Este Romania tara coruptilor?

Este România doar ţara corupţilor şi învârtiţilor?

Autor: George Petrovai

După 20 de ani de sforării politice şi megaticăloşii economice, România se constituie în exemplul viu şi palpabil al unei tranziţii fără sfârşit de la un trecut sterilizant prin eficienţa mecanismelor sale de secătuire umană, la un viitor paralizant prin hipereficienţa mecanismelor postdecembriste în jocuri de-a baba oarba.
 Altfel spus, România de azi reprezintă un trist etalon al abjecţiei politice, un nefericit produs al asaltului dat de forţele reunite ale găunoşeniei şi necinstei, ridicate prin jocurile politice de culise la rangul de linii conducătoare în stat. Cum să nu te încerce în asemenea condiţii speciale o binemeritată mândrie patriotică, că doar nu-i de ici-de colo să ajungi la nişte monumentale contraperformanţe, care lasă cu gura căscată toată floarea cea vestită a întregului Apus?! Şi doar nici politicienii de pe aceste meleaguri situate mult mai aproape de firesc şi raţional nu sunt nişte copii de ţâţă…Dar se pot ei compara cu marii maeştri de Dâmboviţa?
 Din aceste considerente, românii – deopotrivă cei activi şi cei inactivi, mulţi ca frunza şi iarba – ar trebui să tragă următorea concluzie: Democraţia nu se însuşeşte prin simple exerciţii de imagine, aşa cum de regulă procedează făcătorii politicii româneşti, atâta timp cât ei se arată preocupaţi până la obsesie de formă, dar ignoră cu desăvârşire conţinutul fertil al democraţiei autentice, anume cel nutrit cu demofilie. Căci, era de părere Nicolae Iorga, poporul se sprijină pe umerii politicienilor, nicidecum invers!
*
 În cele ce urmează voi căuta să-mi ilustrez afirmaţiile de mai sus prin câteva exemple concrete.
 Astfel, mai zilele trecute stăteam de vorbă cu un preot ortodox din zonă, şi acesta – contrar vorbelor maliţioase ce circulă pe seama sa (afaceri dubioase cu maşini aduse din străinătate) -, se arăta foarte indignat de ceea ce se întâmplă cu o regularitate exasperantă în jurul nostru, drept urmare întreba la modul retoric: “Oare vom putea scăpa vreodată de tot balastul ăsta?”
 I-am răspuns: “Părinte, noi toţi contribuim mai mult sau mai puţin la consolidarea şi întreţinerea a ceea ce se cheamă realitatea românească, fie şi prin nepăsarea în care ne drapăm, aşa cum fiecare dintre noi îşi are partea sa de contribuţie la poluare. Mediul (social, profesional, familial) în care ne ducem existenţele nu este altceva decât o proiecţie a lumii noastre interioare, cu toate componentele pe care ea se articulează: credinţă, morală, cultură, voinţă, năzuinţe, satisfacţii etc. Ori dacă lumea lăuntrică a celor mai mulţi dintre semenii noştri seamănă ca două picături de apă cu cele mai puturoase mahalale, în pofida pospaiului de civilizaţie cu care respectivii caută să-şi poleiască fondul respingător, ce să ne mai mire atunci că oraşele noastre seamănă din ce în ce mai mult cu nişte uriaşe latrine? Mediul în care ne mişcăm poate să ne formeze (a se vedea românii integraţi în mediile occidentale), dar la fel de bine poate să ne şi deformeze…”
 Mi-a dat dreptate şi în continuare mi-a relatat o întâmplare simplă, dar care întăreşte de minune afirmaţiile mele de mai sus: Fiul său a fost amendat de poliţia elveţiană cu 90 franci elveţieni pentru exces de viteză. Obişnuit ca în România, acesta scoate 100 de franci şi îi spune poliţistului să reţină restul. Dar replica poliţistului vine prompt şi cu valoare de lecţie pentru toţi românii ce încă n-au înţeles că este cazul ca măcar în străinătate să renunţe la mentalitatea şi năravurile noastre de pomină: “Poate că în România aşa se procedează. La noi însă nu…”

 I-am spus: “Mi-aţi dat un exemplu de mediu sănătos, care aidoma unui sistem imunitar puternic, neutralizează încă din faşă orice tentativă de fraudă, mită sau necinste. Eu vă voi da un alt exemplu, din care se va vedea cum mediul corupt acţionează cu succes pe direcţia pervertirii celui ce se lasă absorbit de avantajele lui păcătoase şi atât de primejdioase pentru sănătatea întregului mediu social. Căci – nu-i aşa? – marea corupţie se sprijină şi se alimentează din corupţia mică. Baza marii corupţii ar fi serios avariată, iar făptaşii mult mai lesne demascaţi dacă cetăţeanul de rând nu s-ar mai frământa atâta să facă rost de peşcheşuri consistente pentru medic, magistrat, funcţionar sau profesor, ci dimpotrivă, s-ar ruşina de un asemeanea gând nedemn, aşa cum, de altminteri, ar trebui să se ruşineze toţi acei profitori, care dincolo de lefurile încasate, caută să stoarcă tot ce se poate stoarce din serviciile prestate…
 Întâmplarea ce urmează să o relatez îl are în centrul ei pe un inginer englez, care de ceva timp îşi desfăşoară activitatea la un mare combinat din România, cumpărat ca atâtea altele de o mare companie străină. Admitem să-i spunem Steve personajului nostru. Ei bine, Steve era la curent cu corupţia din România, şi nu de puţine ori, în discuţiile cu colegii români, o înfiera cu indignare. Totuşi, ca şi cum ar fi uitat în totalitate de educaţia de-acasă şi de nobila lui indignare, atunci când este oprit de poliţiştii români pentru exces de viteză, el procedează aproape instinctiv ca cel mai neaoş dintre românii trecuţi prin ciur şi prin dârmon: Le înmânează oamenilor legii actele maşinii, dar nu înainte de-a strecura în paşaport câteva bancnote de 100 lei! 
Oare de ce-a făcut-o? Din zgârcenie, el presupunând că amenda va fi destul de usturătoare? Presupunerea nu se justifică nicicum, deoarece veniturile lui sunt de câteva ori mai mari decât ale unui inginer român. Iar noi ştim că nici inginerii români ce calcă pe bec nu ajung la sapă de lemn dacă trebuie să plătească vreo amendă…Atunci din teamă cumva? Dar Steve ştia că amenzile din România nu au nici pe departe efectele celor din Anglia sau Statele Unite. Prin urmare, noul mediu s-a dovedit determinant şi l-a îndemnat pe Steve să acţioneze în acest mod reprobabil. Întrebat fiind dacă şi în Marea Britanie ar fi procedat la fel, el a răspuns cu promptitudine că nici vorbă, întrucât la el în ţară tentativa de mită se pedepseşte cu închisoare!”
“Da”, mi-a răspuns interlocutorul meu căzut pe gânduri, “dar aşa ceva necesită o educaţie temeinică”. Nu numai educaţie, adug eu, ci şi o permanentă autoeducaţie. Dacă alţii pot, noi de ce n-am putea?! Totul este să vrem acest lucru, adică să renunţăm odată şi odată să ne furăm căciula singuri.
  
Sighetul Marmaţiei,                                                                                    
    30 iulie 2009