Curentul International

FILOSOFUL  REAXAT – REPLICA LA UN ARTICOL

Autor: Corneliu Florea

Adrian Paul Iliescu (API) este filozof pe stat de plata. A terminat facultatea de filozofie în 1976 la Bucuresti, a predat marxism-leninismul studentilor politehnisti pâna în 1990, dupa care, în cinci ani a devenit profesor universitar filozof, dupa ce în prealabil a trecut si pe la Oxford (vadul boului pe româneste) si acum trece studenti de la Marx (Care nu a fost marxist! Adevarat.) la Wittgenstein (Care sustine ca fapte sunt rocile, analizele filozofice doar niste straturi pâna la ele. Adevarat.) Dreptul lui câstigat pe baricada bucuresteana, dar ceea ce mi-a atras atentia a fost articolul sau RUSOFOBIA publicat în Cotidianul-cotidian din 18 dec. 2009. Lectura m-a indispus, la fel ca si pe alti cititori-comentatori, care, cu o singura exceptie, au adus ca argumente rocile, adica faptele, cum zice Wittgenstein, nou idol filosofic a lui API. Înainte de ai da o replica, am încercat sa aflu ce l-a determinat sa scrie acest articol: a fost obligat, îsi urmareste, fara scupule, niste interese, vrea sa urmeze exemplul patibularului Patapievici de-a ponegri si defaima poporul român, sau incompetenta intelectuala de comprehensiune a faptelor istorico-sociale, inconstienta, stupiditate! M-am încurcat în ipoteze, nu am putut trage înca concluzia, poate dupa ce comentez articolul lui din cotidian, care a fost prezentat în cinci paragrafe:
Paragraful întâi. “Odata cu alti strigoi locali, a reînviat rusofobia”. Asa, in forta de cugetator profund, fortissimo, îsi începe articolul API. La strigoi, nici nu se putea altfel, îi fixeaza pe Ion Antonescu si pe legionari. E liber, si politically corect, sa dam în ei ca în sacul de box. Cine are curajul sa le i-a apararea, stiu ce îi asteapta: groapa cu furnici! Urmeaza dispretuitorii occidentului, alti strigoi, ceva mai mici. Trece la rusofobia ca boala veche la români si de când îi urâm noi pe rusi. Ei de când?? De mult, de la Ecaterina a 2-a, de când ne tot calca în picioare, cotropesc în forta brutala, ne jefuiesc, ne maltrateaza bestial. Un comentator i-a spus sa nu ignore ca ne-au invadat de 12 ori, ceea ce este un motiv întemeiat sa nu mai avem încredere în ei, sa fim circumspecti. Karl Marx referindu-se la ocupatia rusa în tarile Române din 1828 scrie:
“Au avut loc excese groaznice. Contributii de tot felul în produse, furaje, vite, corvezi, hotii, omoruri. Barbati si femei au fost înhamati la care cu vizitii cazaci care nu-si crutau nici bâta, nici vârful lancii lor. Peste 30.000 de români fura smulsi de la munca câmpului pentru a servi ca animale de munca. Cei mai fericiti fugira în munti, unde singura lor hrana era scoarta de copac. Guvernul rus raspunse la proteste cu Nu ne intereseaza cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinile sa fie executate” (Karl Marx: Însemnari despre români. Manuscrisul B 85, Lucrarea a aparut in România in 1964).
Nu putem sa credem ca filozoful marxist-leninist API nu a citit între 1964 si 1989 aceasta lucrare. Sigur a citit-o, tragedia lui este ca nu a înteles nimic, sau pur si simplu are tulburari de personalitate, cu deficit de sensibilitate si discernamânt. Ce ar fi dorit API, facut profesor de filozofie dupa 1990, ca acei români si urmasii lor sa fie rusofili?!? Si, daca lui, si celor care îl sustin în acest aberant reeducator articol li se pare ca vremurile acelea au apus de mult, atunci de ce ei si familia lor au motive de rusofilie, acum?!? Pot sa ne raspunda, dar sincer!! Pentru ca noi, majoritatea românilor nu putem avea asemenea sentimente fata de ocupatiile rusesti, chiar daca am lua în considerare numai ultima ocupatie; cea din 1940 pâna în 1990, pentru ca românii ce stiu, cât de cât, istoria lor din toate timpurile, socotesc si Basarabia, si Bucovina locuita de români cu mult înaintea rusilor, ucrainenilor si a evreilor. Sau acesta nu mai este un drept pentru toate natiunile, domnule profesor API?!?
Paragraful doi. Este absolut absurd fiindca, API vrea sa ne spuna care este culmea absurdului dupa filozofia sa, scriind ca: “Bush jr. cel mai stupid presedinte din istoria Amedicii” (?!?) dupa care, doua rânduri mai jos citim: “Americanii sunt însa un popor plin de vitalitate, pragmatic si rational, asa ca l-au trimis pe Bush în tenebrele texane.” Bravo API!! Numai vezi, noi nu suntem studentii tai sa-ti înghitim prostia absurda! Esti ilogic si ignorant. Nu poti conecta coerent un popor rational cu aleagerea unui presedinte stupid! Ignorant esti pentru ca, nu l-au retrimis pe Bush în tenebrele texane. Întâi Bush nu a stralucit in gândire ca un profesor de filozofie dâmbovitean, dar a avut destula minte sa-si faca toate interesele pe spatele aliatilor nato si a rationalului popor american. Apoi a dus la capat doua mandate cât prevede constitutia lor, iar acum, chiar acum, Bush din tenebrele texane iradiaza de placere, citind cât de stupid este API!! Se spune despre stupizi ca dau în gropi, în acest paragraf API cade în haul absurdului scriind ca Bush si-ar fi dat seama ca: “Rusofobia n-o fi ea capabila sa-i zapaceasca pe americani, dar pe români precis îi poate îmbrobodi.” Chiar asa? Sapa un pic, sa ajungi la rocile filosofului pe care-l preda-i studentilor! Ti-a trecut vreodata prin encefal cam câti rusofobi sunt în jurul rusilor numai în ultimii 200 de ani, care nu stiu de Bush, dar îsi cunosc suferintele lor si-a parintilor lor pricinuite de rusi.
Cum poti sa scrii un asemenea articol? Cum se poate publica un asemenea articol dragi redactori cotidieni?
Paragraful trei. Filozoful API are o imagine foarte buna despre el si dupa ce a trecut prin istorie ca marfarul prin tunel vrea sa calce si dezaxatii, dar vai lui, ne da înca o dovada de cât de reaxat este printr-un cip implantat. Dupa API dezaxati sunt cei ce scriu pe ziduri: “Basarabia, pamânt românesc”, datorita rusofobiei. Probabil, dupa reaxatul API ar trebui sa scrie Traiasca Stalin! Întoarca-se Stalin! Sa se scrie pe toate zidurile, gardurile si pe tricouri care au, care nu sa-si atârne o placarda. Dar, daca într-adevar vreti sa vedeti cât de reaxat este API cititi: “si asa cum nu le permitem maghiarilor sa strige Ardealul, pamânt unguresc, nici noi nu avem dreptul sa revendicam Basarabia!!” Mai cititi odata ca sa luati la cunostinta ca nu avem dreptul!! Clar, ordin de la API! Si ne miram ca unii se întreaba de educatia, cultura si starea lui de sanatate mintala. Dar, nu-i chiar asa, fiindca invers se poate: noi sa le permitem maghiarilor sa strige, cât îi tin bojocii: Ardealul, pamânt unguresc iar noi reprimim dreptul, si nici rusofobi nu mai suntem, sa revendicam Basarabia! Multumim draga Apisor. Numai sa-ti spunem ceva, noi, astia din Ardeal, ce voi acolo pe Dâmbovita nu stiti: ungurii, de la Kossuth la Viena si pâna la Tokes la Bruxeless tot asta striga, si or striga!! Si ei stiu bine istoria adevarata a Ardealului nu ca tine, un micut reaxat cu cip. Karl Marx scrie ca în Constitutia lui Kossuth din 1848, articolul XII-lea decreta încorporarea Transilvaniei la Ungaria: Transilvania e declarata tara maghiara, limba maghiara este singura admisa… si toti cei ce au avere sunt unguri. Oare ai priceput ceva, ori cipul nu-ti permite?
Paragraful patru. Reaxatul API pune un diagnostic, ca o sentinta de condamnare pe viata românilor care mai viseaza la România Mare si rusofobilor care scriu si pe ziduri, ca sunt: victimile unei groaznice patologii morale. Cutremurator, scuturator, tremurator, bucatica rupta din halucinatiile patibularului Patapievici! Cei ce nu sunt înca victime au o singura sansa; sa-si puna masca de hârtie ca pentru gripa porcina. E o salvare! Si toate astea, numai din cauza lui Ceausescu si Basescu. Daca nu ar fi fost astia doi, rusofilia ar fi fost floarea nationala a românilor, pe care am fi cultivat-o pe toti coclaurii si ulitele noastre, iar fratii nostri mai mari zilnic ar veni la noi încarcati de bunataturi, ce nu s-au mai vazut si cu românofilie pravoslavnica si federala ne-ar îmbratisa, de ne-ar sufoca…
Paragraful cinci sau Apisor ajunge la adevar: “Marele pericol pentru România nu sunt rusii ori maghiarii, ci românii”. De la mine putere am subliniat românii fiindca îi dau dreptate! Da, ce e a lui, a lui sa fie, conform dreptului la proprietate intelectuala, din care se poate trage o singura concluzie: nu putem scapa România de pericol numai daca o scapam de români!! Ne-a dat cheia istorica a problemei noastre ca popor cu brutalitate primitiva, cum zice. Plus si înca o mare explicatie: “Nu rusii deslantuie macelul cotidian pe sosele, masacrul câinilor…” Ma opresc, fiindca asta cu masacrul câinilor este argumentul în fata caruia toate contrargumentele istorice devin nule. Pai, da, câti câini au masacrat rusii în România? Ce, ei de asta veneau si vin în România, sa mascreze câini? Are dreptate, rusii întodeauna în trecut au fost, si vor fii în viitor, parteneri economici de inegalabila importanta, zice Apisor.
(SOLSTITIUL IERNII  2009, WINNIPEG – CANADA)

PS – În final, compasiunea ma cuprinde fata de API, motiv pentru care îl dezmierd Apisor, fara subîntelesuri rautacioase. Îi privesc cu staruinta poza lui de la articol si nu vad nici un semn de inteligenta pe fata lui… ce conteaza, cip reaxator sa aiba…

Nota redactiei. Politica redactiei noastre nu coincide intotdeauna cu punctul de vedere al colaboratorilor, dar in acest caz subscriem la aceasta replica a domnului Corneliu Florea, colaboratorul nostru. Puteti citi articolul scris de Adrian Paul Iliescu la link-ul de mai jos:

http://www.cotidianul.ro/rusofobia-105677.html

Popularity: 23% [?]

RESTITUIRI

CARDINALUL  IULIU  HOSSU – “Pelerinajul în calea fericirilor”
                                    (16 ani de închisoare şi surghiun)

Autor: Viorel Rus
Născut în Milaş, Bistriţa-Năsăud, la 30 ianuarie 1885, în familia preotului greco-catolic Ioan Hossu şi a Victoriei n. Măriuţiu, şi-a petrecut copilăria şi a urmat şcoala primară în satul natal. Studiile gimnaziale le-a făcut la Reghin şi Târgu Mureş, unde şi-a însuşit limbile germană, maghiară şi latină, trecând apoi la Gimnaziul superior greco-catolic din Blaj, oază a patriotismului românesc şi promovând cu premiu examenul de maturitate (bacalaureat), în anul 1904.

Foto. Viorel Rus
 Trimis pentru a-şi continua studiile la Roma, la Institutul “De Propaganda Fide”, a obţinut doctoratul în filosofie şi teologie, fiind hirotonit ca preot în anul 1910, acolo la Roma, în prezenţa unchiului său episcopul greco-catolic de Lugoj dr. Vasile Hossu, şi a tatălui său, care trebuie să ne închipuim că va fi fost extrem de mândru şi fericit. De altfel, tânărul Iuliu fusese student eminent, însuşindu-şi, engleza şi franceza, pe lângă italiană şi cunoştinţele de specialitate.
Revenit în ţară, a fost  protocolist, arhivar şi bibliotecar, vice-notar, notar consistorial şi secretar al episcopului de Lugoj, director de cancelarie şi asesor consistorial.
În timpul primului război mondial fusese mobilizat ca preot al spitalelor militare din Austria, Boemia şi Moravia. În acestă calitate l-a găsit decretul împărătesc şi bula papală din anul 1917 prin  care, ca o recunoaştere a calităţilor sale, a primit  înalta  demnitate  bisericească  de  Episcop  al Gherlei. Şi nu împlinise încă un an de la înscăunare, când la 1 Decembrie 1918, la Marea  Adunare  Naţională  de  la  Alba  Iulia,  episcopul  dr.  Iuliu  Hossu citea “Declaraţia  Unirii  Românilor  din Transilvania, Banat şi  Ţara  Ungurească“ cu patria mamă România. Acolo, Episcopul dr. Iuliu Hossu şi Prea Sfinţia Sa dr. Miron Cristea, pe atunci episcop ortodox de Caransebeş, s-au îmbrăţişat în faţa mulţimii românilor care strigau, cântau şi plângeau, iar P.S. Miron Cristea a spus: “Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români”.    
O chemare de care ar trebui să fim fericiţi dacă am putea-o împlini şi azi, noi, românii, de suntem ortodocşi ori suntem greco-catolici, ori de alte religii, căci este loc destul pentru noi toţi sub dumnezeiasca oblăduire.

Foto.Episcopul Iuliu Hossu
 Apoi, Episcopul Iuliu Hossu şi-a continuat activitatea de ierarh al Bisericii Române Unite pentru eparhia Gherla, iar din anul 1930 Cluj-Gherla,  timp de 30 de ani. Mult bine a făcut neamului său în acei ani ca un părinte bun. Era primit pretutindeni în eparhia sa de către poporeni, intelectuali şi clerici în vizitele sale canonice, cu bucurie, toţi având prin el speranţa binecuvântării lui Dumnezeu.
 A fost solidar cu durerile românilor rămaşi sub ocupaţia hortistă în urma Dictatului de la Viena, în fapt conducătorul spiritual al tuturor, fiind singurul episcop român recunoscut de oficialităţile vremii.
Pentru curajul său de a denunţa crimele ocupanţilor şi a sări în apărarea drepturilor populaţei nemaghiare din Ardeal, în mai multe rânduri viaţa sa a fost în pericol.
Ceea ce nu au reuşit fanaticii hortişti, aveau să încerce să reuşească peste doar cinci ani slugile regimului stalinist, călăii comunişti din România, atunci când, urmând indicaţiile Moscovei, au trecut prin forţă, teroare şi intimidare la lichidarea cultului  greco-catolic, arestând pe toţi cei  care li se împotriveau şi în primul rând pe ierarhi, chiar înainte de a decreta la 1 decembrie 1948 scoaterea Bisericii Române Unite în afara legii.
Deşi aflat oficial încă în funcţiune, între episcopii greco-catolici arestaţi în noaptea de 27/28  octombrie 1948, era şi Iuliu Hossu, prins în Bucureşti, unde făcuse o ultimă încercare de a opri dezastrul ce se abătuse asupra cultului său.
 A urmat domiciliul forţat la Dragoslavele/Argeş într-o vilă a Patriarhiei Ortodoxe, cu foame, frig, paznici înarmaţi şi garduri de sârmă ghimpată, până în februarie 1949, apoi lagărul de la Mănăstirea Căldăruşani în apropierea Bucureştiului, cu condiţii ceva mai bune în speranţa regimului că se va putea obţine trecerea benevolă la ortodoxism a marilor ierarhi, în special a lui Iuliu Hossu, căruia avea să i se promită Mitropolia Iaşului.
 Speranţele guvernanţilor comunişti au fost deşarte. Iuliu Hossu şi ceilalţi episcopi au refuzat categoric, aşa că enervaţi la culme că nu puteau raporta şefilor lor îndeplinirea misiunii şi a da interzicerii greco-catolicilor o aură de liberă şi democratică faptă, au transferat pe episcopi, între care era şi Iuliu Hossu şi alţi clerici greco-catolici înalţi, în închisoarea de la Sighet.
În amintirile sale despre Iuliu Hossu, Episcopul greco-catolic de Lugoj, Ioan Ploscariu, relatează două întâmplări de la Sighet, care evidenţiază tăria de caracter bazată pe umilinţa sufletească generată de credinţa profundă, pe care Înalt Preasfinţitul o avea, întâmplări pe care – pentru nararea emoţionantă – le redăm aşa cum au fost scrise:
1). “… Intr-o zi, în anul 1952, ni s-a făcut o percheziţie. Iuliu Hossu şi-a făcut o spatulă (lopăţică) din lemn, ca o lingură, cu care mânca mămăliga, fără să fie silit a o atinge cu mâna. La percheziţie i-au aflat lopăţica. Ofiţerul politic Timbuş a poruncit unui gardian (Vasile Lairţă din Vadul Izei) să-l pălmuiască, ceea ce acesta a şi executat cu toată râvna. Seniorul episcopatului nostru şi viitorul cardinal nu a schiţat nici un gest de protest..”.
2) ”… La aer Episcopul Iuliu Hossu era întotdeauna după Episcopul Valeriu Traian Frenţiu, iar mai târziu, după moartea acestuia din urmă … era în fruntea şirului care se mişca în cerc cu capul în jos şi mâinile la spate, cum suna ordinul. Era slab, dar se ţinea drept. Zeghea îi era pe măsură, lucru foarte rar. Ne-am îmbrăcat în cioareci, zicea el”.     
  Ierarhii greco-catolici închişi  la  Sighet  ori  în  alte  închisori, erau în fapt captivi, nu deţinuţi pe baza vreunei condamnări în urma unui proces penal, arestaţi pe baza unui ordin al Ministerului de Interne, cum  se obişnuia a zice pe atunci, prin act administrativ. Aşa a fost şi Presfinţitul Dr. Iuliu Hossu, încât când în ianuarie 1955 penitenciarul Sighet  s-a  închis, s-a  pus  problema  ce-i  de  făcut  cu  el  şi  ceilalţi episcopi uniţi care mai erau acolo în viaţă.      
S-a decis să se încerce încă o dată cu ei poate vor fi aduşi pe linia dorită, iar pentru aceasta au fost duşi în faţa lui Petru Groza, numărul doi în ierarhia regimului  comunist.
 Împricinaţii arătau ca nişte epave omeneşti, după torturile, foamea şi frigul suportate la Sighet, aşa că au fost internaţi într-un spital din Bucureşti, pentru a fi cât de cât remontaţi, în primul rând pentru a li se repara dantura.
În discuţia pe care a avut-o cu Petru Groza, Preasfinţia Sa Iuliu Hosu a avut impresia că acesta uitase că Mitropolia Iaşului era ortodoxă, de aceea când acesta i-a propus să îl facă Mitropolit de Iaşi el i-a răspuns că este greco-catolic şi deci nu poate să fie mitropolit acolo. Nici prin gând nu i-a trecut că în realitate Groza îi propunea să treacă la ortodoxism. Credea că Dumnezeu l-a păzit, că nici ca ispită nu i-a trecut prin gând apostazia.      
 Nereuşind nici pe această cale, lui Iuliu Hossu şi celorlalţi trei episcopi care mai erau în viaţă, li s-a fixat domiciliul obligatoriu la Curtea de Argeş, fiind cazaţi în camerele servitorilor din palatul fostei regine Elisabeta a României. Puteau să primească vizite, să iasă la cumpărături, dar nu puteau părăsi localitatea.
 Itinerarul vieţii de captiv în propria ţară, numit de către Preasfinţitul Iuliu Hossu “Pelerinajul pe Calea Fericirilor”, a continuat apoi cu mutarea la Mănăstirea Ciorogârla, ca represaliu, pentru că împreună cu ceilalţi doi episcopi titulari rămaşi în viaţă, Ioan Bălan şi Alexandru Rusu, au alcătuit, difuzat public şi înaintat guvernului memorii descriind modul abuziv în care a fost interzisă Biserica Română Unită şi cerând repunerea acesteia în drepturi şi în sfârşit mutarea din nou, singur, în domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldăruşani în anul 1956, unde a rămas până la moarte.
 În toate momentele de sărbătoare personală, ca şi în timpul sărbătorilor anuale de Crăciun, Anul Nou, ori Paşte, Preasfinţitul primea scrisori de îmbărbătare şi felicitare din toate ţinuturile ţării şi chiar din străinătate, care îi mângâiau singurătatea arătându-i că românii dragi lui, din mijlocul cărora a ieşit şi pe care a încercat să-i slujească cât de bine a putut, nu l-au uitat.
 O delegaţie neaşteptată a sosit la Căldăruşani în primăvara anului 1969, alcătuită din Giuseppe Cheli, trimis special al Papei Paul al VI-lea şi din preşedintele Departamentului Cultelor R.S.R. Cu acest prilej Episcopului Iuliu Hossu i s-a adus la cunoştinţă că Papa a hotărât să-l promoveze cardinal, cu avizul autorităţilor române, care au condiţionat aceasta de învestirea sa la Roma şi părăsirea definitivă a ţării.
  Iată care se spune că a fost răspunsul dat de Cardinalul Iuliu Hossu: “… rămân aici, în ţara mea, în mijlocul poporului meu, să împărtăşesc soarta fraţilor mei, a preoţilor şi credincioşilor mei. Nu-i pot părăsi”.      
  Numirea a rămas făcută, dar nedeclarată oficial de Papa, care a apreciat în mod deosebit atitudinea ierarhului român. Ea a putut  deveni publică abia în consistoriul papal din 5 martie 1973, la trei ani după moartea lui Iuliu Hossu, care se întâmplase în Spitalul “Colentina” din Bucureşti, în 28 mai 1970, la vârsta de 85 de ani.
 Înmormântarea s-a făcut în Cimitirul Belu-catolic, neaprobându-se de către autorităţile comuniste îndeplinirea de către familie a dorinţei defunctului Cardinal de a fi adus în cavoul familial de la Cluj, în Ardealul său drag, unde s-a născut, a crescut şi a trăit cele mai frumoase zile ale vieţii.
 S-a stins astfel, trist şi departe de eparhia sa dragă, ultimul episcop greco-catolic din vechea gardă a marilor români întregitori de ţară, sfântul iubitor de oameni şi de Dumnezeu, martir fără margini al credinţei sale.

Popularity: 21% [?]

Sa nu cautam hibe în ograda vecinului

Autor: Cornel Cotutiu

Condeierul bistritean Menut Maximinian merita toata lauda pentru isprava editoriala realizata recent prin cartea ”Radacini  împrumutate”. Volumul rezulta din documentare la fata locului (bazinul Odorheiu Secuiesc) si parcurgerea unei impresionante bibliografii pe tema destinului tinutului secuiesc. Desigur, în aceeasi masura, trebuie relevata motivatia acestui demers: atasamentul de suflet si spirit pentru românimea din zona, de-a lungul veacurilor pâna azi.
Când iei în mâna, adica în mod serios, o astfel de carte, e normal sa te intrige si sa cauti dezlegare titlului. De ce ”radacini împrumutate”? (Se cuvine o lamurire: Pentru scrierea romanului meu, ”Ce ramâne”, am procedat precum Maximinian: am strabatut tinutul cu pasul si am zabovit, prin biblioteci, asupra unor carti si colectii de ziare ale secolului XIX, cautând fapte si lamuriri asupra tinutului secuiesc – si nu maghiar, cum o spun cu viclenie sau ignoranta politicieni parsivi ori gazetari creduli).
De asemenea, vreau sa se accepte ca, în arealul românesc – indiferent de ce culoare etnica e populatia -, daca dai de doi români, este improprie sitagma ”români minoritari”. Nu suntem minoritari în propria noastra tara, indiferent unde si câti ne-am afla.
Deopotriva, e inadecvata, pâna la a fi suparatoare, perseverenta într-o confuzie (agreata pâna si de prefatatorul cartii acesteia, Vasile V. Filip): confuzie între secui si unguri. Adevarul e luminat (documentar si nu sentimental) mai întâi de I.G.Bibicescu, în ”Poezii populare din Transilvania” (culegere publicata în 1893 si reeditata în 1970 – apropo de acuratetea bibliografica, M.M.!) si mai apoi de  catre Ion I. Russu în ”Românii si secuii” (l990). Si de catre alti  ”viteji dupa razboi”.
Apoi: în motivatia demersului sau, autorul încheie astfel:  ”Noi nu judecam, noi doar urmam firul epic (…)”. În cazul acesta, care e premiza acestei carti? Asa pusa problema, rezulta de aici o atitudine tipic mioritica si de care au profitat de-a lungul istoriei toate hoardele care au trecut peste noi,  au stat o vreme peste noi ori au ramas, cu ifose de stapânitori. Mi-e si de mirare ca, dintr-o astfel de perspectiva liricoidala, mai existam.
În acest sens, M.Maximinian – înainte de a face cartii o încheiere cu iz de predica – scapa o afirmatie care, în timp, va fi, din pacate, confirmata: ”Asistam neputinciosi la dezradacinarea noastra în propria tara. O poveste halucinanta, la care asistam fara a spune nimic.” Pai, nu asa face si ciobanelul din ”Miorita”? Înloc sa se apere, el se miorlaie liric: ”Si de-o fi sa mor…”, bla-bla-bla.
Sunt oameni care, iata, nu asista fara a spune nimic: dovada, chiar aceasta carte a lui Menut Maximinian, care acuza chiar prin titlu: ”Radacini împrumutate”. Dar nu el are putere de decizie, ci acei care, iresponsabil, naruie conditia de stat de drept a României.
Cum guvernantii, demnitarii nostri stau cu degetul în cucuruz, fenomenul descris de Vasile V.Filip va înainta: ”În zona unde maghiarii sunt minoritari, acestia sunt bine protejati de autoritati, au proiecte speciale, clase în limba maghiara, locuri la facultate. În zona unde românii sunt minoritari în propria lor tara, nu au nici un drept, toate parca au fost întoarse împotriva lor. Scolile dispar si, odata cu ele, limba.” Limba româna în România!
Ce-ti mai vine sa spui? Îmi amintesc de o zicere româneasca, dar care, se vede ca nu ne-a fost de folos: ”Obraznicul manânca praznicul.”

Popularity: 6% [?]

Asigurarea sanatatii si asistenta medicala
Partea I

Autor: Emil Gheorghiu

Reforma sanatatii propusa de Presedintele Obama a provocat – si inca va mai provoca – dezbateri foarte intense. Aceste dezbateri au loc tocmai când sunt necesare masuri stiintifice urgente – dupa abuzuri de lunga durata – pentru a proteja poporul american de o criza de sanatate care va afecta cea mai mare parte a populatiei. Din nefericire, aceste dezbateri reprezinta mai mult ideologii politice decât grija de a preveni o criza de sanatate de proportii si mai mari, si de a reduce costul asigurarii medicale.
Pentru ca noi confundam ingrijirea sanatatii cu ingrijirea medicala, si asigurarea sanatatii cu asigurarea medicala, noi recurgem mai mult la masuri medicale pentru a preveni si trata imbolnavirile. Din aceasta cauza asistenta medicala este abuzata si de pacienti si de industria medicala si farmaceutica. Pentru asigurarea sanatatii noastre noi trebuie sa observam nevoile corpului nostru, iar guvernul ar trebui sa asigure poporului american – cel mai generos popor din lume – cerintele noastre esentiale de sanatate care le voi arata mai jos.
Asistenta medicala este absolut necesara numai in cazurile de accidente si urgente când medicamente si interventii chirurgicale sunt recomandate si inevitabile pentru a salva vieti omenesti. In toate celelalte cazuri, folosirea medicamentelor si interventiilor chirurgicale sunt nu numai o frauda care va falimenta tara, dar si o risipa care nu ne va proteja de cele mai moderne boli ca: bolile de inima, cancer, diabet, artrita, obezitate, etc. Industria medicalo-farmaceutica – asa de importanta cum de altfel este – nu a avut succes in tratarea acestor boli, si nici nu ne va ajuta sa prevenim epidemiile de gripa sezoniala, porcina sau aviara in ciuda bilioanelor de dolari cheltuite cu reclamele la televiziune pentru a ridica si mai mult costul acestei fraude.
Acest lucru nu inseamna ca nu sunt alternative. Adevarul trist este ca ele cu greu sunt discutate. Toate aceste boli si epidemii pot fi prevenite printr-un regim alimentar adecvat, exercitii si alte masuri de viata sanatoasa cu ajutorul Fundatiei „Heatth Heritage” chiar aici in Ann Arbor.
Fundatia „Health Heritage” este o organizatie non-profit dedicata excelentei in educatie si sanatate, si prevenirii epidemiilor de gripa. Noi trebuie sa renuntam la regimul cu „alimente bogate in calori si sarace in elemente nutritive” care este cauza celor mai multe boli acute, cronice si catastrofale, si a crizelor noastre in educatie si sanatate. Noi trebuie sa mâncam mai bine si mai sanatos – si datorita sistemului nostru de agricultura si conservarea alimentelor cu multe produse chimice – ar fi mai bine sa pretindem si sa folosim alimente organice cât mai proaspete si mai sanatoase. Noi nu le vom obtine daca nu le pretindem. Aceasta este adevarata reforma de sanatate care mai poate salva generatiile prezente si viitoare de o degenerare fara precedent care – din nefericire – lideririi nostri nu o considera.
Care este diferenta intre planul de asigurare a sanatatii si planul universal de asigurare medicala? Planul universal de asigurare medicala propus: este numai un plan ca doctorii, spitalele si companiile de medicamente vor fi platite in fiecare an la o rata mai mare de inflatie; nu previne bolile si epidemiile; nu este o asigurare ca oamenii vor deveni mai sanatosi fara efectele secundare de scurta si lunga durata ale medicamentelor si vaccinurilor mai mari decât problemele de care ei deja sufera, vor creste epidemiile de gripa, boli cronice, degenerative si catastrofale; nu pot impiedica gripa porcina si aviara sa iasa de sub control, vor falimenta tara in mai putin de zece ani.
Planul Fundatiei „Health Heritage” de asigurare a sanatatii: va ajuta oamenii in primul rând sa nu se imbolnaveasca; va da membrilor sai educatia necesara in Stiintele Nutritiei si Sanatatii de care au nevoie pentru a-i ajuta sa se hraneasca corect, sa traiasca sanatos, si sa foloseasca asistenta medicala numai in cazuri de accidente si urgente când drogurile si interventiile chirurgicale sunt recomandate si inevitabile; va ajuta doctorii sa capete educatia necesara pentru a practica o medicina conservatoare conform juramântului lui Hipocrate, parintele medicinei, „sa nu ranesti omul”.
Doctorii nu vor mai avea nevoie sa cumpere „malpractice insurance”, va ajuta atât pacientii cât si doctorii sa reduca abuzul de medicamente, si sa nu mai faca confuzie intre ingrijirea sanatatii si ingrijirea medicala; va ajuta familiile tinere sa aiba numai copii sanatosi, calmi, cumpatati si inteligenti, si cu un potential ridicat pentru o educatie superioara. Din cauza sistemului prezent de ingrijire a sanatatii noi pierdem generatia tânara. Mai mult de 50% din copiii nostri sunt grasi sau obezi, agresivi, violenti, si unii dintre ei chiar criminali; colaboreaza cu fermele familiare pentru a mari productia de alimente organice proaspete si sanatoase pentru a proteja membrii sai de otravurile folosite de fermele comerciale, si de gunoaiele importate pe timpul iernii din tarile din emisfera sudica, in special din Chile; mareste responsabilitatea organelor alese pentru protejarea populatiei de otravurile folosite in alimentele si bauturile racoritoare, si medicamentele otravitoare când nu sunt necesare.
Invatati si memorati bine acest lucru: „Problemele noastre de sanatate provin de la toxinele acumulate si neeliminate. Când corpul nu mai poate tolera toxinele acumulate, el initiaza o boala sau o criza pentru a se dezintoxica singur. Numai corpul nostru isi poate restabili sanatatea, daca ii dam aceasta sansa. Puterea magnifica si inteligenta care ne-a construit dintr-un ou fertilizat ramâne cu noi toata viata. Nu numai ca el este capabil sa ne refaca sanatatea, el este singura putere capabila sa ne restaureze sanatatea daca nu s-au produs deja defectiuni care nu mai pot fi reparate”.
Noi nu putem sa fim otraviti si vindecati in acelas timp cu droguri numite medicamente. Nici nu ne putem restabili sanatatea cu ierburi, tratamente si alte manipulatii. Orice vindecare sta in puterea corpului nostru daca ii dam aceasta sansa sa se dezintoxice, si apoi sa adoptam un mod de viata sanatos.
Stiti voi ce inseamna un mod de viata sanatos? Stie mama, tatal sau doctorul vostru ce inseamna un mod de viata sanatos? Ati invatat voi in scoala cum sa traiti un mod de viata sanatos?
In primul rând nu trebuie sa faceti nimic ca sa vindecati o boala. Orice amestec din afara este o greseala. In mod sigur va va râni si mai mult, mai de vreme sau mai târziu, pentru ca insasi boala este un efort al corpului de a se vindeca. Daca regimul vostru alimentar si alte nevoi ale corpului sunt cele folosite in mod obisnuit, voi traiti adânc intr-un regim care otraveste corpul vostru. Acest regim este inca si mai rau daca nu faceti exercitii si aveti un mod de viata stresat. Ca sa stiti daca aveti corpul otravit, este usor de demonstrat daca va abtineti de la orice aliment cu exceptia apei timp de 24 la 36 de ore, si limba se va incarca.
In al doilea rând, trebuie sa observam atent nevoile corpului nostru si toate cerintele lui esentiale ca: aer proaspat, apa pura, temperatura confortabila, curatenia corpului, somn adecvat, alimente proaspete specifice adaptarii noastre biologice, exercitiu viguros ori de câte ori este posibil, soare si lumina naturala, odihna si relaxare, venit asigurat, apartenenta la un grup social, expresia organelor reproductive, dragoste, apreciere si stima, satisfacerea simturilor estetice.

Fundatia „Health Heritage” tine cursuri pentru membrii sai in Stiinta Nutritiei si Sanatatii, si demonstratii cu alimente organice de felul cum trebuie sa mâncam sanatos in raport cu cele trei cicluri biologice: digestie, asimilare si eliminare.
Fundatia „Health Heritage” ajuta membrii sai sa-si dezintoxice organismul pentru a evita imbolnavirile, si pentru a vindeca boli de orice natura fara efectele secundare de scurta si lunga durata ale medicamentelor. Fundatia isi asigura responsabilitatea fata de membrii sai pentru programele ei educative, si roaga toate celelalte scoli de educatie si sanatate sa faca la fel. Vrem sa facem orasul Ann Arbor o comunitate model de oameni educati si sanatosi pentru Statul Michigan, si orasul Michigan un model pentru tot restul tarii.
Fundatia „Health Heritage” raspunde la telefonul (734) 222-0442. Eng. George Emil McOllan (Gheorghiu), M.S., Ph.D., Presedinte Fondator.

Popularity: 5% [?]

RAPA NUI  -  “INSULA PASTELUI”
DESTINE  PE  UN  STROP  DE  LAVA

Autor: Corneliu Florea

Cu vreo trei milioane de ani, inainte de facerea acestei lumi dupa evrei, undeva in partea de jos si rasarit a marelui Ocean Pacific, un vulcan si-a scos capul de lava fierbinte din valurile apei. Oceanul l-a primit cu valurile deschise, mângâindu-l sa se linisteasca. Dupa alt timp, adâncul oceanului s-a cutremurat din nou, nascând, printr-o eruptie, un alt vulcan lânga cel dinainte si apoi un al treilea vulcan si inca câtiva mai mici pâna ce lava lor s-a unit la suprafata oceanului formând o mica insula, la cea mai mare departare de toate celelate insule si continente ale planetei. I-au trebuit mamei pamântului aproape doua milioane si jumatate de ani sa desavârseasca aceasta insula care, in imensitatea Oceanului Pacific nu arata mai mult decât o picatura de lava stinsa, un singuratic graunte vulcanic intre valuri dincolo de orizonturi. De sus, de undeva din cer, sau de mai sus, de unde pornesc fortele cele mari ale cretiei si distrugerii universului, ale genezei astrilor vii sau morti, i s-a sortit aceste minuscule si izolate insulite, din ratiuni universale nepatrunse, un destin cu totul si cu totul aparte pe aceasta planeta. Dupa formare, vânturile si valurile au adus semintele vietii inverzind-o, apoi au sosit zburatoarele ce au adus in penele lor alte seminte ale vegetatiei terestre si oua minuscule de tot felul de gâze ce au imbogatit viata pe acesta insula, aleasa din univers, devenita verde sub care se zac vulcanii stinsi, definitiv, de vreo zece mii de ani, deci cu mult inaintea facerii lumii in sapte zile de catre evrei! La urma, au venit pe valurile oceanului oamenii cutezatori, predestinati ca prin faptele lor, sa lase in istoria intregii omeniri una dintre cele mai extraordinare pagini de cultura autentica si inedita, creata din menire, simtire si forta, aparent supranaturala, pe cea mai indepartata si solitara insula. Statuile lor uimesc si impresioneaza pe orice calator prin aparenta misterioasa, greu de patruns, in fapt sunt doar o alta expresie absolut originala a ceea ce este in stare omenirea in constiinta si gândirea ei, in evolutia ei sociala si culturala.

HOTU MATU’A, temerar navigator polinezian si conducatorul neamului pe care l-a adus pe aceasta insula de departe, cândva in a doua jumatate a primul mileniu, a sosit doar in doua catamarane, pe care acum, in secolul XXI, le putem compara ca idee, indrazneala si fapta cu navele spatiale ale acelor vremuri. Ajunsi pe minuscula insula vulcanica, nelocuita anterior, dar devenita in timp un adevarat paradis verde ospitalier, s-au stabilit, numind noua lor asezare insulara RAPA NUI (scris si Rapanui). De unde anume au plecat, de ce au plecat, cum si cât au navigat, cum au nimerit aceast punct in imensitatea pacifica, nestiut dinainte si ascuns in spatele a atâtor orizonturi, sunt intrebari pe care noi, cei de astazi, ni le punem când vedem aceasta galerie de arta veche, unica in lume, unde trecutul indepartat nu a fost consemnat in scrieri concise ci ridicat in statui originale: moai!

Calatorii ce au vazut, si vad, acesti moai din tuf vulcanic ramân exaltati, traiesc o stare de surescitare deosebita in fata infatisarii lor ciudate si oarecum bizare fata de toate celelalte statui ale culturii omenesti ridicate de-a lungul vremurilor. Imaginea lor mai putin pamânteasca da framântari mistice dincolo de toate orizonturile oceanului sau ale cerului diurn si nocturn impodobit cu stele. Si chiar daca, tot ce pare misterios incet, incet este mistuit de explicatii rationale, uimirea ramâne si admiratia sporeste fata de ceea ce au infaptuit acesti oameni alesi. Infaptuirea acestor moai, pe aceast strop vulcanic de la marginea Polineziei, este ceea ce locuitorii rapanui numesc mana, adica forta supranaturala ce poate exista, in anumite imprejurari, in oameni când simt, traiesc si realizeaza extaordinarul, ca supravietuire sau dainuire definitiva in istoria si cultura lumii. Dintre toti locuitorii Polineziei, din acea vreme, numai cei din neamul lui Hotu Matu’a au fost inzestrati cu mult mai multa mana, atunci când au debarcat pe aceast mic paradis oceanic, pe care in decurs de câteva secole, l-au transformat in cel mai mare sanctuar inchinat predecesorilor lor, in cel mai mare muzeu in aer liber de pe pamânt, deschis universului, care i-a inzestrat cu mana cea supranaturala!!

POLINEZIA este o vasta arie oceanica triunghiulara, cuprinsa intre Hawaii, Noua Zeelanda si Rapanui, in care se gaseste o puzderie de insule – peste o mie – ce, rând pe rând, au fost ocupate de niste oameni indrazneti, cutezatori cu  catamaranele lor zburatoare pe valurile oceanului, fara sa aiba harti si busole, fara acea teama cutremuratoare pe care au avut-o multa vreme navigatorii europeni de-a cadea la marginea oceanului!! Pe toti cei ce s-au asezat in acest triunghi al Pacificului cu insule paradis ii numim azi polinezieni, dar obârsia lor este in Micronezia si Melanezia, niste mari grupuri de insule tot din Oceanul Pacific, dar mai spre apus si mai aproape de coasta sudica a continentului asiatic, de pe care initial s-au desprins, la inceput doar ca pescari. Generatie dupa generatie au devenit tot mai indrazneti pe ocean, cu tot mai mari si perfectionate ambarcatiuni si astfel, secol dupa secol, au cutezat tot mai departe trecând de pe o insula pe alta, in cautare de mai mult spatiu liber si hrana. Dintre ei o mâna de temerari urmându-si destinul sortit din univers au ajuns pe minuscula Rapanui, unde mana cu care au fost inzestrati au transpus-o in existenta, perpetuarea si inmultirea neamului iar dupa doua, trei generatii au inceput sa ridice moai. Singuri, si singurii, dintre toti polinezienii au cioplit si ridicat asemenea statui din tuf vulcanic. De ce, cum si mai ales ce reprezinta moaii ramân intrebarile tuturor calatorilor ce ii vad. 1
MOAII nu au nicio relatie cu religia. Nu sunt zei sau idoli, nu sunt duhuri bune sau rele, divine sau diabolice, sunt cu totul si cu totul altceva, deosebit de ceea ce suntem obisnuiti sa vedem si sa cunoastem când privim statui. Moaii sunt parintii si strabunii lor, neamul lor!! Moaii reprezinta cel mai original cult al mortii fata de predecesori. Acesta originalitate de gândire, constiinta si fapta impresioneaza fiind total inversa fata de ceea ce suntem obisnuiti sa intâlnim in sculptura lumii. Comparând in timp si spatiu, moaii reprezinta cea mai inaltatoare expresie de afectiune si respect datorata predecesorilor din toate timpurile si din toate culturile omenirii, in raport cu suprafata si numarul populatiei rapanui. Si mai departe, contemplând moaii ne dam seama de câta vointa si energie – mana – a fost nevoie sa-i ciopleasca, finiseze, transporte si sa-i ridice pe niste platforme sacre, numite ahu. Puneti in calcul ca nu aveau unelte metalice de cioplit si finisat aceste statui, nu aveau animale de tractiune spre platformele destinate si nici macar care cu roti. Apoi verticalizarea si fixarea. Pentru multi calatori toate acestea au fost si au ramas taine, enigme, mister. Instalati vertical pe platforme sacre moaii privesc spre interiorul insulei, in ideea de fi prezenti si privi viata descendentilor lor. Sunt si exceptii, unii privesc spre cei ce pescuiesc, iar altii, de pe o inaltime privesc oceanul pe care au venit si noaptea vad stelele care i-au calauzit. S-au numarat si inventariat 887 de moai de diferite marimi; de la un metru si ceva pâna la gigantul de 21 de metri dar, in medie, sunt cei de patru – cinci metri. Priviti cu atentie si comparati, se observa clar evolutia artistica de-a lungul secolelor, in mod categoric s-a trecut de la artizanalul inceputului la o adevarata breasla artistica cu maestri si ucenici. In general, la executia unui moai lucrau cinci – sase oameni timp de un an, dintre care doi, trei erau maestri si ceilalti ucenici!! Pacat ca nu s-au dedicat mai mult scrisului, fiindca au si scris, sunt dovezi – rongo-rongo – ramase nedescifrate. Prin scris s-ar fi pastrat mai mult din cultura lor decât s-a transmis oral. Acesti moai se gasesc raspânditi pe toata insula: 397 sunt pe pantele vulcanului Rana Raraku, locul unde se ciopleau din roca vulcanica, 288 au fost ridicati pe platformele sacre, ahu, 92 din diferite motive au fost abadonati in drum spre platforme, zac orizontal. Unul, din bazalt si din ultima generatie, se afla intr-un muzeu londonez, de pe vremea când imperiul in care nu apunea niciodata soarele isi permitea orice. Un alt moai este imprumutat Japoniei si expus in diferite muzee japoneze pentru faptul ca niste japonezi au venit in Rapa Nui si cu tehnologia secolului XX au ridicat si fixat din nou moai pe ahu. Un al treilea moai se afla in Muzeul Kon-Tiki din Oslo, donat grupului de arheologi norvegieni condus de Thor Heyerdahl ce a lucrat câtiva ani in Rapa Nui. Impreuna cu Ica am vizitat acest muzeu in anul 2000 si atunci ni s-a infiripat ideea ca intr-o zi sa calatorim si vizitam aceasta mica insula muzeu al lumii! Tragedia abatuta asupra noastra ne-a omorât si aceasta dorinta. Anul acesta am facut un pelerinaj in Rapa Nui cu o lumânare si o mina de cenusa…
DECLIN, DEGRADARE, DEZASTRU toate incepute odata cu sosirea navigatorilor europeni pe aceasta insula. Ce ghinion ca, in 1722, cartul de veghe de pe o corabie daneza a observat insula la orizont! Capitanul corabiei, Jacob Roggeveen a dat ordin sa se indrepte spre insula care nu era trecuta pe hartile navigatorilor europeni pâna atunci! Deci facuse o descoperire pe care a botezat-o ‘’Insula Pastelui’’ fiind Duminica de Paste in acel an. Dupa aplicarea noii identitati au debarcat si cotrobait prin insula timp de o saptamâna, când ridicând cruci si rugaciuni, când dând iama in femeile si gainile din calea lor. A fost pur si simplu o saptamâna de mare tulburare, teama si dezordine pentru bastinasi, o mare si definitiva trauma psihica. In urma primilor europeni ce i-au descoperit bastinasii au ramas profund descumpaniti, nelinistiti, banuitori si deprimati de ce li s-a intâmplat, ca niciodata in trecut. Incercarile lor de a intelege pe descoperitori din nefericire au dus la conflicte intre ei, intre clanuri. De acum inainte gândirea si viata lor nu va mai fi niciodata la fel ca inainte, increderea in ei si in mana lor se va risipi incet. De la capitanul danez lumea corabierilor europeni a aflat de aceasta insula paradis cu statui misterioase. Au trecut ani buni, o generatie intreaga, de la acesta aparitie a descoperitorilor cu par ca soarele la rasarit, cu corpul acoperit de sus pâna jos de niste invelitori ciudate si urât mirositoare, având la brâu niste bete lucitoare cu care puteau taia, pâna ce intr-o dimineata din 1770, bastinasii au vazut de pe tarm doua motu (insule) miscatoare. Erau doua corabii spaniole de pe care au navalit pe insula niste fiinte asemanatoare la par cu ei, inveliti ciudat din cap pâna in talpi care au ingenunchiat pe tarm dupa care s-au repezit la sânii si corpul femilor ce erau acolo si ii priveau curios. La acest comportament de napustire, asaltare, vandalizare bastinasii au reactionat si ripostat dupa mintea si puterile lor. Furia polinezienilor rapanui a crescut tot mai mult impotriva acestor intrusi rai si trufasi care au trebuit sa paraseasca insula lasând insa groaza, victime si tensiune in urma lor. Din jurnalele de bord ale corabierilor spanioli s-a retinut ca tarâmurile insulelor sunt abrupte, stâncoase si cu multe statui erecte din piatra. A fost pentru ultima data când moaii erau verticali pe platformele lor sacre, fiindca dupa plecarea spaniolilor un adevarat razboi civil, crâncen si sângeros a pornit intre diferitele clanuri ale insulei. Se da vina pe scaderea resurselor de hrana, pe deforestare, dar adevarata discordie, samânta a napastei ce va veni, ce a dus la conflictele si razboiul dintre clanuri a fost adusa de europeni. Si in acest razboi civil una din tinte a fost si moaii: fiecare clan se razbuna si pe moaii clanului rival cu care se luptau; doborârea statuilor fiind socotita, in nesocotinta lor, dovada de invingator. Tot ce au inaltat cu piosenie si truda artistica in câteva secole au distrus in câtiva ani. O nebunie generala in care bastinasii si-au rasucit mana de la bine, frumos si folositor la rau, urât si distrugator, o mare nenorocire pe care nu au mai putut-o opri pâna totul a devenit o ruina si mizerie. Corabierii europeni care au venit dupa aceea, au fost primiti cu multa ostilitate sau au fost impiedicati sa debarce. In 1825, toti moaii erau rasturnati si platformele sacre – ahu – distruse. O mare mizerie fizica si spiritula domina prin descumpanire, dezbinare si mai ales lipsa manei. Si lantul nenorocirilor abatut asupra lor era abia la inceput. Dupa 1860 asupra insulei se abat corabii peruviene invadatoare, puse pe prada si luare de sclavi. Un masacru nelegiuit prin care populatia rapanui este redusa la jumatate. Cei luati in sclavie, printre care si regele lor – ariki, au fost dusi in Peru la diferite munci si pe o insula sa lucreze la exploatarile de goano! Din oameni liberi si cutezatori ai Polineziei, din fiinte superioare, inzestrate cu mana din univers prin care au transformat micuta lor insula in cel mai mare muzeu in aer liber al omenirii, au ajuns sclavi ai catolicilor peruvieni. Marile destine au fost infrânte de raul genetic din specia umana! Din sclavajul peruvian, au scapat cu ajutorul unui episcop catolic din Tahiti care a intervenit la autoritatile peruviene reusind sa elibereze si sa repatrieze pe cei ramasi in viata, câteva zeci. Printre cei salvati, câtiva au adus variola si astfel valul mortii s-a intins devastator din nou. Atât de multi au murit incât unii au ramas neingropati. Dupa variola a venit tuberculoza galopanta, adusa de un calugar misionar, facând alte victime. Si dupa misionarul catolic a venit un aventurier francez, Jean-Baptiste Dutrou-Bornier, care a adus oile pe insula, pe care a transformat-o intr-o pasiune personala, obligând pe toti bastinasii sa se mute la un loc, in Hanga Roa. S-a purtat ca un adevarat dictator, a imbarcat bastinasi si i-a trimis la munca pentru el in Tahiti si alte insule. Aversiunea bastinasilor fata de el a crescut atât de mult incât l-au omorât in 1871. In aceasta suta de ani trecuti de la sosirea celor doua corabii spaniole si pâna la asasinarea aventurierului-dictator, populatia insulei a scazut de la câteva mii de oameni liberi si multumiti de viata lor spirituala si culturala la ceva de mai mult de o suta (111, dintre care numai jumatate erau apti de procreare!) fara traditie si cultura proprie, catolicizati in schimb. Au urmat câtiva ani mai linistiti, erau cu totii intr-un fel sau altul infrânti, lipsiti de mana, traiau fiindca existau! In 1888 s-au trezit cu vase de razboi chiliene in fata asezarii lor, din Hanga Roa. Chilienii devenisera o forta navala dupa Razboiul Pacificului in care i-au invins pe peruvieni si bolivieni, asa ca au sosit aici ca mari invingatori cu scopul de a anexa aceasta insula. Si au anexat-o printr-un tratat, in acel moment fiind mai multi chilieni pe vasele lor de razboi decât intreaga populatie rapanui a insulei. Din 1888 si pâna in 1966, locuitorii insulei au ramas sub ocupatie militara chiliana. Din 1966 au fost declarati cetateni chilieni, oficial si in mass-medie se spune, au devenit cetateni chilieni! E drept, populatia s-a refacut, pe insula au aparut carturari, oameni de stiinta, arheologi care au depus eforturi la descoperirea identitatii si culturii polinezienilor de aici. Au refacut platformele sacre – ahu – si au ridicat pe ele, din nou moaii. Cu insufletire a luat parte noua generatie de rapanui, redescoperindu-si identitatea. Guvernul chilian a construit un aeroport cu o pista moderna, la parametri tehnicii actuale, pe care pot ateriza si alimenta marile avioane comerciale ce fac legatura cu Tahiti si de acolo mai departe in Polinezia si pe continentul australian si asiatic. Dar mai ales s-a deschis larg calea aeriana pentru calatorii ce vor sa viziteze cel mai mare muzeu in aer liber al lumii deschis universului.
MATU’A  TUKI mi-a fost ghid in zilele care am vizitat intreaga insula RAPA NUI. Este un adevarat descendent din cei o suta de rapanui ramasi pe insula la 1871. E un tânar viguros, placut, deschis, cu trasaturile tipice polineziene ce isi vorbeste limba materna pe lânga spaniola – limba oficiala – si engleza. Ghid dotat cu sarm, politete, cultura generala si stie totul, in amanunt, despre neamul sau, cunostinte pe care le impartaseste cu talent, tot timpul. Vorbeste frumos de ceea ce a facut ca arheolog Thor Heyerdahl pentru restaurarea valorilor lor, dar nu este de acord cu teoria norvegianului dupa care stramosii lui ar fi venit din America de Sud. Ei sunt polinezieni: ‘’acum cu ajutorul ADN-ului s-a dovedit acest adevsar.’’ Dar mai ales este un avocat fervent al drepturilor lor, ale populatiei rapanui, este nemultumit de statutul de teritoriu special legat de Chile, vrea independenta totala: ‘’Asa cum chilienii si-au dorit independenta fata de spanioli, la fel dorim si noi independenta fata de chilieni. Dreptate si libertate egala pentru toti.’’ Si intra in lungi argumente de pe vremea lui Hotu Matu’a, care a venit primul cu polinezienii lui si s-au asezat pe aceasta insula nelocuita pâna la ei, pe care au ingrijit-o si au imbogatit-o cu o arta universala, unica in aceasta lume. Are dreptate si cu dreptatea aceasta, câtiva din generatia sa s-au dus la ONU, ‘’dar acolo trebuie lobby puternic, e scump si noi nu avem decât moaii nostri.’’
CORNELIU  FLOREA
NOIEMBRIE  2009
HOTEL  IORANA  din  HANGA  ROA

Popularity: 12% [?]

De unde venim şi încotro mergem?

Autor: George Petrovai

Cum a apărut viaţa?
În mod normal, nici măcar n-ar trebui să ne punem întrebări ca cele de mai sus. Asta dacă omul zilelor noastre ar fi echilibrat, dacă ar avea credinţă cât grăuntele de muştar şi dacă s-ar învrednici să ia seama la avertismentele înţelepţilor. Căci iată una din concluziile vieţii de mucenic a lui Petre Ţuţea, cu certitudine cel mai sfătos român scăpat cu viaţă (dar şi cu sănătatea distrusă!) din teribilul malaxor bolşevic: “Fără Dumnezeu, fără credinţă omul devine un animal raţional, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”!
Dar cum omul de azi face impresia că ar fi chiar mai ahtiat decât înaintaşii săi după belşug, putere, onoruri şi plăceri (ce vreţi, cândva am semănat vântul pragmatismului, iar azi culegem furtuna neomeniei!), nu strică în asemenea condiţii să le reamintim celor ce se cred buricul pământului că omul este aidoma unei trestii bătută de toate răutăţile semenilor, “cea mai fragilă trestie din Univers” (B. Pascal), şi că tocmai de aceea el are obligaţia să nu uite nici o clipă de cele trei minunate instrumente: spirit-morală-raţiune, cu ajutorul cărora poate să intre în sistemul tridimensional credinţă-iubire-speranţă, singurul sistem compatibil cu demnitatea umană şi aducător de fericire îmbelşugată, căci numai prin el şi din interiorul lui poate fi urmată calea regală a nemuririi…
Pentru a răspunde la întrebarea: Cum a apărut viaţa?, funcţie de structura mental-spirituală şi de educaţia fiecăruia dintre noi, putem merge fie pe firul creaţiei, fie pe cel al evoluţiei.
Creaţia este rezultatul fabulos al voinţei divine, şi – ca tot ce atinge cotele preaînaltului – ea se conformează unui plan divin, adică atinge perfecţiunea. Iar bunul simţ ne obligă pe noi oamenii să judecăm în felul următor: Acolo unde există un plan, obligatoriu trebuie să existe atât resursele materiale şi spirituale, cât şi coordonatele logice sau infrastructura planului, pe care resursele vor fi puse în mişcare întru atingerea scopurilor fixate în faza de-nceput. Atâta doar că logica divină este – cantitativ şi mai ales calitativ – infinit superioară logicii umane, ceea ce înseamnă că este totodată infinit diferită de logica umană.
Ajunşi în acest punct extrem de delicat al raţionamentului subtil şi nepătimaş, când Dumnezeu pare a fi mai uşor cunoscut în sens apofatic sau negativ (El nu este crud, răzbunător, ipocrit etc.) decât în sens catafatic sau afirmativ, fireşte că uşor se pot formula întrebări universale şi grave de genul: Dacă Dumnezeu a făcut toate văzutele şi nevăzutele, nu tot El este responsabil de apariţia răului?; sau: Cum de Dumnezeu n-a prevăzut neascultarea la care se va deda perechea umană originară, ceea ce ne face să credem fie că El nu este atotştiutor şi că într-o atare variantă este atins de imperfecţiune, fie că respectiva hibă de concepţie a omului făcea parte integrantă din planul Său de răspândire a răului pe întregul pământ, caz în care se insinuează presupunerea că dacă Atoatefăcătorul nu este izvoditorul răului (dar fără consimţământul Lui, de unde şi cum putea apărea răul?), atunci cu certitudine îl admite şi-l tolerează, căci ştiut este că nimic în nemărginirea Universului nu se clinteşte fără vrerea Sa?; respectiv: De ce Dumnezeu, care este identificat cu mila şi bunătatea, nu curmă măcar suferinţele nemeritate ale atâtor şi atâtor generaţii de copii nevinovaţi, când este de la sine înţeles că ei nu pot fi făcuţi responsabili nici pentru păcatele părinţilor, nici pentru ridicolul păcat originar, chiar în varianta admisă de Abélard, cum că “Adam nu ne-a transmis greşeala, ci doar pedeapsa păcatului său”?
Dar cum prin asemenea întrebări retorice, cu iz neintenţionat de blasfemie, nu se obţine nici un spor lămuritor în dezbaterea temei anunţate, ci cel mult o nedorită crispare a sufletelor blânde şi pioase, revin la firul naraţiunii şi afirm că dacă logica umană (aflată, cu toate cele ce ţin de condiţia noastră efemeră, sub povara neîndurătoare a timpului rău şi bolnav) este limitată şi anevoioasă, ea derulându-se fie în sens deductiv fie inductiv, este de presupus că logica divină – în egală măsură eternă şi prezentă, vie şi nemuritoare, concretă şi abstractă – se derulează în strânsă interdependenţă cu însăşi facerea, căci numai ce Creatorul Şi-a exprimat vrerea prin propoziţia logică de tipul: “Să fie lumină!”, şi îndată Cuvântul Său, mai presus de concepte şi judecăţi, s-a prefăcut în fapte unice, îmbrăcate în haina de gală a perfecţiunii.
Prin urmare, logica umană fiind doar de rangul unui subsistem infinitezimal, şi anume cel adaptat condiţiilor de viaţă şi pricepere de pe planeta Pământ (continuul spaţiu tridimensional-timp ireversibil şi unidimensional), ea n-are cum să se înalţe la dimensiunile deopotrivă cutremurătoare şi liniştitoare ale logicii Totului, care nu numai că este anterioară şi exterioară întregii creaţii, dar fiind totodată atotcuprinzătoare, doar în ea îşi găseşte rost şi echilibru necuprinsul sistemului conceput mai înainte de toţi vecii, şi tot ea este etern prezentă în întreaga facere, până dincolo de celulă şi atom, alimentând cu generozitate întreaga logică umană.
Dacă asemenea argumente sunt acceptabile pentru orice om cu un dram de inimă şi minte, cu atât mai mult ele se constituie într-un întăritor pentru credinciosul pur sânge, care, de altminteri, nu prea are nevoie de întăritoare lăturalnice, întrucât el este convins că întreaga Biblie a fost inspirată şi că adevărul ţâşneşte viu şi etern din fiecare cuvânt al ei.
Iată de ce el crede cu evlavie în înfăptuirile Domnului din cele şase zile ale creaţiei şi prea puţin se sinchiseşte de părerea unuia ca Jean Astruk, medic din Montpellier şi catolic convins, care cel dintâi a observat că în cazul potopului, de exemplu, avem de-a face cu două povestiri întreţesute – una Elohistă, cealaltă Iahvistă (Iehovistă) -, numele lor derivând de la apelativele cu care este desemnat Dumnezeu: mai întâi apare numele Elohim, tradus în româneşte prin Domnul (echivalentul latinescului Deus şi a francezului Dieu), pentru ca în alte pasaje să se folosească Domnul Dumnezeu sau numai Domnul, corespunzător ebraicului Iahve sau Adonai (din respect, iudeii nu pronunţau decât Adonai), respectiv corespunzător latinescului Dominus şi francezului Seigneur.
De unde concluzia tranşantă a lui Jean Astrak: “…Cartea Genesei este alcătuită din două sau trei manuscrise, legate şi cusute la un loc de fragmente deosebite, aparţinând unor autori diferiţi, în care fiecare a dat lui Dumnezeu nu unul şi acelaşi nume, ci nume diferite: unul i-a dat numele Elohim, altul numele Iehova sau Iehova-Elohim”.
Dar, după cum spuneam, credinciosul fervent, ba poate că şi cel avizat, nu se va împiedica de atari obstacole, ci va sări cu graţie peste ele, în timp ce (în chip de consolare pentru logica torturată) va exclama aidoma lui Tertullian: Credo quia absurdum (Cred pentru că-i absurd)!
*
Deci, dacă teoria creaţionistă trece des de tot peste frontierele logicii umane, prin amploarea şi complexitatea uluitoare a realizărilor divine în cele şase zile ale facerii (în realitate şase epoci ale creaţiei universale), cu teoria evoluţionistă lucrurile stau incomparabil mai prost, fie şi pentru aceea că toate formele de viaţă existente se reproduc numai conform speciei lor, precum şi datorită absenţei totale a fosilelor de tranziţie.
Conştient de această imensă hibă a concepţiei sale, însuşi Darwin a recunoscut cu sinceritate la vremea lui: “Dacă numeroase specii (…) au apărut într-adevăr dintr-o dată, acest fapt i-ar fi fatal teoriei evoluţioniste”. Iar concluziile unor prestigioşi savanţi ai zilelor noastre, reprezintă cu adevărat lovituri mortale pentru teoria evoluţionistă. Iată, de pildă, opinia lui John N. Moore, profesor de ştiinţe naturale: “Dacă nu s-au găsit forme de tranziţie în arhivele fosile, aceasta explică fără îndoială faptul că nu au existat deloc asemenea forme în straturile fosilifere. Este foarte probabil că nu au avut loc niciodată tranziţii între speciile animale şi nici între speciile vegetale”. Şi mai departe: “Se pare că fiecare formă sau specie importantă are o istorie independentă şi distinctă de aceea a tuturor celorlalte forme sau specii! Marile grupuri de plante şi de animale apar brusc în documentele fosile”.
Pentru a elimina orice urmă de îndoială asupra acestei chestiuni fundamentale a teoriei evoluţioniste, cuvine-se ca înarmaţi cu o corectă decenţă ştiinţifică să ne aruncăm privirea asupra enormelor abisuri dintre marile diviziuni ale regnului animal (peşte-amfibian-reptilă-pasăre-mamifer-om), abisuri peste care evoluţia se dovedeşte incapabilă să arunce punţi trainice de legătură:
1)Hiatus-ul dintre peşti şi amfibieni (batracieni)
După cum se ştie, peştii se deosebesc de nevertebrate prin scheletul lor. Iar acesta, la rândul lui, ar fi trebuit să sufere importante modificări pentru ca peştii să devină amfibieni, adică animale capabile să trăiască atât în apă, cât şi pe uscat. Pentru acest mod de existenţă, aveau neaparată nevoie de un pelvis sau bazin. Dar nici un peşte fosil nu ne arată cum s-a dezvoltat pelvisul amfibienilor. La fel, oasele craniului sunt şi ele foarte diferite la cele două specii.
În plus, pentru ca evoluţia să ducă la apariţia batracienilor, ar fi trebuit ca înotătoarele peştilor să se transforme în membre prevăzute cu articulaţii şi degete, proces care ducea la importante modificări la nivelul muşchilor şi nervilor. Deasemenea, branhiile trebuiau să evolueze şi ele, astfel încât să devină plămâni. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, la peşti sângele este pompat de o inimă cu două cavităţi, pe când amfibienii au o inimă cu trei cavităţi.
Iată câteva dintre nebuloasele ştiinţifice, pentru elucidarea cărora zadarnic s-au făcut eforturi de a stabili o filiaţie între amfibieni şi vreun peşte de la care aceştia ar fi putut descinde.
2)Hiatus-ul dintre amfibieni şi reptile
Poate că cea mai importantă problemă ce priveşte abisul existent între amfibieni şi reptile este aceea a originii oului cu coajă. Şi iată de ce. Creaturile anterioare reptilelor depun în apă ouă moi şi gelatinoase, iar fecundarea acestora este externă. Dar fiind animale de uscat, reptilele îşi depun ouăle pe sol. Cum embrionii care se dezvoltă în interiorul ouălor trebuie să fie continuu în mediu lichid, soluţia a reprezentat-o oul cu coajă. Însă faptul acesta  necesita o schimbare considerabilă în modul de fecundare. Prin urmare, la reptile fecundarea este internă şi ea trebuie să aibă loc înainte ca oul să fie închis în coaja sa. A fost, deci, nevoie de noi organe sexuale, de o nouă formă de copulaţie şi de noi instincte, adică de atâtea noi caracteristici esenţiale ce adâncesc prăpastia dintre amfibieni şi reptile.
Teoria evoluţionistă nu explică mai convingător nici alte deosebiri complexe dintre reptile şi amfibieni. Astfel, embrionii la peşti şi ouăle la batracieni îşi elimină reziduurile sub formă de uree solubilă în apa din jur. Însă acest procedeu nu era cu putinţă în interiorul ouălor cu coajă, deoarece ureea ar ucide embrionii. Iată de ce în interiorul oului cu coajă s-a produs o transformare esenţială: acidul uric insolubil este înmagazinat într-o membrană specială numită alantoidă, care în acest fel îndeplineşte funcţia de vezică. Şi încă ceva: embrionii de reptile se hrănesc cu gălbenuşul oului, aşa încât micile reptile sunt pe deplin dezvoltate încă înainte de-a ieşi din ou, spre deosebire de amfibieni, care la ieşirea din ou încă nu ating acest stadiu.
3)Prăpastia dintre reptile şi păsări
Reptilele sunt animale cu sânge rece, ceea ce înseamnă că temperatura lor va creşte sau va descreşte în funcţie de temperatura mediului exterior. În schimb, păsările sunt animale cu sânge cald, iar corpul lor păstrează o temperatură internă relativ constantă, indiferent de temperatura mediului exterior.
Referitor la descinderea păsărilor cu sânge cald din reptilele cu sânge rece, încă mai sunt unii evoluţionişti care susţin că dinozaurii erau reptile cu sânge cald. Dar părerea generală în această chestiune rămâne aceea exprimată de Robert Jastrow: “Dinozaurii, ca toate reptilele, au fost animale cu sânge rece”!
În plus, deşi reptilele depun ouă aidoma păsărilor, totuşi, numai păsările îşi clocesc ouăle.
Alte diferenţe notabile între păsări şi reptile:
a)Penele sunt proprii doar păsărilor, cu toate că unii evoluţionişti încearcă să acrediteze ideea că solzii reptilelor s-ar fi prefăcut în pene;
b)Oasele păsărilor sunt mai uşoare şi goale în interior, comparativ cu cele ale reptilelor care sunt pline;
c)Inima reptilelor are trei cavităţi, pe când cea a păsărilor posedă patru.
O menţiune specială merită pasărea archeopterix, al cărei nume înseamnă “aripă străveche” sau “pasăre străveche”, despre care s-a crezut o lungă perioadă de timp că reprezintă mult căutata verigă intermediară dintre reptile şi păsări. Astăzi poate că nimeni nu mai împărtăşeşte această părere neştiinţifică, întrucât resturile ei fosilizate (aripile aerodinamice prevăzute cu pene, precum şi oasele goale în interior) dovedesc fără putinţă de tăgadă că arheopterixul a fost o pasăre ca toate păsările. În plus, arheopterixul nu-i anterior păsărilor, deoarece s-au găsit resturi fosile ale altor păsări în roci contemporane cu creatura în discuţie.
4)Prăpastia dintre reptile şi mamifere
Numele de “mamifer” subliniază una dintre marile deosebiri esistente între cele două specii: Pentru a-şi putea hrăni puii, care de la naştere duc o viaţă autonomă, mamiferele posedă glande mamare!
Teodosius Dobzhansky a sugerat că glandele mamare n-ar fi altceva decât glande sudoripare modificate. Dar sugestia lui Dobzhansky nu-i avantajează cu nimic pe adepţii evoluţionismului din simplul motiv că reptilele nu posedă glande sudoripare. În plus, glandele sudoripare secretă deşeuri, nicidecum hrană…
Alte deosebiri:
a)Spre deosebire de reptile, mamiferele femele posedă placenta, cu o structură foarte complexă, ea fiind absolut trebuincioasă pentru hrănirea şi dezvoltarea fetusului;
b)Mamiferele au diafragma care separă toracele de abdomen, pe când reptilele nu deţin aşa ceva;
c)Doar în urechea mamiferelor, nu şi în cea a reptilelor, se găseşte acel organ minuscul şi foarte complex numit organul lui Corti, care însumează circa 20000 de celule acustice şi vreo 30000 de terminaţii nervoase;
d)Mamiferele au sângele cald şi temperatura internă constantă, în timp ce sângele reptilelor este rece şi temperatura internă variabilă;
e)Urechea mamiferelor are trei oase, cea a reptilelor doar unul;
f)Dacă picioarele reptilelor sunt fixate pe părţile laterale ale corpului, astfel încât abdomenul lor atinge solul sau este foarte aproape de sol, picioarele mamiferelor sunt situate sub corp, în felul acesta el fiind ridicat de la sol;
g)Dacă reptilele posedă doar dinţi foarte simpli (de formă conică), mamiferele au o dentiţie elaborată, cu care pot muşca, rupe, sfâşia, fărâmiţa şi sfărâma hrana;
h)Mamiferele, aşijderea amfibienilor, îşi elimină reziduurile sub formă de acid uric, ceea ce din punct de vedere teoretic înseamnă o întoarcere îndărăt pe axa evoluţiei.
5)Abisul dintre om şi celelalte vieţuitoare
Dacă avem în vedere doar fizicul omului, atunci – desigur – el poate fi considerat un mamifer. Însă până şi afirmaţia unui evoluţionist are darul să scoată în evidenţă enorma diferenţă dintre om şi un mamifer oarecare: “Nu s-ar putea comite o eroare mai tragică decât aceea de a-l considera pe om drept un simplu animal. Omul este unic: el diferă de toate celelalte animale prin numeroasele lui însuşiri cum sunt limbajul, tradiţiile, cultura şi o perioadă enorm de lungă de creştere şi de grijă părintească”.
Ceea ce-l deosebeşte radical pe om de celelalte vieţuitoare se datorează creierului său, acest formidabil organ, care cu cei peste 100 de miliarde de neuroni, îi dă omului posibilitatea să raţioneze, să comunice cu semenii şi să înmagazineze cunoştinţe. Avea dreptate Pascal când îl făcea pe om cea mai fragilă trestie din Univers, pentru ca îndată tot el să adauge ceea ce îi conferă omului măreţie şi unicitate între vieţuitoare: “Dar este o trestie gânditoare”!
*
Sigur, ar mai fi multe de spus în această dezbatere aproape inepuizabilă dintre creaţionism şi evoluţionism. Doar câteva cuvinte despre strămoşii noştri, oamenii-maimuţe şi despre mutaţii.
În legătură, de pildă, cu omul de Neandertal (numit astfel după valea Neander din Germania unde a fost descoperită prima fosilă de acest tip), un cercetător afirma: “Nimic nu dovedeşte că omul de Neandertal ne-ar fi fost inferior nouă în vreo privinţă”. La fel de categoric se pronunţă savanţii vizavi de omul de Cro-Magnon, despre care afirmă că “ până şi cei mai sceptici au trebuit să admită că era vorba de fiinţe umane”, precum şi în cazul australopitecului, al cărui craniu se vădeşte a fi “în mod incontestabil simian, nicidecum uman”.
Prin urmare, oamenii – la fel ca toate celelalte fiinţe – s-au reprodus şi în continuare se reproduc doar în cadrul şi potrivit speciei lor. Potrivit acestei reguli de fier a vieţuitoarelor, putem conchide că toate creaturile cu înfăţişare de maimuţă, care au trăit în trecut asemeni australopitecului, nu erau altceva decât maimuţe. Iar fosilele umane descoperite până în prezent, care se deosebesc neesenţial de omul modern, contribuie din plin doar la întărirea convingerii că în sânul speciei umane există o mare varietate, fapt ce cu uşurinţă poate fi constat şi în zilele noastre, dacă avem în vedere elemente de aspect şi configuraţie precum culoarea pielii, forma craniului, înălţimea sau greutatea.
Iată de ce acele modificări accidentale numite mutaţii, nu pot fi considerate nicidecum un posibil mecanism al evoluţiei, din simplul motiv că dacă excludem mutaţiile “neutre”, atunci numărul mutaţiilor dăunătoare depăşeşte de mii de ori pe acela al mutaţiilor considerate utile.
Iar dacă, în plus, avem în vedere afirmaţia făcută de eminentul genetician Richard Goldschmidt în legătură cu dezamăgitoarele rezultate obţinute de el pe musculiţa de oţet (drosofila) (“Dacă o mie de mutaţii s-ar fi combinat la un singur individ, încă tot n-ar fi apărut o nouă specie”), atunci vrând-nevrând trebuie să acceptăm următoarea concluzie rezonabilă: Mutaţiile nu produc nimic nou, ci ele sunt doar cauza varietăţii!

 Încotro ne îndreptăm?
Există oare om cu scaun la cap pe care să nu-l îngrijoreze soarta planetei şi a vieţii de pe ea? În ce mă priveşte, în anul 2007 am publicat cartea intitulată Confesiuni esenţiale. Ei bine, în partea a III-a a cărţii, subintitulată Încotro mergem ?, formulez opinii de felul următor: “Actuala civilizaţie, o civilizaţie a consumului nesăbuit, n-a avut înţelepciunea să elimine cauzele avertismentelor venite din partea naturii agresate, căci aceasta ar fi însemnat ca omul să-şi suprime o bună parte din poftele şi ambiţiile sale nesăţioase, ci s-a arătat pe mai departe preocupată doar de înlăturarea efectelor acestor avertismente: furtuni, inundaţii, secete prelungite, alunecări de teren etc. Dar iată că poluarea fără precedent s-a transformat într-un fenomen global imposibil de stăvilit, chiar dacă din această clipă omenirea întreagă ar trece la surse nepoluante de energie (solară, eoliană, energia mareelor etc.), iar consecinţele creşterii generale a temperaturii se vor resimţi pe întreaga planetă şi ele se vor dovedi catastrofale pe arii întinse ale globului”.
Cum omenirea n-a făcut nici măcar un pas serios pe linia limitării poluării, între timp starea planetei s-a agravat, căci locuitorii ei, aidoma unor veritabili sinucigaşi, se străduiesc din răsputeri să apropie făclia aprinsă de butoiul cu pulbere pe care este cocoţată actuala civilizaţie.
Între timp am citit cartea lui Sirius Zorneanu, intitulată 2012 – Anul Apocalipsei sau Marea Translaţie? Ei, şi după parcurgerea cărţii, mi-am zis că oricât ar fi cineva de neîncrezător în scenariile catastrofice avansate de diverşi iluminaţi, totuşi ea izbuteşte niţel să te pună pe gânduri, dacă nu prin altceva, măcar prin strania împletire dintre realitate şi fantezie, dintre pesimismul previziunilor ştiinţifice şi optimismul resurselor spirituale ale omenirii.
Astfel, după ce în primul capitol scriitorul vorbeşte despre încălzirea globală, urmată – zice el – la scurt timp de o catastrofală perioadă de glaciaţiune, asta din cauza încetinii cursului acelui miraculos curent atlantic numit Gulf Stream, graţie căruia europenii şi americanii beneficiază de actualele condiţii climaterice, în următorul capitol el tratează procesul lent dar continuu de inversare a polilor magnetici ai Pământului – un alt fenomen cu consecinţe devastatoare pentru omenire, pentru ca în capitolul intitulat Sfârşitul timpului să insiste asupra datei de 21 decembrie 2012, dată la care se întrerupe celebrul calendar mayaş, căci – ne asigură autorul – atunci ne va fi revelat Adevărul şi tot atunci va începe a Şasea Lume.
În capitolul Centura fotonică ne este descrisă aceasta ca fiind “O imensă regiune din spaţiu, care emite o intensă radiaţie electromagnetică, atât în spectrul vizibil cât şi în cel al luminii invizibile de înaltă frecvenţă, chiar incluzând spectrul razelor X”.
Apoi aflăm că Universul este ţinut la un loc de către vortexuri, “printre care şi vortexurile de energie centripetă, împreună cu câmpurile electromagnetice asociate lor”, şi că “datorită Centurii fotonice, în următorii 10 ani Terra şi vecinii săi îşi vor ajusta structura moleculară”.
Cartea se încheie cu Misiunea spirituală a României, în care este reprodus textul profeţiilor lui Sundar Singh. Aflăm că Sundar Singh a fost un înţelept şi un iluminat indian, care s-a convertit la creştinism în urma unei experienţe spirituale deosebite. În primul deceniu al secolului XX, Sundar Singh a făcut o călătorie prin toate ţările creştine, ocazie cu care a vizitat şi ţara noastră. Realităţile constatate şi mai ales cele deduse în legătură cu România, l-au îndemnat pe inspirat să afirme: “Eu ştiu că România are o mare misiune dumnezeiască de redresare spirituală, ce o va face până la urmă să se înfăţişeze ca un veritabil model, demn de urmat de către întreaga umanitate”.
Măcar de-ar da Dumnezeu să fie aşa…
La rîndul meu, mi-am încheiat cartea Confesiuni esenţiale cu nădejdea armoniei universale pe mult urgisita noastră planetă: “Cât priveşte planul moral-spiritual, ei bine, cu siguranţă că omul viitorului va deveni mai credincios, de îndată ce, după eşecurile datorate trufiei şi nechibzuinţei, se va pătrunde de adevărul cuprins în codurile morale ale tuturor marilor religii: iubire, toleranţă, smerenie, simplitate, cumpătare. Însuşi ecumenismul va deveni realitate într-o lume în care oamenii vor conştientiza că a fi bisericos nu este totuna cu a fi credincios”.

Popularity: 10% [?]

Acţiuni ale spionajului maghiar în spaţiul românesc (III)

Autor: Nicolae Balint
În octombrie 1956, sistemul comunist impus la Yalta de către URSS, dar cu acordul şi bunăvoinţa Angliei şi SUA, a trăit prima sa criză majoră fiind confruntat cu revoluţia maghiară anticomunistă izbucnită la Budapesta. Evenimentele din Ungaria au reverberat şi în Transilvania, provincie românească în care trăia o puternică minoritate maghiară, dar şi în rândurile tineretului studios de etnie română din unele centre universitare. Trebuie însă recunoscut faptul că printre multele sloganuri anticomuniste scandate de participanţii maghiari la protestele anticomuniste din Transilvania, s-au scandat şi sloganuri antistatale, având un vădit caracter revizionist. Securitatea română s-a văzut astfel pusă în faţa unei duble provocări: să apere atât sistemul comunist, cât şi integritatea statală a României. Şi asta în timp ce – crudă ironie a istoriei – multe personalităţi române marcante se aflau în închisorile comuniste sub acuzaţia de naţionalism. În acest context atât de complex, Procuratura Militară Târgu-Mureş, împreună cu Securitatea locală, instrumenta ancheta unui grup anticomunist ce ar fi urmat să acţioneze şi în zona Mureşului. Printre membrii grupului, apare menţionat frecvent, ca având un rol important în cadrul acestuia, episcopul Marton Aron, personalitate aflată încă din perioada interbelică în atenţia serviciilor de contraspionaj române.     
Variante pentru Ardeal sau recurenţa unei idei obsesive
În 1956, se propuneau trei variante pentru Ardeal: Ardealul independent, Ardealul dat în întregime Ungariei sau Ardealul să fie despărţit în două părţi egale între România şi Ungaria. Potrivit referatului întocmit de Procuratura Militară Târgu-Mureş şi înaintat Procuraturii Militare Principale Bucureşti – referat însoţit de concluziile de învinuire puse pe data de 22.01.1958 – acestea erau cele trei variante concepute de un grup de învinuiţi din care făceau parte Fodor Pavel, Haidu Geza, Szentmartoni Valentin, Szocs Ignatiu şi Csiha Coloman. În cadrul anchetei desfăşurate pe parcursul mai multor luni se ajunsese la concluzia că grupul era cu mult mai numeros şi se aflase într-o permanentă legătură cu episcopul romano-catolic Marton Aron, proaspăt eliberat din închisoare. Acesta fusese condamnat pe viaţă în 1951, dar i se întrerupsese încarcerarea la intervenţia Prezidiului Marii Adunări Naţionale. La momentul respectiv, 1958, episcopul Marton Aron se afla în domiciliu obligatoriu la Alba-Iulia.

Arestarea grupului Fodor şi ancheta Procuraturii Militare mureşene
Grupul Fodor a fost arestat abia în 1957, la un an după evenimentele din 1956, iar punerea sa în relaţie cu episcopul Marton Aron a fost relativ simplă întrucât episcopul – în domiciliu obligatoriu la Alba-Iulia – se afla permanent în filaj operativ. Referitor la inginerul Fodor Pavel, în referatul anchetatorului militar, se arăta: “În luna august 1955 a făcut o vizită episcopului Marton Aron cu care ocazie a dus discuţii duşmănoase la adresa regimului de democraţie populară…Marton Aron îi aduce la cunoştinţă că arestarea lui s-a datorat faptului că în mai multe ocazii s-a manifestat public că teritoriul Ardealului, după 1944, nu a fost dat sub guvernarea Ungariei”. Iniţial, se specifica în raport, s-au propus trei variante pentru rezolvarea problemei Ardealului, în final însă (1956, n.a.) s-a căzut de acord doar asupra uneia dintre ele: “…învinuitul Fodor Pavel rămânând la concluzia că rezolvarea problemei cedării teritoriului Ardealului să se facă la împărţirea în două părţi egale, între România şi Ungaria, propunere cu care este de acord în întregime şi episcopul Marton Aron…” La un moment dat, grupul Fodor a fost pus în relaţie – cel puţin aşa rezulta din anchetă – cu evenimentele revoluţionare din octombrie 1956 din Ungaria. “În luna octombrie 1956, învinuitul Fodor Pavel a crezut că a sosit momentul de a acţiona…Şi a întocmit mai multe schiţe cu împărţirea teritoriului Ardealului. Pe baza acestor schiţe a întocmit o hartă a teritoriului Ardealului pe care a trecut toate localităţile, bogaţiile – sol, subsol – cu linii de demarcaţie a frontierei plănuite de el între România şi Ungaria…”

Fodor Pavel sau Marton Aron?
În continuare, în cuprinsul aceluiaşi referat se mai arătau contactele pe care Fodor Pavel le-a avut cu diverse persoane de etnie maghiară pe care ar fi încercat să le recruteze. În ceea ce-l priveşte pe Csiha Coloman (decedat recent, n.a.), se menţiona: “În interogatoriile ce i s-au luat cu ocazia anchetei penale arată ca l-a cunoscut pe învinuitul Fodor Pavel, prin părinţii săi încă de mult timp…Învinuitul Fodor Pavel i-a povestit despre vizitele făcute episcopului Marton Aron şi relaţiile pe care le are cu acesta…” Dincolo de schiţe (hărţi), planuri mai mult sau mai puţin elaborate şi recrutarea de membri, grupul Fodor s-a dovedit însă incapabil să acţioneze eficient dintr-un motiv cât se poate de simplu: condiţiile anului 1956 erau cu totul altele faţă de cele – să spunem – ale anului 1945 sau 1946, când administraţia maghiară era în funcţie în teritoriul eliberat de către armatele sovietice şi române, dar Stalin “şovăia” în ceea ce priveşte reinstalarea administraţiei româneşti în teritoriul proaspăt eliberat. Deşi am studiat mai multe documente, şi presupunând că ancheta Procuraturii Militare Târgu-Mureş a fost făcută cu un minim de profesionalism şi imparţialitate, rămâne pentru mine, peste timp, întrebarea: cine a fost totuşi adevăratul inspirator al respectivului grup, inginerul Fodor Pavel sau episcopul Marton Aron?
                                          (urmare în numărul viitor)
NICOLAE   BALINT

Popularity: 20% [?]