Curentul International

  Ortodoxie şi budism

  Optimism şi pesimism

 Autor: Preot Ilie Rusu

        La începutul acestei disertaţii, mult prea scurtă faţă de subiectul pe care l-am propus, socotesc că sunt utile câteva cuvinte privitoare la deosebirile fundamentale dintre budism şi creştinism, deşi acest lucru s-a făcut în mai multe lucrări româneşti.

Ţinându-se cont de multiculturalitatea cantitativă de azi şi abundenţa curentelor şi ideologiilor multireligioase care de prea multe ori nu au o rădăcină, fiind acoperite doar de titluri pompos sau filozofic organizate mergându-se până la kitschul autentic de a câştiga eventuali adepţi dar şi de mereu aşa zise actualele  congrese de istoriei a religiilor, care au loc în marele centre culturale ale lumii şi unde au conferenţiat şi mai conferenţiază reale somităţi dar şi neputincioşi în ale istoriei religiilor, pe care mass-media, i-a creat „titani” cu puteri limitate întru-n timp prea scurt,îndreptăţesc toate a ne opri la generaliza (nu haotic şi nici tendenţios) câteva cuvinte despre una din cele mai puternice religii de pe Terra,budismul.                                                     

         Budismul este mai degrabă o tehnică pentru oprirea lungului şir de presupuse reîncarnări şi cufundarea în nonexistenţă. Budismul lasă deci pe om părăsit propriilor sale puteri, propriei sale lupte neputincioase cu răul. Este adevărat că budismul a părăsit curând poziţia rigidă a unei religii fără Dumnezeu, ridicând,în budismul mahayanist mai ales, la rangul de divinităţi pe Buddha însuşi şi numeroşii bodhisattva, sub care se ascund de fapt divinităţile locale ale popoarelor la care s-a răspândit budismul, dar aceasta reprezintă o abatere de la doctrina primitivă budistă. În budismul autentic, sentimentul datoriei nu este pricinuit de respectul pentru un legislator suprem sau de iubirea faţă de un părinte ceresc. Legea karman, care sancţionează faptele omului, este o lege naturală ca oricare alta şi toată dibăcia stă în a te feri de consecinţele de neînlăturat ale acestei legi, aşa cum te fereşti de pilda de atingerea de foc, ştiind bine ce urmează în cazul contrar. Legea karman nu are în ea nimic moral propriu-zis. Pedepsele ei sunt sancţiuni strict automate şi nu mijloace de îndreptare, ca sancţiunile moralei creştine. Creştinul se fereşte de rău pentru a nu supăra pe Dumnezeu şi simte căinţa adâncă atunci când a greşit cu ceva. Budistul nu are decât să-şi calculeze acţiunile pentru a evita consecinţele lor inevitabile. Oricine poate sesiza diferenţa între o concepţie şi cealaltă, între valoarea morală şi educativă a uneia şi a celeilalte. Şi dacă totuşi budismul mahayanist a pus accentul pe acea «compasiune universală», care trebuie să recunoaştem că îi face cinste,aceasta înseamnă de asemenea o îndepărtare de la doctrina autentică a budismului.

Dar budismul, în general, păcătuieşte grav împotriva firii omeneşti mai ales prin pesimismul său, de care s-au resimţit toate civilizaţiile orientale, împinse pentru un moment spre   progres   prin   adoptarea   budismului, dar  cufundate apoi  în stagnare de spiritul general pesimist al budismului. Pentru Buddha,ataşarea la viată este un rău, cel mai mare rău, de care nu există scăpare decât prin smulgerea din rădăcini a oricărei dorinţe de viaţă. Această filozofie a renunţării repugnă însă oricărui spirit sănătos şi robust. Desigur, şi creştinismul recunoaşte răul din lume, care este urmarea păcatului, şi prezintă viaţa viitoare ca locul de fericire pentru cei care iubesc pe Dumnezeu şi fac voia Lui, dar creştinismul ortodox nu condamnă dorinţa de viaţă, de activitate, de progres, ca fiind ceva rău. Mântuitorul Iisus Hristos a spus că El a venit pentru ca oamenii «viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan X, 10). După învăţătura creştină, perfecţiunea omenească nu stă în reprimarea tuturor dorinţelor, ci în stăpânirea şi dirijarea lor pentru  a duce  la dezvoltarea  facultăţilor morale, intelectuale  şi  fizice. Fapt este că, totuşi, budismul are şi precepte înalte, ca de pildă cele cuprinse în frumoasa scriere canonică budistă numită Dhammapada şi care au avut o bună înrâurire asupra popoarelor orientale devenite budiste, înmlădiindu-le moravurile. Preceptul egalităţii oamenilor, dincolo de restricţiile nedreptului regim al castelor practicat în brahmanism, face cinste moralei budiste, iar cele „opt cărări” ale drumului indicat de Buddha pentru a se ajunge la desăvârşire nu sunt lipsite de grandoare. Putem spune chiar că, la cele „cinci comandamente” impuse de morala budistă oricărui credincios: 1. A nu omori fiinţă vie. 2. A nu lua ce nu-ţi aparţine. 3. A nu comite adulter. 4. A nu spune ce nu este adevărat. 5. A nu bea băutură îmbătătoare,poate subscrie şi orice bun creştin. De aceea socotim că nu este lipsită de temei credinţa reprezentanţilor budismului că învăţătura budistă poate contribui la pacea lumii şi la o orânduire mai dreaptă în lume.  Ba chiar socotim că această credinţă a lor este vrednică de luat în seamă şi de contat pe ea în încercările actuale de colaborare a reprezentanţilor religiilor în scopuri umanitare şi sociale,cu toate rezervele pe care le putem face cu privire la temeiurile dogmatice ale preceptelor moralei budiste în general.

Întrucât nu poate fi vorba de o separaţie totală, dar nici de o identificare a Bisericii Lui Iisus Hristos cu întreaga creaţie cosmică şi umană, ca „Biserică”, ci de o interferenţă şi interacţiune a celor două, s-ar putea spune că şi budiştii, toţi necreştinii şi toţi oamenii – uniţi în chip obiectiv cu Dumnezeu ,nu au numai o asemănare cu Biserica, ci participă într-un anumit grad la ea, după cum şi Biserica participă prin acţiunea ei proprie asupra creaţiei cosmice şi umanităţii în ansamblul ei la aceştia, în acest context, atât Biserica cât şi creaţia şi umanitatea în general se află într-o relaţie de interpenetrare şi, în acelaşi timp, sunt chemate la o tot mai pronunţată interpenetrare reciprocă. Din acest punct de vedere, se poate afirma că budiştii ca şi întreaga creaţie reprezintă o Biserică de alt chip şi nedezvoltată, neactualizată pe deplin, având Biserica în ea ca un „ferment” care o poate ajuta să se dezvolte până la starea ei de Biserică actualizată, dar totuşi într-un sens care să corespundă specificului ei creatural, moral şi cultural.

Toţi necreştinii, întreaga umanitate este imprimată şi simte conştient sau inconştient – amprenta unei „mişcări”, care se materializează în şi prin practicarea anumitor virtuţi şi valori. Astfel, se confirmă faptul că întreaga umanitate constituie, într-un sens mai larg, o aşa-numită „Biserică”, o „Biserică cosmică” al cărei prototip şi a cărei împlinire se realizează şi se află în Biserica propriu-zisă a lui Hristos.(v.pr.prof.N. Achimescu).

Prin urmare, dacă din această perspectivă budiştii nu sunt membrii actuali ai Bisericii, ei reprezintă totuşi membrii unei aşa-numite „Biserici” ce trebuie privită ca o „comuniune a chemării”, respectiv ca o „Biserică” corelată cu „Biserica paradisiacă”.

Întruparea Logosului divin a însemnat, de fapt, aducerea întregii umanităţi în comuniunea treimică în baza firii umane improprietate, având ca rezultat transformarea virtuală a lumii în Biserică. Şi totuşi, până când Biserica lui Hristos nu va coincide în mod actual cu întreaga umanitate, respectiv până atunci când vor mai exista „neamuri” şi „locuitori ai lumii” care trăiesc în afara acestei Biserici, aşa cum se exprimă Sfântul Vasile cel Mare ecumenicitatea va rămâne doar o perspectivă.

                                                                                         Pr. ILIE  RUSU

Popularity: 5% [?]

Spirite celebre

Grupaj realizat de Mihai Burduja

Aristotel din Stagira (364-332 î.Hr.)

Sa râdem, caci pâna la urma cu asta ne alegem. (VOLTAIRE)
Aristotel din Stagira este gânditorul enciclopedic al antichitatii, creator al unei grandioase sinteze a tuturor ramurilor stiintei, sub al carui nume s-au pastrat 74 de scrieri si numeroase fragmente. Cel mai stralucit discipol al filosofului Platon (fara a-i împartasi însa ideile!) are o contributie de pret în fundamentarea logicii formale si la caracterizarea actului de creatie artistica. A întemeiat la Atena scoala Lykeion (Liceul) care va rivaliza cu Academia lui Platon. A pus bazele multor discipline noi: logica formala (Organon), psihologia (Despre suflet), politica si economia politica (Politica), etica (Etica nicomahica), estetica (Poetica).
Într-o piata publica, un palavragiu spunea o sumedenie de nimicuri. Vazându-l pe Aristotel, „oratorul” l-a întrebat: – Ce ziceti? Nu e uimitor?
– Ba, bine ca nu! E uimitor ca se gasesc oameni care întind urechile sa te asculte, când au picioare atât de sanatoase ca sa te poata ocoli, îi spuse filosoful. Un grec oarecare aflându-se în societatea filosofului Aristotel, îi povesti acestuia tot felul de nimicuri. Observând ca filosoful nu era atent la ceea ce vorbea, i-a spus: –Ma mir foarte mult! Dumneavoastra doar aveti urechi, atunci de ce nu auziti ce va vorbesc? – Si eu ma mir – i-a raspuns Aristotel – doar am si picioare, si atunci de ce nu fug de dumneavoastra? Cel mai mare filosof al Greciei antice, fondatorul scolii peripatetice si educatorul lui Alexandru cel Mare, a fost întrebat: – Ce risti daca minti?
Iar filosoful raspunse prompt: – Sa nu mai fii crezut nici când spui adevarul. Iata si alte raspunsuri la întrebarile ce i-au fost puse filosofului:
– Care-i lucrul care se trece cel mai repede? – Recunostinta.
– Cum se deosebesc cei educati de cei needucati? – Tot atât de mult ca vii de morti.
– Ce-i un prieten? – Un suflet care locuieste în doua corpuri.
– Cum pot progresa studentii? – Urmându-i pe cei fruntasi, si nu asteptându-i pe codasi.
– Cum ar trebui sa ne purtam cu prietenii? – Asa cum am dori ca ei sa se poarte cu noi.
Reîntorcându-se de la Liceu, Aristotel a fost oprit de un flecar vestit în întreaga cetate, care i-a vorbit filosofului neîntrerupt timp de peste un ceas. În sfârsit, el si-a încheiat vorbaria cu aceste cuvinte: – Sper ca nu te-am plictisit!
– Plictisit? i-a raspuns filosoful. N-ai reusit, pentru ca nici nu te-am ascultat.
Simtindu-si sfârsitul aproape, marele filosof trebuia sa-si aleaga, dintre discipolii sai, succesorul. Printre acestia, doi pareau sa fie cei mai potriviti: Teofrast din Lesbos si Eudem din Rhodos. Nevrând sa jigneasca pe nici unul dintre ei printr-o formulare brutala a hotarârii sale, el a cerut într-o buna zi sa i se aduca vin din Rhodos, precum si din Lesbos. Gustând o cupa cu vin din Rhodos, Aristotel exclama: „Iata un vin într-adevar sanatos si placut!” Cu totii crezura câteva clipe ca-si exprimase astfel vointa. Dar îndata adaoga, gustând vinul din Lesbos: ”Acesta este însa cu mult mai dulce”. Alegerea era facuta.

Alexandru Macedon (356-323 î.Hr.)

Cea mai pierduta dintre zile este aceea în care n-ai râs. (CHAMFORT)

Rege al Macedoniei (336-323 î.Hr.), fiul lui Filip al II-lea si discipol al lui Aristotel. Domnia sa marcheaza începutul perioadei eleniste. A faurit un imperiu urias, cucerind Fenicia, Iudeea, Egiptul si Persia. Dupa moartea lui, Imperiul a fost împartit între generalii sai. În secolul al III-lea a devenit eroul unui fel de roman grec; în sec. XII-XIII al câtorva romane medievale în versuri (franceze, germane, spaniole), apare si în Orientul Mijlociu (la scriitori ca Firdousi, Nizami,Djarni s.a.). Regizorul american Oliver Stone a realizat în 2004 super-productia Alexander, avându-l ca protagonist pe actorul Collin Farrell.
În copilarie, profesorul lui Alexandru Macedon era Aristotel. Odata, în timp ce asculta cântecele lui Xenophont, „baietandrul” a luat o poza razboinica si s-a îndreptat spre sabie.
Privindu-l, filosoful a meditat cu glas tare: – Xenophont ar fi fost un maestru mult mai mare daca ar fi cântat ceva care sa-l potoleasca pe acest neastâmparat.

*

Alexandru nu nutrea sentimente deosebite fata de mama sa, Olimpiada, pe care n-o vazuse unsprezece ani. Prin intrigile sale, ea punea în pericol pacea din Macedonia. Într-una din zile, primind de la mama sa o scrisoare plina de porunci si de pretentii, el a exclamat:
– Sunt obligat sa-ti platesc o chirie destul de mare pentru cele noua luni de convietuire.

Într-o batalie în care armata tatalui lui Alexandru, Filip al II-lea, a iesit biruitoare, batrânul rege a fost ranit. Mai târziu acesta schiopata si ofta deseori. Odata, fiul nu s-a mai putut abtine:
– În loc sa oftezi, ar trebui sa te bucure aceasta durere pentru ca ea ti-aduce aminte de o victorie!

*

Generalul atenian Calistenes, înfatisându-se lui Alexandru cel Mare, îl saluta cu respect dar cu retinere si demnitate în acelasi timp. – De ce nu mi te închini ca în fata unui zeu, cum fac toti ceilalti? – îl întreba împaratul. – Stapâne, sunt grec – raspunse Calistenes – si acest nume l-ai înaltat atât de sus încât, fara suparare, nici chiar tie nu ti-e îngaduit sa-l cobori.

Înaintea luptei de la Arbela (331 î.Hr.), unde macedonenilor le sta împotriva o numeroasa armata persana si unde se decide, de fapt, succesul întregii expeditii din Asia, câtiva comandanti de unitati i-au raportat lui Alexandru cel Mare ca multi luptatori s-au înteles, în taina, sa nu mai vina la cortul împaratului, cu capturile pe care le fac, ci sa le împarta între ei. Alexandru a zâmbit si a zis:
– Mi-ati adus o veste minunata! Iata o hotarâre luata de barbati curajosi, ce nu se gândesc la retragere, ci sunt încredintati de victorie!

Un pirat fu adus în fata lui Alexandru cel Mare, supranumit Cuceritorul, spre a fi judecat pentru faradelegile lui. – De ce esti pirat? îl întreba ilustrul macedonean. – Fiindca n-am decât o singura corabie. – Si dac-ai avea mai multe, n-ai mai fi pirat? întreba Alexandru mirat de raspuns.
– Fireste. Cu o flota întreaga, as fi un… cuceritor!

Lui Alexandru cel Mare îi fu adus un tânar soldat care se dovedise las într-o lupta.
– Cum te cheama? îl întreba suveranul. – Alexandru!
– Tinere, ceva trebuie sa-ti schimbi: sau numele, sau caracterul.
*
O vorba de spirit, oricât de stralucitoare, îsi are si ea mormântul. În urechile prostului. (LUCIAN BLAGA)
În timpul vietii Alexandru cel Mare a fost considerat conducatorul lumii, iar multa vreme dupa aceea – din Antichitate pâna în sec. al XX-lea – a fost idolul multor comandanti de armata si grandomani, care s-au straduit sa-l egaleze, nu a existat nici un imperiu de la granita Indiei pâna în nordul Egiptului care sa nu i se supuna în timpul expeditiilor sale militare. El a pledat pentru contopirea culturii persane cu cea greaca, fapt atestat prin încheierea a numeroase casatorii si întemeierea multor orase.

Alexandru cel Mare avea o admiratie netarmurita pentru Diogene. Dupa celebra întâlnire în fata butoiului – resedinta lui Diogene – cu acesta, si dupa scurta si radicala discutie purtata acolo, seara, la cina s-a aratat trist. Întrebat de catre generalii sai pentru ce este trist, Alexandru a raspuns: „Daca n-as fi Alexandru as fi vrut sa fiu Diogene”.
Filosoful cinic însa, nu avea aceleasi sentimente pentru razboinic. Într-o zi, când Diogene statea întins pe o lespede de piatra, odihnindu-se la soare, Alexandru se apropie de el si-i spuse:
– Spune-mi ce doresti, Diogene, si dorinta ta, oricare ar fi ea, ti-o voi îndeplini.
– Da-te la o parte – îi raspunse Diogene – ca sa nu-mi ascunzi lumina soarelui.

Alexandru cel Mare l-a vizitat într-o zi pe Diogene. Înteleptul sedea în fata proverbialului sau butoi. Împaratul l-a întrebat daca ar putea sa faca ceva pentru el. În raspunsul sau, filosoful grec si-a concentrat întreaga conceptie despre lume: Sa nu-mi iei ceea ce nu-mi poti da!

Anaximenes, unul dintre perceptorii lui Alexandru cel Mare, retras la batrânete în orasul sau Lampsakos, asediat acum, iesi în întâmpinarea ucenicului sau cu intentia de a-l ruga sa nu distruga cetatea. Vazându-l iesind pe poarta cetatii, Alexandru, ghicindu-i gândul îi spuse:
– Stiu ce vrei sa ma rogi, dar jur pe toti zeii ca nu-ti voi îndeplini rugamintea!
– Venisem sa te rog sa distrugi orasul Lampsakos, îi raspunse Anaximenes.
– Uluit o clipa, Alexandru începu sa râda, lua de mâna pe batrânul întelept si îsi tinu juramântul, parasind orasul.
Krates, întrebat de Alexandru cel Mare daca va dispune sa-i fie recladit orasul distrus, raspunse:
– Ca sa-l distruga un al doilea Alexandru?
Un învinuit, pe nume Marketas, îsi pleda singur cauza în fata lui Alexandru cel Mare, care rostise sentinta dupa ce dormise cea mai mare parte a procesului. Sentinta fiindu-i defavorabila, Marketas spuse ca va face apel. – Si la cine vei face apel? Întreba Alexandru.
– La Alexandru, de vreme ce nu mai doarme! Raspunse curajos Marketas.
Cercetând, din nou, cazul cu atentie, Alexandru recunoscu ca a gresit, schimba sentinta în favoarea lui Marketas, iar pe sine se condamna singur la plata unei amenzi.

Eu nu fur biruinta. Asa ar fi raspuns, dupa Plutarh, Alexandru cel Mare când, în ajunul bataliei de la Arbela (331 î. Hr.) i s-a propus ca, în loc sa înfrunte marea armata persana a lui Darius în plina zi, sa o atace, prin surprindere, noaptea.
Se spune ca Alexandru cel Mare, aflând din scrierile lui Democrit ca mai sunt si alte lumi, a început sa plânga, îndurerat ca n-a cucerit decât una din ele.
*
Fata de inteligenta adevarata, spiritul este cam ca otetul fata de vinul zdravan si de vita aleasa:o bautura pentru creiere sterile si stomacuri bolnavicioase. (JULES RENARD)
În calitate de comandant suprem al ostilor grecesti, Alexandru cel Mare a câstigat numeroase batalii în campaniile duse împotriva persilor; în Memfis el si-a asezat pe cap coroana faraonilor; l-a învins pe regele persilor Darius al III-lea si s-a casatorit cu printesa Roxana, cu care a avut si un fiu. Alexandru a fost o personalitate energica, generoasa, dar si imprevizibila. Si-a omorât prietenul din tinerete la mânie. În plus, avea patima bauturii. La câtiva ani dupa moartea sa, frumoasa lui sotie împreuna cu fiul sau au fost ucisi pentru a nu forma nici o dinastie.

Alexandru Macedon tinea foarte mult la pictorul Apelles, iar Ptolomeu nu-l agrea de loc. Dupa moartea lui Alexandru, Ptolomeu a devenit domnitorul Egiptului. O furtuna a silit vasul pe care calatorea Apelles sa se refugieze în portul Alexandria. Câtiva lingusitori din anturajul regelui au îndemnat un curtean sa-l invite pe Apelles la cina din partea lui Ptolomeu. Pictorul s-a mirat ca a primit o invitatie de la dusmanul sau, dar s-a dus la palat. Observându-l, Ptolomeu s-a înfuriat.
– Ce doresti? Cine te-a chemat aici?
Apelles, necunoscând numele celui care-l invitase, a scos un carbune din foc si a desenat pe perete portretul individului. Asa a aflat regele, rapid, cine a abuzat de numele sau.

În ajunul expeditiei contra persilor, Alexandru Macedon împarti numeroase daruri prietenilor sai. Si fiindca cheltuise aproape toate rezervele, Perdiccas îl întreba: – Dar tie ce-ti pastrezi?
– Îmi pastrez speranta, raspunse împaratul. – Ei bine, o vom împarti cu tine, spuse Perdiccas. Noi care suntem prietenii tai de arme,vom pleca spre razboaie cu tine. Si Perdiccas refuza darul ce i se pregatise.
La un moment dat, Alexandru Macedon a devenit stapânul unei tari ce avea 60 de talanti în vistierie si… 600 de talanti – datorii. Fara a tine seama de asta, înaintea campaniei sale din Asia, el a împartit fara scrupule tot ce era în palat, retinând pentru sine doar… coroana. Uimit, unul dintre conducatorii de osti ai sai, l-a întrebat: – Dar pentru tine personal, împarate, ce-ai pastrat?
– Nadejdea! A raspuns tânarul suveran.

Macedonia nu te încape. Vorba vadit apocrifa atribuita de Plutarh (în Alexandru,6) regelui Filip al Macedoniei si adresata fiului sau Alexandru, care avea sa fie Alexandru cel Mare: „Baiatul meu, cauta-ti un regat vrednic de tine! Macedonia nu te încape”. Cuvintele acestea, de nimeni rostite la vremea lor, s-au dovedit, dupa evenimente, adevarate: Alexandru si-a croit nu un regat, ci un urias imperiu euro-afro-asiatic care se întindea pâna în Indus.
În timpul unei campanii împotriva unor populatii rasculate, regelui Alexandru Macedon i-a fost prezentata o capetenie inamica capturata de macedoneni. Toti cei prezenti erau siguri ca regele îl va condamna la moarte pe prizonier. Apreciind curajul si demnitatea acestuia, Alexandru l-a eliberat. – Eu daca as fi fost în locul tau, a intervenit unul dintre generalii macedoneni, l-as fi omorât… – Eu l-am iertat, pentru ca… nu sunt în locul tau.
*
O gluma, o vorba de duh, aduc adesea o dezlegare mai buna si mai durabila în lucruri mari decât asprimea. (HORATIU)
Nu conteaza cum desfaci un nod. Dupa Quintus Curtius (sec. I. d. Hr.) în Viata lui Alexandru (III, 1), cuvintele acestea le-ar fi rostit Alexandru cel Mare la Gordion, în vechime capitala regilor Frigiei (tinut din nord-vestul Asiei Mici). Se spune ca acolo, în templul lui Zeus, se pastra jugul carului lui Gordias, tatal lui Midas, o relicva ciudata facuta din noduri foarte încâlcite. Un oracol spusese cândva ca omul care va fi în stare sa le deznoade va ajunge degraba stapânitorul Asiei. Înconjurat de frigieni curiosi si de macedoneni nelinistiti, Alexandru ar fi încercat întâi sa deznoade aceste „noduri gordiene”, dar n-a izbutit. Atunci, temându-se ca lucrul sa nu fie luat drept o prevestire, ar fi retezat nodurile cu sabia spunând, în traducerea latina a lui Quintus Curtius: Nihil interest quomodo solvantur.
Înainte de a porni campania contra persilor, împaratul voia sa consulte oracolul. Ajuns la templu îl gasi închis, preoteasa fiind racita. Insistent, o ridica din pat si o trase dupa dânsul în templu. Ajunsa aici, preoteasa îi spuse: – tie nu-ti poate rezista nimeni!
– Îti multumesc, raspunse Alexandru, un oracol mai bun nu-mi trebuie!
Dupa o serie de înfrângeri în luptele cu grecii, Darius III, regele persilor (336-330 î. Hr.) a propus pacea. Alexandru cel Mare, dorind sa-si supuna definitiv adversarul, n-a acceptat. Într-o discutie, Parmenion, unul dintre generalii macedoneni, i-a spus marelui cuceritor:
– Eu daca as fi Alexandru cel Mare, as accepta propunerea lui Darius. La care Alexandru a ripostat: – Si eu, daca as fi Parmenion, as accepta…
Alexandru cel Mare trimise soli la scitii cu care se lupta, ca sa le spuna ca mai bine sa se predea, decât sa fie zdrobiti de numeroasa si puternica sa armata. Scitii i-au raspuns: „Noi nu ne temem decât de cer, ca sa nu cada peste noi, si de pamânt, sa nu se scufunde cu noi.”
Într-o zi, pe când tinea judecata, regele Macedoniei îl asculta pe acuzator tinându-si o ureche astupata cu degetul: – Pe cealalta o pastrez pentru aparator – spuse Alexandru catre cei de fata.
Alexandru cel Mare ofta de câte ori privea statuia eroului grec Ahile, spunând: „O, cât te invidiez, Ahile! Ai avut parte de un prieten ca Patrocle în viata si de Homer dupa moarte.”
Odata, Alexandru cel Mare venind si stând în fata lui Diogene, învatat din Sinope, îi spune:
– Sunt Alexandru, marele rege, la care Diogene a raspuns: – Sunt Diogene Câinele. La întrebarea ce fel de comportament îi atrage denumirea de câine, el dadu aceasta lamurire: – Ma gudur pe lânga cei ce-mi dau ceva, latru la cei care nu-mi dau, si-mi înfig coltii în ticalosi.
Alexandru cel Mare raspundea celor care nu încetau sa-l laude: „Tatalui meu îi datorez ca traiesc. Lui Aristotel ca traiesc cum trebuie.
M-as lua la întrecere, dar numai cu regi. Potrivit lui Plutarh, semetul raspuns al lui Alexandru cel Mare când, tânar înca, i s-a sugerat sa participe, ca alergator, la jocurile olimpice”.
Dupa moartea lui Alexandru la Babilon (323 î. Hr.), provinciile imperiului au fost împartite între diadohi (în greaca „urmasi”), fostii sai generali: Antigonos, Monophtalmos, Antipatros, Crateros, Eumenes, Lysimah, Perdiccas, Ptolemaios, fiul lui Lagos si Seleucos. În jurul mostenirii s-au purtat mai multe razboaie ale „diadohilor”. În 310 î.Hr., Roxana, sotia lui Alexandru si fiul acesteia sunt asasinati. În urma acestor conflicte, se cristalizeaza trei state: Regatul macedonean, Regatul seleucod (în Asia) si Regatul lagid (Egipt).
Grupaj alcatuit si prezentat de MIHAI BURDUJA

(va urma)

Popularity: 11% [?]

“Quae  pigeat  invenisse cave quae  siveris” – Publilius  Syrus
(Fereste-te sa cauti ceea ce ti-ar parea rau sa gasesti)

LA MOAI IN RAPA NUI (II)

Autor: Corneliu Florea
Ce bine ca se face lumina, poate îmi alunga hausul din cap stârnit de avalansele amintirilor personale si istorice. A trecut lunga noapte a ecuatorului, in care nici nu stiu daca am dormit, atât sunt de emotionat de aceasta calatorie. S-a facut o noua zi, s-a trezit si echipajul avionului, si-a adus aminte de noi, ne furajeaza în trecere dupa care ne spun sa ne punem centurile de siguranta ca, daca o sa fim cuminti, aterizam!! Intram pe o vale larga a Anzilor Cordilieni ce sunt înalti si atât. Ba nu, sunt goi, sterpi, par ca un gard înalt de uluci foarte vechi, cenusii, ferestruit cu vârfuri inegale acoperite cu fâsii de resturi de zapada. Nu sunt nimic altceva decât un gard natural între Chile si Argentina. E primava în Chile si jos în vale e verde, o frumoasa cuvertura brodata agricol si horticol. Apare si un colt din Santiago de Chile, un conglomerat urban de sase milioane de locuitori, aprope sau nu prea departe, jumatate din populatia întregii tari.
Aterizam dupa aproape douasprezece ore de zbor continuu. Extraordinar cât s-a dezvoltat tehnologa aviatiei într-un secol. Numai un secol de la aripile de libelula ale lui Vuia si Vlaicu la aripile avioanelor de astazi ce duc sute de tone prin stratosfera!! Ce mari sunt minunile oamenilor de stiinta pe lânga cele ale sfintilor din calendare, poate inventatori sunt niste sfinti, mai stii!! Mai opreste-te calator efemer, treci în rând si plateste levy de 132 de dolari americani, un fel de taxa de intrare în Chile, numai pentru nordamericanii anglofoni! Statut special, ce dragut! Treci apoi la al doilea rând, la politia de frontiera sa te întrebe de ce am venit si cât stai. Au dreptul, e tara lor, ei sunt stapânii, ei fac regulele. Pac, înca o stampila în pasaport si trec la al treilea rând, pe româneste coada, cea a vamesilor, coada serioasa si asta cu câini detectori de alimente, droguri si mai stiu eu ce, unde toate bagajele sunt trecute printr-o uriasa masina de scanare sa vada tot, sa stie cu ce intram în tara lor. OKey! Mi-a placut asta cu scanarea bagajelor la iesire, nu am mai întâlnit-o pe alte aeroporturi.
De la început îmi place atmosfera aeroportului chilian, curat, încapator, nu cu risipa de spatiu ca cel toronton. Îmi plac oamenii, comportamentul lor latin, tinuta lor vestimentara îngrijita, calcata. În locul tenisilor de tot felu – sneakers – au aparut pantofii lustruiti, iar în locul bluejeans ieftini, uzati, zdrenturosi au aparut pantalonii calcati la dunga. Femeile, ehi femeile, stiu sa mearga frumos pe toace de-ti fura privirea, au corp si tinuta tonica, atragator cordonata, îmbracate ordonat. Senini si deschisi, te privesc cu lumina din fiinta lor, omeneasca, nu cea de serviciu a nord americanilor. Foarte putina obezitate. Din cele cinci ore pâna la al treilea zbor s-au si dus trei, tot plimindu-ma si privind, parca as fi intr-un imens muzeu. Aeroporturile internationale într-un anumit fel sunt muzee ale prezentului, ale momentului în care treci prin ele, daca le privesti cu luare aminte. Spun multe despre societatea în care te afli. Traiesc aceiasi stare de surescitare cu mare consum bioenergetic pe care nu pot sa-l stapânesc de peste 24 de ore. Nu simt oboseala, dar sunt constient ca se acumuleaza treptat. Ma asez la o masa, nu-mi trebuie mai mult decât un expresso si ma refugiez în lectura despre Polinezia, despre Rapa Nui. Ma concentrez cu greu, ma deconcentrez usor, e atâta animatie în jur, e atâta murmur latin placut si meru acelasi refren cu por favor si muchas gracias! Timpul ma cheama spre noua înbarcare, în cea de-a treia corabie zburatoare, e tot un Boeing 767 –300! Oare nu-i un avion prea mare pentru o insula atât de mica? Nu stiu, deocamdata începe sa se umple, privind îmbarcarea pentru o insula atât de mica, mintea îmi ia razna într-o fabulatie: Insula e intradevar foarte mica si pierduta în imensitatea pacifica, încît pilotii nu o vad, nu o gasesc întotdeauna, se tot învârt încoace si încolo pâna ce li se termina benzina si cad în ocean. Plosc! Mai departe, se pare ca rechinii si-au facut un reflex, se uita tot timpul spre cer si când vad un avion se i-au dupa el si nu se lasa si câteodata nu dau gres…
În fata mea s-a oprit o doamna între doua vârste, cele de la urma, care zâmbind, cum alt fel, îmi arata ca are locul de la geam. Îi zâmbesc, ma ridic, o ajut sa-si puna bagajul deasupra si ea zice Muchas gracias, caballero! Sa cad pe jos de caballero ce sunt si îngân un my pleajure! O, you speek english, are you a englishmen? No, I am romanian! Romanian!?! Îmi trage o masuratoare pe verticala si adauga deschis: what a pleasure!!  Am avut o companie de zbor deosebit de placuta, interesanta si instructiva cu aceasta doamna între doua vârste, cele de la urma, pe care le-a decorat cu ruj si fard discret, cercei, lantisor si inele, cu îmbracaminte aleasa Dar, astea tin de aspectul exterior, când vorbea, si a vorbit tot timpul, se impunea si predomina toate subiectele atinse. Tot cunostea, era o enciclopedie rujata si bineînteles vroia sa stie mai mult, orice, drept pentru care mi-a pus vreo doua – trei sute de întrebari si la orice raspuns primit avea un lung comentariu pe care-l termina cu una sau mai multe întrebari. Ma amuza, parca eram descusut de umbra altora. Cel mai mult se învârtea în sfera politico-sociala, ajungând sa-mi spuna ca e socialista. În Argentina, ea venea de la Boenos Aires si mergea în Tahiti, toti lucratorii sunt de stânga, comunisti, intelectualii cu discernamînt social sunt socialisti, cei bogati sunt bolnavi sau radicali, iar armata nu stie altceva decât sa urzeasca hunte. Partidul comunist din Argentina e foarte vechi, din primul razboi mondial, are multi si adevarati comunisti. Si dintr-odata trece la: voi românii nu ati avut comunisti adevarati, la voi comunismul l-a adus rusii ca dominatie si tiranie! Comunismul argentinian înseamna cu totul si cu totul altceva. Viseaza frumos; egalitate în drepturi si bunastare sociala, libertate cu respectarea îndatorarilor sociale, randament si justitie. Rusii nu au avut comunism adevarat, iar pe voi v-au nenorocit din nou!! Mi-a vorbit cu amanunte despre ocupatia României de catre rusi si de tradarea americanilor, pentru ca americanii tradeaza întotdeauna în afacerile politice de dominare, la fel ca englezii si rusii! Nu am avut ce comenta, avea dreptate, o ascultam si zâmbeam aprobativ, eu am trait patruzeci de ani ceea ce îmi explica ea mie. Totusi, Senora nu a fost multumita de atitudinea mea fata de comentariul ei. Sa ma convinga a adugat ca ea a citit ce au scris legionarii români din Buenos Aires despre comunismul din Romania, fiind prietena buna cu un profesor universitar, psiholog, fost mare legionar. Nu m-am aratat uimit, banuiam cine-i prietenul, asa ca m-a întrebat direct, perforându-mi retina cu privirea ei sfredelitoare, ce parere am despre legionari. Simplu, i-am raspuns ca respect mult generatia lor sacrificata, ca la vremea aceia au format cea mai valoroasa miscare nationala româneasca si ar fi putut face mai mult daca, ar fi fost mai putin religiosi si mai mult realisti. Acum e prea târziu, pentru ei, pentru România care de atunci nu a mai avut o generatie atât de devotata si nici nu va mai avea. Se vede ca astepta altceva de la mine dupa efortul ei, nu sa ma leg de conduita lor crestina. Imediat ma întreaba eu ce religie am. Ce-a primita de la parinti; sunt crestin ortodox. S-a linistit, intrase în panica. A continuat cu interogatoriul ca la politia politica, întrebându-ma de care parte sunt, din ce partid fac parte. Niciodata nu am facut parte din vreun partid, încerc sa fiu un om liber, fara idoli, stapâni si partide! M-a încoltit, spunându-mi în fata ca asta-i mai mult decât o naivitate. Taios a spus-o, încât sunt sigur ca în minte avea ideea de tâmpenie. I-am raspuns ca stiu, îi dau dreptate si asta a dezarmat-o pentru o clipa. Numai o clipa, pentru ca imediat a tocat si spulberat fantezia omului liber în actuala societate umana, direct, drastic, argumentat, ajungând pâna la ideea ca cei ce nu se implica în starea si miscarea societatii, desi o cunosc, sunt perfizi, sunt dezertori generatiei lor ce se implica în îndreptari, ameliorari, schimbari pozitive. Exceptional, iata-ma vazut, chiar acuzat, ca dezertor perfid al generatiei mele si ce sa zic: ca întreaga mea generatie româna dezertat! Din întreg întotdeauna lipsesc exceptiile, care nu pot contabalansa starea sociala. Nu, sunt convins ca cunoaste axioma, dar tocmai pentru asta o întreb daca ea s-a implicat în îndreptari, ameliorari si schimbari sociale. Ma priveste patrunzator, superior si afirma cu mândrie! Felicitari si unde ai ajuns cu îndreptarile, ameliorarile si schimbarile? De data asta, privirea si fizionomia fetei sale se schimba în una trista, a dezamagirilor. Îmi pare rau, cred ca am mers prea departe, am atins un punct sensibil. Pentru prima data îsi ia privirea de la mine si se uita pe geamul pe care intra tiptil o noapte. O noapte în noaptea trecutului…
Schimb discutia, întreb daca a mai fost în Tahiti. Se întremeaza, ea s-a nascut în Otahiti, asa pronunta ea Tahiti, s-a maritat cu un argentinian si au trait la Buenos Aieres, acum s-au retras in Otahiti, in Argentina au ramas doar copiii. Din poseta scoate si-mi arata un mic album de familie si, asa discutia continua pe alt fagas, lasând în urma istoria si starea politica a lumii…
Pe neasteptate, suntem anuntati sa ne punem centurile de siguranta, începe coborârea în vederea aterizarii în RAPA NUI. Ajung! Când au si trecut 3700 de kilometri de Ocean Pacific?! Au trecut odata cu vorbele noastre, cu ideile noastre; bune sau gresite, potrivite pentru unii, nepotrivite pentru altii, dar ce bine te poti simti în compania unei persoane luminate si predispusa discutiilor libere, comentariilor deschise. Mi-a creat o buna dispozitie, amuzant, nu credeam ca în aceasta calatorie, cineva, cu totul necunoscut, sa-mi vorbeasca cu atâta patos de legionarii români. Senora îsi deschide poseta si se cauta în oglinda ei. Totul se apropie de un anumit sfârsit, eu ma întorc la sfârsitul fabulatiei mele: Cica, polinezienii rapanui vad mai bine si mai departe decât noi, continentalii, vad pâna în miezul universului de unde marea forta – mana – le transmite daca de insula lor se apropie un avion cu oameni pasnici, prietenosi sau nu. Daca sunt calatori pasnici, atunci ei fac un foc mare sa vada pilotii insula, sa aterizeze lânga foc unde vor fi asteptati cu bunavointa. Daca nu-s de treaba, nu fac focul spre bucuria rechinilor! Vad focul!! Aterizam cu bine. Ne luam ramas bun, ca doi prieteni vechi, vechi prin anii care-i avem amândoi, ce traim în acelasi timp în societati diferite, în care suntem prelucrati si fasonati mai mult cum vrea ea, societatea, decât am vrea noi sa o amelioram, sa o îndreptam! Îi doresc drum bun în continuare. Dupa escala de aici, Boeingul se va ridica din nou pe aripile lui înca sase ore pâna în Tahiti, la Papeete, cel mai mare oras din Polinezia Franceza si unul dintre cele mai frumoase din lume cum îl prezinta senora, unde, când va ajunge va fii o frumoasa dimineata otahitiana.
Cobor într-o lume ce pâna acum mi-a fost foarte îndeparta, unica pe acest pamânt, misterioasa, în RAPA NUI. Am venit aici si pentru Ica, sunt cu ea în suflet. Sunt la capatul unei calatorii continue de 31 de ore, dintre care 21 în aer si zece în aeroporturi. Nu simt oboseala, fiindca o ciudata bucurie a necunoscutului dorit ma stapâneste, îmi da energie. Aeroportul e mic, cochet, animat si primitor fata de cei veniti de departe, de pe alte continente, la aceasta ora târzie. Toti sunt asteptati si întâmpinati cu ospitalitate si o ghirlanda de flori naturale pentru a o pune în jurul gâtului celui sosit. Eu fac parte dintr-un tur organizat de agentia turistica ‘’Gateways International’’. Il vad pe cel ce tine cartonasul în mâna cu numele agentiei. Facem cunostinta, imi adreseaza cuvintele de bun venit, mai asteptam sa vina si ceilalti, facem cunostinta si plecam la hotel. E noapte, hotelul nu e departe, e la marginea oceanului pe o faleza înalta. La receptie suntem primiti cu zâmbet polinezian – da, e foarte diferit si placut – totul e stiut si aranjat. Mi se înmâneaza un plic adresat personal cu ‘’Iorana, welcome to Rapa Nui‘’ din partea agentiei turistice cu tot programul sederii mele pe insula. Iorana este salutul folosit de polinezienii rapanui si tot asa se numeste si hotelul, care e însirat sub forma unui imens motel pe faleza, între o curte cu flora polineziana exotica si abundenta si un gazon verde spre ocean din care se aud greieri cântând. Greieri!! Greieri în Rapa Nui?!? Cum au ajuns aici? Cine i-a adus de la mii de kilometri? Când? Greieri ca acasa în România sau ca cei din gradina noastra din preria canadiana.
E miezul noptii, am deschis usa de la terasa sa aud greierii din gazon si câte un câine din departare. Deodata aud Boeing-ul ce si-a luat zborul spre Tahiti de pe aceasta foarte veche picatura de lava, ce masoara doar sasesprezece kilometri lungime pe zece kilometri latime, dar ce istorie si ce arta s-a dezvoltat pe ea, am citit ca este fara asemanare în lume, de mâine am sa o traiesc!
Telefonul suna desteptarea si aud valurile oceanului, ies pe terasa si le vad. Polinezienii de demult stiau sa le citeasca, descifrau semnele de pe valuri precum amerindienii urmele si semnele de pe ierburile preriei. Nu glumesc, a fost o mare percepere, o eruditie de milenii, stiintele au întrecut-o, într-o zi si stiintele de astazi vor fi întrecute. Lasa dom’le meditatia matinala, intra în program, îndata va începe turul cel mare al insulei minune.
Dejunul e dejun, ca în Europa si America Latina, nu brekfast with doughnut and coffee precum cel nord american, în care gogoasa e un aluat cu tot felul de gusturi si arome artificiale iar ceea ce numesc ei cafea e un fel de apa amaruie de culoarea cafelei. Ce sa aleg dintre sunci si salamuri, dintre brânzeturile etalate, omleta si cârnaciori, plus unt, majunuri, patiserie, sucuri diferite, apa pentru tot felul de ceaiuri si în sfârsit cafea cu aroma si gust de cafea buna. Si tot privind nehotarât, ramân flamând precum magarul între doua clai de fân, nehotarât din care sa înceapa. Sa-mi fie de bine, e ora noua, trebuie sa plec. Soseste un microbus din care nu coboara un tânar cu fata deschisa si având trasaturile polinezienilor pe care i-am vazut în Hawaii, ghidul. Facem cunostinta, apoi cu ceilalti calatori veniti din departari sa admiram moaii insulei, numita si buricul lumii de locuitorii ei. Daca ei zic, o fi, desi multi locuitori din alte parti ale lumii îl pretind la ei in tara. Eu, românul, cred ca este Muntele Retezat, doar se vede, domnule, cu ochiu liber unde o fost taiat, zâc hateganii.
Acum vad insula ziua, e verde polinezian cu multa vegetatie. Întâi, trecem prin Hanga Roa singura localitate de pe toata insula, capitala, aproximativ patru mii de locuitori. E cu totul altfel decât cu ce suntem obisnuiti in Nord America sau aievea. Strazile bine pavate aglomerate cu tot felul de masini, au trotuare largi pe care trec polinezienii autentici cu fete placute, calme amestecati printre calatori, vizitatori de tot felul si câini de toate corciturile. Free and friendly dogs spune ghidul, adaugând ca ei merg numai pe trotuare si nu deranjeaza pietonii fiindca ziua au un comportament civilizat, ca oamenii. Bine de stiut ca ziua au comportament uman iar noaptea unul canin. Trotuarle sunt strajuite de case cu un singur nivel, modest întretinute, înconjurate de vegetatie luxurianta crescuta în voia Naturii, flori exotice de tot felul, agatate în glastre sau prin gradinite de flori lasate tot în grija Mamei Natura. Iesim afara din Hanga Roa si peisajul se schimba, e ondulat din vremea formarii insulei din lava erupta de trei vulcani în urma cu vreo trei milioane de ani, dupa aprecierea specialistilor. Toata Polinezia este formata din insule vulcanice vechi si trebuie sa fi fost un spectacol atragator pentu cei din univers privind aceste focuri de artificii naturale, prin care terra le dadea semnale luminoase ca zamisleste o lume unica în mijlocul albastrului Pacific. Spectacol grandios care a durat milioane de ani, ba si acum din când. Vegetatia insulei e mult redusa, aspect pastoral cu pâlcuri de pomi. Drumul este paralel, aproape paralel, cu tarmurile insulei si asfaltul s-a terminat, nu e rau, dar parca altfel ar trebui sa fie la un asemenea trafic turistic international, mai ales ca insula este si sub patronajul UNESCO, fara sa-l mai mentionam si pe cel chilian.
Atragator este sa asculti istoria lumii sub forma de poveste. Povestesc si eu din cele citite, imaginându-mi cadru de atunci: … a fost odata, de mult de tot, un strop de insula într-un ocean de valuri fara de sfârsit. Dupa ce ca a fost atât de mica, într-o zi s-a zguduit napraznic si s-a rupt din ea o mare parte, care s-a scufundat, nimeni nu stie cât de adânc. Astfel insula a ramas si mai mica pentru locuitorii ei, a caror stramosi venisera de pe o alta insula, dar nici unul nu mai stia de unde. Cei ramasi, strâmtorati de griji si temeri, au hotarât ca trebuie sa caute insula de unde au venit stramosii lor, sa vada daca se pot întoarce din nou acolo. Ariki Hotu Matu’A (regele) împreuna cu Tangata Honui (batrânii întelepti) au ales sapte barbati, cei mai puternici si hotarâti, sa plece cu un catamaran, sa caute insula stramosilor. Si au plecat. S-a facut luna plina de cinci ori si catamaranul înca nu s-a întors. Cei ce îi asteptau cu rabdare si încredere în Make – Make (creatorul lumii si al Polineziei) îsi ziceau doar ca, de tare departe trebuie sa fii venit stramosii lor daca de atâtea ori a fost luna plina si înca nu s-au întors. Abia când s-a facut a sasea oara luna plina s-au întors cei sapte cautatori ai insulei stramosilor lor. Erau obositi si necajiti. ‘’Am fost pâna la Te Pito o Te Henua (adica buricul lumii) dar nu i-am gasit pe stramosii nostri‘’ a zi Matato’a (conducatorul catamaranului). ‘’Pâna la buricul lumii, asta trebuie sa fie tare departe! Cum e acolo’’ au întrebat mai multi. ‘’E tare frumos, plin de paduri si pasari, dar nu sunt oameni’’. Atunci, Ariki Hotu Matu’A a hotarât ca o parte din ei se vor stramuta acolo, pe buricul lumii. ‘’Vom face doua catamarane mari, mai mari ca niciodata si ne vom pregati de drum lung, ce va tine pâna ce luna va fi de trei ori plina’’ Se pare ca asa a fost cu adevarat. Din mica insula vulcanica, numita Rapa Iti, care a suferit un mare cutremur, prabusindu-se o parte din ea pe fundul oceanului, au plecat, dupa explorarile celor sapte, doua catamarane conduse de Ariki Hotu Matu’A spre Te pito o te Henua, adica buricul lumii, în primele secole ale primului mileniu, dupa cum socotesc europenii timpul. Azi se stie ca, între Rapa Iti (Iti înseamna mic) si insula Te pito o te Henua sau mult mai cunoscuta sub numele de Rapa Nui (Nui înseamna mare) sunt vreo 4000 de kilometri, iar polinezienilor de atunci, aproximativ cincisprezece secole în urma, le-au trebuit luni de zile sa-i faca pe valurile oceanului în catamarane fara busole, doar dupa astrii, pasari si valuri. Si cu ochii deschisi, îmi imaginez cum a fost acea calatorie de zile si nopti nesfârsite, când leganati pe orizonturile fara orizont ale oceanului, când izbiti de valuri si vânturi naprasnice, îngramaditi claie peste gramada cu totii, uzi sau arsi de soare cu resurse de supravietuire minime, traind mai mult din milostenia oceanului. Atunci, de undeva, din pretutindenea universului au fost ajutati cu totii de acea forta supranaturala, numita mana, sa poata rezista, sa învinga oceanul si sa ajunga cu bine pe buricul lumii! Ghidul nostru vorbeste întruna de mana, o forta extraordinara de vointa si putere, prin care stramosii lor îndepartati au putut sa ajunga cu bine pe insula. În memoria lor au cioplit si ridicat moaii, în cinstea îndepartatilor predecesori si totodata ca multumire misteriosului univers ca ia înzestrat cu mana! Peste tot în Polinezia se vorbeste despre mana si prima data am auzit despre ea în Hawaii, unde un polinezian hawaian ne-a vorbit de aceasta forta sacra din univers pe care au avut-o predecesorii lor sa ajunga în acest arhipelag plutind mii de kilometri pe catamarane, învingând multe zile stihiile oceanului. Nu este numai o forta fizica ci si acea putere spirituala ce da tarie corpului sa nu se lase înfrânt în fata marilor greutati, dificultati, privatiuni. Mana este acea misterioasa fota din univers ce îmbogateste sufletul polinezienilor dându-le autoritate si încredere de conducatori, de învingatori. Aceasta mana o au si pasarile ce zboara neîntrerupt zile si nopti deasura oceanului în migrarile lor si unele animale ce înving primejdii de nebanuit. Plante si semintele au mana plutind neîntrerupt pâna ajung pe insule îndepartate unde se înfiripeaza. Prin mana s-au creat moaii.
Am ajuns în capatul nord estic al insulei, la RANO RARAKU, panta unui vulcan de sub craterul lui stâncos, unde a fost marea cariera de tuf vulcanic din care s-au sculptat moaii. Aici se afla cel mai vechi si mare atelier de sculptura al lumii în aer liber, unde vreme de câteva secole, s-au cioplit si finisat aproape o mie de moaii (inventariati 887) si au fost apoi transportati în toata insula, majoritatea în apropierea tarmurilor si înaltati pe niste platforme sacre numite aku. Specialistii, antropologi si arheologi, înca dezbat metodele de transport si înaltare, având în vedere ca unii din moai au zeci de tone iar polinezienii rapanui nu aveau animale de tractiune, necunoscuta fiindu-le si roata. În acesta cariera de tuf vulcanic s-a deschis un imens atelier de sculptura unde fiecare clan îsi avea un spatiu a lui, în care lucrau de obicei cinci, sase oameni timp de un an sa ciopleasca si sa finiseze un moai, sub conducerea unui maori – sculptorul maestru. Cioplitul era foarte anevoios fiindca se facea cu dalti si ciocane de piatra, din bazalt, iar slefuitul se facea cu piatra ponce. Cu toata aceasta tehnica rudimentara, care a ramas aceiasi de-a lungul secolelor, se observa o evolutie artistica continua, pâna într-un moment istoric când totul a fost abandonat dintr-odata. Din nefericire tuful vulcanic este de fapt o cenusa vulcanica suprapresata, deci o roca fragila în fata timpului, ceea ce a dus si duce la degradarea neintrerupta a moailor, în special a fetelor, a capului. Si înca nu este un program adecvat de restaurare si conservare spre rusinea forurilor internationale care pretind ca le patroneaza! Pe pantele de la Rano Raraku se afla un complex istoric de arta unic în lume, format din cariera de tuf vulcanic si urmele certe ale un vast atelier de sculptura, împreuna cu cel mai mare muzeu de statui monolitice din lume, în aer liber. În acest chip l-am vazut eu si îl retin, comparând cu tot ce am vazut prin lume pâna acum. Sunt 397 de moaii în total numai în acest loc. Cândva, cu secole în urma majoritatea erau în pozitie verticala, acum sunt culcati pe spate ori pe o dunga, altii sunt îngropati pâna la umeri ori pâna-n gât. Chiar si în aceste pozitii, plimbându-te pe aleile dintre ei esti cuprins de o înfrigurare emotionala puternica, având impresia ca te afli într-o alta lume, nu pentru faptul ca e din piatra ci pentru ca fetele lor exprima atât de mult mister, parca toate necunoscutele universului sunt pe fata lor. Toate tainele artei sunt împietrite în ei.
Si în contrast cu acest fara de asemanare spatiu valoros al civilizatiei umane, vizitat de calatori veniti din toata pretutindenea lumii, te izbesc conditia drumului neasfaltat si rau, a facilitatilor de la parcarea intrarii. Desigur nu pentru ele venim aici, ele fiind doar necesare, dar frapeaza neplacut, da nastere la comentarii critice, mai ales când ti se spune ca insula este în patrimoniul UNESCO, sub egida ONU si teritoriu special al republicii chiliene, acum în secolul XXI-lea. Este înca un exemplu ca de la înaltele lor tribune se raspândesc doar vorbe goale. Mai bine era daca insula era sub patronajul scandinavilor sau germanilor. Am dreptul la opinie personala, nu? E legitimat de ONU!
Plecam mai departe, spre AHU TONGARIKI unde pe la marginea oceanului se afla cea mai mare si impresionanta galerie de moai, de marimi si expresii diferite, fixati vertical pe o platforma sacra. Trebuie sa folosim toate superlativele când vedem, admiram si vorbim despre aceasta grandoare de arta rapanui fara asemanare pe insula, în lume. Trebuie de asemenea sa mentionam înca un fapt, ce mareste si mai mult valoarea acestei expozitii de moai ce extaziaza pe toti privitorii si anume ca, din aproape toata mia de moai doar cincizeci sunt asezati verticali pe rampe sacre, iar aici, laolalta, sunt cincisprezece dintre ei! Toti moaii au fost doborâti în timpul razboiului dintre clanuri, a carui motive nu se cunosc precis, multe ipoteze si teorii, dar aprope cu certitudine descoperitorii europeni au fost cauza discordiei si a nenorocirilor lor. Apoi, moaii au fost din nou restaurati, cu truda si migala de specialisti, arheologi si antropologi, la mijlocul secolului XX, ca nu mult dupa restaurare, aceasta parte a insulei sa fie izbita de un puternic val mareic devastator, tsunami, ce a doborât toti moaii, precum o bila mare si grea de popice a venit cu forta si i-a doborât. Reconstructia pe care o admiram azi a fost facuta de catre Universitatea din Chile, în trei ani. Privesc în parte fiecare moai, asa ne-a sfatuit ghidul dupa ce ne-a dat informatiile preliminare, si observ ca aceste statui monolitice fara picioare, asemanatoare unor popice uriase, au capul o treime din toata înaltimea statui cu o fata ce exprima mândrie si mister. Sprâncene puternice desupra unor ochi ce privesc parca peste toate orizonturile, poate pâna în Rapa Iti, poate pâna în univers, fiindca universul nu-i numai deasupra capului nostru ci imprejurul nostru, ne-a explicat filosofic ghidul nostru, de fata cu moaii, dreptu-i! Nasul median si puternic cu nari mari si largi deschise, deasupra unor buze subtiri si botoase, ciudat, parca exprima orgoliu în fata timpurilor rele ce vor veni sa-i macine, sa ne macine. Câtiva dintre ei deja au trasaturile fetei estompate de timp si licheni inferiori ce s-au întins ca niste eczeme, de mari entemperii si de rasturnari repetate. Trei dintre ei mi s-au parut bine conservati, par niste nobili din univers cu lobii urechilor prelungiti pâna la gât iar unul are pe cap un pukao din zgura rosie vulcanica. Nimeni nu e sigur ce reprezinta acest pukao fiindca rapanuii nu purtau palarii, dar putau parul strâns în coc înalt si decorat cu pene, iar la ceremonii îl îmbogateau cu mai multe flori, frunze, ierburi. Poate fi o decoratie adaugata din cine stie ce ratiuni moailor pe care-i îi venerau. Misterios, doar sunt pe o insula plina de mistere, istorii de necrezut si multe suferinte…(Va urma)

Popularity: 13% [?]

Basarabia pamant romanesc

Cine a pierdut ultimile alegeri parlamentare din R. Moldova:

PCRM-ul sau MOSSAD-ul?

(O gazetă subterană pe cale de dispariție învinuiește rușii și ungurii

de Revoluția Română de la 1989)

Prof.Dr. Vasile Șoimaru

În septembrie curent, reveneam din Vestul “sălbatic” acasă, în Europa civilizată, cu un „stadion” zburător de tipul Boeing-777. Vecinul meu de avion nici nu a observat când m-am aşezat lângă el. Citea o carte, cu maximă atenţie şi cu maximă viteză. Curiozitatea mea creştea de la o pagină întoarsă la alta. Coperta era învelită şi nu vedeam măcar titlul acestei cărţi. Dar, pe la miezul nopţii, veni şi timpul …prânzului. Vecinul meu puse cartea în buzunarul de la scaunul din faţă şi se grăbi la WC, probabil să se spele pe mâini… În acest scurt timp cât a lipsit, am reuşit să-mi sting niţel curiozitatea, aflând doar titlul acestei cărţi, scrisă în limba engleză:

BY WAY OF DECEPTION:  A Devastating Insider’s Portrait of the Mossad  (PE CALEA DEZINFORMĂRII:  un portret devastator al Mossad-ului, făcut din interior).

 Revenind acasă, după câteva zile de adaptare la fusul nostru orar, am reuşit să mă documentez despre lucrarea din care vecinul meu „sorbea” de parcă-l hipnotizase cineva. Cartea dată a văzut lumina tiparului în Canada în 1990 fiind semnată de jurnalistul canadian Claire Hoy şi de un fost ofiţer al „Mossad”-ului, Victor Ostrovsky, un evreu deosebit de curajos, născut în Canada, la Edmonton, în 1949, la 28 noiembrie, din  mamă israeliană şi tată evreu canadian imigrant din Rusia.

Lucrarea dată provocase la apariţia ei o adevărată revoluţie mediatică în lume, pentru că pentru prima dată un subtil cunoscător  al „Mossad”-ului l-a descris ca pe un aşezământ extrem de secret, ramificat şi puternic, din noua generaţie de instituţii suprastatale care dirijează, din umbră, globalizarea suficient mediatizată şi la noi. Tocmai această instituţie de o jumătate de secol dă mare bătaie de cap întregii omeniri prin serviciile ei de “inteligenţă”, spionaj şi operaţiuni speciale etc., etc.

În 1986, la doar patru ani de la riguroasa selectare pentru încadrare în aceste „organe”, cu tot riscul pentru viaţa sa, Victor Ostrovsky a demisionat, revenind în ţara sa de origine, Canada. Asta s-a întâmplat după deziluzia vizând unele momente mai picante din activitatea acestei organizații, mai ales după ce i s-a propus „cu insistenţă”, de către colegul său de serviciu, să întreţină o partidă de sex, explicându-i-se că, chipurile, toţi din organizaţia respectivă trebuie să fie gata oricând – în interes de serviciu, spre binele naţiunii şi al statului – pentru  o „partidă de… plăcere”, indiferent de ce sex ar fi partenerul. Atunci V. Ostrovsky a decis că nu mai are ce face acolo unde se trece peste orice limite ale demnităţii omeneşti , inclusiv ale celei bărbătești… Şi dacă se trece peste orice limite în cadrul „Mossad”-ului, atunci ce-i poate opri pe angajaţii şi „colaboratorii săi externi”(lista cărora depășește 35 de mii de agenți, dintre care 20 de mii sunt activi) să comită orice fărădelege în orice colţ al lumii li s-ar cere să o facă? 

Comparând faptele şi informaţiile descrise de Victor Ostrovsky în cartea sa cu realităţile din ultimii 8 ani de la noi, vrând-nevrând te bate gândul dacă nu cumva R. Moldova, după 2001, s-a aflat sub controlul direct al acestei misterioase “organizaţii”… Şi, dacă ar fi aşa, cum să nu te întrebi: de ce atunci comuniştii au pierdut alegerile având un “curator” atât de solid: pentru că „agenții” au fost proști sau alegătorii moldoveni au devenit mai deștepți? Și, dacă totuși le-au pierdut – de ce atunci îl împing pe Voronin să agraveze și mai mult criza politică de la noi în loc să-l convingă să plece la odihna bine meritată, după ce a „fericit” opt ani moldovenii?… Şirul de întrebări poate fi continuat. Numai că nu ştiu dacă Voronin şi fostul/actualul său anturaj sunt la fel de curajoşi ca Victor Ostrovsky, încât să ne răspundă la toate întrebările noastre.

Mi-am amintit de acest epizod cu „ocazia” apariției în ultimile zile la Chișinău a unui serial publicat într-o gazeta subterană, pe cale de dispariție, a comuniștilor moldoveni, și ei (comuniștii și nu moldovenii!) pe aceeași cale, a dispariției. Serialul dat seamănă leit cu altele scrise în limba rusă de către”colaboratorii antropologi” de la Centrul Ormega, traduse și redactate în română la New York, semnate și publicate de către un „spion” român, care  moare de foame la Chișinău, material în care pentru prima dată în istoria comunismului moldovenesc se insistă pe ideea că doar rușii și ungurii au organizat Revoluția Română în decembrie 1989. De aici apar alte întrebări: dacă nu este aceasta o dovadă în plus că comuniștii autohtoni, nu se mai bucură ca altă dată de sprijinul rușilor și al ungurilor, dacă vizita- fulger la Moscova a celor doi președinți- fostul și viitorul- nu este legată de apariția acestor materiale “publicitare” într-o gazetă subterană, repet, pe cale de dispariție , controlată și finanțată din acelaș Centru Ormega, finanțat la rândul său de către un cetățean rusolingv(Liderman din Orientul apropiat) din resturile, de la spălăturile masive de bani în apa Bâculuiu din anul 2007, și, însfârșit, dacă  aceasta nu este ultima dovadă că Marian Lupu va fi votat „cu plăcere” de către comuniști dacă nu vor dori să-și piardă dinții de pe urma furtunilor care deja se întrezăresc dinspre nord-estul rusesc, furtuni care pe comuniștii rusofoni din R. Moldova nu i-au atins deloc opt ani la rând?…

Vizitati website-ul domnului profesor Vasile Soimaru, autorul monumentalului album: “Romanii din jurul Romaniei”

http://www.romaniidinjurulromaniei.ro

Popularity: 15% [?]

 Canonul criticii revoluţionariste

Insemnari din Basarabia

Autor: Nicolae Rusu

             Evoluţia culturală şi spirituală a unui popor nu se produce de la sine, ci în rezultatul unor ciocniri şi conflicte dintre anumite tendinţe de dezvoltare ale spiritului uman, fenomen cunoscut în ştiinţa filosofică, în special sub aspectul ei dialectic, drept negarea negaţiei. Etapele de dezvoltare a literaturii române, demonstrează elocvent cum aşa-zişii păşunişti sau „clasicii” întârziaţi, după George Călinescu citire (Văcăreştii, Costache Conachi, Matei Milo) au fost contrazişi de romantici (Vasile Cârlova, Eliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu), aceştia, la rândul lor, fiind negaţi de reprezentanţii multor curente literare – simbolişti (Ion Minulescu, Elena Farago, Ştefan Petică), avangardişti (Tzara, Urmuz, Ion Vinea), ortodoxişti (N. Crainic, L. Blaga, V. Voiculescu), tradiţionalişti (Zaharia Stancu, Radu Gyr). În ultimă instanţă şi ei au fost eclipsaţi de modernişti (T. Arghezi, G. Topârceanu, A. Cotruş) care, la rândul lor, au fost ironizaţi de cohorta postmoderniştilor în frunte cu M. Cărtărescu.

            În mod firesc, şi pe aceştia îi aşteaptă, inevitabil, aceeaşi soartă, fiindcă pe moşia literară prelucrată de ei, răsar deja cei care urmează să-i conteste. E un tablou al dezvoltării dialectice, în evoluţie, a unei literaturi, el fiind reflectat în pagini de istorie adecvată, cea română cunoscând şi nişte veritabili cronicari. George Călinescu este primul autor care a rămas în analele literaturii cu monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent”, prezentul de atunci, anul 1941, devenind astăzi un trecut destul de îndepărtat şi transformându-se într-un hotar dintre două epoci – interbelică şi postbelică, ultima fiind cunoscută şi ca perioada de dictatură comunistă sau, în plan cultural, cea a realismului socialist. Au mai încercat şi alţi autori să rămână în istoria literaturii cu asemenea opuri, dar puţini au reuşit să facă faţă acestei sarcini de o uriaşă responsabilitate. Printre ei s-au remarcat atât Marian Popa cu „Istoria literaturii române de azi pe mâine”, apărută în două ediţii, la Editura „Semne” din Bucureşti, 2001 şi 2009, cât şi Ion Rotaru cu „O istorie a literaturii române de la origini până în prezent” (Editura „Dacoromână”, Bucureşti, 2006). Recent, se înscrie în acest şir de performanţe şi „Istoria critică a literaturii române”, apărută în 2008 la Editura „Paralela 45” din Piteşti, cele 1526 de pagini fiind semnate de criticul literar Nicolae Manolescu.  Autorul acestei „Istorii…” este cunoscut drept o „personalitate considerată de prim-plan a culturii româneşti din ultimele patru decenii”. Sintagma e preluată din eseul scriitorului Theodor Codreanu „Istoria „canonică” a literaturii române” apărut în volum la Editura „Princeps Edit” din Iaşi în 2009. Cartea nu pretinde a fi una de anvergura celor menţionate, deoarece autorul şi-a pus drept scop doar să comenteze scrierea manolesciană, mărturisind că „este, totodată, o invitaţie la o dezbatere publică privitoare la fundamentele unei istorii canonice a literaturii naţionale”.  Un cititor mai atent la nuanţe ar putea să se întrebe: „De ce „personalitate considerată de prim-plan” şi nu , pur şi simplu, „personalitate de prim-plan?”. Probabil, pentru că există şi o altă părere decât cea care ne vorbeşte despre „o personalitate de prim-plan a culturii româneşti”. E şi acest moment un fapt care demonstrează, în numele evoluţiei culturale şi spirituale ale unui neam, necesitatea luptei contrariilor, a ciocnirii diverselor opinii, a disputelor. Cercetând „Istoria…” lui N. Manolescu prin prisma conştiinţei sfâşiate, fenomen descris anterior cu multă acribie de către Th. Codreanu în volumul său „Basarabia sau drama sfâşierii”, autorul eseului menţionat mărturiseşte că „Istoria (lui N. Manolescu, n.a.) este unul dintre cele mai ciudate produse pe care le-am citit vreodată” (pag.13). De altfel, cu câteva pagini mai înainte Th. Codreanu recunoaşte că „Istoria critică a literaturii române este o reuşită personală a  autorului, talent impresionist incontestabil, cu autoritate profesională, deşi cu o responsabilitate precară faţă de obiect” (p.7). Prin ce e un „produs ciudat” cartea lui Manolescu şi care e „responsabilitatea precară” a autorului faţă de lucrarea sa?

 Ultima obiecţie a lui Th. Codreanu se referă, probabil, şi la neglijenţa autorului în admiterea pe paginile lucrării sale a unor erori ştiinţifice, stilistice, chiar a unor agramatisme. Astfel, sunt scrise greşit  nume de autori, de personaje, titluri de opere şi de reviste, iar în pofida faptului că „limba criticii lui N. Manolescu este, în cele mai bune pagini ale sale, plastică, nuanţată, rămâi nedumerit de frecvenţa unor erori vizând punctuaţia, ortografia, nerespectarea unităţii de scriere etc.(…) Între semnele de punctuaţie, virgula îi joacă numeroase feste, oricât de subiectivă ar putea să fie, adesea, uzanţa ei” (p.127). Cititorul este surprins să găsească în paginile „Istoriei…” manolesciene diverse greşeli, (deşi criticul respectă, în general, ultimele norme ortografice ale Academiei) – „deobicei”, în loc de „de obicei”(p.461), „dealtfel”, în loc de „de altfel” (p.560), „aşează” în loc de „aşază” (p.1134), „gips”, în loc de „ghips”(p.976), „înşeală”, în loc de „înşală” (p.1078), „motto”, în loc de „moto” etc. Scriitorul, criticul literar, dar şi pedagogul de la Huşi Th. Codreanu este pus în situaţia să dăscălească „personalitatea considerată de prim-plan a culturii româneşti”: „În caz că se utilizează forma neasimilată, spre a da un aer livresc scriiturii, atunci aspectul articulat trebuie scris „motto”-ul, ca şi în cazul altor neologisme neasimilate, precum „kitsch”-ul …”(şi nu „kitschul” sau „kitschului” cum este ortografiat de d-l Manolescu la pag.1126). Referitor la „ciudăţenia produsului”, Th. Codreanu îşi expune argumentele pe întinsul a şapte capitole, şase dintre ele având drept subiect central noţiunea canonului. La apariţia „Istoriei…” manolesciene, Th. Codreanu era conştient de faptul că „în prima etapă această carte va stârni reacţii contradictorii, între encomiastică (…) şi demolare, dar mai puţine scrutări critice pe cât posibile obiective” (p.12). Majoritatea celor care au criticat dur volumul au avut drept pretext şi „lista autorilor canonici”, întocmită partizanal de autor, în special în ceea ce-i priveşte pe autorii contemporani. Până şi unii dintre admiratorii săi au rămas dezamăgiţi de această atitudine a lui N. Manolescu faţă de anumiţi autori  contemporani ai literaturii române. Răspunzând la chestionarul revistei „Semn”, n.4 din 2009, „De ce (n-) avem critică?”, V. Gârneţ scrie că „ ne-a lipsit, probabil, şi o literatură robustă, complexă, originală care să stimuleze dezbaterile şi reflecţia critică. Prin cele afirmate mai sus nu fac tabula rasa din literatura basarabeană postbelică şi cu atât mai puţin din cea post ‘89 (aşa cum a procedat în mod descalificant, cinic, Nicolae Manolescu în a sa „Istorie…”)”. Atât în Introducerea şi în Postfaţa cărţii, cât şi pe întreg parcursul demersului  critico-istoric, N. Manolescu pretinde că a preluat de la T. Maiorescu,  drept fundament al literaturii moderne, doar esteticul. Susţinând însă curentul postmodernismului, care a pierdut cultul esteticului şi al valorii, N. Manolescu se autocondamnă la contradicţii insurmontabile, devenind, volens-nolens, o conştiinţă sfâşiată. „Este vorba, în ultimă instanţă, de o ruptură ontologică, de care N.Manolescu nu este conştient, deşi uneori o presimte vag: este în joc despicarea dintre condiţia lui de intelectual român şi ideologiile ostile acestei condiţii, ideologii pe care el încearcă în zadar să le mascheze cu argumentul forte al esteticului, transformat el însuşi într-un parti-pris devastator pentru întreaga operă” (p.13). Revelatoare  în explicaţia acestei contradicţii, a fenomenului de „produs ciudat”, Th. Codreanu aminteşte în eseul său de celebra experienţă a neuropatologului american Wilder Graves Penfield (1891-1975). Savantul întrerupsese, la un pacient, comunicarea dintre emisfera dreaptă a creierului şi cea stângă, constatând, astfel, că individul a început să se lovească cu mâna dreaptă şi să se apere, în acelaşi timp, cu cea stângă. Nu este deloc întâmplător faptul că Introducerea  la cartea sa N. Manolescu şi-o intitulează „Istoria literaturii la două mâini”, text în care constată că toate istoriile literare de până la el s-au scris la o singură mână.  „Tot ce urmează, concluzionează Th. Codreanu, e pus la slujba dovedirii unicităţii istoriei sale. Confruntarea se face atât cu istoricii literari români, cât şi cu teoriticienii şi istoricii literari străini…”. Oricum, Th. Codreanu, aduce dovezi că  „scrierea la două mâini” nu este o noutate pe care şi-o poate revendica N. Manolescu, procedeul fiind consemnat de către americanul John D. Caputo într-o carte a sa, apărută în 2007: „Scriem cu ambele mâini. Critica radicală şi delimitarea reprezintă mâna stângă, dar mâna dreaptă este afirmarea a ceva ce dorim cu o dorinţă dincolo de dorinţă…” (p.16). În spiritul celor două mâini, N. Manolescu ajunge şi la selecţia autorilor care fac, în concepţia sa, istoria literaturii române, căzând fatalmente într-un subiectivism garnisit cu partizanat ideologic. În afară de faptul că unii scriitori ai literaturii române sunt absenţi din „Istoria…” lui N. Manolescu, ceea ce se subînţelege că ei nu există în istoria literară, Paul Goma, de exemplu, este prezentat drept un „paranoic” şi „antisemit”, „ judecată de „valoare”, comentează Th. Codreanu, care mi se pare una dintre cele mai mari ruşini care s-a produs vreodată în cultura românească!”(p.19). În acest sens, „mâinile” manolesciene au ceva din abilitatea maimuţelor care, după cum observă subtil într-un eseu al său Elias Canetti, folosesc ambele mâini la căţăratul în copaci. Transfigurat, căţăratul „la două mâini” se vede bine în comerţ – cu o mână dai, cu cealaltă iei. „Această senzaţie stranie, remarcă Th.Codreanu, a unui comercialism estetic o lasă şi „Istoria…” manolesciană, reflex al postmodernei culturi de consum. O mână oferă „valori”, „lista lui Manolescu”, pe când cealaltă, (…) „înşfacă spre îngurgitare neantizantă autorii indezirabili. Aşa ne explicăm nuanţarea „importanţei” celor care lipsesc din scrierea manolesciană : lista negativă, făcută invizibilă, ca ucidere ritualică” (p.19). Marea noutate însă pe care o propune în „Istoria…” sa N. Manolescu este canonul, un concept mai mult din domeniul teologic, dar implementat în cultură cu pretenţii de revoluţionarizare a ei. „Există la intelectualii români (ca şi la politicieni), comentează Th. Codreanu, o necurmată sete de a introduce forme fără fond, după cum bat vânturile istoriei. La fel se întâmplă, sub ochii noştri, cu termenul canon. E vorba de o flagrantă denaturare a conceptului lansat îndeobşte de cartea lui Harold Bloom, carte care n-a fost citită nici prin ochii literaturii române, nici prin ai autorului american însuşi” (p.21). Preluând în mod automat, orbeşte, unul din  procedeele lui Bloom de întocmire a unor liste de scriitori canonici, în sensul de reprezentativi, N. Manolescu este într-atât de obsedat de această idee, încât se ajunge la paradoxala concluzie: cei care lipsesc din  „lista lui Manolescu” nu există ca scriitori. Th. Codreanu atenţionează, că însuşi Harold Bloom, conştient de limitele propriei cunoaşteri, precizează referitor la canon că acesta „nu este şi nu poate fi doar lista pe care eu sau altcineva am putea să o întocmim”. „Aici se află perfida capcană, observă Th. Codreanu, în care s-a lăsat prins N. Manolescu, fiindcă el a extins principiul listei la întreaga literatură română, croindu-şi istoria pe conceptul de canon, dar printr-o denaturare stranie a viziunii lui Harold Bloom, care este una a neoconservatismului american, îndreptată tocmai împotriva exceselor postmodernismului liberal-stângist, neomarxist, feminist, multiculturalist etc., înglobat în ideologia politicii corecte. Prin „lista” sa, N. Manolescu apără cu o mână canonul, iar cu cealaltă îl compromite şi îl distruge, ca în experienţa lui Penfield” (p.23). E tocmai ceea ce ţine de fenomenul numit de H. Bloom drept Şcoala Resentimentului, iar „Istoria…” lui N. Manolescu se încadrează perfect pe poziţiile ideologiei resentimentare a postmodernităţii. Doar din acest unghi deformat de vedere al canonului e posibil ca în centrul canonic al literaturii române să nu fie văzut Dimitrie Cantemir, Budai -Deleanu şi Eminescu, ci Levantul lui M. Cărtărescu. Paginile despre Ţiganiada lui Budai-Deleanu în „Istoria…”manolesciană sunt cele mai consistente, dar, paradoxal, Budai-Deleanu este citit prin M. Cărtărescu, iar nu M. Cărtărescu prin Budai-Deleanu, cum ar fi firesc. Având ca reper aceeaşi ideologie resentimentară a postmodernităţii, N. Manolescu face abstracţie de tradiţie, de competiţia cu ea, în pofida faptului că, precum precizează Th. Codreanu, „nu există ceva cu adevărat nou şi valoros care să nu se întemeieze pe tradiţie, pe o arheitate, cum ar spune Eminescu. Şi, în acelaşi timp, să nu se producă şi o ruptură de tradiţie…”(p.30). Din acest motiv, Dan Zamfirescu sesiza (în revista „Cafeneaua literară”, nr.1, 2009, Piteşti) că „literatura polonă începe în secolul al X-lea, cea ungară într-al XI-lea, în schimb, conform lui N. Manolescu, noi începem să avem literatură de abia la mijlocul secolului al XVII-lea”. O descoperire „epocală” a lui N. Manolescu, în acelaşi spirit al resentimentului postmodernist, este şi inexistenţa literaturii populare, eliminând literatura folclorică din lucrarea sa. Din fericire, nu şi din istoria autentică a poporului român, deoarece un autor îşi poate permite orice năzbâtie doar în propria carte. „Nu se poate vorbi de o tradiţie literară populară, crede N. Manolescu, fiindcă aceasta este o invenţie a paşoptiştilor, una din marile mistificări, pe care întregi cohorte de „folclorişti” au întreţinut-o până în zilele noastre”(p.37). Din acest motiv Iuliu A. Zanne, cel care a alcătuit şi a tipărit între anii 1895-1903 zece volume de Proverbele românilor, nici măcar nu e pomenit în istoria manolesciană. Th. Codreanu explică această „originală” poziţie prin faptul că „N. Manolescu confundă valoarea estetică (semn al canonicităţii) cu „perfecţiunea” formală. Pare a fi una dintre erorile impresionalismului critic cultivat de autor în „Istorie…” (p.38). La două mâini e scris şi capitolul despre Eminescu, textul fiind unul dintre cele mai ciudate: „ pe de o parte îi recunoaşte geniul, însă doar la nivel impresionist, iar pe de alta îl aruncă în provizoratul ideologic” (p.43). Manolescu face abstracţie de faptul că pentru Titu Maiorescu, în crearea conceptului de canon, personalitatea lui Eminescu a fost cheia de boltă a carierei sale de critic literar. Deşi este conştient de acest adevăr, N. Manolescu acceptă condiţia de ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, cea care şi-a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului, urmându-l fidel pe Z. Ornea, cel care a fost unul dintre campionii „deconstrucţiei” canonului naţional românesc. Împreună cu alţi resentimentari, ei şi-au propus în faimosul nr.265 al Dilemei din 1998 să distrugă ceea ce au numit mitul poetului naţional. „Argumentul” distrugătorilor de canon, precizează Th. Codreanu este că „noţiunea de „poet naţional” (…) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români” (p.59). Acelaşi H. Bloom însă e de părere că „universalitatea canonului, care este universalitatea esteticului, nu poate fi decât abuziv despărţită de naţional”. Totuşi, N. Manolecu insistă în ideea că situarea lui Eminescu în centralitatea canonului românesc este maladivă pentru naţiunea română, iar ca temei şi pretext pentru asemenea „conclizii” îi serveşte cartea Ioanei Bot „Eminescu – poet naţional român”, apărută în 2001, în care autoarea insistă în ideea că „un Eminescu paradigmatic şi anistoric neschimbător şi pururi exemplar pentru toată   suflarea românească este o formulă mortificantă” (p.60). O contrazic însă atâţia şi atâţia mari intelectuali români care, canonizându-l pe Eminescu, n-au văzut în el pe un „frigid”, „imobil”, „mortificant”, „ilizibil” şi alte năzăreli altoite pe ideologia Şcolii Resentimentare. „Lucrurile stau exact pe dos, explică Th. Codreanu, fiindcă un scriitor canonic este viu, stimulativ, invitând la controversă, la gândire şi la trăire estetică. Tocmai bogăţia spirituală a geniului îl scuteşte pe Eminescu de mortificare. Când un scriitor iese din canon, numai atunci el devine de necitit” (p.61). N. Manolescu însă e convins că  poemul eminescian „Luceafărul” este o operă mediocră, deşi nu se poate să nu fi citit reflecţiile profesoarei din Elveţia Svetlana Paleologu-Matta care în catrenul „Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe ./ E un adânc asemene / Uitării cele oarbe.” a văzut punctul cel mai adânc al poemului, ca un centru al lui virtual (…), o adevărată variantă românească a Fiinţei.” Distinsa Doamnă a intuit ceea ce N. Manolescu se împotriveşte să accepte, că centrul virtual despre care vorbeşte este chiar centrul canonului literar românesc. La fel de refractar autorul „Istoriei…” este şi faţă de „Doina”(care este „xenofobă”), „Împărat şi proletar”(care este „lungă şi greoaie”), „Pe lângă plopii fără soţ…” ( despre care spune că „nu se mai poate citi astăzi fără oarecare jenă”), „Scrisorile…” (care sunt „retorice”, „şcolăreşti”, „cu o combustie lirică redusă”), „Odă în metru antic” ( care este „abstractă”, „versurile par traduse”, „poezie de concepte goale”), „Memento mori”( care e „moloz”, „dificil la lectură”), „Criticilor mei” (e „banală”).  Faţă de proza eminesciană autorul e şi mai categoric: „Sărmanul Dionis” este o „filozofie nulă”, „Făt-Frumos din lacrimă” este prea „sofisticat” şi „pe jumătate absurd”, iar psihologia lui Toma Nour din „Geniu pustiu” e „confuză”, fiind o imagine a „unui nihilism steril”. Iar publicistica lui Eminescu, din punctul de vedere al „Istoriei…” manolesciene, a susţinut tot felul de extremisme: „autohtonismul,  tradiţionalismul, şovinismul, naţionalismul din Basarabia (s.a.), xenofobia, legionarismul, reacţionarismul, antisemitismul etc”. Dacă reacţia de supravieţuire a fiinţei naţionale româneşti din Basarabia, la acţiunile şovine, demolatoare de spirit naţional, a altei naţiuni, mult mai mari şi mai puternice, este contestată de N. Manolescu, atunci, se pare, că dânsul este adeptul camuflat al celor care intenţionau să creeze în Uniunea Sovietică o nouă naţiune cu numele de „popor sovietic”, limba şi cultura rusă substituind tot ce gândea şi simţea altfel. E bine să înţeleagă şi dl Manolescu, s-o ştie şi alţi resentimentari, că doar prezenţa canonului naţional românesc în conştiinţa şi memoria basarabenilor i-a salvat de asimilare, adică de dispariţie. Oricum, deşi solidar cu  „generaţia” care a „descoperit” că Eminescu este „nul” ca poet şi gânditor, N. Manolescu îi recunoaşte o canonicitate, e adevărat că doar de rangul al doilea, subminându-i, astfel, statutul ontologic de centru al canonului românesc. Din punctul său de vedere, conform listei sale, în centrul canonului naţional românesc poate fi doar M. Cărtărescu. „Acestui autor, precizează Th. Codreanu, îi sunt rezervate ceva mai mult de 11 pagini, majoritatea  covârşitoare encomiastice (…) precum „cel mai strălucit debut din poezia postbelică”, sau „rareori un poet a fost astfel vorbit de cuvintele sale ca Mircea Cărtărescu”, sau „poetul ştie să strunească debitul său verbal colosal,(…) e suav în atrocitate şi abstract în plină efuziune a materialităţii…”(p.96) etc., etc. Părerea însă a mai multor colegi de breaslă şi a unor critici de valoare constă în faptul că elogiatul Cărtărescu este, pur şi simplu, un parodist pur sânge, deosebit de talentat şi vrednic de pana lui George Topârceanu, acest aspect fiind argumentul forte al postmodernismului său. Oricum, N. Manolescu este sigur că „Levantul” lui M. Cărtărescu este capodopera cu rang de operă canonică centrală în literatura română din toate timpurile, ea fiind comparabilă doar cu Don Quijote: „Epopeea lui Cărtărescu este (…) istoria însăşi a poeziei româneşti, o istorie foarte precisă, deşi în registru comic” (p.97).  

Intenţionând, probabil, să fie şi original în alegerea concepţiei „Istoriei critice a literaturii române”, autorul a găsit această revoluţionaristă formulă a modificării canonului central naţional, pornind de la modelul lui Harold Bloom. N. Manolescu însă s-a ambiţionat să rămână promotorul unui ethos postmodernist, aflat azi în agonie, pe când cercetătorul american reprezintă ethosul transmodernităţii. Sunt două direcţii filozofice diferite şi ostile una faţă de alta, din care motiv a şi răsărit bizara struţocămilă literară manolesciană. Autorul ei a preferat această opţiune tocmai pentru că, după cum conchide Th. Codreanu, „s-a lăsat sedus, ideologic, de mentalitatea postmodernistă a distrugerii canonului occidental şi, implicit, românesc, atacând chiar „centralitatea” eminesciană, sub pretextul că sintagma „poet naţional” este o „aberaţie culturală”. Acest aspect al „distrugerii” aminteşte, involuntar, de imnul kominternist „Internaţionala”, de care s-au inspirat revoluţionarii bolşevici în Rusia ţaristă la începutul secolului XX. Traducerea în limba română a imnului respectiv creează impresia unei atitudini oarecum mai tolerante a „revoluţionarilor” faţă de „lumea veche” („Sculaţi, voi oropsiţi ai sorţii / Voi, osândiţi la foame, sus! / Să fiarbă-n inimi răzvrătirea / Să înceapă al lumii vechi apus / (…) Luptaţi ca totul voi să fiţi!”), în timp ce versiunea rusă e mai radicalistă şi mai dură, kominternul chemând la „demolarea până-n temelii a lumii vechi”(„весь мир до основания разрушим…”), a tot ce a clădit societatea umană în plan social, cultural şi spiritual, în cazul dat fiind vorba de societatea rusă, lansând ideea de a zidi pe proaspetele ruine o lume nouă, de a modela un om nou, sovietic,de a implementa în ultima instanţă o concepţie utopică despre lume prin sacrificarea unor destine umane concrete, a milioane şi milioane de oameni vii. În acest sens, pornind de la experienţa statului sovietic, iese în evidenţă concluzia că nu orice revoluţie finalizează în evoluţie, iar orgoliul „demiurgic” poate lesne degenera în unul luciferic. „Halucinanta demiurgie” (expresia lui Th. Codreanu) este sugerată de Sorin Alexandrescu, exegetul care crede că „însemnătatea celor patru (adică a criticilor T. Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu şi N. Manolescu, n.a.) este enormă. Ceva demiurgic…”. Tentaţia „demiurgică” în esenţa ei este, de fapt, unul dintre catalizatorii actului creativ, dar atunci când „creaţia” este supusă totalmente unei ideologii, ea poate lesne să se transforme într-o acţiune distructivă. Faptul că în lucrarea manolesciană  literatura română din Basarabia lipseşte cu desăvârşire explică, la prima vedere, mentalitatea postmodernistă a autorului, adică intenţia de a remodela canonul naţional românesc. Or, literatura română din Basarabia s-a păstrat în condiţiile vitrege ale istoriei doar graţie centralităţii canonice a lui Eminescu. Nu întâmplător îi irită pe unii postmodernişti celebrul vers al lui Gr. Vieru „De avem sau nu dreptate / Eminescu să ne judece”. Dacă poetul ar fi acceptat ca în versul citat numele lui Eminescu să fie schimbat cu  cel al lui Cărtărescu, se prea poate ca literatura română din stânga Prutului ar fi beneficiat în „Istoria…” lui Manolescu de capitole întregi. Atitudinea lui N. Manolescu, însă, de respingere a basarabenilor pare să fie alimentată şi de nişte surse şi concepte ideologizate. După cum observă Th. Codreanu în eseul său (capitolul „Deconstrucţia canonului”, p.51) „reacţia de respingere a specificului naţional este cea mai trainică sechelă moştenită de N. Manolescu din anii „canonului” comunist”. Precum pe timpul regimului ceauşist în România din anumite interese kominterniste, despre Basarabia nici nu se pomenea, în actuala lucrare manolesciană se respectă aceleaşi principii şi interese. În ultima instanţă, intenţia revoluţionaristă a lui N. Manolescu de a îmbogăţi conceptul de istorie a literaturii, creând şi noţiunea de istorie „critică” a literaturii prin încercarea de a demola centralitatea canonică a literaturii române (pentru o altă ierarhie canonică) seamănă mai degrabă cu canonul sisific, în care acel rege al Corintului fusese osândit să urce mereu, la infinit, un bolovan uriaş care,  ajuns pe pisc, se rostogolea din nou la poalele povârnişului.

              Eseul lui Th. Codreanu „Istoria „canonică” a literaturii române”, prin curajul abordării unei probleme atât de complexe, prin temeinicia şi profunzimea cunoştinţelor enciclopedice, prin forţa imbatabilă a raţionamentelor şi prin devotamentul faţă de principiile obiectivităţii şi ale corectitudinii ştiinţifice, demonstrează că şi o personalitate  „considerată de prim-plan a literaturii române” e în stare să gafeze atunci când face abstracţie de legitimitatea adevărului, unicul indiciu al obiectivităţii, şi pune în faţă principiul subiectivităţii, aservit unor interese ideologice. Se prea poate ca asemenea lucruri se întâmplă atunci când e vorba de nişte personalităţi doar considerate şi nu realmente situate în prim-planul unui oarecare domeniu social, cultural sau politic.

Nicolae Rusu (pentru conformitate Vasile Soimaru)

Popularity: 9% [?]

PAMFLET

“…rescriu SUPLEANTUL în engleză, probabil sub titlul The Disident, sau THE  LAST  DISIDENT.”  Petru Popescu, din interviul cu Marius Tucă publicat în Jurnalul Naţional  din 20 noiembrie 2009.

 DE LA SUPLEANT LA DISIDENT

 Autor: Corneliu Florea

Scriu acest pamflet la sugestia unui conaţional pe care-l preţuiesc. Îl scriu ca pe un divertisment sarcastic pentru toţi admiratorii romancierului orăşenesc Petru Popescu, din trecut şi mai ales de astăzi. Îl scriu direct pentru Alex Ştefanescu, Marius Tucă şi alte elite publice de acelaşi calibru. Interviul l-am primit prin Internet, târziu dar nu prea târziu, cu o mică rectificare the last among disidents …

Nu ştiu cine, nici de ce, a intitulat interviul „Petru Popescu: M-am despărţit de Zoia pentru ca mi-era frică de Ceauşescu”, ceea ce de la început îl pune pe Petru Popescu în postură foarte proastă, de poltron, cum ar spune Caragiale, de fricos, odată şi jumătate, pentru că fricoşii nu pot fi disidenţi, nici chiar după Bulă. Apoi, să nu ne apucăm să comentăm şi valoarea sentimentelor faţa de Zoia  ale lui Petru Popescu, dacă a luat-o la sănătoasa, hăt peste ocean, de frica lui tata-socru. Sau acum, după atâtea decenii şi fără Zoia de faţă, Petru Popescu vrea să rescrie relaţia lor în sens invers: nu de supleant ci de disident!

In recenta scriere Supleantul, acţiunea începe pe vremea când autorul, Petru Popescu era supleant al CC-ului UTC şi s-a dus în Berlinul de Est pentru a  aduce de acolo o valijoară de prezervative şi să asculte formaţiunea de rock Led Zeppelin. Probabil, noua variantă de disident pentru americani, va începe cum din strainatate a adus o valijoară de documente anticeauşiste şi planul secret de acţiune al disidenţilor.

Marius Tucă  începe interviul, în stilul lui cunoscut, cu o întrebare de galanterie ieftină şi stupidă în ce limbă visează Petru Popescu, la care răspunsul e pe măsura întrebării: e bilingv în vise!! Trecem la una mai uşoară, despre venitul în România. Şi Petru Popescu (în continuare PP) dă o mică notă explicativă din care reiese că a dispărut o mică placă de bronz, o formă ovală de la mormintele familiei sale şi o să vin în România mai des, o să am ocazia să le rezolv. Punct, dar nu am înţeles ce are să rezolve în Cimitirul Sf. Vineri, unde cu respect faţa de sentimentele sale, de sentimentele noastre faţă de cei dragi, nu se mai poate rezolva nimic, indiferent cât de des venim în România, indiferent în ce limbă visăm.  

Caracaleanul Marius Tucă este iscoditor din calea afară şi după ce a aflat în ce limbă visează PP, acum vrea sa afle şi în ce limbă gândeşte. Răspunsul vine pe banda rulantă a interviurilor care nu spun decât vorbe e bilingv! Formidabil, în gândire la fel ca-n vise, aşa-s marii scriitori. Şi nu numai atât, PP face diferenţierea între nuanţele interesante pe care le are limba română faţă de altele, dându-ne  exemplul clasic, mereu folosit, al cuvântului dor fără echivalent în alte limbi şi mai departe ne vorbeşte despre un anumit simţ al sexualitaţii, foarte bucureştean pe care îl va folosi in versiunea engleză intitulată The Last Disident! Zăpăcitor! Va fi vorba de ultimul disident al sexualităţi bucureştene sau va fi ultimul disident, înscris, pe lista fără de sfârşit de douăzeci de ani de când Ceauşeştii au fost executaţi în stil KGB. În altă ordine de idei, ştiam că bucureştenii au tot felul de simţuri suplimentare faţă de noi, provincialii, dar până acum nu am citit că au şi un simţ al sexualităţi, foarte bucureştean! Şi Marius Tucă nu insistă cu întrebările pe această pistă, să mai aflăm şi noi câte ceva de la PP, doar e a senior-citizen (are peste 65 de ani) şi pare plin de acest simţ foarte bucureştean (The megasex, nu?!). Din Supleantul nu am aflat decât banalităţi de bloc bucureştean, dintre care la un moment dat, un personaj spune: Mă fac curvă. Se caută cadre noi, se elimină şi aici înapoierea României. Nu-i greu, tot ce trebuie să-nveţi e să sugi şi să oftezi  (pag.113 ). Acesta-i simţul bucureştean, asta-i practica simţului!?! Exagerez, PP poate fi şi grav în Supleantul (care pe americăneşte va fi tradus The Last Disident) citiţi: românca e o femeie nepregătită pentru sex ori pentru romanţă (pag.109) şi înşiră nişte motive ce în sute de ani au fost aproximativ la fel pentru femeile lumii, ma rog, poate cu excepţia neamului soţiei sale, Iris Friedman. Penibil, erotoman acest ultim venit printre sutele de mii de disidenţi bucureşteni, care in Întoarcerea scrie: hormonii colcăiau în mine (pag.126 ), normal la vîrsta aceea, dar de obicei nu se pun pe hîrtie! Două pagini mai încolo, descoperim că îl colcăiau şi grosolăniile insultătoare la adresa României: mi-am văzut ţara de baştină  într-un mod destul de original: ca pe o emulsie de patru lichide, care erau eroismul, trădarea, moartea şi sexul. Sexul le ţinea laolaltă pe toate. Bravo disident, şi America din ce lichide e formată?!

Mai departe dăm peste ce toată bucureştenimea ştie şi spune, cum că Marius Tucă nu citeşte nimic, el doar vorbeşte şi se tutuieşte cu PP, să vadă telespectatorul cât e el de mare, vorbind ca americani cu you, nu ca la Caracal cu ‘mneavostră sau cu mata. Păi din cauza folosirii pronumelor de politeţe am avut probleme cu intratul  în NATO şi UE, ştie orice talkative de talk-show din televiziunea bucureşteana. Întrebarea cu tu s-a legat de ce efort literar a făcut PP să scrie Supleantul în româneşte după 30 de ani. La care PP răspunde nu mă  îndoiam că aş putea scrie un text de proză substanţială, lung. Nu ai înţeles întrebarea, draga disident, el, Tucă-Tucă, nu te-a întrebat de substanţă, pe care eu cititorul nu am găsit-o, nici de dimensiuni, ci de efort. Simplu, cum zicea tatăl Dvs. După care, Marius Tucă se repede cu eu am crezut foarte tare – nu moale, ci tare ca piatra -  că poţi să scrii văzându-te cât de pasionat eşti de limbaj şi de limba română. Extraordinar, chiar aşa nea-Tucă, cine a mai văzut vreodată  un Popescu pasionat de limbajul român!! Şi PP, ca o primadonă de music hall, îi mulţumeşte de compliment  şi înfoindu-se  îi povesteşte o conversaţie comică de la Cluj. Clujenii-s comici, mai ales universitarul în ziaristică Ilie Rad, care săracul de el, s-a dat şi peste cap sa-i facă o primire triumfală, ala aria triumfală, la Cluj în toamna 2009 şi mulţamul a fost că PP nici nu i-a reţinut măcar corect numele. Păcat de Ilie Rad, îmi pare rău de el mai ales după ce mi-a scris, într-un mesaj, că a citit Întoarcerea cu sufletul la gură… universitar clujean ce să-i  zici, că numai adolescentinele citesc romanele de dragoste cu sufletul la gură. L-a răsplătit  PP.

Revin la Marius Tucă care începe o altă întrebare cu Tu încerci acum să traduci în româneşte termeni în engleză… Adică cum… nu are importanţă, fiindcă  PP zice că se poate şi mai departe, vorba lui Nea Mărin, dă cu mucii în fasole, citiţi: Pentru noua mea carieră de scriitor în limba română … ceea ce înseamnă ca, abia în viitor va fi scriitor în limba română, lăsându-ne încurcaţi cu ideea că  în trecut el a fost doar un supleant în limba română, nu scriitor român. Fără să ne mai dea  alte detalii despre noua lui carieră de scriitor în limba română, revine mereu şi mereu la „Prins” si „Dulce ca mierea” când noi, cu sufletul la gură, aşteptam de la Domnia Sa să ne spună câte ceva despre marea sa carieră, de peste treizeci de ani în limba engleză, despre operele sale în limba engleză, unde le putem procura, citi. Aşteptăm să ne spună ceva, ceva din activitatea sa de disident, a folosit limba engleză sau limba româna, sau a fost bilingv. A scris articole, eseuri, a participat la manifestări ale romanilor? Doar din 1978 până în 1989 a fost timp destul sa-şi manifeste şi să sprijine disidenţa română din Statele Unite, dacă şi aşa vrea se consideră The Last Disident, ceea ce realistic şi istoric este un non-sens fiindcă disidenţi au fost dintotdeauna şi vor fi întotdeauna! Rămîne valabilă doar varianta ultimul dintre disidenţi ( the last among disidents).

Să rămînem tot la datul cu mucii în fasole, citiţi În  Supleantul am putut să scriu exact cum ţineam minte lucrurile. Mulţi, chiar dintre admiratorii lui PP, nu cred acest lucru. Pentru aproape toţi, câţi au citit Supleantul, volumul nu a fost  decât o ficţiune facilă, vulgar-erotică, Hollywood-style, pentru cititorii săi fideli a fost un şoc neplăcut. Cât mă priveşte pe mine, cititorul lui din trecut şi de astăzi, îl compătimesc cât a decăzut iar în noua lui carieră de scriitor în limba română, mai devreme sau mai târziu se va izbi de critica analitică dură nu cea de complezenţă alexştefanească.

Spre finalul interviului, întrebările şi răspunsurile contrazic pe cele anterioare, PP ajunge la explicaţia că sunt doi scriitori Petru Popescu, că: Aventura mea cea mai importantă ca scriitor este că am fost scriitor în limba româna, apoi a trebuit să mă transplantez, după care am redevenit scriitor în limba romănă şi tot zig-zagul acesta de vorbe fără temei PP îl consideră un alpinism fără coardă, fără să ştii unde te duci, pe ceaţă. Asta cu dusul şi pierdutul în ceaţă i se potriveşte de minune! 

CORNELIU FLOREA (IANUARIE 2010,                 WINNIPEG – CANADA)

Popularity: 16% [?]

Prizonier in propria tara (55)

Aurel Sergiu Marinescu

Munca anchetatorilor de la Securitate a fost creativa si rezultatele ei criminale

Ancheta a durat pâna la 20 ianuarie 1959, adica noua luni si jumatate, – mai mult chiar decât cât am fost la acea intreprindere de constructii, unde am lucrat opt luni. Din acele noua luni si jumatate de ancheta circa doua luni am fost depus la Directia Generala a Militiei din strada Stefan cel Mare, unde ancheta a fost efectuata de directia militiei economice condusa de generalul Bogdan iar cel ce a condus efectiv ancheta noastra a fost maiorul Vintila Teodorescu, fost hamal in portul Constanta, impreuna cu echipa sa.
Prezenta noastra acolo, la Directia Militiei, a fost explicata ca necesara datorita unui volum mare de martori care fusesera chemati, pentru confruntari, expertize cât si alte aspecte economice privind: irosirile de materiale, lucrarile de proasta calitate, sabotajele etc.
La Securitatea din Rahova, a regiunii Bucuresti, s-au anchetat subminarea economiei nationale, actiunile dusmanoase, discutiile anticomuniste, elementele de complot, si s-a privit la microscop trecutul nostru si profilul nostru. Munca anchetatorilor de la Securitate a fost creativa, plina de imaginatie si de o fantezie care putea sa urce pe oricine pe esafod sau sa-l duca in fata plutonului de executie. De exemplu un hangar metalic de pe fostul aerodrom militar Buzau, minat de nemti in retragere si bombardat tot de ei, al carui schelet metalic fusese demontat, cu piesele marcate cu diferite culori de vopsele si apoi transportate pe aroportul Baneasa, unde urma sa fie montat din nou, a devenit un element si un argument tragic in dosarele noastre, un adevarat cal trioan care avea sa coste vieti si sa desfigureze destinele noastre. Se astepta fabricarea a doi piloni de sustinere ce urmau a fi inlocuitorii celor vechi, loviti la baza de minele germane. De asemeni piroanele (suruburile mari) fusesera comandate si se astepta venirea lor; caci ele urmau sa fie folosite in locul celor vechi care, din cauza ruginii sau a bombardamentului au putut fi scoase doar cu flacara oxiacetilenica (sudura). „Expertii” fotografi ai Securitatii la cerere, au fotografiat acele bare si piese de fier depozitate, folosind trucaje si pozitii speciale asa incât acele piese aratau in fotografii ca o gramada de fiare aruncate in dezordine. Acele fotografii au constituit probe grele in acuzarea noastra. Ancheta a sustinut ca „hangarul nu a fost demontat cu grija ci darâmat” si ceea ce nu a reusit armata germana in retragere am reusit noi cei ce lucrasem la acea intreprindere de constructii, fiind vinovati de cel mai grav sabotaj. Dupa condamnarea noastra, când piesele inlocuitoare au fost gata, hangarul a fost montat din nou si se afla si azi pe aeroportul Baneasa – e vorba de hangarul nr.3. De asemeni, cu vadita rea intentie si cu o fantezie lugrubra pentru consecintele ei, toate expertizele comandate ca sa sustina acuzarea erau formulate ca niste analize prapastioase cu calcule in care consumul de materiale era extrem de gresit, in special la ciment si nisip.
Prin presiuni psihice si fizice, prin intimidari si groaza traita in celulele aresturilor si in anchete, cu speranta ca la judecata se vor stabili exact faptele, am cedat cu totii si ancheta si procurorul au obtinut recunoasteri, declaratii, expertize, exact ceea ce si-au dorit. Lunile traite sub presiunile hartuitoare de tot felul ne-au obosit. Pagubele fixate de ancheta au fost de circa un milion doua sute de mii lei si este demn de remarcat si retinut ca beneficiarul tuturor lucrarilor DGFAC, pe care Securitatea a informat-o ca a suferit aceasta paguba, nu si-a insusit „constatarile” anchetei si suma pagubita a constituit doar elementul agravant al procesului. Subminarea economiei dimpreuna cu constatarea pagubelor materiale si irosirile de materiale au fost pure inventii; caci daca ar fi existat, DGFAC ar fi trebuit sa se constituie parte civila si sa ceara despagubiri de la noi dar nu a facut-o deoarece nu s-a considerat pagubita caci erau constienti ca nu e vorba decât de imaginatia anchetatorilor si a procurorului militar.
Anchetatorii Securitatii si procurorul au stabilit ca as fi avut intentia sa creez pagube deosebite economiei nationale care sa afecteze regimul comunist si m-au incadrat la art.209, la subminarea economiei nationale, alineatul cu cea mai grea pedeapsa – moartea. In imaginatia lor diabolica si fantezista, paguba de un milion si doua sute de mii de lei pe care au inventat-o, au impartit-o unui numar dintre noi care am fi contribuit la crearea ei; mie mi-au repartizat circa doua sute cincizeci de mii de lei, si m-au incadrat si la art.236, care suna complicitate la delapidare (suma fiind mai mare de o suta de mii de lei) care prevedea o alta condamnare la moarte. Aceasta incorsetare in doua articole care prevedeau pedeapsa maxima la vremea aceea – nu a fost facuta intâmplator; intentia opresorilor a fost clara, caci daca s-ar fi facut reduceri de pedepse, modificari de legi s.a. privind articolul politic 209, ele nu-mi puteau aduce nici o reducere a pedepsei, eu ramând sa execut pedeapsa data, prin aplicarea celuilalt articol 236 de DC, si invers. Aceasta a fost elementul care a creat confuzia care a facut sa ajung la Caransebes, unde, când s-a descoperit la un control greseala am fost expediat imediat cu lanturi la picioare la Gherla.
Este de la sine inteles si faptul ca noi nu aveam nici un sentiment de atasament fata de regimul instaurat. In special câtiva dintre noi, printre care ma numaram si eu, fusesem jefuiti, iar familiile noastre tâlharite si saracite de catre golanii, derbedeii, lichelele devenite membrii de partid aflate in slujba unor razvratiti social, ajunsi la conducerea tarii ca agenti ai unei puteri straine. Visele, planurile de viata ne fusesera sfarâmate. Nici unul dintre noi nu laudam regimul in care traiam si nu aveam nimic in comun cu el; nici nu faceam parte dintre cei aruncati la periferia societatii, si nu meritam sa fim marginalizati, din cauza originii noastre. Patriotismul nostru si idealurile noastre democratice nu aveau nimic comun cu vremurile acelea in care se propovaduiau internationalismul si sovietizarea României. Regimul comunist insemna pentru noi doar opresiune, constrângere, abuzuri, samavolnicii si dictatura bunului plac. Era normal ca sa discutam intre noi impotriva a tot ceea ce vedeam si traiam, comentarii ce reprezentau situatia exact cum era si care exprimau doar punctul nostru de vedere.
In ancheta, vietile noastre au fost privite la microscop si trecutul nostru a fost apreciat prin prisma bolsevica a luptei de clasa si a „cine nu este cu noi este contra noastra”. In 1946, la 17 ani, unchiul meu din Franta, plecat din 1918 ma intreba intr-o scrisoare, ce se intâmpla in România? Eu i-am raspuns, scrisoarea a ajuns la el, era o scrisoare sincera in care ii vorbeam despre salbaticia hoardelor barbare numite „armata rosie” si comportarea acesteia de o violenta si un grotesc fara margini. I-am scris despre nesiguranta, frica si lipsurile ce se intronau in tara. Atunci, in ancheta din 1958, am fost intrebat de continutul scrisorii si pentru ca nu imi reaminteam, mi s-a citit scrisoarea, anchetatorul avea copia ei. Si tot asa… Securitatea stia totul despre mine, unele fapte pe care le uitasem si eu de mult, ca de exemplu ca fusesem membru la YMCA – desfiintata in 1948. Stiau totul despre arestarea si prima mea condamnare din 1951. Concluzia a fost ca „viata mea reprezinta un sir de activitati criminale contra statului” pentru care „imi vor trage la raspundere parintii si profesorii care m-au format asa”. Toate, originea sociala, trecutul, opinia anchetei, prezentau clasicul caz exemplar al dusmanului socialismului „victorios” si tratamentul pe care l-am primit a fost ca atare. Procurorul nostru din ancheta, capitanul Grigore Scarlatoiu, slugarnic, viclean si ambitios, il avea ca model pe celebra fiara Vâsinski si dorinta si visul lui declarat erau de a fi asemeni modelului sau, nu tinea defel sa nu se remarce, dimpotriva: se vroia, era limpede tot un manipulator sadic ca bolsevicul Vâsinski care a dirijat celebrele procese ale anilor 1930-1937 din Uniunea Sovietica.
El a reusit sa-si copieze idolul, recreindu-l bineinteles la scara româneasca si, dupa multe alte „scamatorii judiciare” ca mostra, a reusit performanta de a ajunge general in procuratura militara, fara a depune insa acelasi zel si interes ca in cazul nostru si in procesul celor din CEPEX, in 1990, unde cu adevarat inculpatii erau vinovati de dezastrul tarii. De acum isi ajunsese telul, urcase in vârful ierarhiei, isi atinsese notorietatea si nu putea sa loveasca in oamenii lui.
Spre nenorocul nostru, in vara anului 1958, s-a descoperit ca la uzinele 23 August s-au produs delapidari de peste sapte milioane lei de catre conducerea uzinei in frunte cu directorul general al ei Putinica. Si acest caz era subiectul discutiilor din Bucuresti. Numai ca Putinica, marele comunist facut in inchisoare, era cumnatul lui Chivu Stoica, asa ca cei arestati au fost impartiti in doua grupe: Putinica si câtiva apropiati ai lui, initiatorii si beneficiarii si o a doua grupa din care faceau parte ceilalti executanti ai ordinelor. Ancheta s-a facut numai din cauza ca era vorba de cumnatul lui Chivu Stoica. Putinica avea un trecut revolutionar glorios. In 1944, beat mort, pe timpul camuflajului a confundat sala Dalles, unde era o expozitie despre cultura germana, cu restaurantul Dunarea, fost Gambrinus. Pentru ca la Dalles nu a gasit de baut a injurat cultura germana, a fost arestat si condamnat la câteva luni. In inchisoare l-a cunoscut pe Chivu Stoica si un nou vajinic comunist ilegalist a aparut pe scena politica româneasca. De aceea, din ordin, ancheta l-a incadrat la un articol ce pedepsea neglijenta si, pâna sa ajunga la judecata, a fost gratiat printr-un decret de gratieri dat la 23 August 1958, prin care, indiferent de sumele prejudiciate, neglijenta in serviciu era gratiata. Asa ca a fost expediat din arest in scurt timp ca ambasador al României in Coreea de Nord, unde si-a luat postul imediat in primire, in timp ce executantii cei din grupa a II-a au infundat puscariile. Desigur ca discutiile despre cazul sau si comentariile deloc magulitoare despre elita rosie, s-au intensificat la vremea aceea in Bucuresti.
Nu incape indoiala ca „urechile Securitatii” au interceptat comentariile si ca sa demonstreze ca justitia poporului este dreapta si neinfluentabila, ca isi face datoria fata de oricine, indiferent de pozitia pe care o are, ca sa se arate ca PCR nu face favoruri, toata atentia si greutatea s-au dirijat spre un alt suspus al zilei, directorul general al flotei aeriene civile, inginerul Harry Schwartz, om cu inalte relatii, prietenul lui Sefer, prieten cu celebrul Goebels al Comitetului Central PCR, Leonte Rautu, cu casa tot pe str.Londrei. Dar Schwartz nu era membru PCR si era in plus inconjurat de elemente burgheze dusmanoase regimului. De aceea Schwartz, cu toata pozitia sa, a fost arestat si trebuia sa se stie ca va plati pentru faptele sale iar Putinica a fost lasat liber pentru ca nu a fost vinovat. Acesta a fost mesajul partidului.
Si tot in 1958, s-a mai intâmplat ceva care ne-a agravat noua tuturor celor din „lotul aviatiei civile” situatia. In urma intelegerilor secrete si a vânzarilor de oameni practicate de conducerea comunista a României, s-a permis emigrarea evreilor din România spre Israel. Ei trebuiau sa primeasca formele necesare si sa le depuna la Militia Capitalei, pe Calea Victoriei. Când cozile de sute si mii de oameni se formau cu o zi si o noapte inainte, a devenit jenanta pentru regim dorinta aceasta de exod in masa a atâtor oameni ce paraseau raiul trâmbitat. Atunci, formarea acestor cozi s-a mutat intr-o parte a Cismigiului, ordinea o mentineau militienii care-i dirijau pe solicitanti doar in grupuri de câte cincizeci la Militia Capitalei. Ironic, militienii numeau acesti oameni „patrioti”. Surpriza pentru cei ce se erijau in conducatorii iubiti ai tarii a fost ca printre cei ce depuneau formele de plecare definitiva se aflau directori generali, directori de intreprinderi, avocati si procurori, generali in armata, cât si multi din aparatul de partid, aflati in esalonul superior. Si mai mare a fost insa surpriza când multi dintre acestia ajunsi in Israel, SUA si alte tari, nu numai ca au aratat acolo adevarata situatie din România, adevarata fata a comunismului la care multi dintre ei au contribuit si l-au „construit” dar au dezvaluit si secrete intime de partid, referindu-se la luptele si animozitatile din CC al PCR, ceea ce l-a infuriat mult pe Gheorghiu-Dej in special.
El a convocat o sedinta a organizatiei de partid a municipiului Bucuresti, unde Danalache, secretaul de partid si primar in acelasi timp a afirmat printre altele ca doar: „elementul evreiesc s-a dovedit inca o data a fi instabil”. Acesta a fost semnalul tacit al unui antisemitism oficial. Aparatul de partid si de stat, armata, organizatiile de tot felul, intreprinderile au fost „curatite” in mod elegant sau democratic prin alegeri de toti evreii aflati in functiile de conducere. Mult prea putini au fost aceia care au fost lasati in posturile lor. Totodata a inceput si orientarea nationalista cu nuanta antisemita din PCR. Ori noi cu un inginer evreu in frunte, ce exemplu putea fi mai bun care sa demonstreze ca evreii nu au nimic sfânt fata de România si ca impiedica mersul ei inainte?
De aceea Securitatea, Procurorul, Justitia au procedat ca atare scotând in relief toata ura si dusmania noastra, a tuturor, in frunte cu inginerul Schwartz. (va urma)
Nota redactiei. Dupa trecerea in eternitate, la 31 august 2008, a pretuitului nostru colaborator, Aurel Sergiu Marinescu, am luat decizia de a reda atentiei cititorilor lucrarea lui de capatåi „Prizonier in propria tara” – aparuta in trei volume la Editura Vremea, din Bucuresti, in 1997.

Popularity: 9% [?]

Caracterul domnitorului Alexandru Ioan Cuza

 Autor: Viorel Rus

Aniversăm în curând „Unirea Moldovei cu Ţara Românească”, de la 24 ianuarie 1859, eveniment epocal pentru istoria neamului românesc. În timpurile acelea au ieşit la iveală personalităţi ce au rămas înscrise pentru totdeauna in inimile noastre între care în prim plan domnitorul „Unirii”, Alexandru Ioan Cuza. Despre acest mare român s-a scris mult, dar nimeni atât de documentat precum istoricul de excepţie, academicianul A.D.Xenopol (1845-1920), în lucrarea sa mai puţin cunoscută publicului larg, „Domnia lui Cuza-Vodă”. Consemnez pentru cititorii „Curentului Internaţional” un fragment din capitolul acestei lucrări ce analizează însuşirile caracteriale ale domnitorului, cu lumini şi umbre, aşa cum au fost.

                                                                                                Viorel Rus

„… Cuza a domnit numai 7 ani, scurt răstimp din viaţa omenească şi când a fost ales era în vârstă de 39 de ani, deci om format, în care se cristalizaseră însuşirile cele mai de seamă ale caracterului său. Să le schiţăm, întrucât ne învoiesc în această lucrare amintirile contemporanilor.

            Mai întâi ca fizic, Alexandru Cuza era „un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice” (Bolintineanu, Viaţa lui Cuza –Vodă, p. 40 Comp. p. 17[1]).

            Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu răspunsul. El era foarte sincer şi prieten adevărat, dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci nu ştia să se făţărească. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbători, pe care cele de mai multe ori ştia că sunt de comandă (asupra acestui punct vezi salutarea ce i-o făcură ţăranii la 11 decembrie 1861 ( „Românul”, 20 ianuarie 1862).

            Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre aceasta este, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul din domnii ce a ieşit din domnie fără să fi făcut avere mare        (Bolintineanu, Viaţa lui Cuza-Vodă, p. 132 Comp., Anghel Dimitrescu, Discursurile lui Barbu Catargiu, Bucureşti, 1886, p. LV).

            El nici nu avea nevoi prea mari; nu iubea luxul, masa şi traiul său erau cumpătate, avea însă mare plăcere pentru cai frumoşi, cu toate că nu era bun călăreţ.

Într-un grad înalt era dezvoltat la el simţământul dreptăţii, pe care o recunoştea chiar şi către duşmanii săi. Aşa când apără pe mitropolitul Meletie, care era să fie dat în judecată, pentru că tăgăduise legitimitatea adunării din 1858, când ceru să se recunoască prinţul Grigore M. Sturza de deputat în aceeaşi adunare, când anulă în afacerea antreprizei şoselei din Galaţi sechestrul pus pe averea lui Lascăr Catargiu, care cu toate acestea devenise unul din duşmanii lui cei mai rostiţi. (Vezi Decretul din 6 octombrie 1865, în Monitorul Oficial din 8 octombrie 1865).

Pe lângă dreptate avea însă şi o mare delicateţe de simţăminte. Asupra acestui punct, domnul I. Zane spune, că pe când Bolintineanu, fostul ministru şi prieten al lui Cuza, stătea în casa părintelui d-lui Zane şi era plin de datorii, pe lângă că era şi greu bolnav, Cuza ştiindu-l mândru, întrebuinţase următorul mijloc pentru a-l face să primească un ajutor. Pusese pe un neguţător să-i scrie, că odată l-a înşelat cu o sumă de bani, dar mustrându-l conştiinţa, i-o restituie (Scrisoarea d-lui Iuliu Zane către A.D.Xenopol, publicată în Arhiva, XII, 1901, nr. 1-2. Vezi şi Monitorul Oficial, 4 iunie 1892).

Cuza era apoi foarte mândru şi nu pleca uşor capul înaintea altuia. Încă din timpul pârcălăbiei lui, pe când oştirile austriece ocupau Galaţiul, soldaţii nemţi obişnuiau a face multe necuviinţi. Cuza ceru de mai multe ori comandantului trupelor din Galaţi să-şi înfrâneze oamenii, la care i se răspundea tot cu glume. Într-o zi el trimise o companie de soldaţi români, ca să prindă pe acei austrieci prin crâşme şi alte locuri publice, îi legă cot la cot şi îi aduse la cazarmă. Comandantul, pentru a nu păţi şi altădată o atare ruşine, sau spre a nu fi nevoit a se opune cu putere şi a vărsa sânge, luă măsura de a pune soldaţii săi la rânduială. Această notă a caracteruluilui Cuza va domina mai ales în politica lui exterioară. Cuza era un înfocat naţionalist şi patriot, precum o dovedesc mai întâi răsunătoarea lui demisie, apoi ţinuta sa mândră şi vrednică faţă cu toate puterile, în tot timpul domniei lui ţinta lui supremă fiind ridicarea politică a poporului său, după cum dovedeşte şi după ieşirea lui din domnie, refuzul său de a intra în ţară cu ajutorul baionetelor străine, când Franţa îi făcu această propunere (Dovezile se vor aduce în cursul expunerii).

Faţă de clasele ţării, Cuza era un potrivnic al boierilor, un partizan declarat al poporului de jos şi un luptător aprig şi neobosit pentru egalitatea socială şi răsturnarea privilegiilor şi în această privire omul cel mai potrivit pentru perioada de dezvoltare în care intra poporul românesc şi care trebuia să-l prefacă din starea de barbarie orientală în aceea a occidentului civilizat.

Dar acest caracter avea ca toată făptura omenească şi umbre, pe lângă lumină. Era neserios, zeflemist, lua toate lucrurile în uşor şi prea nepăsător de soarta lui, de care însă era legată aceea a poporului pe care îl domnea (Valentineanu, Alegerea, detronarea, şi înmormântarea lui Cuza-Vodă, Bucureşti, 1898, p. 17.).

Cuza apoi deşi foarte inteligent, cuprinzând uşor lucrurile, nu prea iubea munca       (Place c. Walenski, 9 mai 1859, acte IX, p. 336: „Tout ce qui sent l`application et les affaires le fatiguent”, acelaşi Walenski, 34(12) ianuarie 1859, Ibidem, IX, p. 242: „ par une bizarrerie de son caractere, a la fois et paresseux, on ne le vit pas se placer au premier rang des lutteurs qui respousserent avec tant de`energie les intrigues de la Turquie et de l`Austriche”).

Pe de altă parte îi plăcea mult a râde şi a-şi bate joc de cei ce-l înconjurau mai aproape şi ţinea în seamă prin o mare simpatie pe acei ce primeau glumele lui. Aşa se făcu de el lăsa adeseori trebile pe mâinile oamenilor săi de încredere şi de a se constitui aşa numita lui camarilă (Librecht, Docan, Pisoschi), tocmai în momentul când el îşi înduşmănise într-un chip aşa de grav mare parte din clasa conducătoare, prin lovitura de stat.

Conform cu aceste contrasturi în caracterul său, îi plăceau loviturile zdravene, neaşteptate (Cât despre celelalte defecte ce i se puneau în seamă, Bolintineanu spune: „Se imputau domnului patima jocului. El nu juca alta decât jocuri ordinare cu amicii de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie … În casă era amabil cu toţi, îi punea pe toţi să şadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură, nu bea decât apă la masă şi lichior după masă. Îl acuzau de patimă pentru femei. Nu a despărţit niciun bărbat de femeia sa, nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”)…

            Acest om închegat de fire din tainele eredităţii, era să urce pe tronul ţărilor române în momentul cel mai critic al vieţii lor, atunci când tratatul de la Paris, scoţându-le de sub jugul turcilor şi al ruşilor sub care stătuse până atunci încujbate, le chema la viaţă nouă, atribuindu-le un rol în mersul politic al lumii…”

Popularity: 34% [?]

  Un „disident” in piele de supleant

Romanul Supleantul de Petru Popescu

Autor: Silvia Jinga       

Dupa o cariera promitatoare de prozator in Romania prin publicarea romanelor Prins, Sfarsitul bahic si Dulce ca mierea e glontul patriei, Petru Popescu alege calea exilului, stabilindu-se in Statele Unite in 1977.  Isi transplanteaza sufletul si talentul in limba si literatura engleza, producand romane bestseller precum Amazon Beaming, Almost Adam, The Return si The Oasis. E director de filme si autor de scenarii cinematografice. Actualmente traieste in Beverly Hills, California impreuna cu sotia sa Iris si cei doi copii ai lor.  Modelele literare ale lui Petru Popescu sunt Joseph Conrad, Vladimir Nabokov, Eugen Ionescu, scriitori a caror etnicitate e diferita de limba creatiei lor.  In chiar prefata romanului Supleantul publicat la Bucuresti, editura Jurnalul in 2009, Petru Popescu marturiseste drama rupturii de matca a scriitorului, care se adresa publicului roman al generatiei sale intr-o limba in care crescuse si se maturizase artistic. Expatriindu-se, a dobandit libertatea, dar si-a jertfit o parte a eului sau, proces dureros care a insemnat „o injumatatire a fiintei interne la fel de adanca si de brutala ca aceea din adolescenta, cand imi pierdusem fratele geaman” (p. 7), marturiseste in prefata cartii.     

Cu romanul Supleantul Petru Popescu se intoarce la limba romana ca sa scrie o confesiune care se vrea esentiala pentru constiinta lui scriitoriceasca, pentru relatia cu generatia sa nascuta in timpul si imediat dupa al doilea razboi mondial, pentru intelegerea mai nuantata a fenomenului de absenta a disidentei anticomuniste in Romania,  si nu in ultima instanta a manifestarii puterii la virf in desfasurarea ei rudimentara si zdrobitoare.      Romanul se doreste a fi un fel de dezvinovatire si are un vadit caracter autobiografic, pornind de la intamplari reale, care l-au catapultat pe tanarul si atragatorul scriitor la un moment dat  in mediul coditian al familiei Ceausescu.

 Intorcandu-se dintr-o scurta excursie in Berlinul de Est in 1973, scriitorul e reperat de Zoe Ceusescu, „fiica puterii” care incepe sa ii caute tovarasia. Zoe isi aminteste a-l fi vazut o data la o conferinta UTC in al carui comitet central P. Popescu era membru supleant.  Asadar, ne aflam in prezenta unui scriitor care a cochetat cu puterea si cu „fiica faraonului”. Ca supleant a facut parte din nomenclatura si s-a bucurat de toate privilegiile ei. In acest sens se deosebeste de marea masa a generatiei lui.  Duplicitatea lui ne reprezinta insa intr-o oarecare masura si pe noi cei care ne revoltam inabusit impotriva dictaturii, evadand in bancuri politice si critici de cafenea,  tirade anticeausiste, ganduri si sentimente dinamitarde in ascuns, dar aplauze pe fata.  Intr-adevar, noi cei care am fost tineri in anii 70 ne recunoastem intr-o oarecare masura in oglinda pe care autorul o misca pe drumul sinuos al avatarurilor unei idile, al suferintei unei generatii pentru care patria incepea sa semene in acei ani cenusii si stagnanti cu o imensa inchisoare, din care fiecare visa si planuia sa scape cu orice pret, unii si nu putini, facand-o chiar cu pretul vietii. Ne deosebim de Petru Popescu insa pentru ca noi, infanteristii prosti ne taram pe coate in lupta cu imensele cozi la tacamuri de pui, in vreme ce el, facand compromisuri majore de constiinta isi asigurase comfortul existentei celor din varful piramidei. Pe noi Elena Ceausescu se spune ca ne-ar fi numit cu cinism „sobolanii” ahtiati dupa mancare.  

Intoarcerea scriitorului din Berlinul de Est este semnificativa pentru politica restrictiva a regimului comunist in privinta calatoriilor. Eram lasati cu grija partinica sa ne miscam numai intre limitele lagarului comunist, iar obtinerea unui pasaport pentru lumea libera era considerat un privilegiu rezervat putinilor alesi.  Si Petru Popescu s-a situat intre acei putini alesi.

Cu ani in urma, in Romania fiind as fi citit probabil cu furie un roman despre iubirea unui scriitor roman pentru odrasla dictatorului si mi-as fi zis ca nu ma intereseaza pe mine omul de rand fandarile amoroase din nomenclatura de partid.  Acum insa dupa executarea familiei dictatoriale in ziua de Craciun 1989 si dupa trecerea in nefiinta a Zoei si a lui Nicu m-am simtit in stare sa citesc sine ira et studio despre „zadarnicele chinuri ale dragostei” care se impletesc mereu cu esenta odioasa a unui regim bazat pe dosare, spionari, delatiuni si inainte de toate megalomania puterii. Din orice unghi l-am privi pe scriitorul amorez el ne apare ca un arivist sentimental, care doreste ca si Julien Sorel sa isi provoace soarta si sa razbata cu orice pret spre cotele cele mai inalte ale ierarhiei literare si politice. Parafrazandu-l pe Eminescu, am zice „pe cararile inguste prin protectie de fuste”.  Daca ar fi avut coloana vertebrala ar fi simtit cu mai multa vigoare incompatibilitatea sa cu fenomenul nomenclaturist. Petru Popescu s-a lasat ispitit de diavol, a tras foloase personale din colaborarea cu el intr-o vreme cand romanii aveau nevoie de minti luminate care sa se opuna raului.  De aceea la intoarcerea in tara acum nu poate fi primit ca un cavaler de onoare al adevarului.                              

 Reflectorul scriitorului se muta mereu de la lumea normala a unui grup de prieteni la catarama, toti tineri si toti educati spre lumea asfixianta a puterii care la prima vedere pare atat de misterioasa. Atractia pentru cunoasterea acestui mister si arivismul structural il imping pe scriitor in jocul de-a amorul cu Zoe, pe care in prefata cartii o numeste „sumbra printesa Diana a comunismului”, multumindu-i postum „cu adanca gratitudine”. Mai intra in alegerea lui Zoe ca eroina si dorinta de senzational, atat de frecvent in cultura americana pe care la ora actuala P. Popescu o practica.  Asistam la evocarea unei iubiri romantice si aproape platonice, daca am igonra scena din finalul romanului.  Zoe ne apare ca o fiinta gracila, delicata si inteligenta,  mereu rezervata, fiind intotdeauna cea care mai mult asculta decat vorbeste.  Cunoscandu-si atributiile in familia parintilor atotputernici, Zoe ramane pana la sfarsitul cartii invaluita intr-o aura enigmatica, fiind posesoarea unui magnetism personal incontestabil, compus din feminitate, rusticitate si rafinament in acelasi timp.  Ca sa-l aiba in preajma ei pe barbatul de care e indragostita, ii propune sa accepte o calatorie in cadrul grupului de presa care trebuia sa insoteasca familia dictatorului in toamna anului 1973 in Cuba si cateva state sud-americane, printre care Venezuela, Peru, Chile.  Jocul erotic se manifesta in cadrul ingradirilor puse de protocolul unei astfel de vizite. El, acest joc este singura realitate vie, avand autenticitate umana in continuu contrast cu atmosfera sufocanta, paranoica a relatiei dintre dictator si sotia sa, dintre acestia doi si slugarnicii ziaristi si demnitari care il acompaniaza pe tovarasul prim.

Limbajul de lemn al puterii exprima o lume inchistata in dogme gata sa se sfarame. Priviti de aproape cei doi aflati in varful piramidei nu sunt mai mult decat niste indivizi rudimentari, pusi mereu pe harta chiar si in fata asistentei. Expresiile stereotipe ale Elenei Ceausescu dupa ce asista la variatele manifestari publice ale sotului sunt:  „te-ai impus” sau „nu te-ai impus”, dupa context, sau „te-ai lasat calcat in picioare”.  Fara sa ii caricaturizeze, autorul smulge orice val de mistificare, descriindu-le primitivismul lor viclean, ignoranta flagranta dublata de paranoia puterii. Scriitorul se intreaba mereu cum a fost posibil ca o natie intreaga sa fie inrobita de asemenea conducatori.  Sa nu uitam insa ca ei au fost plantati in fruntea unui stat bazat pe teroare, fiind continuatorii guvernului comunist instalat de baionetele sovietice in martie 1945.  I-au ales altii decat natiunea romana. Ceea ce nu ne scuza pentru obedienta noastra in comparatie cu  atitudinea de razvratire a altor popoare mai de aproape sau de mai departe de noi. Ironia sortii a facut insa ca Revolutia din 1989 la romani sa fie sangeroasa si nu de catifea ca la cehi.

In comparatie cu perechea dictatoriala inchistata in nevroza puterii,  securistul balaoaches, Coman pare singurul om normal.  El este lacheul lui Zoe, intermediindu-i acesteia intalnirile si in acelasi timp, paznicul amorezului  la Caracas pentru a-l impiedica sa dizideze.  Scena urmaririi e bine prinsa in roman si este simbolica pentru starea de spirit a romanilor supravegheati de un stat politienesc. Incercand s-o consoleze pe Zoia, nelinistita de potentiala fuga a iubitului ei, securistul Coman da glas inca o data suferintei rupturii de tesuturi sufletesti pentru cel care si-ar parasi tara: „Tovarasa Zoia, ascultati-ma … el o fi asa cum nu-s multi, dar e facut tot din samanta de acasa si e prea destept ca sa nu stie din ce-i facut …” (p.198). Urmeaza apoi comentariul autorului: „Adancul inteles al cuvintelor din ce-i facut pluteste in aer.  E cuprinsa in acele cuvinte o asemenea robie a obarsiei, a radacinilor…” (p. 198). Meditatia asupra cuvintelor se incadreaza in tema autorului, a cartii in carte frecventa in tesatura romanului. Foarte frecvente sunt si elogiile la adresa prozei lui P. Popescu puse in gura unor prieteni sau a unor anonimi intalniti prin tramvaie.  Asta, apropo de sociabilitatea gintei latine cu atat mai guralive cu cat ne apropiem de capitala. Narcisismul scriitorului este prea insistent si devine suparator in roman.  Dupa cum deranjanta este si pseudofilozofarea condescendenta despre conditia intelectualului roman sau sexualitatea romancelor.

Planul erotic desenat  diafan se intersecteaza mereu cu cel politic infrangibil, absurd si dezumanizant.  Treptat dialogurile scriitorului cu Zoia iau turnura unei critici pe fata a celor doi dictatori responsabili pentru mizeria materiala si debusolarea morala a romanilor, pentru tragediile lor zilnice nu putine (vezi moartea Luminitei).  In aceasta privinta Zoia ramane impenetrabila si nedefinita ca atitudine, ramane deci  o fiica a clanului de care marturiseste ca nu s-ar putea desparti  pentru ca i-ar fi greu si ea nu stie sa lupte cu greul. Ea este un simbol foarte sugestiv al lipsei de transparenta a dictaturii.   Zoe e o frumoasa planta de sera si o victima  ea insasi a dictaturii, sfarsind prin a-si pierde marile iubiri, totdeauna prea neincapatoare pentru patul procustian al regulilor nomenclaturii.  Calatoria scriitorului in grupul de presa este sugestiva pentru complicitatea intelectualului roman la criminalitatea puterii. In ciuda izbucnirilor critice fata de Zoia, continua pe de alta parte sa comita, lucrand toata noaptea, portretele encomiastice ale dictatorului pentru toata presa din tara.  Nu intarzie sa apara uneltirile sirete ale celorlati confrati de breasla, care-i pregatesc tinarului lovituri sub centura. Zambetele lor onctuoase si supusenia tampa in fata stapanilor completeaza ambianta de anormalitate care i-a inconjurat pe Ceausesti.  Cat de loiale au fost slugile lui Ceausescu am vazut in timpul loviturii de stat care a avut loc in Romania in decembrie 1989. Suprematia puterii se invecineaza intotdeauna cu teama extrema de a o pierde. Frisonul unei asemenea temeri cutreiera clanul pe cand se afla in vizita din Venezuela cand aud de lovitura de stat pusa la cale impotriva tovarasului Allende.  Strofocarea momentului e creionata excelent  in roman.

Macinat de lupta interioara intre simtul adevarului si contrafacerea lui mincinoasa de catre o putere corupta, la care ar trebui sa participe in eventualitatea unei casatorii cu Zoe, scriitorul alege expatrierea. Aceasta ar fi scuza in fata constiintei sale. Ar fi fost o alternativa:  opozitia deschisa la dictatura si inchisoarea, dar nu i se potriveste lui, un „disident de catifea”.     Deznodamantul il aflam dintr-o nota intitulata Letter from Romania publicata in New York Times la 6 iulie 1975  unde este mentionat numele lui Petru Popescu, fugit pe neasteptate in Occident, lasand in urma sa o fiinta deznadajduita. Zoe a disparut din Bucuresti si toata Militia si Securitatea au fost puse s-o caute. Au gasit-o intr-o cabana la munte, incheie succinta relatare.  Am aflat acum ceea ce ni se ascunsese cu grija atunci in tara fiind. 

Rechizitoriul puterii in cartea lui Petru Popescu vine prea tarziu si ne da senzatia de deja vu. Romanul scris alert, cu suspansul necesar se citeste rapid, dar bucuria lecturii este mereu subminata de bagajul colaborationist al scriitorului. O constiinta scindata nu poate fi niciodata o constiinta adevarata.

Popularity: 16% [?]

 Impotență mascată

 Autor: Cornel Cotutiu

 Nu mă refer la neputința sexuală a bieților bărbați, ci la spectacolul pe care îl fac o parte dintre guvernanții și parlamentarii noștri atunci când ies în public sau când opinează pe probleme de legi mai mult sau mai puțin fundamentale, pe care le votează sau le resping fără să știe de ce; căci, în fond, pentru poporul acesta aiurit de atâta demagogie importante sunt, în vreme de alegeri, cârnatul, bericica, găleata, vesta electorală.

             Iar când această impotență politico-guvernamentalo-administrativă e dublată de lingușeală la drumul mare, atunci speranța întru mai bine a necăjitului popor român devine clorotică de-a dreptul.

             Ion (sau Ioan? – varianta a doua ar fi o impietate, dat fiind vorba de o persoană fără nimic sfânt în ea), deci Ion Oltean, considera, mai deunăzi (cu un entuziasm penibil și de o seninătate uluitoare) că e nevoie de introdus în limbajul politic românesc o unitate a calității politice – ”bocul”. Îl cunosc pe acest parlamentar bistrițean de niște ani buni încoace. Inițial, era un om rezonabil (probabil, atunci, încă nu prinsese savoarea ciolanului demagogic). Acum, îmi repugnă să-l văd pe vreun post Tv.  Asta fie chiar pentru ca îi anticipez ”ascuțimile de minte” partidică. Este un performer: Orice vorbește nu iese din garderoba limbajului de lemn.

             Premierul Boc a hotărât că, după 20 de ani de tranziții și reforme, am intrat într-o perioadă  de convalescență (E cumva într-o postură mascată de ministru al sănătății?…) Cred că subordonatul său – foarte exersat în utilizarea trompetei, în dresarea papagalilor – nu mai are alte dexterități psiho-somatice decât în a repeta aceleași gestici la care se pricepe cu aceeași nevinovăție penibilă. Eventual, din patos partidic, ar putea inventa o nouă sintagmă: ”boc-olteano-convalescență” – o unitate de măsură aplicabilă din casă în casă. Iar cei sănătoși – scoși în stradă; pentru vina de a nu se fi adaptat condiției de convalescent.

                                                                           Cornel COTUȚIU

 Articol refuzat de tov. colonel al fostei Securitati din Romania, Emil Dreptate, actualmente director al publicației ”Mesageul de Bistrita-Nasaud”!, unde scriitorul Cornel Cotutiu era ”publicist-comentator”. Concluzia e limpede…

Popularity: 10% [?]