu tigani.

Pe fondul zecilor de articole din mass-media internationala in care suntem catalogati ca fiind un popor de tigani, de cersetori si hoti, Dvs. alegeti sa fiti foarte vocal in ceea ce priveste afinitatea noastra, a poporului roman, cu maneaua tiganeasca. Unde erati domnule presedinte atunci cand noi romanii eram comparati cu niste ciori in Elvetia, in februarie anul trecut?

Poate ca mass-media a preluat in mod eronat afirmatiile dumneavoastra cum ca „la 99% dintre romani le plac manelele”. Poate ca Dvs. va refereati la faptul ca la 99% dintre membrii PD-L le plac manelele. Poate ca manelele sunt apreciate in cercul Dvs. de prieteni si cunostinte domnule presedinte. Slava Domnului mai sunt romani care mai asculta inca Grigore Lese sau Gheorghe Zamfir, care mai viziteaza un muzeu, mai citesc o poezie sau merg la opera!

Dan Tanasa
23 februarie 2010
Madrid, Spania

Altermedia, 23 februarie 2010

Popularity: 5% [?]

PRĂDAREA ROMÂNIEI

 VICTOR GAETAN ŞI CIPRIAN NASTASIU

CUM  PRADĂ TRAIAN BĂSESCU ROMÂNIA.

CRIMA ORGANIZATĂ. INTERESELE  EXTERNE

Recenzie de Corneliu Florea 

Acesta este titlul şi subtitlul volumului care mi-a  fost dăruit de un bun prieten. Îi mulţumesc. Întâi, volumul a apărut în ediţie samizdat în tiraj limitat ce s-a epuizat imediat. În  2009, Editura Compania a scos o nouă ediţie. În noiembrie 2009, la Hotelul Hilton din Bucureşti a avut loc lansarea volumului şi o conferinţa de presă cu autorii care au răspuns întrebărilor. Volumul s-a bucurat de un imens interes de la început datorita subtitlului CUM  PRADĂ TRAIAN BĂSESCU ROMÂNIA, atât de direct şi incitant. Citind volumul, descoperim cu surprindere ca şi conţinutul este incitant prin dezvăluirea atâtor fără de legi din partea celui ce a fost ales tocmai să vegheze la respectarea legilor, nu să le nesocotească pentru putere şi avere personală. Mai mult, Traian Băsescu nu a ripostat cu contra argumente ci cu insulte, într-o conferinţă de presă, ceea ce este încă o dovadă în plus că cele prezentate de autori sunt adevărate.

Autori sunt doi români cinstiţi şi curajoşi. VICTOR GAETAN este un scriitor româno-american care trăieşte de mulţi ani la Washington, împreună cu familia. S-a stabilit de tânăr în Statele Unite şi s-a realizat prin el însuşi, întâi pe plan academic, la Harvard University, iar apoi la  Washington. A rămas sufleteşte ataşat ţării sale, neamului şi este intrigat de ceea ce se întâmpla datorită impostorilor de la conducere. În introducerea semnată, Victor Gaetan face un scurt rechizitoriu lui Traian Băsescu, începând cu  suspendarea lui din 2007 când a pretins că este victima  parlamentarilor pentru că luptă împotriva crimei  organizate. O denaturare grosolană şi o capcană în care au căzut naivii care nu pun faptele înaintea vorbelor. Faptele pe care cei doi autori la expun în volum sunt clare şi dovedesc ca Traian Băsescu sprijină, din umbră, crima organizata de străini în România. De asemenea, ne prezintă oamenii cu diferite funcţii şi poziţii care îl sprijină pe Traian Băsescu în protejarea celor implicaţi în crima organizată. Numele lui Mihai Răzvan Ungureanu şi Teodor  Bakonsky  sunt capetele lungului afiş de servili. 

CIPRIAN NASTASIU este timişorean, provine dintr-o familie greco-catolică, ceea ce este foarte important, fiindcă greco-catolicii ăştia, sunt întotdeauna mai corecţi şi laborioşi („ora et labora”) decât noi, ăştia, ortodocşii („Ce-a da Domnu”). A terminat facultatea de Drept la Bucureşti, apoi s-a întors la Timişoara unde a devenit procuror la Serviciul de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog Timişoara. Apoi s-a transferat în Bucureşti la Parchetul General, la biroul procurorului general, rămânând  tot în serviciu de cercetarea criminalităţii organizate a căror iţe a început să le dezlege cu ajutorul informaţilor de la SRI şi a Poliţiei. Pe rând a avut succese în depistarea celor ce se ocupau cu drogurile, cu traficul de persoane, a fost procuror în binecunoscutul Dosar Ţigareta. Prin acest caz s-a apropiat, descoperit şi preocupat de cei ce se ocupă ilegal de traficul şi vânzările de armament. Ajuns în această  piaţă internaţională a interlopilor veroşi şi fără scrupule a intrat în cea mai periculoasă junglă a criminalităţii organizate. A fost surprins câţi străini activează în România, ce relaţii şi colaterale au, cât de extinsă şi puternică este reţeaua internaţională a criminalităţii. Prin cercetările făcute, prin informaţiile dobândite, pe dovezi a ajuns la concluzia că Traian Băsescu este pilonul ei de sprijin în România.  

DIICOT – Directoratul pentru investigarea crimei organizate şi terorismului –  a fost înfiinţat şi organizat, central şi teritorial, în 2003. Imediat s-a sprijinit pe Poliţie şi Serviciul Roman de Informaţii, s-a conectat la serviciile internaţionale de acelaşi profil. Acest serviciu a fost subordonat procurorului general Ilie Botoş, iar procurorul Ciprian Nastasiu făcea parte din echipa sa. A continuat investigaţile în Dosarul Ţigareta, pentru ca în spatele fumului de ţigări se făcea un mare trafic ilegal de arme.  

SHIMON NAOR – evreu născut în România, devenit între timp cetăţean israelian, un bine cunoscut vânzător  internaţional de armament s-a ocupat de traficul şi vânzarea de armament şi în afacerea Ţigareta. A fost depistat, anchetat şi judecat în România. A fost condamnat câţiva ani la închisoare in 1999. La scurt timp a fost eliberat pe cauţiune şi imediat a şters-o în Israel, unde e bine merci, şi se ocupă în continuare de traficul cu armament. Statul Român nu a cerut extrădarea lui, iar Statul Israelian are grijă de valoroşii săi cetăţeni. Procurorul şi echipa sa de la Poliţie, nu fluieră a pagubă ci a mirare de la ce înălţime a venit eliberarea pe cauţiune a unui criminal internaţional.

ANUL 2004. Alegeri prezidenţiale in România. În cei  patru ani ai tandemului anti-românesc Iliescu-Năstase, dintre care ultimul un adevărat campion al corupţiei, românii s-au săturat şi scârbit de corupţia guvernanţilor şi politicienilor din România. Trăian Băsescu a profitat din plin de această stare de spirit a cetăţenilor români şi cu o abilitate diabolică şi-a dus toată campania de pe poziţia unui viitor preşedinte ce va stăvili, prin lege, corupţia în ţara. Românii au închis ochii la tot trecutul şi faptele sale şi l-au ales preşedinte. Odată ales, în beţia succesului, amnezia s-a lăsat peste promisiunile de viitor campion al anticorupţiei, ocupându-se doar de putere şi avere, acoperindu-şi cu grijă trecutul.

OMAR HAYSSAM – om de afaceri siriano-roman, etalon al corupţiei, căsătorit cu o românca cu care are  şase copii, plus unul de la o metresa a lui. În urma activităţilor sale infracţionale a adus statului român o pagubă de două milioane de euro, numai într-o afacere. Pentru acest motiv, cazul a fost transferat pentru investigaţii şi ancheta DIICOT-ului, în sarcină de procurorul Ciprian  Nastasiu  şi echipei sale de investigaţii. Cu migală şi profesionalitate  încep să strângă informaţiile necesare procesului. Pe căi diferite Omar Hayssam, aude şi simte că este în colimatorul  incoruptibilului procuror şi atunci pune la cale:

RĂPIREA ROMÂNILOR ÎN IRAK. Citind acest volum, rămânem  contrariaţi de ceea ce  a  prezentat mass media romanilor şi adevărul dezvelit de procurorul Ciprian  Nastasiu şi echipa sa. Pe scurt, Omar Hayssan a pus la cale un plan şi o afacere pe cât de ingenioasă pe atât de diabolică. Planul a fost  să sponsoreze un grup de ziarişti care sa viziteze Irakul, Damascul, unde  urmau să fie răpiţi de nişte falşi terorişti aranjaţi de el. După răpire, Omar ar fi intervenit ca intermediar, i-ar fi recuperat devenind  eliberatorul, erou în faţa romanilor! Ar fi câştigat prestanţa ce i-ar fi servit de scut împotriva celor de la DIICOT. A doua parte era afacerea. Răpitorii trebuiau să se arate duri şi determinaţi la început, dar odată ce intervenea el să pară mai înduplecaţi şi să ceară o mare sumă de bani drept răscumpărare. Odată banii primiţi se vor împărţi cu el, fiindcă era planul lui. Scenariul escrocului internaţional ar fi reuşit dacă nu era incoruptibilul procuror şi brigada lui condusă de comisarul Miron, care intuindu-i imediat planul au cerut arestarea sa preventivă. Fără Omar, a urmat  partea dificilă, ziariştii români trebuiau răscumpăraţi cât mai repede, până ce nu apar complicaţii din partea răpitorilor, cum se întâmpla  în asemenea cazuri. 

FALSA CELULĂ  DE  CRIZĂ  A  LUI TRAIAN  BĂSESCU, în plină isterie creată de  mass media  pusă să facă rating sub orice formă, încep negocierile pentru salvarea nefericiţilor jurnalişti care aveau toată simpatia din parte românilor. Traian Băsescu vrea să strălucească din nou şi înfiinţează de urgenţă o celula de criză antitero, şi iar îi impresionează pe votanţii lui. Ciprian Nastasiu împreună cu comisarul Miron pleacă la Damasc pentru informaţii şi investigaţii în timp ce Omar Hayssan este reţinut la Bucureşti. Răpitorii de la Damasc ameninţă cu moartea sau, în fine, eliberarea în schimbul unei sume ce depăşea zece  milioane de euro. Se acceptă. Şi acum intervine ceva cu totul de necrezut, dar adevărat, o surpriză repugnantă, oribilă. Statul roman acceptă să-i răscumpere, bani se iau dint-un fond special al SRI, trec pe la celula de criză şi de acolo la răpitori care numără cu trei milioane mai puţin! Pentru cele de mai sus vă rog să citiţi DVS capitolul Răscumpărarea şi milioanele dispărute (paginile de la 87 la 91, editia apărută la Compania în 2009). Răpiţii sunt primiţi cu emoţie, iar Traian  Băsescu nu putea să nu fie acolo, să strălucească, să se spună că lui îi aparţine tot meritul în această grea şi nedreaptă luptă cu terorismul internaţional. După care, toate documentele negocierilor şi datele despre sumele jonglate au fost secret închise pentru următorii 50 de ani de către Traian Băsescu. Cifrele date de autori vin din informaţii din sursele speciale irakiene şi americane. De ce se teme Traian Băsescu de pune lacăte la adevăr?    

URMATORUL SCENARIU A LUI OMAR   HAYSSAN este interesant pentru că ne arată cât de coruptă a ajuns societatea românească la toate nivelele, cum un escroc internaţional a putut cumpăra aproape pe oricine în Bucureşti. Este interesant şi foarte bine descris, din nou recomand volumul. Citindu-l putem vorbi în cunoştinţa de cauză. Pe scurt, Omar  Hayssan se îmbolnăveşte şi suferă în închisoare. Odată ajuns pe mâna doctorilor, din doctor în doctor cu asistenţa avocăţeasca, tocmai de la New York şi Ierusalim, nu glumesc citiţi cartea, este eliberat din  închisoare. Procurorul nu mai are drept să-l ancheteze fiind grav bolnav după cum reiese din certificatele medicale, aşa că, este creştineşte să-l redăm familiei în aceste clipe grele. Toată lumea de acord, afară de incoruptibilii de la DIICOT care cer să nu părăsească ţara, pe care Omar o jupoaie atât  de mult, să fie ţinut sub supravegherea poliţiei. Omar cu metresa şi poliţia după el pleacă la munte să se refacă şi surpriză, aşa în stare gravă, dispare. I se pierde urma definitiv! Traian Băsescu face un circ de zile mari, cad demisii la picioarele lui, la insistenţele lui, printre care şi a procurorului general Ilie Botoş, cu toate că în acest caz el nu a avut nici o responsabilitate. Trăian Băsescu îşi freacă  mâinile de bucurie fiindcă îşi aduce o păpuşă – marionetă  drept procuror general 

LAURA CODRUŢA KOVESI – tânără, înaltă, muncitoare şi atât. Era să uit esenţialul: ascultătoare, motiv pentru care Traian Băsescu a fixat-o acolo. Prima ascultare îndeplinită a procuristei a fost să-l concedieze pe Ciprian Nastasiu din Centrala DIICOT, eliberându-l pe Traian Băsescu de incoruptibilul procuror care-i stătea în coaste. Bine Codruţa! O altă ascultare de serviciu a fost sa divorţeze de  Eduard  Kovesi, care era urmărit pentru  furnizarea de informaţii operative unui ofiţer maghiar de informaţii, divorţ pe care Codruţa l-a acoperit, cu ce altceva decât: din motive personale. 

SĂ NU UIT DE OMAR HAYSSAN, e bine sănătos, frumos şi rotund la faţă. Între timp, cu ajutorul românilor, care ştim cât de credincioşi şi omenoşi sunt, şi-a dus toată familia cu el, plus copilul metresei, poate şi metresa, dar soţia nu trebuie să ştie asta. De asemenea nu se ştie nici faptul că, din când  mai face câte o vizită  în România, din prietenie şi din dragoste faţă de România jupuită şi de el . 

ÎNCHEIEREA o iau din volumul celor doi, în care sunt şi alte multe dzvăluiri despre prădarea României sub privirea îngăduitoare a  campionului anticorupţie.

„Omar a câştigat. Sistemul lui Băsescu a câştigat. România a pierdut!’’

CORNELIU FLOREA

FEBRUARIE  2010

WINNIPEG -  CANADA

           ( Se poate procura de la  www.compania.ro  sau  compania@clicknet.ro  )

Popularity: 12% [?]

”Lipsa de libertate nu deranja pe nimeni”

 Autor: Cornel Cotutiu

         Mi-a fost dat să aud așa ceva din partea unui intelectual; dar nu oricare, ci persoană care asudă de mulți ani în mass-media românească.

        Această enormitate, rostită lucid și fără nici o picătură de euforie bachică, mi-a provocat o atitudine pe care nu mi-o credeam: m-am ridicat din sala unde ne aflam, prieteni, cunoștințe, și am ieșit, nu înainte de a-i cere insului să repete propoziția (din titlu) și de a o motiva. Prima dată crezusem că glumește. Nu, nu glumea.

         Îl cunosc de zeci de ani. Era, în anii antedecembriști, genul acela de protestatar persuasiv, prin luciditate, locvacitate și ironie; e drept că opina nu în public, ci între amici. Reacționam toți cu acel ha-ha! admirativ care ar fi vrut să însemne: Domnule, ai zis ca și cum aș fi zis-o eu.

         Mai apoi, a făcut câteva gesturi frumoase, pentru mine. Dar acum recunoștința  nu poate fi un imbold pentru iertare și uitare.

         Și, iată,  după 20 de ani postdecembriști, de viață  contorsionată în acest spațiu românesc, aud de la el, bun prieten, afirmația de mai sus. Sunt în ea patru cuvinte importante: ”lipsă”, ”libertate”, ” nu deranja” și ”nimeni”. Desigur că, fără vocabula ”libertate” celelalte ar fi fost niște cuvinte banale. Dar, adunate în enunțul din titlu, ele devin consternante.

         Repet, crezusem că glumește; nu glumea. Și oricîte argumente a încercat să aducă pentru această afirmație iresponsabilă, mi-am dat seama că ele nu justifică atât o stare de fapt – trăită de noi, în România,  o jumătate de secol, după cortina de fier – ci, mai degrabă, starea lui mintală (cum ar fi zis Moromete în poiana lui Iocan). Acum, căutând retroactiv, gesturi și fapte, mi-am dat seama că, până în anii 90, el, de fapt, chiar a dus-o bine și a putut să joace piesa ”De-a rebelul” cu voie de la poliție (vorba lui Caragiale). Problema e că o asemenea judecată asupra trecutului antedecembrist nu e singulară. Și nu e vorba aici de ”un caz” (nici măcar de nostalgie), ci de o lejeritate a opiniei, o dezinvoltură nerușinată în a face judecăți de valoare de către o categorie de inși din societatea românească, nederanjați atunci de lipsa de libertate a cuvântului și care acum, lucid ori maladiv, își dau arama pe față.

         Nu mă îndoiesc că, dacă ar fi să-mi dea o replică la spunerile mele de mai sus, ar face-o din postura omului care știe tot, care emite enunțuri definitive, care conchide fără drept de replică. Recunoașteți: e încă un argument medical pentru un diagnostic indubitabil.

         Mai e ceva, un ”ceva” adânc și trist, ce poate fi întâlnit pe toate meridianele și care nu ține de condiția socio-politică a individului, nici de cea etnică, ci de caracterul lui și puterea lui morală. Petre Pandrea afirma în fascinanta lui carte ”Pomul vieții” că prieteni nu avem decât în copilărie și la vârsta senectuții. Însă nu  puțini dintre noi ajungem să-i dăm mai degrabă dreptate lui Cicero:

        ”Nihil difficilius esse quam amicitiam usque ad extremum vitae permanere.” (Nimic nu este mai greu decât ca prietenia să dureze până la sfârșitul vieții).

        Or, într-o țară bolnavă socio-moral, cum este a noastră, spunerea marelui latin capătă dramatic de multe confirmări.

                                                                            Cornel COTUȚIU

Popularity: 3% [?]

Un american sustine cauza Romaniei

 Milton G. Lehrer, un prieten uitat al României

 Autor: Ioan Ispas

În istoriografia noastră nu găsim prea mulţi străini care au scris cu simpatie şi dragoste despre suferinţele românilor de-a lungul istoriei. De aceea este bine să nu-i uităm şi să-i cinstim pe cei care au făcut efortul să ne cunoască istoria şi să scrie în spiritul adevărului.

Unul dintre cei care se încadrează cu cinste în această categorie este ziaristul american Milton G. Lehrer, născut in 1906, în Brooklyn, New York, părinţii săi fiind evrei români. El îşi urmează părinţii care revin în România, aşa că o parte din studii le face în ţară, ceea ce-i permite să-şi însuşească la perfecţie limba română. Îşi continuă studiile la Paris, unde obţine titlul de doctor în drept internaţional. Întră în ziaristică, devenind corespondent de presă al săptămânalului parizian “La Tribune de Nations”, colaborează la diferite publicaţii europene, respectiv la ziarul israelian “Al Hamismar”. În vara anului1939 este trimis de către săptămânalul francez “La Tribune de Nations“, care era şi organ de presă al Societăţii Naţiunilor, în România pentru a face o anchetă privind situaţia minorităţilor naţionale. Pe această temă se ducea în occident o zgomotoasă campanie de presă antiromânească. După o documentare amănunţită în Transilvania, pe care o vizita pentru prima dată, la 6 octombrie 1939 comunică opiniei publice primele sale constatări: adevărul nu este cel prezentat de propaganda revizionistă maghiară, opinia publică occidentală este voit dezinformată, ungurii au şcolile lor, bisericele lor, asociaţiile lor, şi duc o viaţă potrivit tradiţiilor lor. Românii, victimile persecuţiilor de mai multe secole, nu au aplicat minorităţilor acelaşi tratament. În primul său articol pe această temă, Milton G. Lehrer se adresează opiniei publice europene astfel: “Dacă

pe lângă superioritatea numerică a elementului românesc, se are în vedere trecutul istoric al Transilvaniei, provincie autonomă timp de secole, încorporată Ungariei în 1867, putem să ne întrebăm cum este să se conceapă revizuirea Tratatului de la Trianon care nu a creat nici o nedreptate ci dimpotrivă a reparat una”. Rezultatele definitive ale documentării sale Milton Lehrer le va publica în anul următor în doua numere consecutive din “La Tribune de Nations” la rubrica Marile anchete ale Tribunei Natiunilor sub titlul “Minorităţile şi Europa de mâine” (3 mai 1940 şi 10 mai 1940), ultimul având subtitlul “Transilvania, pământ românesc“, exact titlul cărţii sale de mai târziu. La puţin timp după publicarea acestor articole, trupele naziste intră în Paris, iar Milton Lehrer se hotăreşte să se refugieze în Romania, unde ajunge în vara dramatică a anului 1940. Aici cunoaşte direct reacţiile societăţii româneşti la diktatele odioase ale lui Hitler, Mussolini şi Stalin. Stă de vorbă cu refugiaţi veniţi din teritoriile ocupate de Ungaria horthystă. În această perioadă cunoaşte oameni de ştiinţă români care îl ajută să adune materialul pentru lucrarea pe care o proiectase să apară atât în română, cât şi-n franceză sub titlul “Transylvanie – terre roumaine”. Lucrarea este terminată în martie 1944, dar lipsit de mijloace financiare, nu o poate publica decât în octombrie 1944, în limba română, intr-o formă incompletă, fără prima sa parte, consacrată problemei continuităţii, sub titlul “Ardealul – pământ românesc“.

După război, Milton Lehrer îşi reia colaborarea cu “La tribune de Nations” şi devine preşedinte al Asociaţiei corespondenţilor de presă străini din România.                                                            La sfârşitul lunii ianuarie 1945, apariţia cărţii este omagiată în saloanele restaurantului Athenee Palace. În postfaţa editiei din 1991, Edith Lehrer, soţia autorului, prezintă personalităţile care au participat: doi miniştri, Principesa Martha Bibescu, M. Tican Romano, ziarişti străini, directori de ziare, Gabriel Ţepelea, Romul Boilă şi alţii.

Edith Lehrer prezintă pe cei care au luat cuvântul si redă citate din cuvântările lor, foarte interesante. De exemplu, vorbind în numele Astrei, istoricul Vasile Neţea a spus “În apărarea pe care o face astăzi domnul Milton Ardealului românesc, ca şi mult obiditei sale populaţii, d-sa continuă o fericită tradiţie a publicisticii oneste din străinătate, care de la Brissot (1785 ), cel care se adresa împăratului Iosif al-II-lea pentru a protesta împotriva schingiuirii lui Horea, Cloşca şi Crişan şi până la marele Scotus Viator (R.W. Seton Watson) a ţinut în mod permanent să se prezinte în faţa umaniţăţii aspiraţiile sale spre libertate şi toate suferinţele românilor” ( pag. 516 ). Ziua de 30 ianuarie 1945, a fost o zi minunată pentru Milton Lehrer care îşi vedea eforturile răsplătite prin această caldă sărbătoare. A avut şi satisfacţia de a participa la festivităţile prilejuite de revenirea Ardealului de Nord la patria mamă. Democraţia era însă pe sfârşite în România şi se instala treptat dictatura comunistă. Cartea sa a fost pusă la index iar autorul prigonit. Atât el cât şi soţia sa sunt daţi afară de fiecare dată când reuşesc să-şi găsească un serviciu. Au încercat să emigreze dar cererile lor au fost respinse. Prigonit şi hărţuit, Milton Lehrer se îmbolnăveşte şi moare la 21 decembrie 1969. A fost înmormântat la Bucureşti, în pământul românesc, pe  care l-a iubit şi apărat cum n-a facut-o nici un alt american.

Cum l-au cinstit românii? In Bucureşti nu există nici măcar o stradă care să-i poarte numele, deşi sunt o grămadă cu denumiri stupide. Singurul oraş care l-a onorat dând numele său unei strazi este Cluj Napoca, probabil în perioada când a fost primar marele patriot Gheorghe Funar.  

În anul 1989 Ion Pătroiu, reuşeşte cu mari dificultăţi să reediteze cartea lui Milton Lehrer “Ardealul – pământ românesc“, dar tot în forma incompletă. D-na Edith Lehrer a adus din America, unde reuşise până la urmă să emigreze, manuscrisul primei părţi. S-a reuşit astfel ca după patruzeci şi şapte de ani cartea soţului ei, Milton G. Lehrer să vadă lumina tiparului în forma completă: “Ardealul Pământ Românesc. Problema Ardealului văzută de un American“ Editura Vatra Românească, Cluj Napoca, 1991. Ediţie completă îngrijită de Edith Lehrer şi Ion Pătroiu. De remarcat şi prefaţa scrisă de Ion Pătroiu şi postfaţa scrisă de Edith Lehrer. Cartea este deosebit de valoroasă atât prin exactitatea informaţiilor furnizate, fără părtinire, în spiritul adevărului, cât şi prin stilul alert, gazetăresc, ceea ce o face captivantă şi uşor de parcurs. A mai rămas însă o dorinţă, nerealizată nici până astăzi, aceea de a pune la dispoziţia publicului francofon, pentru care de fapt a venit să se documenteze în România Milton Lehrer, această carte pe care a redactat-o şi în limba franceză. Ea este necesară şi astăzi deoarece propaganda maghiară antiromânească este la fel de activă, iar riposta noastră în mediile occidentale foarte palidă. În plus coloana a V-a bursierilor Sörös este foarte activă în România ajungând să se înfiltreze în cele mai înalte sfere de decizie. Este o situaţie agravantă faţă de perioada interbelică.

Se va gasi oare un patriot, printre cei 300 de milionari români, care să sponsorizeze publicarea în franceză şi, de ce nu, în engleză a acestei cărţi şi o reeditare în română?

Pentru că din partea Institutului Cultural Român sau a Ministerului de Externe sunt slabe speranţe că o vor face.

Ioan Ispas, Newark, Delaware, SUA

Popularity: 17% [?]

Interviu cu maestrul Horaţiu MĂLĂELE

Autor: Adalbert Gyuris 

-S-a născut la 01 august 1952 în Târgu Jiu.

-Absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică în anul 1975.

-Este căsătorit, soţia fiind absolventă de cibernetică, împreună au doi băieţi Ion Bogdan şi Cristian.

În urmă cu peste 20 de ani am descoperit în mai multe publicaţii caricaturi ce se deosebeau de cele clasice.                           Erau semnate Horaţiu Mălăele.

Tot pe atunci am făcut câteva xilogravuri, sculpturi în lemn, după aceste caricaturi.

Cu primele mele lucrări,împreună cu tatăl meu m-am dus la Bucureşti,în ideea să mă întâlnesc cu autorul de drept.

Am avut noroc,Horaţiu a fost acasă.Ne-a primit cu toate onorurile.A admirat lucrările mele,mi-a mai dat caricaturi şi m-a încurajat să continui.

De atunci ne-am întâlnit de mai multe ori,legându-se o strânsă prietenie de care eu sunt mândru.

De aproape 15 ani participăm împreună la evenimente culturale deosebite ţinute în ţară şi peste hotare,Horaţiu susţinând spectacole de excepţie şi amândoi participând cu expoziţii.

EL este un artist complex,un profesionist,talentul lui se manifestă în tot ce face:actor,grafician,caricaturist şi regizor.

,,Noi rezistăm datorită mirajului scenei şi al publicului”

Adalbert GYURIS: Cum ai descoperit pasiunea pentru     teatru ?

Horaţiu  MĂLĂELE: Eu am plecat spre Bucureşti cu gândul de a da examen la Arte Plastice,la Teatrul ,,Bulandra”, în perioada mea pregătitoare pentru ,,N.Grigorescu”, am văzut câteva spectacole de memorie a teatrului românesc într-o perioadă în care un mare maestru al artei,pe numele lui Liviu Ciulei,încerca o reînviere care s-a numit în epocă reteatralizarea teatrului.Aşa ceva  a avut loc în câteva ţări din occident.Nu era ceva nou,însă era susţinută de un mare pedagog şi de un mare făuritor de teatru.

Se schimbau două stiluri,de la cel tipic,monoton la un teatru al imaginii,al invenţiei,al mobilităţii şi al spiritului.

Atunci în Bucureşti au avut loc la aproape toate teatrele evenimente deosebite conduse de regizori de faimă cum ar fi: Ciulei, Pintilie, tânărul Andrei Şerban. Aceste evenimente m-au ,,trezit” şi pe mine în sălile de teatru.

Am rămas uluit de ce se întâmpla şi mi-a ,,răsturnat” ideea şi convingerea de a da la arte plastice.

Am zis că în nebunia mea şi în nebunia tinereţii pot să fac această meserie de actor.

În aceste spectacole i-am văzut pentru prima oară mai ,,vii ca niciodată”,scriu despre asta şi altele în cartea mea ,,Horaţiu despre Mălăele” pe: Octavian Cotescu,care ulterior mi-a devenit şi profesor,pe Toma Caragiu cu care am avut privilegiu să-i fiu prieten până la moartea lui în cutremurul din 1977;pe Victor Rebengiuc,Marin Moraru,Gina Patrichi.

Am văzut marii actori ai ţării,poate toate acestea au făcut ca eu să dau la teatru şi spre bucuria mea am reuşit.

-Cine ţi-a descoperit talentul la desen?

-Îmi face plăcere să povestesc.La şcoală în primele clase primare am fost un elev tare slab la acestă disciplină.

În clasa întâi am luat premiul doi, singurul din clasă, toţi ceilalţi au primit premiul întâi. Am ,,pătimit” din cauza desenului.

Părinţii mei s-au mutat în alt cartier al oraşului Tg.Jiu, eu frecventând clasa a doua la altă şcoală şi învăţătoarea mi-a dat ca temă pentru vacanţă să fac cât mai multe desene, să devin mai îndemânatic. La terminarea vacanţei desenam tot ca înainte.

Pot să spun că în sistemul de învăţământ destul de învechit,de nenorocit se simte nevoia de o schimbare ca acest sistem să capete interes şi apoi viaţă.Mă refer la reciprocitarea dintre elev şi dascăl,mai ales că tu ai fost profesor şi înţelegi.

Am doi băieţi şi ştiu ce se întâmplă în această zonă.

 Mă gândesc uneori de ce am învăţat de acidul dezoxiribonucleic şi sunt multe astefel de exemple. Evident că multe dintre ele în grija pentru mine le-am uitat.

Revenind la desen,când am trecut în clasa a cincea,a venit un profesor,terminase la Cluj şi când m-a văzut desenând mi-a zis că sunt…genial. Cum desenam eu n-a mai văzut pe nimeni…

 Eu desenam pe mai departe ca înainte, însă profesorul m-a ambiţionat şi încurajat.

-A fost lung drumul de la perioada de care povesteşti la stilul care te caracterizează?

-Adevărul este că am lucrat enorm,profesorul Nicu Gherghe m-a îndrumat şi supravegheat.Am făcut enorm de multe acuarele,am continuat cu goaşe,la urmă am trecut la ulei şi am avut chiar expoziţie la final de liceu în Târgu Jiu.

 După ce am ajuns la Bucureşti şi am devenit actor am avut mult mai puţin timp liber şi atunci am recurs la caricatură.

Acest gen implică din partea celui care face aşa ceva,să cunoască psihologia omului şi cunoaşterea subiectului foarte bine.

O caricatură nu înseamnă a îngroşa doar nişte linii, defecte faciale. O caricatură trebuie să scoată acel ceva din subiect,care este în interiorul său şi merge spre exterior.

-Revenind la meseria ta, e grea actoria ?

-E foartea grea şi foarte frumoasă. E norocită şi cea mai nenorocită meserie din lume.

 E norocită pentru că poţi să modifici viaţa şi că poţi creea personaje. Este o meserie frumoasă,se lucrează în echipă, comunici cu alţi actori care la rândul lor sunt  fenomene,uneori oameni deosebiţi, gândesc altfel, umblă altfel şi de multe ori ajungi să comunici cu spectatorii şi e nemaipomenit. Nu se poate exprima prin cuvinte marea bucurie,aceasta este marea răsplată a noastră..

-Vorbind de răsplată,e recompensată bine acestă nobilă meserie în România?

-În acest sens este nenorocită,noi rezistăm datorită mirajului scenei şi al publicului. Din păcate încă traversăm o perioadă de mare criză şi se pare că lucrurile se aşează greu în matcă.

Însă actorii îşi fac totdeauna meseria,asta e viaţa lor,au prieteni deosebiţi,pe care nu pot să-i ignore,prieteni ca: Moliere, Shakespeare, Caragiale şi mulţi alţii ca ei.

-Îţi mulţumesc pentru tot, mă bucur că ai avut încredere în mine şi îţi doresc să ai parte pe mai departe doar de bucurii şi multe succese.

-Şi eu mă bucur, eşti un fan al meu tare ,,nebun”, atât de consecvent şi fantastic ,,nebun”, ce-ţi risipeşti din timpul tău.

Mi-ai făcut lucrările mele cu pasiune şi cu desăvârşire. Pentru mine este extrem de flatant şi acestă prietenie este un privilegiu.

-În faţa ta Horaţiu fac o adâncă reverenţă şi îţi sărut mâinile tale de maestru şi OM minunat.

Adalbert  GYURIS

(Germania)

Popularity: 8% [?]

Victor Ponta a castigat sefia Partidului Social Democrat la 75 de voturi in fata lui Mircea Geoana. Desi diferenta a fost destul de mare pentru ca o renumarare a voturilor sa nu schimbe rezultatul, Ponta si-a reprimat entuziasmul pana in ulimul moment, pentru a nu risca sa pateasca precum Geoana la alegerile prezidentiale, cand a topait de bucurie crezand ca este noul presedinte al Romaniei, pentru ca in doar cateva ore situatia sa se schime in favoarea lui Traian Basescu.

Lupta dintre cei doi a fost una stransa, Victor Ponta obtinand 856 de voturi in timp ce Mircea Geoana a avut 781 de voturi. Pe parcursul numararii partiale, diferenta dintre Ponta si Geoana a fost de doar cateva zeci de voturi. In unele momente, ei s-au aflat chiar la egalitate, motiv pentru care echipa lui Geoana a cerut renumararea voturilor.

Primul care l-a felicitat pe Ponta a fost Ion Iliescu, Ponta discutand cu fostul presedinte de onoare al partidului la telefon astfel incat sa auda si jurnalistii prezenti. Cand situatia a devenit clara, Geoana l-a chemat pe Ponta langa el pentru a inlatura orice posibilitate ca presa sa faca speculatii in legatura cu eventuale disensiuni in partid.

“Care e diferenta? 30-40 de voturi?”, l-a intrebat Geoana pe Ponta care i-a raspuns prompt: “75 de voturi”. Geoana a opinat ca scorul este unul strans si ca este bine ca este in favoarea lui Ponta, pentru ca altfel ar fi existat pericolul sa fie acuzat de frauda.

Cei 1.621 de delegati au stat ore in sir la coada pentru a alege intre cei patru candidati ramasi in cursa pentru sefia partidului, dintre care doar doi creditati cu sanse reale, Mircea Geoana si Victor Ponta. De asemenea au mai fost votati secretarul general, cei 15 vicepresedinti si membrii Consiliului National.

Congresul Extraordinar al PSD nu a fost lipsit de evenimente si de suspans. Lucrarile au inceput cu un scandal declansat de primarul din Voluntari, Florentin Pandele, care a acuzat ca i-a fost respinsa candidatura la functia de vicepresedinte in mod nestatutar. In scandal a fost implicat si Ion Iliescu, dar singurul care a transat conflictul Pandele -Marian Vanghelie a fost secretarul general, Liviu Dragne, care a cerut votul delegatilor iar acestia i-au dat dreptate lui Vanghelie.

Popularity: 4% [?]

Cum am scapat de Siberia

Autor: Ovidiu Creanga

La năvălirea barbarilor bolşevici, în iunie 1940, fiecare a fugit cum a putut şi cum a reuşit, numai să scape de furia celor cu care convieţuirserăm pâna atunci paşnic. S-au repezit ca nişte fiare în special asupra armatei române ce se retragea in debandadă. Le aruncau soldaţilor în cap cu oale de apă ferbinte, sau cu oale de noapte pline de conţinut.  Le tăiau epoleţii şi la unii chiar nasturii de la pantaloni ca sa râda mai copios de ei. Pe ofiţeri deobicei îi omorau. Ruşii, vreau să zic ostaşii ruşi, nu interveneu ci se uitau şi râdeau cu poftă. Atacau convoaiele de refugiaţi şi le furau tot ce puteau începând cu bijuteriile. Le răsturnau căruţele şi-şi băteau joc de ei. Aceştia erau, ca să nu supăr pe nimeni voi folosi termenul de neromâni/alogeni care sub români o duseseră bine, mâncaseră o pâine bună şi nu li se făcuse nici o discriminare, doar din 1921 pâna in 1940 am trăit in Basarabia şi ştiam foarte bine cum au dus-o.

Al doilea refugiu a avut loc în 1944 când, iarăşi hoardele sovietice au pus stăpânire pe Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţei, care  nu fusese niciodată la ruşi, dar asta nu are importanţă. Câteva garnituri pline cu refugiaţi din Basarabia şi Bucovina se aflau în Gara de Nord în Triaj aşteptând să fie repartizaţi undeva unde se va găsi loc şi pentru ei. Atunci pe 4 Aprilie 1944, aviaţia aliată, adică americană a bombardat sălbatic Bucureştiul şi în special Gara de Nord. Garniturile de refugiaţi au fost făcute praf, au murit mii de oameni. Din întâmplare nu eram departe de Gara de Nord şi după bombardament m-am dus să văd şi eu ce se întâmplase. Era dezastru, am văzut maţe de om spânzurând de felinarele de pe peron. Mă gândesc ce a fost  în Bagdad după mii şi mii de „bombe inteligente”. Laura soţia mea, care locuia in Cotroceni se adapostise cu familia într-un adăpost de pamânt. Totuşi o bombă i-a ciuruit pe toţi cu schije mici, nu a murit nici unul, dar au fost duşi pe targa  dupa încetarea alarmei la policlinică. Curentul electric era întrerupt şi  Laurei i-au extras la lumina unei lămpi cu gaz câte schije au găsit doctorii atunci. Totuşi câteva „amintiri de la americani” le-a purtat toată viaţa. Una mare era in tâmplă, una în vârful capului şi câteva la glezne.

Se instaurase comunismul. Noi basarabenii eram vânaţi ca nişte fiare şi expediaţi în „patrie” adică Basarabia, adica URSS, sau mai exact în Siberia. Mă stabilisem în Bucureşti, terminasem Politehnica şi mă însurasem. Locuiam pe strada Gheorghe Misail Nr. 6, în dosul cimitirului Sfânta Vineri. Ne trezim într-o zi cu un miliţian, care mă anunţă să mă prezint de urgenţă la circa de miliţie. Cu inima cât un purice mă prezint a doua zi şi sunt introdus la tovaraşa şefă. Era o femeie de cca. 45 de ani, îmbracată neglijent în civil, tunsă a la Ana Pauker, nu avea nimic femenin în ea. Mi-a trecut un fior rece prin şira spinării. Nici nu-mi răspunde la salut şi într-o românească oribilă mi se adresează:

- De ce ai fugit din ţara ta, nemernicule? Avem ordin ca pe toţi bandiţii şi trădătoriii de teapa ta să-i trimitem urgent înapoi în Patria Sovietică. Eu ştiam că „Patria Sovietică” înseamnă Siberia. Atunci intră un sergent şi-i raportează: „Tavaraşa Haimovici daţi un telefon urgent tovarăşului ministru Teohari Georgescu”.

- Nu sunt trădător şi nu sunt nici cetăţean sovietic, tata-i din Stoileşti judeţul Argeş, mama-i din Gura Nişcov judeţul Buzău, eu m-am născut pe timpul românilor în 1921.

- Nu umbla cu fleacuri, la noi nu merge cu minciuni, te-ai născut acolo, acum este teritoriu URSS eşti cetăţean sovietic, nu mă ţine mult de vorbă că am treabă. Aş fi strâns-o de gât, ea era cetăţeancă româncă şi eu eram cetăţean sovietic. Mă îneca plânsul.

- Sunt căsătorit, aşteptăm un copil, va rog fieţi-vă mila nu mă distrugeţi, lasaţi-mă să vă dovedesc că nu sunt cetăţean sovietic ci român. Probabil chestia cu copilul a mai muiat-o.

- Bine du-te la Ambasada Sovietică şi dacă ei spun că nu eşti cetăţean sovietic nu te repatriem.

Am ieşit năuc, nu vedeam nici pe unde merg, dar nu am avut încotro şi m-am prezentat la Ambasada Sovietică de pe Kisseleff. Portarul care vorbea „moldoveneşte” mi-a dat o ţidulă şi am intrat. Acolo alt filtru, am dat ţidula, la o „regulerovcă” îmbracată cu o rubaşcă încheiată la umar ce nu ştia o boabă româneşte, dar a citit ţidula şi m-a dus pâna la o uşe unde a bătut şi m-a împins înăuntru. La un birou, stătea şi răsfoia nişte dosare o fată cam de vârsta mea, adică de vre-o 25 de ani. Fata era brunetă, cu ochi albaştri, şi nu pot zice că era frumoasă, căci era foarte frumoasă, încât m-am fâstâcit. Ea la mine într-o româna splendidă:

- Ia te rog loc şi spune-mi de ce ai venit la noi.

- M-a trimis tovaraşa Haimovici de la circa noastra de miliţie ca să-i dovedesc că nu sunt cetăţean sovietic, că de nu mă „repatriază”.

- Şi dumneata zici că nu eşti cetăţean sovietic, care sunt argumentele pe care te sprijini.

- Tata este din comuna Stoileşti judeţul Argeş, mama este din comuna Gura Nişcov judeţul Buzău, eu m-am născut în 1921 când Basarabia era a României. Pe mine mă cheamă Ovidiu care este un nume latin şi nu slav. Am simţit că fata mă place şi probabil i-a plăcut şi cum am răspuns.

- Deci ai dori să ramâi în România, eşti căsătorit?

- Da şi  aşteptam şi un copil.

- Eu nu pot să decid ci şeful meu la care mă voi duce imediat să-i raportez cazul dumitale, pâna atunci du-te şi aşteaptă pe culuar, acolo sunt câteva scaune.

Am ieşit, şi am aşteptat vre-o 20 de minute, timp in care cred că am îmbătrânit cu cinci ani. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Văd că vine „regulerovca” la mine şi mă împinge din nou în camera fetei frumoase.

- Şeful meu care este gruzin ca şi tatăl meu, este un om de zahăr, şi mă inţeleg foarte bine cu el. Noi suntem de parere ca NU EŞTI CETĂŢEAN SOVIETIC şi să fii lăsat în pace de tovaraşa Haimovici. Noi îi vom da telefon să-i spunem decizia noastră.

M-am repezit şi i-am pupat mâna şi asta a flatat-o ca pe orice femeie, fie ea şi sovietică. Am mai stat preţ de 10 minute în care mi-a spus că şi tatăl ei este inginer, este gruzin, mama ei este moldoveancă din Chişinău. Ei s-au întilnit când studiau la Lomonosov la Moscova, s-au plăcut şi s-au luat. Tatăl ei este inginer şef într-o uzină din Tiraspol şi mama ei este profesoară de limbi străine in Universitatea din Tiraspol. Ea a urmat la Moscova tot facultatea de limbi străine, specialitatea Română şi Italiană. Nu era căsătorită şi era bucuroasă că a fost repartizată în Bucureşti. I-am mai pupat odata mâna şi am plecat sărind într-un picior: Mai îmi amintesc că o chema Zinaida, numele de familie nu-l mai ţin minte.

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate Zinaida şi viaţă îndelungată, tu m-ai scăpat de la moarte!

SCĂPASEM DE SIBERIA,  SCĂPASEM DE MOARTE!

Ovidiu CREANGĂ

Toronto, Canada

17 februarie 2010

Popularity: 12% [?]